5.6.2015

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 141/1

---

REGULAMENTUL (UE) 2015/847 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI

din 20 mai 2015

privind informațiile care însoțesc transferurile de fonduri și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1781/2006

(Text cu relevanță pentru SEE)

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 114,

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale,

având în vedere avizul Băncii Centrale Europene (1),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (2),

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (3),

întrucât:

(1)

Fluxurile de bani iliciți rezultate din transferurile de fonduri pot deteriora integritatea, stabilitatea și reputația sectorului financiar și pot amenința piața internă a Uniunii, precum și dezvoltarea internațională. Spălarea banilor, finanțarea terorismului și criminalitatea organizată rămân probleme semnificative, care ar trebui abordate la nivelul Uniunii. Soliditatea, integritatea și stabilitatea sistemului de transferuri de fonduri și încrederea în sistemul financiar în ansamblul său ar putea fi grav compromise de demersurile infractorilor și ale complicilor acestora fie de a disimula originea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni, fie de a transfera fonduri pentru activități infracționale sau în scopuri teroriste.

(2)

Pentru a facilita activitățile lor infracționale, persoanele care spală bani și cele care finanțează terorismul profită de libera circulație a capitalurilor în interiorul spațiului financiar integrat al Uniunii, dacă nu se adoptă anumite măsuri de coordonare la nivelul Uniunii. Cooperarea internațională în cadrul Grupului de Acțiune Financiară Internațională (GAFI) și punerea în aplicare la nivel global a recomandărilor sale vizează prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului atunci când se transferă fonduri.

(3)

Având în vedere amploarea acțiunii care urmează să fie întreprinsă, Uniunea ar trebui să asigure faptul că standardele internaționale privind combaterea spălării banilor, a finanțării terorismului și a proliferării adoptate de GAFI la 16 februarie 2012 (denumite în continuare „recomandările GAFI revizuite”), și în special Recomandarea 16 a GAFI privind transferurile electronice (denumită în continuare „Recomandarea 16 a GAFI”), și nota explicativă revizuită pentru punerea sa în aplicare sunt puse în aplicare uniform în întreaga Uniune, precum și faptul că nu se face nicio discriminare și nu există nicio discrepanță între plățile din cadrul unui stat membru, pe de o parte, și plățile transfrontaliere între state membre, pe de altă parte. O acțiune necoordonată, întreprinsă doar de către state membre acționând separat, în domeniul transferurilor transfrontaliere de fonduri ar putea să aibă un impact semnificativ asupra bunei funcționări a sistemelor de plată la nivelul Uniunii și, prin urmare, ar putea aduce prejudicii pieței interne în domeniul serviciilor financiare.

(4)	Pentru a încuraja o abordare coerentă la nivel internațional și a crește eficacitatea luptei împotriva spălării banilor și finanțării terorismului, viitoarele acțiuni ale Uniunii ar trebui să țină seama de evoluțiile la nivel internațional, și anume de recomandările GAFI revizuite.

(5)	Punerea în aplicare și asigurarea respectării prezentului regulament, inclusiv a Recomandării 16 a GAFI, reprezintă mijloace relevante și eficace pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului.

(6)

Prezentul regulament nu își propune să impună sarcini sau costuri inutile prestatorilor de servicii de plată și persoanelor care utilizează serviciile acestora. În acest sens, abordarea preventivă ar trebui să aibă un scop specific și să fie proporțională și ar trebui să respecte întru totul libera circulație a capitalului, garantată pe întreg teritoriul Uniunii.

(7)

În Strategia revizuită a Uniunii privind finanțarea terorismului din 17 iulie 2008 (denumită în continuare „Strategia revizuită”) s-a evidențiat faptul că trebuie depuse în continuare eforturi pentru a preveni finanțarea terorismului și pentru a controla modul în care persoanele suspectate de terorism își utilizează propriile resurse financiare. Este recunoscut faptul că GAFI se străduiește constant să își îmbunătățească recomandările și depune eforturi pentru a ajunge la o înțelegere comună a modului de punere în aplicare a acestora. În Strategia revizuită se menționează faptul că punerea în aplicare a recomandărilor GAFI revizuite de către toți membrii GAFI și de către membrii organismelor regionale similare GAFI este evaluată periodic și că, din acest punct de vedere, este important să existe o abordare comună a statelor membre cu privire la punerea în aplicare.

(8)

Pentru a preveni finanțarea terorismului, au fost luate măsuri de înghețare a fondurilor și a resurselor economice ale anumitor persoane, grupuri și entități, inclusiv prin Regulamentele (CE) nr. 2580/2001 (4), (CE) nr. 881/2002 (5) și (UE) nr. 356/2010 (6) ale Consiliului. În același scop au fost luate măsuri de protejare a sistemului financiar împotriva transmiterii de fonduri și de resurse financiare în scopuri teroriste. Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului (7) cuprinde o serie de astfel de măsuri. Cu toate acestea, măsurile menționate nu sunt suficiente pentru a împiedica pe deplin teroriștii și alți infractori să aibă acces la sistemele de plată pentru a-și transfera fondurile.

(9)

Trasabilitatea completă a transferurilor de fonduri poate reprezenta un instrument extrem de important și de valoros în materie de prevenire, depistare și investigare a activităților de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, precum și la punerea în aplicare a unor măsuri restrictive, în special a celor impuse de Regulamentele (CE) nr. 2580/2001, (CE) nr. 881/2002 și (UE) nr. 356/2010, cu deplina respectare a regulamentelor Uniunii de punere în aplicare a acestor măsuri. Prin urmare, pentru a asigura transmiterea informațiilor de-a lungul lanțului de plăți, este oportun să se prevadă un sistem care să impună prestatorilor de servicii de plată obligația de a însoți transferurile de fonduri de informații cu privire la plătitor și la beneficiarul plății.

(10)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice fără a aduce atingere măsurilor restrictive impuse prin regulamente bazate pe articolul 215 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), precum Regulamentele (CE) nr. 2580/2001, (CE) nr. 881/2002 și (UE) nr. 356/2010, care pot solicita ca prestatorii de servicii de plată ai plătitorilor și ai beneficiarilor plăților, precum și prestatorii intermediari de servicii de plată să ia măsurile corespunzătoare în vederea înghețării anumitor fonduri sau să se conformeze anumitor restricții specifice privind anumite transferuri de fonduri.

(11)

De asemenea, prezentul regulament ar trebui să se aplice fără a aduce atingere legislației naționale de transpunere a Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (8). De exemplu, datele cu caracter personal colectate în scopul asigurării conformității cu dispozițiile prezentului regulament nu ar trebui să fie prelucrate suplimentar în vreun fel care să fie incompatibil cu Directiva 95/46/CE. În special, ar trebui să fie strict interzisă prelucrarea suplimentară a datelor cu caracter personal în scopuri comerciale. Combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului este recunoscută ca o rațiune importantă de interes public de către toate statele membre. Prin urmare, în aplicarea prezentului regulament, transferul de date cu caracter personal către o țară terță care nu asigură un nivel adecvat de protecție în conformitate cu articolul 25 din Directiva 95/46/CE ar trebui să fie permis în conformitate cu articolul 26 din directiva respectivă. Este important ca prestatorii de servicii de plată care își desfășoară activitatea în mai multe jurisdicții, cu filiale sau sucursale situate în afara Uniunii, să nu fie împiedicați să transfere date cu privire la tranzacții suspecte în cadrul aceleiași organizații, cu condiția să aplice garanții adecvate. În plus, prestatorii de servicii de plată ai plătitorului și ai beneficiarului plății și prestatorii intermediari de servicii de plată ar trebui să dispună de măsuri tehnice și organizatorice adecvate pentru a proteja datele cu caracter personal împotriva pierderii accidentale, modificării, dezvăluirii neautorizate sau accesului neautorizat.

(12)

În domeniul de aplicare a prezentului regulament nu intră persoanele a căror activitate se limitează la transformarea documentelor pe suport de hârtie în date în format electronic și care acționează în temeiul unui contract încheiat cu un prestator de servicii de plată și nici persoanele care furnizează prestatorilor de servicii de plată doar sisteme de mesagerie sau alte sisteme de sprijin pentru transmiterea de fonduri sau sisteme de compensare și decontare.

(13)

Transferurile de fonduri corespunzătoare serviciilor menționate la articolul 3 literele (a) – (m) și litera (o) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului (9) nu fac obiectul dispozițiilor prezentului regulament. Este oportun să se excludă din domeniul de aplicare al prezentului regulament și transferurile de fonduri care prezintă un risc redus de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului. Excluderile respective ar trebui să vizeze cardurile de plată, instrumentele de monedă electronică, telefoanele mobile sau alte dispozitive digitale sau informatice preplătite sau cumpărate cu abonament, cu caracteristici similare, atunci când acestea sunt utilizate în mod exclusiv pentru achiziționarea de bunuri sau servicii, iar numărul cardului, instrumentului sau dispozitivului însoțește toate transferurile. Cu toate acestea, prezentul regulament se aplică cazurilor în care un card de plată, un instrument de monedă electronică, un telefon mobil sau orice un alt dispozitiv digital sau informatic preplătit sau cumpărat cu abonament, cu caracteristici similare, este utilizat pentru a efectua un transfer de fonduri între persoane. În plus, sunt excluse din domeniul de aplicare a prezentului regulament retragerile de la bancomate, plata impozitelor, a amenzilor sau a altor taxe, transferurile de fonduri efectuate prin schimburi de imagini ale cecurilor, inclusiv cecurile trunchiate sau cambiile și transferurile de fonduri în cazul cărora atât plătitorul, cât și beneficiarul plății sunt prestatori de servicii de plată care acționează în nume propriu.

(14)

Pentru a ține seama de caracteristicile speciale ale sistemelor de plată naționale și cu condiția ca transferul de fonduri să poată fi urmărit întotdeauna până la plătitor, statele membre ar trebui să poată exclude din domeniul de aplicare a prezentului regulament anumite transferuri de fonduri interne cu valoare redusă, inclusiv plățile electronice giro, utilizate pentru achiziționarea de bunuri sau servicii.

(15)	Prestatorii de servicii de plată ar trebui să se asigure că informațiile cu privire la plătitor și la beneficiarul plății nu lipsesc și nu sunt incomplete.

(16)

Pentru a nu afecta eficiența sistemelor de plată și pentru a se obține un echilibru între riscul de a încuraja tranzacțiile ilegale ca urmare a unor cerințe de identificare prea stricte, pe de o parte, și posibila amenințare teroristă reprezentată de transferurile mici de fonduri, pe de altă parte, obligația de a verifica exactitatea informațiilor cu privire la plătitor sau la beneficiarul plății ar trebui, în cazul transferurilor de fonduri care încă nu au fost verificate, să se aplice numai transferurilor de fonduri individuale care depășesc 1 000 EUR, cu excepția cazului în care un transfer pare să fie legat de alte transferuri de fonduri care, împreună, ar depăși 1 000 EUR, sau a cazului în care fondurile au fost primite sau încasate în numerar ori în monedă electronică anonimă sau a cazului în care există motive întemeiate pentru a presupune că este vorba despre o activitate de spălare de banilor ori de finanțare a terorismului.

(17)

Pentru transferurile de fonduri în cazul cărora se consideră că verificarea a avut loc, prestatorii de servicii de plată nu ar trebui să aibă obligația să verifice informațiile cu privire la plătitor sau la beneficiarul plății care însoțesc fiecare transfer de fonduri, dacă au fost îndeplinite obligațiile prevăzute de Directiva (UE) 2015/849.

(18)

Având în vedere actele legislative ale Uniunii cu privire la serviciile de plată, și anume Regulamentul (CE) nr. 924/2009 al Parlamentului European și al Consiliului (10), Regulamentul (UE) nr. 260/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (11) și Directiva 2007/64/CE, ar trebui să fie suficient să se prevadă ca numai informațiile simplificate să însoțească transferurile de fonduri în cadrul Uniunii, cum ar fi numărul (numerele) de cont de plăți sau un cod unic de identificare a tranzacției.

(19)

Pentru a permite autorităților din țările terțe responsabile în domeniul combaterii spălării banilor sau a finanțării terorismului să descopere sursa fondurilor folosite în aceste scopuri, transferurile de fonduri efectuate din Uniune în afara acesteia ar trebui să fie însoțite de informații complete cu privire la plătitor și la beneficiarul plății. Autorităților respective ar trebui să li se permită accesul la informații complete cu privire la plătitor și la beneficiarul plății numai în scopul prevenirii, depistării și investigării cazurilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului.

(20)

Autoritățile din statele membre responsabile pentru combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, precum și agențiile judiciare și cele de aplicare a legii relevante din statele membre ar trebui să coopereze mai strâns între ele și cu autoritățile relevante din țările terțe, inclusiv cele din țările în curs de dezvoltare, pentru a consolida și mai mult transparența și schimbul de informații și bune practici.

(21)

În ceea ce privește transferurile de fonduri efectuate de un singur plătitor care urmează să fie transmise sub forma unor loturi de transferuri individuale din Uniune în afara acesteia, ar trebui să se prevadă ca fiecare dintre aceste transferuri individuale să fie însoțit numai de numărul de cont de plăți al plătitorului sau de codul unic de identificare a tranzacției, precum și de informații complete privind beneficiarul plății, cu condiția ca lotul să conțină informații complete cu privire la plătitor a căror exactitate a fost verificată și informații complete cu privire la beneficiarul plății a căror trasabilitate este deplină.

(22)

Pentru a verifica dacă transferurile de fonduri sunt însoțite de informațiile cerute cu privire la plătitor și la beneficiarul plății și pentru a facilita identificarea tranzacțiilor suspecte, prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății și prestatorul intermediar de servicii de plată ar trebui să aplice proceduri eficace pentru a depista dacă lipsesc informații cu privire la plătitor și la beneficiarul plății sau dacă acestea sunt incomplete. Aceste proceduri ar trebui să includă controlul a posteriori sau controlul în timp real, atunci când acest lucru este posibil. Autoritățile competente ar trebui să asigure faptul că prestatorii de servicii de plată includ informațiile cerute privind tranzacția în mesajul legat de transferul electronic sau în mesajul aferent pe parcursul întregului lanț de plăți.

(23)

Ca urmare a riscului potențial ca transferurile anonime să reprezinte o spălare a banilor și finanțare a terorismului, este necesar să se impună prestatorilor de servicii de plată obligația de a solicita informații cu privire la plătitor și la beneficiarul plății. În conformitate cu abordarea bazată pe risc elaborată de GAFI, este necesar să se identifice atât domeniile care prezintă un risc mai ridicat, cât și cele care prezintă un risc mai scăzut, pentru a gestiona mai bine riscul spălării banilor și finanțării terorismului. Prin urmare, prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății și prestatorul intermediar de servicii de plată ar trebui să dispună de proceduri eficace bazate pe evaluarea riscurilor, care să se aplice în cazurile în care un transfer de fonduri nu este însoțit de informațiile cerute privind plătitorul sau beneficiarul plății, pentru a le permite să hotărască dacă să execute, să respingă sau să suspende transferul respectiv și să determine măsurile adecvate care se pot lua în acest caz.

(24)

Prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății și prestatorul intermediar de servicii de plată ar trebui să dea dovadă de o vigilență deosebită, analizând riscurile, atunci când constată că informațiile cu privire la plătitor sau la beneficiarul plății lipsesc sau sunt incomplete și ar trebui să raporteze tranzacțiile suspecte autorităților competente, în conformitate cu obligațiile de raportare prevăzute de Directiva (UE) 2015/849, precum și cu măsurile naționale de transpunere a directivei respective.

(25)

Dispozițiile privind transferurile de fonduri în cazul cărora informațiile cu privire la plătitor sau la beneficiarul plății lipsesc sau sunt incomplete se aplică fără a aduce atingere niciunei obligații care revine prestatorilor de servicii de plată și prestatorilor intermediari de servicii de plată de a suspenda și/sau a respinge transferurile de fonduri care încalcă dispoziții de drept civil, administrativ sau penal.

(26)

Pentru a sprijini prestatorii de servicii de plată să instituie proceduri eficace pentru a depista cazurile în care primesc transferuri de fonduri în cazul cărora informațiile cu privire la plătitor sau la beneficiarul plății lipsesc sau sunt incomplete și să întreprindă acțiuni de urmărire, Autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană) (ABE), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (12), Autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale) (EIOPA), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1094/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (13), și Autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe) (ESMA), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1095/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (14), ar trebui să publice orientări.

(27)

Pentru a permite luarea de măsuri prompte pentru combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, prestatorii de servicii de plată ar trebui să răspundă rapid la cererile de informații cu privire la plătitor și la beneficiarul plății care le sunt adresate de către autoritățile responsabile în domeniul combaterii spălării banilor sau a finanțării terorismului din statul membru în care sunt stabiliți prestatorii de servicii de plată respectivi.

(28)	Numărul de zile necesare pentru a răspunde cererilor de informații cu privire la plătitor este stabilit în funcție de numărul de zile lucrătoare din statul membru al prestatorului de servicii de plată al plătitorului.

(29)

Deoarece este posibil ca, în cadrul anchetelor penale, datele cerute sau persoanele implicate într-o tranzacție să nu poată fi identificate timp de mai multe luni sau chiar ani după efectuarea transferului inițial de fonduri, precum și pentru a putea avea acces la elemente de probă esențiale în contextul anchetelor, este necesar să se impună prestatorilor de servicii de plată obligația de a păstra informațiile cu privire la plătitor și la beneficiarul plății pentru o perioadă de timp în vederea prevenirii, depistării și investigării activităților de spălare a banilor și de finanțare a terorismului. Această perioadă ar trebui limitată la cinci ani, după care toate datele cu caracter personal ar trebui șterse, dacă dreptul intern nu prevede altfel. Dacă este necesar pentru prevenirea, depistarea sau investigarea activităților de spălare a banilor și de finanțare a terorismului și după efectuarea unei evaluări a necesității și a proporționalității acestei măsuri, statele membre ar trebui să poată permite sau impune păstrarea în continuare a datelor pentru o perioadă suplimentară care să nu depășească cinci ani și fără a aduce atingere dispozițiilor din dreptul penal intern privind mijlocele de probă aplicabile anchetelor penale și procedurilor judiciare în curs.

(30)

În vederea îmbunătățirii respectării prezentului regulament și în conformitate cu comunicarea Comisiei din 9 decembrie 2010 intitulată „Consolidarea regimurilor de sancțiuni în sectorul serviciilor financiare”, ar trebui consolidate competențele autorităților competente de a adopta măsuri de supraveghere și de a aplica sancțiuni. Ar trebui prevăzute sancțiuni și măsuri administrative și, dată fiind importanța combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului, statele membre ar trebui să prevadă sancțiuni și măsuri eficace, proporționale și disuasive. Statele membre ar trebui să informeze despre acestea Comisia și comitetului mixt al ABE, EIOPA și ESMA (denumite în continuare împreună „AES”).

(31)

Pentru a asigura condiții uniforme de punere în aplicare a capitolului V din prezentul regulament, Comisiei ar trebui să îi fie conferite competențe de executare. Competențele respective ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (15).

(32)

Mai multe țări și teritorii care nu fac parte din teritoriul Uniunii au o uniune monetară cu un stat membru, fac parte din spațiul monetar al unui stat membru sau au semnat o convenție monetară cu Uniunea reprezentată de un stat membru și au prestatori de servicii de plată care participă direct sau indirect la sistemele de plată și decontare ale statului membru respectiv. Pentru a evita aplicarea prezentului regulament la transferurile de fonduri între statele membre în cauză și țările sau teritoriile respective, aplicare care ar avea un efect negativ semnificativ asupra economiei acestor țări sau teritorii, este necesar să se prevadă posibilitatea ca aceste transferuri de fonduri să fie considerate drept transferuri de fonduri în interiorul statelor membre în cauză.

(33)	Având în vedere numărul de modificări care ar trebui aduse Regulamentului (CE) nr. 1781/2006 al Parlamentului European și al Consiliului (16) în temeiul prezentului regulament, regulamentul respectiv ar trebui abrogat din motive de claritate.

(34)

Deoarece obiectivele prezentului regulament nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre dar, având în vedere amploarea sau efectele acțiunii, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este definit la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este definit la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor menționate.

(35)

Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special dreptul la respectarea vieții private și de familie (articolul 7, dreptul la protecția datelor cu caracter personal (articolul 8, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil (articolul 47, precum și principiul ne bis in idem.

(36)	Pentru a asigura introducerea fără probleme a noului cadru de combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului, este oportun ca data punerii în aplicare a prezentului regulament să coincidă cu termenul pentru transpunerea Directivei (UE) 2015/849.

(37)	Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (17) și a emis un aviz la 4 iulie 2013 (18),

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

CAPITOLUL 1

OBIECT, DOMENIU DE APLICARE ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Obiect

Prezentul regulament stabilește normele privind informațiile cu privire la plătitori și la beneficiarii plăților, care însoțesc transferurile de fonduri, în orice monedă, în scopul prevenirii, depistării și investigării activităților de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, în cazul în care cel puțin unul dintre prestatorii de servicii de plată implicați în transferul de fonduri este stabilit în Uniune.

Articolul 2

Domeniu de aplicare

(1)   Prezentul regulament se aplică transferurilor de fonduri, în orice monedă, care sunt transmise sau primite de către un prestator de servicii de plată sau de un prestator intermediar de servicii de plată care este stabilit în Uniune.

(2)   Prezentul regulament nu se aplică serviciilor enumerate la articolul 3 literele (a)-(m) și (o) din Directiva 2007/64/CE.

(3)   Prezentul regulament nu se aplică transferurilor de fonduri efectuate utilizând un card de plată, un instrument de monedă electronică ori un telefon mobil sau orice alt dispozitiv digital sau informatic preplătit sau cumpărat cu abonament, cu caracteristici similare, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a)	cardul, instrumentul sau dispozitivul respectiv este utilizat exclusiv pentru a plăti bunuri sau servicii; și

(b)	numărul cardului, instrumentului sau dispozitivului respectiv însoțește toate transferurile care decurg din tranzacție.

Cu toate acestea, prezentul regulament se aplică atunci când un card de plată, un instrument de monedă electronică ori un telefon mobil sau orice alt dispozitiv digital sau informatic preplătit sau cumpărat cu abonament, cu caracteristici similare, este folosit pentru a efectua un transfer de fonduri între persoane.

(4)   Prezentul regulament nu se aplică persoanelor care nu au nicio activitate în afară de cea de a transforma documentele pe suport de hârtie în date în format electronic și care acționează în temeiul unui contract încheiat cu un prestator de servicii de plată, și nici persoanelor care nu au nicio activitate în afară de cea de a furniza prestatorilor de servicii de plată sisteme de mesagerie sau alte sisteme de suport pentru transmiterea fondurilor sau sisteme de compensare și decontare.

Prezentul regulament nu se aplică transferurilor de fonduri:

(a)	care implică retragerea de numerar de către plătitor din contul de plăți propriu;

(b)	care transferă fonduri către autorități publice ca plată a impozitelor, a amenzilor sau a altor taxe în interiorul unui stat membru;

(c)	în cazul cărora atât plătitorul, cât și beneficiarul plății sunt prestatori de servicii de plată care acționează în nume propriu;

(d)	efectuate prin schimburi de imagini ale cecurilor, inclusiv cecuri trunchiate.

(5)   Un stat membru poate decide să nu aplice prezentul regulament transferurilor de fonduri efectuate în cadrul teritoriului său către un cont de plăți al beneficiarului plății care permite plata exclusiv pentru furnizarea de bunuri sau de servicii, în cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile următoare:

(a)	prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății face obiectul Directivei (UE) 2015/849;

(b)

prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății poate să urmărească, prin intermediul beneficiarului plății, cu ajutorul unui cod unic de identificare a tranzacției, transferul de fonduri de la persoana care are un acord încheiat cu beneficiarul plății pentru furnizarea de bunuri sau servicii;

(c)	cuantumul transferului de fonduri nu depășește 1 000 EUR.

Articolul 3

Definiții

În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

1.	„finanțarea terorismului” înseamnă finanțarea terorismului astfel cum este definită la articolul 1 alineatul (5) din Directiva (UE) 2015/849;

2.	„spălare a banilor” înseamnă activitățile de spălare a banilor menționate la articolul 1 alineatul (3) și (4) din Directiva (UE) 2015/849;

3.	„plătitor” înseamnă o persoană care este titularul unui cont de plăți și care autorizează un transfer de fonduri din acel cont de plăți sau, în cazul în care nu este vorba de un cont de plăți, care dă un ordin de transfer de fonduri;

4.	„beneficiar al plății” înseamnă o persoană care este destinatarul vizat al transferului de fonduri;

5.

„prestator de servicii de plată” înseamnă categoriile de prestatori de servicii de plată menționate la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2007/64/CE, persoanele fizice sau juridice care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 26 din directiva respectivăși persoanele juridice care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 9 din Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului (19), care prestează servicii de transfer de fonduri;

6.

„prestator intermediar de servicii de plată” înseamnă un prestator de servicii de plată care nu este un prestator de servicii de plată al plătitorului sau al beneficiarului plății și care primește și transmite un transfer de fonduri în numele prestatorului de servicii de plată al plătitorului sau al beneficiarului plății sau al altui prestator intermediar de servicii de plată;

7.	„cont de plăți” înseamnă un cont de plăți astfel cum este definit la articolul 4 punctul 14 din Directiva 2007/64/CE;

8.	„fonduri” înseamnă fonduri astfel cum sunt definite la articolul 4 punctul 15 din Directiva 2007/64/CE;

9.

„transfer de fonduri” înseamnă orice tranzacție efectuată, cel puțin parțial, prin mijloace electronice în numele unui plătitor prin intermediul unui prestator de servicii de plată, pentru a se pune fonduri la dispoziția beneficiarului plății prin intermediul unui prestator de servicii de plată, indiferent dacă plătitorul și beneficiarul plății sunt sau nu aceeași persoană și indiferent dacă prestatorul de servicii de plată al plătitorului și prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății sunt identici, inclusiv: (a) transferuri de credit, astfel cum sunt definite la articolul 2 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 260/2012; (b) debitări directe, astfel cum sunt definite la articolul 2 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 260/2012; (c) remiteri de bani, astfel cum sunt definite la articolul 4 punctul 13 din Directiva 2007/64/CE, indiferent dacă sunt interne sau transfrontaliere; (d) transferuri efectuate utilizând un card de plată, un instrument de monedă electronică sau un telefon mobil sau orice alt dispozitiv digital sau informatic preplătit sau cumpărat cu abonament, cu caracteristici similare;

10.	„transfer procesat în cadrul unui lot” înseamnă o serie de transferuri individuale de fonduri grupate în vederea transmiterii;

11.

„cod unic de identificare a tranzacției” înseamnă o combinație de litere, cifre sau simboluri, stabilită de prestatorul de servicii de plată, în conformitate cu protocoalele sistemelor de plată și decontare sau ale sistemelor de mesagerie utilizate pentru transferul de fonduri, care permite urmărirea tranzacției până la plătitor și la beneficiarul plății;

12.	„transfer de fonduri între persoane” înseamnă o tranzacție între persoane fizice care, în calitate de consumatori, acționează în alte scopuri decât cele comerciale, de afaceri sau profesionale.

CAPITOLUL II

OBLIGAȚIILE PRESTATORILOR DE SERVICII DE PLATĂ

SECȚIUNEA 1

Obligațiile prestatorului de servicii de plată al plătitorului

Articolul 4

Informațiile care însoțesc transferurile de fonduri

(1)   Prestatorul de servicii de plată al plătitorului se asigură că transferurile de fonduri sunt însoțite de următoarele informații cu privire la plătitor:

(a)	numele plătitorului;

(b)	numărul de cont de plăți al plătitorului; și

(c)	adresa plătitorului, numărul documentului personal oficial, numărul de identificare al clientului sau data și locul nașterii.

(2)   Prestatorul de servicii de plată al plătitorului se asigură că transferul de fonduri este însoțit de următoarele informații cu privire la beneficiarul plății:

(a)	numele beneficiarului plății; și

(b)	numărul de cont de plăți al beneficiarului plății.

(3)   Prin derogare de la alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) litera (b), în cazul transferurilor care nu se efectuează din sau către un cont de plăți, prestatorul de servicii de plată al plătitorului se asigură că transferul de fonduri este însoțit de un cod unic de identificare a tranzacției în locul numărului (numerelor) de cont de plăți.

(4)   Înainte de a transfera fondurile, prestatorul de servicii de plată al plătitorului verifică exactitatea informațiilor menționate la alineatul (1) pe baza documentelor, a datelor sau a informațiilor obținute dintr-o sursă fiabilă și independentă.

(5)   Verificarea menționată la alineatul (4) este considerată îndeplinită în cazul în care:

(a)	identitatea unui plătitor a fost verificată în conformitate cu articolul 13 din Directiva (UE) 2015/849, iar informațiile obținute în urma verificării respective au fost păstrate în conformitate cu articolul 40 din directiva respectivă; sau

(b)	plătitorului i se aplică articolul 14 alineatul (5) din Directiva (UE) 2015/849.

(6)   Fără a aduce atingere derogărilor prevăzute la articolele 5 și 6, prestatorului de servicii de plată al plătitorului i se interzice să execute orice transfer de fonduri înainte de a asigura respectarea deplină a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.

Articolul 5

Transferuri de fonduri în interiorul Uniunii

(1)   Prin derogare de la articolul 4 alineatele (1) și (2), atunci când toți prestatorii de servicii de plată implicați în lanțul de plată sunt stabiliți în Uniune, transferurile de fonduri sunt însoțite cel puțin de numărul de cont de plăți atât al plătitorului, cât și al beneficiarului plății sau, acolo unde se aplică articolul 4 alineatul (3), de codul unic de identificare a tranzacției, fără a aduce atingere cerințelor în materie de informații prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 260/2012, acolo unde este cazul.

(2)   În pofida alineatului (1), în termen de trei zile lucrătoare de la primirea unei cereri de informații din partea prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății sau a prestatorului intermediar de servicii de plată, prestatorul de servicii de plată al plătitorului pune la dispoziție următoarele informații:

(a)	pentru transferuri de fonduri al căror cuantum depășește 1 000 EUR, indiferent dacă transferurile respective sunt efectuate într-o singură tranzacție sau în mai multe tranzacții care par să fie legate, informații privind plătitorul sau beneficiarul plății în conformitate cu articolul 4;

(b)

pentru transferurile de fonduri al căror cuantum nu depășește 1 000 EUR și care nu par să fie legate de alte transferuri de fonduri care, împreună cu transferul în cauză, depășesc 1 000 EUR, cel puțin: (i) numele plătitorului și numele beneficiarului plății; și (ii) numărul de cont de plăți atât al plătitorului, cât și al beneficiarului plății sau, acolo unde se aplică articolul 4 alineatul (3), codul unic de identificare a tranzacției.

(3)   Prin derogare de la articolul 4 alineatul (4), în cazul transferurilor de fonduri menționate la alineatul (2) litera (b) din prezentul articol, prestatorul de servicii de plată al plătitorului nu este obligat să verifice informațiile cu privire la plătitor, cu excepția cazului în care prestatorul de servicii de plată al plătitorului:

(a)	a primit fondurile care fac obiectul transferului în numerar sau în monedă electronică anonimă; sau

(b)	are motive întemeiate pentru a suspecta că este vorba despre o activitate de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului.

Articolul 6

Transferuri de fonduri în afara Uniunii

(1)   În cazul unui transfer procesat în cadrul unui lot de la un singur plătitor în situația în care prestatorii de servicii de plată ai beneficiarilor plății sunt stabiliți în afara Uniunii, articolul 4 alineatul (1) nu se aplică transferurilor individuale grupate, cu condiția ca transferul procesat în cadrul unui lot să cuprindă informațiile menționate la articolul 4 alineatele (1), (2) și (3), informațiile respective să fi fost verificate în conformitate cu articolul 4 alineatele (4) și (5), și transferurile individuale să fie însoțite de numărul de cont de plăți al plătitorului sau, acolo unde se aplică articolul 4 alineatul (3), de codul unic de identificare a tranzacției.

(2)   Prin derogare de la articolul 4 alineatul (1) și, după caz, fără a aduce atingere informațiilor cerute în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 260/2012, în cazul în care prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății este stabilit în afara Uniunii, transferurile de fonduri al căror cuantum nu depășește 1 000 EUR și care nu par să fie legate de alte transferuri de fonduri care, împreună cu transferul în cauză, depășesc 1 000 EUR, sunt însoțite cel puțin de:

(a)	numele plătitorului și al beneficiarului plății; și

(b)	numărul de cont de plăți atât al plătitorului, cât și al beneficiarului plății sau, acolo unde se aplică articolul 4 alineatul (3), codul unic de identificare a tranzacției.

Prin derogare de la articolul 4 alineatul (4), prestatorul de servicii de plată al plătitorului nu este obligat să verifice informațiile referitoare la plătitor menționate în prezentul alineat, cu excepția cazului în care prestatorul de servicii de plată al plătitorului:

(a)	a primit fondurile care fac obiectul transferului în numerar sau în monedă electronică anonimă; sau

(b)	are motive întemeiate pentru a suspecta că este vorba despre o activitate de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului.

SECȚIUNEA 2

Obligațiile prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății

Articolul 7

Depistarea informațiilor lipsă privind plătitorul sau beneficiarul plății

(1)   Prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății instituie proceduri eficace pentru a depista dacă acele câmpuri referitoare la informațiile privind plătitorul și beneficiarul plății din sistemul de mesagerie sau din sistemul de plată și decontare utilizat pentru efectuarea transferului de fonduri au fost completate folosind caractere sau elemente compatibile în conformitate cu convențiile sistemului respectiv.

(2)   Prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății instituie proceduri eficace, inclusiv, acolo unde este cazul, control a posteriori sau control în timp real, pentru a depista dacă următoarele informații privind plătitorul sau beneficiarul plății lipsesc:

(a)	în cazul transferurilor de fonduri unde prestatorul de servicii de plată al plătitorului este stabilit în Uniune, informațiile menționate la articolul 5;

(b)	în cazul transferurilor de fonduri unde prestatorul de servicii de plată al plătitorului este stabilit în afara Uniunii, informațiile menționate la articolul 4 alineatele (1) și (2);

(c)	în cazul transferurilor procesate în cadrul unui lot unde prestatorul de servicii de plată al plătitorului este stabilit în afara Uniunii, informațiile menționate la articolul 4 alineatele (1) și (2) în ceea ce privește respectivul transfer procesat în cadrul unui lot.

(3)   În cazul transferurilor de fonduri al căror cuantum depășește 1 000 EUR, indiferent dacă transferurile respective sunt efectuate într-o singură tranzacție sau în mai multe tranzacții care par să fie legate, înainte de a credita contul de plăți al beneficiarului plății sau de a pune fondurile la dispoziția beneficiarului plății, prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății verifică exactitatea informațiilor referitoare la beneficiarul plății menționate la alineatul (2) din prezentul articol pe baza documentelor, a datelor sau a informațiilor obținute dintr-o sursă fiabilă și independentă, fără a aduce atingere cerințelor prevăzute la articolele 69 și 70 din Directiva 2007/64/CE.

(4)   În cazul transferurilor de fonduri al căror cuantum nu depășește 1 000 EUR, care nu par să fie legate de alte transferuri de fonduri care, împreună cu transferul în cauză, depășesc 1 000 EUR, prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății nu este obligat să verifice exactitatea informațiilor referitoare la beneficiarul plății, cu excepția cazului în care prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății:

(a)	efectuează plata fondurilor în numerar sau în monedă electronică anonimă; sau

(b)	are motive întemeiate pentru a suspecta că este vorba despre o activitate de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului.

(5)   Verificarea menționată la alineatele (3) și (4) este considerată îndeplinită în următoarele cazuri:

(a)	identitatea unui beneficiar al plății a fost verificată în conformitate cu articolul 13 din Directiva (UE) 2015/849, iar informațiile obținute în urma verificării respective au fost păstrate în conformitate cu articolul 40 din directiva respectivă; sau

(b)	beneficiarului plății i se aplică articolul 14 alineatul (5) din Directiva (UE) 2015/849.

Articolul 8

Transferuri de fonduri în cazul cărora informațiile privind plătitorul sau beneficiarul plății lipsesc sau sunt incomplete

(1)   Prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății pune în aplicare proceduri eficace bazate pe evaluarea riscurilor, inclusiv procedurile bazate pe riscul asociat menționate la articolul 13 din Directiva (UE) 2015/849, pentru a determina dacă să execute, să respingă sau să suspende un transfer de fonduri în cazul căruia informațiile complete cerute privind plătitorul și beneficiarul plății lipsesc și pentru a lua măsurile adecvate pe care trebuie să le urmeze.

În cazul în care prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății constată, la primirea transferului de fonduri, că informațiile menționate la articolul 4 alineatele (1) sau (2), articolul 5 alineatul (1) sau articolul 6 lipsesc sau sunt incomplete ori nu au fost completate folosind caracterele sau elementele compatibile în conformitate cu convențiile sistemului de mesagerie sau de plată și decontare, astfel cum este menționat la articolul 7 alineatul (1), prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății respinge transferul sau solicită informațiile cerute privind plătitorul și beneficiarul plății, înainte sau după creditarea contului de plăți al beneficiarului plății sau punerea fondurilor la dispoziția beneficiarului plății, în funcție de riscul asociat.

(2)   În cazul în care un prestator de servicii de plată omite în mod repetat să furnizeze informațiile cerute privind plătitorul sau beneficiarul plății, prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății ia măsuri, care, în primă fază, pot include emiterea unor avertismente și stabilirea unor termene-limită, înainte de respingerea oricărui nou transfer de fonduri care provine de la prestatorul de servicii de plată respectiv, sau înainte de limitarea ori încetarea relației comerciale cu respectivul prestator de servicii de plată.

Prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății raportează acest lucru și măsurile luate autorității competente responsabile de monitorizarea respectării dispozițiilor privind combaterea spălării banilor și finanțarea terorismului.

Articolul 9

Evaluare și raportare

Prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății ia în considerare informațiile lipsă sau incomplete privind plătitorul sau beneficiarul plății ca factor pentru a evalua dacă transferul de fonduri sau orice tranzacție conexă este suspectă și dacă aceasta trebuie raportată unității de informații financiare în conformitate cu Directiva (UE) 2015/849.

SECȚIUNEA 3

Obligațiile prestatorilor intermediari de servicii de plată

Articolul 10

Păstrarea informațiilor privind plătitorul și beneficiarul plății, care însoțesc transferul

Prestatorii intermediari de servicii de plată se asigură că toate informațiile primite privind plătitorul și beneficiarul plății care însoțesc un transfer de fonduri sunt păstrate împreună cu acest transfer.

Articolul 11

Depistarea informațiilor lipsă privind plătitorul sau beneficiarul plății

(1)   Prestatorul intermediar de servicii de plată instituie proceduri eficace pentru a depista dacă acele câmpuri referitoare la informațiile privind plătitorul și beneficiarul plății din sistemul de mesagerie sau din sistemul de plată și decontare utilizat pentru efectuarea transferului de fonduri au fost completate folosind caractere sau elemente compatibile în conformitate cu convențiile sistemului respectiv.

(2)   Prestatorul intermediar de servicii de plată instituie proceduri eficace, inclusiv, acolo unde este cazul, control a posteriori sau control în timp real, pentru a depista dacă următoarele informații privind plătitorul sau beneficiarul plății lipsesc:

(a)	în cazul transferurilor de fonduri unde prestatorii de servicii de plată al plătitorului și al beneficiarului plății sunt stabiliți în Uniune, informațiile menționate la articolul 5;

(b)	în cazul transferurilor de fonduri unde prestatorul de servicii de plată al plătitorului sau al beneficiarului plății este stabilit în afara Uniunii, informațiile menționate la articolul 4 alineatele (1) și (2);

(c)	în cazul transferurilor procesate în cadrul unui lot unde prestatorul de servicii de plată al plătitorului sau al beneficiarului plății este stabilit în afara Uniunii, informațiile menționate la articolul 4 alineatele (1) și (2) în ceea ce privește respectivul transfer procesat în cadrul unui lot.

Articolul 12

Transferuri de fonduri în cazul cărora informațiile privind plătitorul sau beneficiarul plății lipsesc

(1)   Prestatorul intermediar de servicii de plată instituie proceduri eficace bazate pe evaluarea riscurilor pentru a determina dacă să execute, să respingă sau să suspende un transfer de fonduri în cazul căruia informațiile cerute privind plătitorul și beneficiarul plății lipsesc și pentru a lua măsurile adecvate pe care trebuie să le urmeze în acest caz.

În cazul în care prestatorul intermediar de servicii de plată constată, la primirea transferului de fonduri, că informațiile menționate la articolul 4 alineatele (1) sau (2), articolul 5 alineatul (1) sau articolul 6 lipsesc ori nu au fost completate folosind caracterele sau elementele compatibile cu convențiile sistemului de mesagerie sau de plată și decontare, astfel cum este menționat la articolul 7 alineatul (1), fie respinge transferul, fie solicită informațiile cerute privind plătitorul și beneficiarul plății, înainte sau după transmiterea transferului de fonduri, în funcție de riscul asociat.

(2)   În cazul în care un prestator de servicii de plată omite în mod repetat să furnizeze informațiile cerute privind plătitorul sau beneficiarul plății, prestatorul intermediar de servicii de plată ia măsuri care pot include, mai întâi, emiterea unor avertismente și stabilirea unor termene-limită, înainte de respingerea oricărui nou transfer de fonduri care provine de la prestatorul de servicii de plată respectiv, sau înainte de limitarea sau încetarea relației comerciale cu respectivul prestator de servicii de plată.

Prestatorul intermediar de servicii de plată raportează acest lucru și măsurile luate autorității competente responsabile de monitorizarea respectării dispozițiilor privind combaterea spălării banilor și finanțarea terorismului.

Articolul 13

Evaluare și raportare

Prestatorul intermediar de servicii de plată ia în considerare informațiile lipsă privind plătitorul sau beneficiarul plății ca factor pentru a evalua dacă transferul de fonduri sau orice tranzacție conexă este suspectă și dacă aceasta trebuie raportată unității de informații financiare în conformitate cu Directiva (UE) 2015/849.

CAPITOLUL III

INFORMARE, PROTECȚIA DATELOR ȘI PĂSTRAREA EVIDENȚELOR

Articolul 14

Furnizarea informațiilor

Prestatorii de servicii de plată răspund, în mod exhaustiv și fără întârziere, inclusiv prin intermediul unui punct de contact central în conformitate cu articolul 45 alineatul (9) din Directiva (UE) 2015/849 în cazul în care a fost numit un astfel de punct de contact, și în conformitate cu cerințele procedurale prevăzute de dreptul intern al statului membru în care sunt stabiliți, cererilor referitoare la informațiile cerute în temeiul prezentului regulament, înaintate exclusiv de către autoritățile competente în domeniul combaterii spălării banilor sau a finanțării terorismului din statul membru respectiv.

Articolul 15

Protecția datelor cu caracter personal

(1)   Prelucrarea datelor cu caracter personal în temeiul prezentului regulament face obiectul Directivei 95/46/CE, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern. Datele cu caracter personal care sunt prelucrate de către Comisie sau de către AES în temeiul prezentului regulament fac obiectul Regulamentului (CE) nr. 45/2001.

(2)   Datele cu caracter personal sunt prelucrate de prestatorii de servicii de plată pe baza prezentului regulament doar în scopul prevenirii spălării banilor și a finanțării terorismului, și nu sunt prelucrate ulterior într-un mod incompatibil cu acest scop. Se interzice prelucrarea datelor cu caracter personal pe baza prezentului regulament în scopuri comerciale.

(3)   Prestatorii de servicii de plată furnizează clienților noi informațiile cerute în temeiul articolului 10 din Directiva 95/46/CE înainte de a stabili o relație de afaceri sau de a efectua o tranzacție ocazională. Respectivele informații includ în special o informare generală cu privire la obligațiile legale care le revin prestatorilor de servicii de plată în temeiul prezentului regulament atunci când prelucrează date cu caracter personal în scopul prevenirii spălării banilor și a finanțării terorismului.

(4)   Prestatorii de servicii de plată se asigură că se respectă confidențialitatea datelor prelucrate.

Articolul 16

Păstrarea evidențelor

(1)   Informațiile privind plătitorul și beneficiarul plății nu se păstrează pe o durată mai lungă decât este strict necesar. Prestatorul de servicii de plată al plătitorului și prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății păstrează evidențele informațiilor menționate la articolele 4-7 pentru o perioadă de cinci ani.

(2)   La expirarea perioadei de păstrare menționate la alineatul (1), prestatorii de servicii de plată se asigură că datele cu caracter personal sunt șterse, cu excepția cazului în care dreptul intern prevede altfel, care stabilește circumstanțele în care prestatorii de servicii de plată pot sau sunt obligați să păstreze datele în continuare. Statele membre pot permite sau impune păstrarea în continuare a datelor numai după ce au efectuat o evaluare cuprinzătoare a necesității și proporționalității unei astfel de prelungiri și atunci când consideră că aceasta este justificată ca fiind necesară pentru prevenirea, depistarea sau investigarea activităților de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului. Perioada de păstrare suplimentară respectivă nu depășește cinci ani.

(3)   În cazul în care, la 25 iunie 2015, într-un stat membru sunt în desfășurare proceduri judiciare care vizează prevenirea, depistarea, investigarea sau urmărirea penală a unor cazuri presupuse de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului și un prestator de servicii de plată deține informații sau documente referitoare la respectivele proceduri, prestatorul de servicii de plată respectiv poate păstra acele informații sau documente în conformitate cu dreptul intern pentru o perioadă de cinci ani de la 25 iunie 2015. Fără a aduce atingere dispozițiilor din dreptul penal intern privind mijloacele de probă aplicabile anchetelor penale și procedurilor judiciare în curs, statele membre pot permite sau solicita păstrarea unor astfel de informații sau documente pentru o perioadă suplimentară de cinci ani, în cazul în care a fost stabilită necesitatea și proporționalitatea unei astfel de păstrări suplimentare pentru prevenirea, depistarea, investigarea sau urmărirea penală a unor cazuri presupuse de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului.

CAPITOUL IV

SANCȚIUNI ȘI MONITORIZARE

Articolul 17

Sancțiuni și măsuri administrative

(1)   Fără a aduce atingere dreptului de a prevedea și de a impune sancțiuni penale, statele membre stabilesc norme privind măsurile și sancțiunile administrative care se aplică în cazul încălcării dispozițiilor prezentului regulament și iau toate măsurile necesare pentru a se asigura că aceste măsuri și sancțiuni sunt puse în aplicare. Sancțiunile și măsurile prevăzute trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive și în concordanță cu cele stabilite în conformitate cu capitolul VI secțiunea 4 din Directiva (UE) 2015/849.

Statele membre pot decide să nu stabilească norme privind măsurile sau sancțiunile administrative aplicabile încălcării dispozițiilor prezentului regulament care fac deja obiectul sancțiunilor penale în dreptul intern. În acest caz, statele membre comunică dispozițiile relevante de drept penal Comisiei.

(2)   Statele membre se asigură că, atunci când prestatorii de servicii de plată sunt supuși unor obligații, în cazul unei încălcări a dispozițiilor din prezentul regulament se pot aplica măsuri sau sancțiuni, în condițiile stabilite în dreptul intern, membrilor organului de conducere și oricărei alte persoane fizice care, în temeiul dreptului intern, este responsabilă de încălcare.

(3)   Până la 26 iunie 2017, statele membre notifică normele menționate la alineatul (1) Comisiei și comitetului mixt al AES. Statele membre notifică Comisiei și comitetului mixt al AES, fără întârziere, orice modificare ulterioară a acestora.

(4)   În conformitate cu articolul 58 alineatul (4) din Directiva (UE) 2015/849, autoritățile competente sunt învestite cu toate competențele de supraveghere și de investigare necesare pentru exercitarea funcțiilor lor. În exercitarea competențelor lor de a impune măsuri și sancțiuni administrative, autoritățile competente cooperează strâns pentru a se asigura că respectivele măsuri și sancțiuni administrative produc rezultatele dorite și își coordonează eforturile atunci când tratează cazuri transfrontaliere.

(5)   Statele membre se asigură că persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru încălcările menționate la articolul 18 comise în folosul lor de către orice persoană, acționând fie în nume propriu, fie ca parte a unui organ al persoanei juridice, și având o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, pe baza oricăreia dintre următoarele:

(a)	competența de a reprezenta persoana juridică;

(b)	prerogativa de a lua decizii în numele persoanei juridice; sau

(c)	prerogativa de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

(6)   Statele membre se asigură, de asemenea, că persoanele juridice pot fi trase la răspundere atunci când lipsa supravegherii sau a controlului din partea unei persoane menționate la alineatul (5) din prezentul articol a făcut posibilă comiterea de către o persoană aflată sub autoritatea sa a uneia din încălcările menționate la articolul 18, în beneficiul persoanei juridice respective.

(7)   Autoritățile competente își exercită competențele de a impune măsuri și sancțiuni administrative în conformitate cu prezentul regulament, în oricare din următoarele moduri:

(a)	în mod direct;

(b)	în colaborare cu alte autorități;

(c)	sub responsabilitate proprie, prin delegare către astfel de autorități;

(d)	prin sesizarea autorităților judiciare competente.

În exercitarea competențelor lor de a impune măsuri și sancțiuni administrative, autoritățile competente cooperează strâns pentru a se asigura că respectivele măsuri sau sancțiuni administrative produc rezultatele dorite și își coordonează eforturile atunci când tratează cazuri transfrontaliere.

Articolul 18

Dispoziții specifice

Statele membre asigură faptul că măsurile și sancțiunile administrative includ cel puțin pe cele stabilite la articolul 59 alineatele (2) și (3) din Directiva (UE) 2015/849 în cazul următoarelor încălcări ale prezentului regulament:

(a)	neincluderea repetată sau sistematică de către un prestator de servicii de plată a informațiilor cerute privind plătitorul sau beneficiarul plății, prin încălcarea articolelor 4, 5 sau 6;

(b)	nerespectarea repetată, sistematică sau gravă de către un prestator de servicii de plată a obligației de a păstra informații, prin încălcarea articolului 16;

(c)	nerespectarea de către un prestator de servicii de plată a obligației de a aplica proceduri eficace bazate pe evaluarea riscurilor, prin încălcarea articolelor 8 sau 12;

(d)	nerespectarea gravă de către prestatorii intermediari de servicii de plată a obligațiilor prevăzute la articolele 11 sau 12.

Articolul 19

Publicarea sancțiunilor și măsurilor

În conformitate cu articolul 60 alineatele (1), (2) și (3) din Directiva (UE) 2015/849, autoritățile competente publică măsurile și sancțiunile administrative aplicate în cazurile menționate la articolele 17 și 18 din prezentul regulament în cel mai scurt timp, inclusiv informațiile privind tipul și natura încălcării și identitatea persoanelor responsabile, dacă este necesar și proporțional în urma unei evaluări a fiecărui caz în parte.

Articolul 20

Aplicarea sancțiunilor și măsurilor de către autoritățile competente

(1)   Atunci când stabilesc tipul măsurilor sau sancțiunilor administrative și nivelul sancțiunilor administrative pecuniare, autoritățile competente iau în considerare toate circumstanțele relevante, inclusiv cele enumerate la articolul 60 alineatul (4) din Directiva (UE) 2015/849.

(2)   În ceea ce privește măsurile și sancțiunile administrative impuse în conformitate cu prezentul regulament, se aplică articolul 62 din Directiva (UE) 2015/849.

Articolul 21

Raportarea încălcărilor

(1)   Statele membre instituie mecanisme eficace pentru a încuraja raportarea încălcărilor prezentului regulament către autoritățile competente.

Mecanismele respective includ cel puțin pe cele prevăzute la articolul 61 alineatul (2) din Directiva (UE) 2015/849.

(2)   Prestatorii de servicii de plată, în cooperare cu autoritățile competente, instituie proceduri interne adecvate pentru a permite angajaților lor sau persoanelor care se află într-o poziție comparabilă să raporteze încălcările la nivel intern, prin intermediul unui canal securizat, independent, specific și anonim, proporțional cu natura și dimensiunea prestatorului de servicii de plată în cauză.

Articolul 22

Monitorizarea

(1)   Statele membre impun autorităților competente obligația de a monitoriza în mod eficace și de a lua măsurile necesare pentru a garanta respectarea prezentului regulament, precum și de a încuraja, prin mecanisme eficace, raportarea încălcărilor prezentului regulament către autoritățile competente.

(2)   După ce statele membre notifică normele menționate la alineatul (1) din prezentul articol Comisiei și comitetului mixt al AES în conformitate cu articolul 17 alineatul (3), Comisia prezintă un raport Parlamentului European și Consiliului cu privire la aplicarea capitolului IV, în special cu privire la cazurile transfrontaliere.

CAPITOLUL V

COMPETENȚE DE EXECUTARE

Articolul 23

Procedura comitetului

(1)   Comisia este asistată de Comitetul pentru prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului (denumit în continuare „comitetul”). Acesta este un comitet în înțelesul Regulamentului (UE) nr. 182/2011.

(2)   Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.

CAPITOLUL VI

DEROGĂRI

Articolul 24

Acorduri cu țările sau teritoriile care nu fac parte din teritoriul Uniunii

(1)   Comisia poate autoriza orice stat membru să încheie acorduri cu o țară terță sau cu un teritoriu care nu intră în domeniul de aplicare teritorială al tratatelor, astfel cum este prevăzut la articolul 355 din TFUE (denumite în continuare „țara sau teritoriul în cauză”), care conțin derogări de la prezentul regulament, pentru a permite ca transferurile de fonduri între țara sau teritoriul respectiv și statul membru în cauză să fie considerate transferuri de fonduri în interiorul statului membru respectiv.

Astfel de acorduri pot fi autorizate numai în cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile de mai jos:

(a)	țara sau teritoriul în cauză este legat de statul membru respectiv printr-o uniune monetară, face parte din zona monetară a acestui stat membru sau a semnat o convenție monetară cu Uniunea reprezentată de un stat membru;

(b)	prestatorii de servicii de plată din țara sau teritoriul în cauză participă, direct sau indirect, la sistemele de plată și de decontare în statul membru respectiv; și

(c)	țara sau teritoriul în cauză impune prestatorilor de servicii de plată aflați sub jurisdicția sa aplicarea acelorași norme ca cele instituite prin prezentul regulament.

(2)   Orice stat membru care dorește să încheie un acord astfel cum este menționat la alineatul (1) adresează o cerere în acest sens Comisiei, furnizându-i toate informațiile necesare pentru evaluarea cererii.

(3)   După primirea de către Comisie a cererii unui stat membru, transferurile de fonduri între acest stat membru și țara sau teritoriul în cauză sunt considerate în mod provizoriu transferuri de fonduri în interiorul statului membru respectiv până la adoptarea unei decizii în conformitate cu prezentul articol.

(4)   În cazul în care consideră că nu dispune de toate informațiile necesare pentru evaluarea cererii, Comisia contactează statul membru respectiv în termen de două luni de la primirea cererii, precizând informațiile suplimentare cerute.

(5)   Atunci când dispune de toate informațiile pe care le consideră a fi necesare pentru a evalua cererea, Comisia notifică acest lucru statului membru solicitant în termen de o lună și transmite cererea celorlalte state membre.

(6)   În termen de trei luni de la notificarea menționată la alineatul (5) din prezentul articol, Comisia stabilește, în conformitate cu articolul 23 alineatul (2), dacă autorizează sau nu statul membru respectiv să încheie acordul care face obiectul cererii.

În orice caz, Comisia adoptă o decizie astfel cum este menționat la primul paragraf în termen de 18 luni de la primirea cererii.

(7)   Până la 26 martie 2017, statele membre care au fost autorizate să încheie acorduri cu o țară sau teritoriu în cauză în temeiul Deciziei de punere în aplicare 2012/43/UE a Comisiei (20), Decizia 2010/259/UE a Comisiei (21), Decizia 2009/853/CE a Comisiei (22) sau Decizia 2008/982/CE a Comisiei (23) furnizează Comisiei informațiile actualizate necesare pentru o evaluare în temeiul alineatul (1) al doilea paragraf litera (c).

În termen de trei luni de la primirea acestor informații, Comisia examinează informațiile furnizate pentru a se asigura că țara sau teritoriul respectiv impune prestatorilor de servicii de plată aflați sub jurisdicția sa aplicarea acelorași norme ca cele instituite prin prezentul regulament. În cazul în care Comisia consideră, după o astfel de examinare, că condiția prevăzută la alineatul (1) al doilea paragraf litera (c) nu mai este îndeplinită, abrogă decizia relevantă a Comisiei sau decizia de punere în aplicare a Comisiei.

Articolul 25

Orientări

Până la 26 iunie 2017, AES emit orientări adresate autorităților competente și prestatorilor de servicii de plată în conformitate cu articolul 16 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010, Regulamentul (UE) nr. 1094/2010 și Regulamentul (UE) nr. 1095/2010, cu privire la măsurile care trebuie luate în conformitate cu prezentul regulament, în special în ceea ce privește punerea în aplicare a articolelor 7, 8, 11 și 12.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 26

Abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1781/2006

Regulamentul (CE) nr. 1781/2006 se abrogă.

Trimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la prezentul regulament și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexă.

Articolul 27

Intrarea în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Se aplică de la 26 iunie 2017.

---

(1)  JO C 166, 12.6.2013, p. 2.

(2)  JO C 271, 19.9.2013, p. 31.

(3)  Poziția Parlamentului European din 11 martie 2014 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) și poziția în primă lectură a Consiliului din 20 aprilie 2015 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial). Poziția Parlamentului European din 20 mai 2015 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(4)  Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului (JO L 344, 28.12.2001, p. 70).

(5)  Regulamentul (CE) nr. 881/2002 al Consiliului din 27 mai 2002 de instituire a unor măsuri restrictive specifice împotriva anumitor persoane și entități care au legătură cu rețeaua Al-Qaida (JO L 139, 29.5.2002, p. 9).

(6)  Regulamentul (UE) nr. 356/2010 al Consiliului din 26 aprilie 2010 de impunere a anumitor măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva unor persoane fizice sau juridice, entități sau organisme, având în vedere situația din Somalia (JO L 105, 27.4.2010, p. 1).

(7)  Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 684/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei (a se vedea pagina 73 din prezentul Jurnal Oficial).

(8)  Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO L 281, 23.11.1995, p. 31).

(9)  Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO L 319, 5.12.2007, p. 1).

(10)  Regulamentul (CE) nr. 924/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind plățile transfrontaliere în Comunitate și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2560/2001 (JO L 266, 9.10.2009, p. 11).

(11)  Regulamentul (UE) nr. 260/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 martie 2012 de stabilire a cerințelor tehnice și comerciale aplicabile operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă în euro și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 924/2009 (JO L 94, 30.3.2012, p. 22).

(12)  Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea bancară europeană), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/78/CE a Comisiei (JO L 331, 15.12.2010, p. 12).

(13)  Regulamentul (EU) nr. 1094/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea europeană de asigurări și pensii ocupaționale) de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/79/CE a Comisiei (JO L 331, 15.12.2010, p. 48).

(14)  Regulamentul (UE) nr. 1095/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru valori mobiliare și piețe), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/77/CE a Comisiei (JO L 331, 15.12.2010, p. 84).

(15)  Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (JO L 55, 28.2.2011, p. 13).

(16)  Regulamentul (CE) nr. 1781/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 noiembrie 2006 cu privire la informațiile privind plătitorul care însoțesc transferurile de fonduri (JO L 345, 8.12.2006, p. 1).

(17)  Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 8, 12.1.2001, p. 1).

(18)  JO C 32, 4.2.2014, p. 9.

(19)  Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE (JO L 267, 10.10.2009, p. 7).

(20)  Decizia de punere în aplicare 2012/43/UE a Comisiei din 25 ianuarie 2012 de autorizare a Regatului Danemarcei să încheie acorduri cu Groenlanda și cu Insulele Feroe pentru ca transferurile de fonduri între Danemarca și fiecare dintre aceste teritorii să fie considerate transferuri de fonduri în interiorul Danemarcei, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1781/2006 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 24, 27.1.2012, p. 12).

(21)  Decizia 2010/259/UE a Comisiei din 4 mai 2010 autorizând Republica Franceză să încheie un acord cu Principatul Monaco pentru ca transferurile de fonduri între Republica Franceză și Principatul Monaco să fie considerate drept transferuri de fonduri în interiorul Republicii Franceze, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1781/2006 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 112, 5.5.2010, p. 23).

(22)  Decizia 2009/853/CE a Comisiei din 26 noiembrie 2009 autorizând Franța să încheie un acord cu Saint Pierre și Miquelon, Mayotte, Noua Caledonie, Polinezia Franceză și Wallis și Futuna pentru ca transferurile de fonduri dintre Franța și aceste teritorii să fie considerate ca și transferuri de fonduri în interiorul Franței în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1781/2006 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 312, 27.11.2009, p. 71).

(23)  Decizia 2008/982/CE a Comisiei din 8 decembrie 2008 privind autorizarea Regatului Unit în vederea încheierii de acorduri cu domeniul Jersey, domeniul Guernsey și Insula Man pentru ca transferurile de fonduri între Regatul Unit și fiecare dintre aceste teritorii să fie considerate transferuri de fonduri în interiorul Regatului Unit, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1781/2006 al Parlamentului European și al Consiliului (JO L 352, 31.12.2008, p. 34).

---

---

5.6.2015

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 141/19

---

REGULAMENTUL (UE) 2015/848 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI

din 20 mai 2015

privind procedurile de insolvență

(reformare)

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 81,

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (1),

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (2),

întrucât:

(1)

La 12 decembrie 2012, Comisia a adoptat un raport privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului (3). În raportul Comisiei se concluzionează că regulamentul funcționează, în general, bine, dar că ar fi de dorit să se îmbunătățească aplicarea unora dintre dispozițiile acestuia în vederea perfecționării administrării efective a procedurilor transfrontaliere de insolvență. Întrucât regulamentul menționat a fost deja modificat de mai multe ori și urmează să se efectueze noi modificări, acesta ar trebui să fie reformat în interesul clarității.

(2)	Uniunea și-a stabilit ca obiectiv instituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

(3)

Buna funcționare a pieței interne impune ca procedurile transfrontaliere de insolvență să funcționeze eficient și efectiv. Adoptarea prezentului regulament este necesară pentru atingerea obiectivului menționat, care este de domeniul cooperării judiciare în materie civilă, în sensul articolului 81 din tratat.

(4)

Activitățile întreprinderilor au din ce în ce mai des efecte transfrontaliere și sunt, prin urmare, într-o măsură tot mai mare reglementate în dreptul Uniunii. Insolvența unor astfel de întreprinderi aduce deopotrivă atingere și bunei funcționări a pieței interne, fiind nevoie de un act al Uniunii care să impună coordonarea măsurilor ce urmează să fie adoptate în privința activelor unui debitor insolvent.

(5)	Pentru buna funcționare a pieței interne, este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere active sau proceduri judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă în detrimentul masei credale (turism judiciar).

(6)

Prezentul regulament ar trebui să includă dispoziții care să reglementeze competența de a deschide proceduri de insolvență și acțiuni care decurg direct din proceduri de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Prezentul regulament ar trebui, de asemenea, să conțină dispoziții privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul unor astfel de proceduri, precum și dispoziții privind legea aplicabilă procedurii de insolvență. În plus, prezentul regulament ar trebui să conțină norme privind coordonarea procedurilor de insolvență care se referă la același debitor sau la mai multe societăți care fac parte din același grup.

(7)

Falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvente sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare, precum și acțiunile legate de astfel de proceduri sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (4). Respectivele proceduri ar trebui reglementate prin prezentul regulament. Interpretarea prezentului regulament ar trebui, pe cât posibil, să evite lacunele de reglementare între cele două instrumente. Cu toate acestea, simplul fapt că o procedură națională nu figurează pe lista din anexa A la prezentul regulament nu ar trebui să determine intrarea acesteia sub incidența Regulamentului (UE) nr. 1215/2012.

(8)

Pentru a se atinge obiectivul de a ameliora eficiența și accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, este necesar și recomandabil ca dispozițiile privind competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în acest domeniu să fie cuprinse într-un act juridic al Uniunii imperativ și direct aplicabil în statele membre.

(9)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor de insolvență care îndeplinesc condițiile stabilite în acesta, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau juridică, un comerciant sau un particular. Procedurile de insolvență respective apar pe o listă exhaustivă din anexa A. Cu privire la o procedură națională din anexa A, prezentul regulament ar trebui să se aplice fără nicio examinare suplimentară de către o instanță dintr-un alt stat membru cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute în prezentul regulament. Procedurile naționale de insolvență care nu figurează pe lista din anexa A ar trebui să nu intre în domeniul de aplicare al prezentului regulament.

(10)

Domeniul de aplicare al prezentului regulament ar trebui să fie extins la procedurile care promovează salvarea întreprinderilor viabile din punct de vedere economic, dar aflate în dificultate, și care acordă o a doua șansă antreprenorilor. Acesta ar trebui, în special, să cuprindă și procedurile care prevăd restructurarea unui debitor într-o etapă în care există doar o probabilitate a insolvenței, precum și procedurile care lasă debitorului controlul deplin sau parțial al activelor și al afacerilor sale. Acesta ar trebui să includă și procedurile de remitere de datorie sau de ajustare a datoriilor în legătură cu consumatorii și cu persoanelor care desfășoară o activitate independentă, de exemplu prin reducerea cuantumului pe care îl are de plătit debitorul sau prin prelungirea termenului de plată care i-a fost acordat. Întrucât astfel de proceduri nu implică în mod necesar numirea unui practician în insolvență, ele ar trebui să intre sub incidența prezentului regulament în cazul în care au loc sub controlul sau supervizarea unei instanțe judecătorești. În acest context, termenul „control” ar trebui să includă situațiile în care instanța intervine numai în urma unei căi de atac introduse de un creditor sau de alte părți interesate.

(11)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice și procedurilor care acordă o suspendare temporară a acțiunilor de executare introduse de creditori individuali în cazul în care astfel de acțiuni pot afecta negocierile și pot împiedica perspectivele de restructurare a activității economice a debitorului. Astfel de proceduri ar trebui să nu aducă prejudicii masei credale și, dacă nu se ajunge la niciun acord cu privire la un plan de restructurare, ar trebui să fie premergătoare altor proceduri care fac obiectul prezentului regulament.

(12)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor a căror deschidere face obiectul obligației de publicitate pentru a permite creditorilor să fie informați cu privire la proceduri și să își înregistreze pretențiile, asigurând astfel caracterul colectiv al procedurii, precum și pentru a oferi creditorilor ocazia de a contesta competența instanței care a deschis procedura.

(13)

Prin urmare, procedurile de insolvență care sunt confidențiale ar trebui să nu intre în domeniul de aplicare al prezentului regulament. Deși astfel de proceduri pot avea un rol important în unele state membre, este imposibil ca o instanță sau un creditor dintr-un alt stat membru să știe că astfel de proceduri au fost deschise, din cauza caracterului lor confidențial, ceea ce face dificilă dispunerea recunoașterii efectelor lor la nivelul întregii Uniuni.

(14)

Procedurile colective care fac obiectul prezentului regulament ar trebui să includă toți creditorii sau o parte semnificativă a creditorilor cărora debitorul le datorează toate sau o proporție substanțială din datoriile sale neonorate, cu condiția ca pretențiile creditorilor care nu sunt implicați în astfel de proceduri să rămână neafectate. Procedurile care implică doar creditorii financiari ai unui debitor ar trebui, de asemenea, să intre în domeniul de aplicare. Procedurile care nu includ toți creditorii unui debitor ar trebui să fie proceduri care urmăresc salvarea debitorului. Procedurile care duc la încetarea definitivă a activității debitorului sau la lichidarea activelor acestuia ar trebui să includă toți creditorii debitorului. În plus, faptul că unele proceduri de insolvență pentru persoanele fizice exclud anumite categorii de pretenții, cum ar fi creanțele de întreținere, de posibilitatea de remitere de datorie nu ar trebui să însemne că astfel de proceduri nu sunt colective.

(15)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice și procedurilor care, în temeiul dreptului unora dintre statele membre, sunt deschise și se desfășoară o anumită perioadă de timp, pe baze interimare sau provizoriu, până când instanța pronunță o hotărâre care să confirme continuarea procedurilor pe alte baze decât cele interimare. Deși sunt considerate „interimare”, astfel de proceduri ar trebui să întrunească toate celelalte cerințe din prezentul regulament.

(16)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor care se întemeiază pe legislația privind insolvența. Cu toate acestea, procedurile întemeiate pe dreptul general al societăților comerciale, care nu este conceput în mod exclusiv pentru situații de insolvență, nu ar trebui să fie considerate a se întemeia pe legislația privind insolvența. În mod asemănător, procedurile destinate ajustării datoriilor nu ar trebui să cuprindă procedura specifică în cadrul căreia sunt scoase în afara bilanțului datoriile unei persoane fizice cu venituri foarte scăzute și cu active de valoare foarte scăzută, cu condiția ca acest tip de procedură să nu dispună niciodată plata creditorilor.

(17)

Domeniul de aplicare al prezentului regulament ar trebui să fie extins pentru a include procedurile care sunt declanșate de situații în care debitorul se confruntă cu dificultăți de altă natură decât financiară, cu condiția totuși ca astfel de dificultăți să dea naștere la o amenințare reală și gravă la adresa capacității actuale sau viitoare a debitorului de a-și plăti datoriile la scadență. Perioada de timp relevantă pentru stabilirea unei astfel de amenințări se poate extinde la câteva luni sau chiar mai mult, pentru a ține cont de cazurile în care debitorul se confruntă cu dificultăți de altă natură decât financiară care amenință situația activității sale și, pe termen mediu, lichiditatea sa. Un exemplu de acest fel ar putea fi cazul în care debitorul a pierdut un contract de importanță crucială pentru acesta.

(18)	Prezentul regulament ar trebui să se aplice fără a se aduce atingere normelor privind recuperarea ajutorului de stat de la societățile insolvente, astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

(19)

Procedurile de insolvență referitoare la întreprinderile de asigurare, instituțiile de credit, firmele de investiții și alte firme, instituții sau întreprinderi care fac obiectul Directivei 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului (5), precum și la organismele de plasament colectiv ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament, deoarece toate acestea fac obiectul unui regim special iar autoritățile naționale de supraveghere au competențe ample de intervenție.

(20)

Procedurile de insolvență nu implică în mod necesar intervenția unei autorități judiciare. Prin urmare, termenul „instanță”, utilizat în prezentul regulament, ar trebui înțeles, în anumite dispoziții, în sens larg, ca incluzând o persoană sau un organ abilitat prin dreptul intern să deschidă procedura de insolvență. Pentru ca prezentul regulament să se aplice, ar trebui ca procedurile (cuprinzând actele și formalitățile prevăzute de lege) nu numai să se desfășoare conform dispozițiilor prezentului regulament, ci și să fie recunoscute oficial și să fie executorii în statul membru în care se deschide o procedură de insolvență.

(21)

Practicienii în insolvență sunt definiți în prezentul regulament și enumerați în anexa B. Practicienii în insolvență care sunt numiți fără implicarea unui organism judiciar ar trebui, în conformitate cu dreptul intern, să fie reglementați și autorizați în mod corespunzător pentru a acționa în cadrul procedurilor de insolvență. Cadrul național de reglementare ar trebui să prevadă mecanisme adecvate care să soluționeze potențialele conflicte de interese.

(22)

Prezentul regulament ia în considerare faptul că, datorită diferențelor majore din dreptul material, nu este practică introducerea unor proceduri de insolvență cu aplicabilitate universală în întreaga Uniune. Aplicarea fără excepție a legii statului de deschidere a procedurilor ar conduce, în acest context, în mod frecvent la dificultăți. Acesta este, de exemplu, cazul legislațiilor naționale foarte diferite privind garanțiile care se întâlnesc în statele membre. În plus, drepturile preferențiale de care se bucură anumiți creditori în cadrul procedurilor de insolvență sunt, în unele cazuri, complet diferite. Cu ocazia următoarei revizuiri a prezentului regulament, va fi necesar să se identifice noi măsuri în vederea îmbunătățirii drepturilor preferențiale ale angajaților la nivel european. Prezentul regulament ar trebui să țină seama de asemenea legislații naționale diferite în două moduri diferite. Pe de o parte, ar trebui să prevadă reguli speciale referitoare la legea aplicabilă anumitor drepturi și raporturi juridice deosebit de importante (de exemplu, drepturile reale și contractele de muncă). Pe de altă parte, trebuie acceptate, pe lângă procedura de insolvență principală cu întindere universală, și proceduri naționale care privesc numai bunurile situate în statul de deschidere a procedurilor.

(23)

Prezentul regulament permite deschiderea procedurii principale de insolvență în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. Procedurile respective au o întindere universală și includ toate bunurile debitorului. Pentru a proteja interesele diferite, prezentul regulament permite deschiderea de proceduri secundare de insolvență paralele cu procedura principală de insolvență. Proceduri secundare de insolvență pot fi deschise în statul membru în care debitorul are un sediu. Efectele procedurilor secundare de insolvență se limitează la bunurile situate în statul respectiv. Unitatea în cadrul Uniunii se asigură prin norme imperative de coordonare cu procedurile principale de insolvență.

(24)

În cazul în care într-un stat membru, altul decât cel în care o persoană juridică sau o societate comercială își are sediul social, a fost deschisă o procedură principală de insolvență care vizează persoana sau societatea respectivă, ar trebui să fie posibilă deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în statul membru în care persoana sau societatea își are sediul social, cu condiția ca debitorul să desfășoare o activitate economică cu mijloace umane și cu active în acel stat, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

(25)	Prezentul regulament se aplică numai procedurilor care privesc un debitor al cărui centru al intereselor principale este situat în Uniune.

(26)

Normele de competență prevăzute în prezentul regulament stabilesc numai competența internațională, adică desemnează statul membru ale cărui instanțe pot deschide proceduri de insolvență. Competența teritorială din cadrul statului membru ar trebui să fie stabilită prin dreptul intern al statului membru respectiv.

(27)	Înainte de a deschide o procedură de insolvență, instanța competentă ar trebui să examineze din oficiu dacă centrul intereselor principale ale debitorului sau sediul său sunt efectiv situate în jurisdicția sa.

(28)

Atunci când se stabilește dacă centrul intereselor principale ale debitorului este verificabil de către terți, ar trebui acordată o atenție deosebită creditorilor și percepției acestora privind locul în care debitorul își administrează interesele. Pentru aceasta este posibil să fie necesară, în cazul mutării centrului intereselor principale, informarea creditorilor la momentul oportun cu privire la noul loc în care debitorul își desfășoară activitățile, de exemplu prin atragerea atenției asupra schimbării adresei din corespondența comercială sau prin anunțarea în mod public a noului loc prin alte mijloace corespunzătoare.

(29)	Prezentul regulament ar trebui să conțină o serie de garanții menite să prevină utilizarea frauduloasă sau abuzivă a practicii de căutare a instanței celei mai favorabile (turism judiciar).

(30)

În mod asemănător, prezumțiile că sediul social, principalul loc de desfășurare a activității și reședința obișnuită reprezintă centrul intereselor principale ar trebui să fie relative, iar instanța relevantă a unui stat membru ar trebui să verifice cu atenție dacă centrul intereselor principale ale debitorului se află într-adevăr în statul membru respectiv. În cazul unei societăți comerciale, ar trebui să existe posibilitatea de a răsturna această prezumție în cazul în care administrația centrală a societății este situată în alt stat membru decât cel în care se află sediul social și în cazul în care o evaluare cuprinzătoare a tuturor factorilor relevanți stabilește, într-un mod verificabil de către terți, că centrul real de conducere și de supraveghere al societății și centrul de gestionare a intereselor sale se află în acel alt stat membru. În cazul unei persoane fizice care nu exercită o activitate comercială sau profesională independentă, ar trebui să fie posibil să se răstoarne această prezumție, de exemplu, în cazul în care cea mai mare parte a activelor debitorului se află în afara statului membru în care debitorul își are reședința obișnuită sau în cazul în care se poate stabili că principalul motiv al mutării a fost deschiderea unei proceduri de insolvență în fața noii instanțe și în cazul în care o astfel de deschidere ar putea afecta în mod semnificativ interesele creditorilor ale căror afaceri cu debitorul au avut loc înainte de mutare.

(31)

Cu același obiectiv de a preveni utilizarea frauduloasă sau abuzivă a practicii de căutare a instanței celei mai favorabile, prezumția că centrul intereselor principale este locul unde se află sediul social, locul principal de desfășurare a activității sau reședința obișnuită nu ar trebui să se aplice dacă, în cazul unei societăți, persoane juridice sau, respectiv, persoane fizice care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, debitorul și-a mutat sediul social sau locul principal de desfășurare a activității într-un alt stat membru într-un interval de trei luni anterioare cererii de deschidere a procedurii de insolvență sau, în cazul unei persoane fizice care nu desfășoară o activitate independentă sau profesională, dacă debitorul și-a mutat reședința obișnuită într-un alt stat membru într-un interval de șase luni anterioare cererii deschidere procedurii de insolvență.

(32)

În orice caz, dacă circumstanțele cauzei dau naștere la îndoieli cu privire la competența instanței, aceasta ar trebui să solicite debitorului să prezinte dovezi suplimentare pentru a-și susține afirmațiile și, în cazul în care legea aplicabilă procedurii de insolvență o permite, să dea creditorilor debitorului posibilitatea de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la competență.

(33)	În cazul în care instanța sesizată cu privire la solicitarea de deschidere a unei proceduri de insolvență descoperă că centrul intereselor principale nu se situează pe teritoriul său, aceasta ar trebui să nu deschidă o procedură principală de insolvență.

(34)	În plus, orice creditor al debitorului ar trebui să dispună de o cale de atac eficientă împotriva hotărârii de deschidere a unei proceduri de insolvență. Consecințele atacării hotărârii de deschidere a unei proceduri de insolvență ar trebui să fie reglementate în dreptul intern.

(35)

Instanțele statelor membre pe teritoriul cărora au fost deschise procedurile de insolvență ar trebui să aibă competență și în ceea ce privește acțiunile care decurg în mod direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Printre aceste acțiuni ar trebui să se numere acțiunile revocatorii introduse împotriva pârâților din alte state membre și acțiunile referitoare la obligațiile ce decurg în cursul procedurii de insolvență, precum avansurile de plată pentru cheltuielile de procedură. În schimb, acțiunile care vizează îndeplinirea obligațiilor în temeiul unui contract încheiat de debitor înaintea deschiderii procedurii nu decurg direct din procedură. În cazul în care o astfel de acțiune este asociată cu o altă acțiune întemeiată pe dreptul civil general și comercial, practicianul în insolvență ar trebui să poată introduce ambele acțiuni la instanțele de la domiciliul pârâtului, dacă este de părere că este mai eficient să introducă acțiunea la acest for. De exemplu, aceasta s-ar putea întâmpla în cazul în care practicianul în insolvență dorește să combine o acțiune în răspundere împotriva administratorului întemeiată pe legislația în materie de insolvență cu o acțiune întemeiată pe dreptul societăților comerciale sau pe dreptul general al răspunderii civile delictuale.

(36)

Instanța competentă să deschidă o procedură principală de insolvență ar trebui să fie abilitată să ordone măsuri provizorii și de conservare din momentul depunerii cererii pentru deschiderea procedurii. Măsurile de conservare dispuse atât înainte, cât și după deschiderea procedurii de insolvență sunt importante pentru a garanta eficiența procedurii de insolvență. În acest sens, prezentul regulament ar trebui să prevadă diverse posibilități. Pe de o parte, instanța competentă în procedura principală ar trebui să fie abilitată să ordone și măsuri provizorii și de conservare a bunurilor situate pe teritoriul altor state membre. Pe de altă parte, un practician în insolvență desemnat provizoriu înainte de deschiderea procedurii principale ar trebui să poată, în statul membru în care există un sediu aparținând debitorului, să solicite adoptarea măsurilor de conservare prevăzute de legislația din statele membre respective.

(37)

Înaintea deschiderii procedurii principale de insolvență, dreptul de a solicita deschiderea unei proceduri de insolvență în statul membru în care debitorul are un sediu ar trebui să fie limitat la creditorii locali și autoritățile publice sau la cazurile în care dreptul statului membru în care debitorul are centrul intereselor sale principale nu permite deschiderea unei proceduri principale de insolvență. Această limitare este justificată de faptul că se intenționează să se limiteze la ceea ce este absolut necesar cazurile în care proceduri teritoriale de insolvență sunt solicitate înaintea procedurii principale de insolvență.

(38)

După deschiderea procedurii principale de insolvență, prezentul regulament nu restrânge dreptul de a solicita deschiderea unei proceduri de insolvență într-un stat membru în care debitorul are un sediu. Practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență sau orice altă persoană abilitată în acest scop conform legislației interne a statului membru respectiv poate solicita deschiderea de proceduri secundare de insolvență.

(39)

Prezentul regulament ar trebui să prevadă norme de stabilire a amplasamentului activelor debitorului, iar respectivele norme ar trebui să se aplice atunci când se stabilește care sunt activele care fac parte din procedura principală de insolvență sau din cea secundară de insolvență sau care intră în situații care implică drepturi reale ale terților. Mai concret, prezentul regulament ar trebui să dispună că brevetele europene cu efect unitar, o marcă comunitară sau orice alt drept similar, precum protecția comunitară a soiurilor de plante sau desenele comunitare, ar trebui să fie incluse doar în procedura principală de insolvență.

(40)

Procedurile secundare de insolvență pot urmări scopuri diferite, în afară de protejarea intereselor locale. Se pot ivi cazuri în care masa bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului este prea complexă pentru a fi administrată în bloc sau diferențele dintre sistemele juridice respective sunt atât de mari încât pot apărea dificultăți ca urmare a extinderii efectelor derivând din legislația statului de deschidere a procedurilor la celelalte state membre în care se află activele. Din acest motiv, practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență poate solicita deschiderea de proceduri secundare de insolvență pentru o administrare eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței.

(41)

Procedurile secundare de insolvență pot, de asemenea, să împiedice administrarea eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței. Prin urmare, prezentul regulament stabilește două situații specifice în care instanța sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență ar trebui să poată ca, la solicitarea practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență, să amâne sau să refuze deschiderea unei astfel de proceduri.

(42)

În primul rând, prezentul regulament conferă practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență posibilitatea de a-și lua un angajament față de creditorii locali, conform căruia aceștia vor fi tratați ca și cum ar fi fost deschisă o procedură secundară de insolvență. Acest angajament trebuie să întrunească o serie de condiții prevăzute în regulament, în special să fie aprobat de majoritatea calificată a creditorilor locali. În cazul în care s-a luat un astfel de angajament, instanța sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență ar trebui să poată să refuze cererea respectivă atunci când consideră că acest angajament protejează în mod corespunzător interesele generale ale creditorilor locali. Atunci când evaluează aceste interese, instanța ar trebui să țină seama de faptul că angajamentul a fost aprobat cu majoritatea calificată a creditorilor locali.

(43)

În sensul luării unui angajament către creditorii locali, activele și drepturile aflate în statul membru în care debitorul are un sediu ar trebui să facă parte dintr-o subcategorie a masei bunurilor care face obiectul insolvenței și, în momentul distribuirii acestora sau a veniturilor încasate în urma valorificării lor, practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență ar trebui să respecte drepturile de prioritate de care ar fi beneficiat creditorii dacă s-ar fi deschis o procedură secundară de insolvență în statul membru respectiv.

(44)

Ar trebui să se aplice dreptul intern, după caz, în legătură cu aprobarea unui angajament. Mai concret, atunci când în temeiul dreptului național regulile de votare pentru adoptarea unui plan de reorganizare impun aprobarea prealabilă a creanțelor creditorilor, aceste creanțe ar trebui să se considere aprobate în scopul votării angajamentului. Dacă există proceduri diferite pentru adoptarea planurilor de restructurare în temeiul legislației naționale, ar trebui ca statele membre să desemneze procedura specifică care, în acest context, ar trebui să fie relevantă.

(45)

În al doilea rând, prezentul regulament ar trebui să prevadă posibilitatea ca instanța să suspende temporar deschiderea procedurii secundare de insolvență, atunci când a fost acordată o suspendare temporară a procedurilor individuale de executare în cadrul procedurii principale de insolvență, în scopul de a păstra eficiența suspendării acordate în procedura principală de insolvență. Instanța ar trebui să aibă posibilitatea să acorde suspendarea temporară dacă consideră că există măsuri adecvate de protecție a interesului general al creditorilor locali. Într-un astfel de caz, toți creditorii care ar putea fi afectați de rezultatul negocierilor pe tema unui plan de restructurare ar trebui să fie informați cu privire la aceste negocieri și ar trebui să li se permită să participe la ele.

(46)

Pentru a asigura protecția efectivă a intereselor locale, practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență nu ar trebui să fie în măsură să valorifice sau să deplaseze în mod abuziv activele situate în statul membru în care se află un sediu, în special, cu scopul de a eluda posibilitatea ca astfel de interese să poată fi efectiv satisfăcute în cazul în care, ulterior, se deschide o procedură secundară de insolvență.

(47)

Prezentul regulament nu ar trebui să împiedice instanțele dintr-un stat membru în care a fost deschisă procedura secundară de insolvență să sancționeze directorii unui debitor pentru încălcarea atribuțiilor, cu condiția ca respectivele instanțe să aibă competența de a se pronunța în astfel de litigii în temeiul dreptului lor intern.

(48)

Procedurile de insolvență principale și procedurile de insolvență secundare pot contribui la administrarea eficientă a masei bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului sau la valorificarea eficientă a masei activelor dacă există o cooperare adecvată între actorii implicați în toate procedurile desfășurate în paralel. Buna cooperare presupune ca diferiții practicieni în insolvență și instanțele implicate să coopereze îndeaproape, în special printr-un schimb suficient de informații. Pentru a asigura rolul predominant al procedurii principale de insolvență, practicianului în insolvență din cadrul acestei proceduri ar trebui să i se ofere câteva posibilități de a interveni în procedura secundară de insolvență care se desfășoară în paralel cu cea principală. În special, practicianul în insolvență ar trebui să fie în măsură să propună un plan de restructurare sau un concordat ori să solicite o suspendare a valorificării activelor în procedura secundară de insolvență. În cadrul cooperării lor, practicienii în insolvență și instanțele ar trebui să ia în considerare cele mai bune practici de cooperare transfrontalieră în cazuri de insolvență, astfel cum se prevede în principiile și orientările privind comunicarea și cooperarea adoptate de către organizațiile europene și internaționale active în domeniul legislației în materie de insolvență, în special orientările relevante elaborate de Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional (UNCITRAL).

(49)

În vederea unei astfel de cooperări, practicienii în insolvență și instanțele ar trebui să poată încheia acorduri și protocoale în scopul de a facilita cooperarea transfrontalieră a mai multor proceduri de insolvență din state membre diferite care vizează același debitor sau societăți membre ale aceluiași grup, atunci când acest lucru este compatibil cu normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri. Astfel de acorduri și protocoale pot avea forme diferite, în sensul că pot fi scrise sau orale, domenii de aplicare diferite, în sensul în care variază de la general la specific, și pot fi încheiate între părți diferite. Acordurile generale simple pot pune accent pe necesitatea cooperării strânse între părți fără să abordeze aspecte specifice, în timp ce acordurile mai detaliate, specifice, pot stabili un cadru de principii care guvernează procedurile multiple de insolvență și pot fi aprobate de instanțele implicate, atunci când dreptul intern impune acest lucru. Acestea pot reflecta un acord între părți de a întreprinde sau de a se abține de la anumite măsuri sau acțiuni.

(50)

În mod asemănător, instanțele din state membre diferite pot coopera prin coordonarea numirii practicienilor în insolvență. În acest context, ele pot numi un singur practician în insolvență pentru mai multe proceduri de insolvență care vizează același debitor sau diferite societăți membre ale aceluiași grup, cu condiția ca această numire comună să fie compatibilă cu normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri și în special orice cerință referitoare la calificarea și la autorizarea practicienilor în insolvență.

(51)	Prezentul regulament ar trebui să asigure administrarea eficientă a procedurilor de insolvență referitoare la diferitele societăți care fac parte dintr-un grup.

(52)

În cazul în care au fost deschise proceduri de insolvență care vizează mai multe societăți din cadrul aceluiași grup, ar trebui să existe o cooperare adecvată între actorii implicați în aceste proceduri. Diferiții practicieni în insolvență și instanțele implicate ar trebui, prin urmare, să se supună unei obligații asemănătoare de a coopera și de a comunica, în mod similar practicienilor în insolvență și instanțelor implicate în cadrul procedurilor principale și secundare de insolvență referitoare la același debitor. Cooperarea dintre practicienii în insolvență ar trebui să nu dăuneze intereselor creditorilor implicați în fiecare dintre proceduri și o astfel de cooperare ar trebui să urmărească găsirea unei soluții care să genereze sinergii în cadrul grupului.

(53)

Introducerea de norme privind procedurile de insolvență a grupurilor de societăți nu ar trebui să limiteze posibilitatea unei instanțe de a deschide o procedură de insolvență în cadrul unei singure jurisdicții pentru mai multe societăți aparținând aceluiași grup, în cazul în care instanța constată că centrul intereselor principale ale acestor societăți se află într-un singur stat membru. În astfel de situații, instanța ar trebui, de asemenea, să poată să numească, dacă este cazul, același practician în insolvență în cadrul tuturor procedurilor în cauză, cu condiția ca acest lucru să nu fie incompatibil cu normele aplicabile acestor proceduri.

(54)

În vederea îmbunătățirii în continuare a coordonării procedurilor de insolvență deschise împotriva societăților membre ale unui grup și pentru a permite restructurarea coordonată a grupului, prezentul regulament ar trebui să introducă norme procedurale privind coordonarea procedurilor de insolvență deschise împotriva societăților membre ale unui grup. În cadrul unei astfel de coordonări, ar trebui depuse eforturi în vederea asigurării eficienței, respectându-se, în același timp, personalitatea juridică distinctă a fiecărui membru al grupului.

(55)

Practicianul în insolvență numit în cadrul procedurii de insolvență deschise în raport cu o societate membră a unui grup de societăți ar trebui să poată solicita deschiderea unei proceduri de coordonare a grupului. Totuși, în cazurile în care legea aplicabilă insolvenței impune acest lucru, practicianul în insolvență respectiv ar trebui să obțină autorizația necesară înainte să facă o astfel de solicitare. Solicitarea ar trebui să specifice elemente esențiale ale coordonării, în special o descriere succintă a planului de coordonare, o propunere cu privire la cine ar trebui să fie numit coordonator și o descriere în rezumat a estimării costurilor coordonării.

(56)

Pentru a asigura caracterul de voluntariat al procedurii de coordonare a grupului, practicienii în insolvență implicați ar trebui să poată ridica obiecții la adresa participării lor la procedură într-un termen prestabilit. Pentru a permite practicienilor în insolvență implicați să decidă în cunoștință de cauză cu privire la participarea lor la procedura de coordonare a grupului, aceștia ar trebui să fie informați, încă dintr-un stadiu incipient, cu privire la elementele esențiale ale coordonării. Cu toate acestea, orice practician în insolvență care a obiectat inițial cu privire la includerea în procedura de coordonare a grupului ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita ulterior să participe la aceasta. În acest caz, coordonatorul ar trebui să decidă cu privire la admisibilitatea solicitării. Toți practicienii în insolvență, inclusiv practicianul în insolvență solicitant, ar trebui să fie informați cu privire la decizia coordonatorului și ar trebui să aibă oportunitatea de a contesta decizia respectivă în instanța care a deschis procedura de coordonare a grupului.

(57)

Procedura de coordonare a grupului ar trebui să încerce întotdeauna să faciliteze administrarea eficace a procedurilor de insolvență vizând societățile membre ale grupului și să aibă un impact general pozitiv asupra creditorilor. Prin urmare, ar trebui ca prin prezentul regulament să se garanteze că instanța care a primit o solicitare de procedură de coordonare a grupului face o evaluare a criteriilor respective înainte de deschiderea procedurii de coordonare a grupului.

(58)

Avantajele pe care le prezintă procedura de coordonare a grupului ar trebui să nu fie depășite de costurile procedurii respective. Prin urmare, este necesar să se asigure faptul că atât costurile coordonării, cât și cota din aceste costuri care va fi suportată de fiecare societate membră a grupului sunt adecvate, proporționale și rezonabile, și urmează a fi stabilite în conformitate cu dreptul intern al statului membru în care fost deschisă procedura de coordonare a grupului. Practicienii în insolvență implicați ar trebui, de asemenea, să aibă posibilitatea de a controla costurile respective începând din primele etape ale procedurii. În cazul în care dreptul intern o cere, a controla costurile respective începând din primele etape ale procedurii ar putea presupune solicitarea de către practicianul în insolvență a aprobării instanței sau a comitetului de creditori.

(59)

În cazul în care coordonatorul consideră că îndeplinirea sarcinilor sale necesită o creștere semnificativă a costurilor în comparație cu costurile estimate inițial și, în orice caz, în cazul în care costurile depășesc 10 % din costurile estimate, coordonatorul ar trebui să fie autorizat de instanța care a deschis procedura de coordonare a grupului să depășească aceste costuri. Înainte de adoptarea deciziei, instanța care a deschis procedura de coordonare a grupului ar trebui să ofere practicienilor în insolvență participanți posibilitatea unei audieri pentru a le permite să-și facă cunoscute observațiile privind adecvarea cererii coordonatorului.

(60)

Pentru membrii unui grup de societăți care nu participă la o procedură de coordonare a grupului, prezentul regulament ar trebui, de asemenea, să prevadă un mecanism alternativ pentru a realiza o restructurare coordonată a grupului. Un practician în insolvență desemnat în cadrul procedurii referitoare la o societate membră a unui grup ar trebui să aibă calitatea procesuală care să îi permită să solicite suspendarea oricărei măsuri legate de valorificarea activelor în cadrul procedurii deschise în legătură cu alte societăți membre ale grupului care nu fac obiectul procedurii de coordonare a grupului. Ar trebui să se poată solicita o astfel de suspendare numai dacă se prezintă un plan de restructurare pentru societățile membre ale grupului în cauză, dacă planul este avantajos pentru creditorii din cadrul procedurii pentru care se solicită suspendarea și dacă suspendarea este necesară pentru a se asigura punerea în aplicare corespunzătoare a planului.

(61)

Prezentul regulament ar trebui să nu împiedice statele membre să instituie norme naționale care să completeze normele privind cooperarea, comunicarea și coordonarea în privința insolvenței societăților membre ale grupurilor prevăzute de prezentul regulament, cu condiția ca domeniul de aplicare al respectivelor norme naționale să se limiteze la jurisdicția națională și ca aplicarea lor să nu afecteze eficiența normelor din prezentul regulament.

(62)	Normele privind cooperarea, comunicarea și coordonarea în cadrul insolvenței societăților membre ale unui grup prevăzute în prezentul regulament ar trebui să se aplice doar în măsura în care procedurile vizând societăți diferite membre ale aceluiași grup au fost deschise în state membre diferite.

(63)

Orice creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în Uniune ar trebui să beneficieze de dreptul de a-și înregistra cererea de admitere a creanței privind bunurile debitorului în orice procedură de insolvență aflată în curs de desfășurare în Uniune. Acest lucru ar trebui să se aplice și autorităților fiscale și instituțiilor de asigurări sociale. Prezentul regulament ar trebui să nu împiedice practicianul în insolvență să depună cereri de admitere a creanțelor în numele anumitor grupuri de creditori, de exemplu angajați, în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru. Cu toate acestea, pentru a asigura egalitatea de tratament a creditorilor, distribuirea încasărilor ar trebui să fie coordonată. Fiecare creditor ar trebui să poată păstra ceea ce a primit în cursul procedurii de insolvență, însă nu ar trebui să aibă dreptul de a participa la distribuirea ansamblului activelor în cadrul altei proceduri decât dacă creditorii de același rang au obținut, în aceeași proporție, un dividend echivalent.

(64)

Este esențial ca acei creditori care au reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în Uniune să fie informați cu privire la deschiderea unei proceduri de insolvență referitoare la activele debitorului lor. Pentru a asigura o transmitere rapidă de informații către creditori, Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului (6) nu ar trebui să se aplice în cazul în care prezentul regulament se referă la obligația de a informa creditorii. Utilizarea de formulare-tip disponibile în toate limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii ar trebui să faciliteze sarcina creditorilor de a depune cererile de admitere a creanțelor în cadrul procedurilor deschise într-un alt stat membru. Consecințele necompletării în întregime a formularelor-tip ar trebui să intre sub incidența dreptului intern.

(65)

Prezentul regulament ar trebui să prevadă recunoașterea imediată a hotărârilor privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență care intră în domeniul său de aplicare și a hotărârilor aflate în legătură directă cu această procedură de insolvență. Prin urmare, recunoașterea automată ar trebui să însemne că efectele atribuite procedurii în dreptul statului membru în care s-a deschis procedura se extind la toate celelalte state membre. Recunoașterea hotărârilor pronunțate de instanțele statelor membre ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce. În acest scop, motivele de nerecunoaștere ar trebui reduse la minimum necesar. Aceasta este și temeiul de soluționare al oricărui conflict care există între instanțele a două state membre care se consideră deopotrivă competente pentru a deschide procedura principală. Hotărârea instanței care deschide mai întâi procedura ar trebui să fie recunoscută în celelalte state membre fără ca acestea să aibă dreptul de a supune controlului hotărârea instanței respective.

(66)

În domeniul său de aplicare, prezentul regulament ar trebui să prevadă norme conflictuale unitare, care să înlocuiască, în cadrul domeniului lor de aplicare, normele interne de drept internațional privat. În absența unor dispoziții contrare, se aplică legea statului membru de deschidere (lex concursus). Această normă conflictuală ar trebui să fie aplicabilă atât pentru procedura principală de insolvență, cât și pentru procedurile locale. Lex concursus determină toate efectele procedurii de insolvență, atât cele de natură procedurală, cât și pe cele materiale, asupra persoanelor și raporturilor juridice respective. Ea reglementează toate condițiile privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență.

(67)

Recunoașterea automată a unei proceduri de insolvență căreia i se aplică în mod obișnuit legea statului de deschidere a procedurii poate interfera cu normele care reglementează tranzacțiile desfășurate în alte state membre. Pentru a proteja așteptările legitime și siguranța tranzacțiilor într-un alt stat membru decât cel de deschidere, ar trebui să se prevadă o serie de excepții de la norma generală.

(68)

În special în cazul drepturilor reale este necesară o derogare specială de la legea statului de deschidere, deoarece astfel de drepturi au o importanță considerabilă pentru acordarea creditelor. Justificarea, valabilitatea și întinderea drepturilor reale ar trebui, prin urmare, să fie determinate în mod normal de către legea locului (lex situs) și să nu fie afectate de deschiderea procedurii de insolvență. Titularul unui drept real ar trebui, prin urmare, să-și poată valorifica în continuare dreptul de a delimita garanția reală de masa bunurilor. Dacă bunurile sunt supuse drepturilor reale în temeiul legii statului unde sunt situate, dar procedura principală de insolvență se desfășoară în alt stat membru, practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență ar trebui să poată cere deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în jurisdicția în care s-au născut drepturile reale, în măsura în care debitorul are un sediu în statul respectiv. Dacă nu sunt deschise proceduri secundare de insolvență, orice excedent obținut din vânzarea unui activ care face obiectul drepturilor reale ar trebui plătit practicianului în insolvență din cadrul procedurii principale.

(69)	Prezentul regulament stabilește diferite dispoziții pentru ca o instanță să poată dispune suspendarea deschiderii unei proceduri sau a unei proceduri de executare. Orice astfel de suspendare ar trebui să nu afecteze drepturile reale ale creditorilor sau ale terților.

(70)

Dacă legea statului de deschidere a procedurii nu admite compensarea creanței, creditorul ar trebui să aibă totuși dreptul la o compensare dacă aceasta este posibilă în temeiul legii aplicabile creanței debitorului insolvent. În acest fel, compensarea ar dobândi o funcție de garanție în temeiul unor dispoziții legale de care creditorul respectiv se poate prevala în momentul nașterii creanței.

(71)

Este, de asemenea, nevoie de o protecție specială în cazul sistemelor de plată și a piețelor financiare, de exemplu în legătură cu acordurile de compensare și lichidare existente în astfel de sisteme, precum și în cazul cesiunii de titluri de valoare și al garanțiilor constituite pentru astfel de tranzacții, în special conform Directivei 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului (7). Singura lege relevantă în cazul unor astfel de tranzacții ar trebui să fie cea aplicabilă sistemului sau pieței respective. Legea respectivă are menirea să împiedice posibilitatea ca mecanismele pentru plata și lichidarea tranzacțiilor prevăzute în sistemele de plată și compensare sau pe piețele financiare reglementate ale statelor membre să fie modificate în cazul insolvenței uneia dintre părțile la tranzacție. Directiva 98/26/CE cuprinde dispoziții speciale care ar trebui să aibă întâietate asupra normelor generale prevăzute în prezentul regulament.

(72)

Pentru a proteja angajații și locurile de muncă, efectele procedurii de insolvență asupra continuării sau încetării raporturilor de muncă și asupra drepturilor și obligațiilor fiecărei părți decurgând din aceste raporturi ar trebui să fie determinate de legea aplicabilă contractului de muncă relevant în conformitate cu normele conflictuale generale. În plus, în cazurile în care încetarea contractelor de muncă necesită aprobarea unei instanțe sau a unei autorități administrative, statul membru în care se află un sediu al debitorului ar trebui să păstreze competența de acordare a acestei aprobări chiar dacă nu a fost deschisă nicio procedură de insolvență în statul membru respectiv. Orice alt aspect legat de legislația în materie de insolvență, cum ar fi chestiunea protejării creanțelor angajaților prin drepturi preferențiale și statutul pe care îl pot avea astfel de drepturi preferențiale ar trebui să fie stabilite prin legea statului membru în care a fost deschisă procedura de insolvență (principală sau secundară), cu excepția cazurilor în care, pentru a evita procedura secundară de insolvență, a fost asumat un angajament în conformitate cu prezentul regulament.

(73)

Legea aplicabilă efectelor procedurii de insolvență asupra unei acțiuni în justiție în desfășurare sau asupra unei proceduri de arbitraj în desfășurare având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului ar trebui să fie legea statului membru în care se desfășoară acțiunea în justiție sau în care se desfășoară arbitrajul. Totuși, această regulă ar trebui să nu afecteze normele naționale privind recunoașterea și controlul aplicării sentințelor arbitrale.

(74)

Pentru a se ține seama de normele procedurale specifice ale sistemelor judiciare din anumite state membre, ar trebui să se asigure flexibilitatea necesară în ceea ce privește anumite norme din prezentul regulament. În consecință, trimiterile din prezentul regulament la notificarea transmisă de un organism judiciar dintr-un stat membru ar trebui să includă emiterea de către organismul respectiv a unui ordin privind transmiterea notificării respective, în cazul în care normele procedurale din statul membru impun acest lucru.

(75)

Din perspectiva afacerilor, conținutul principal al hotărârii de deschidere a procedurii ar trebui publicat, la cererea practicianului în insolvență, într-un alt stat membru decât cel al instanței care a emis hotărârea respectivă. În cazul în care există un sediu în statul membru în cauză, această publicare ar trebui să fie obligatorie. Însă în nici unul din aceste două cazuri publicarea nu constituie o condiție prealabilă pentru recunoașterea procedurii deschise în alt stat membru.

(76)

În vederea unei mai bune informări a creditorilor și a instanțelor relevante și pentru a preveni deschiderea de proceduri paralele de insolvență, statele membre ar trebui să aibă obligația de a publica informațiile relevante în cazurile transfrontaliere de insolvență într-un registru electronic, accesibil publicului. Pentru a facilita accesul creditorilor domiciliați în alt stat membru și al instanțelor cu sediul în alt stat membru la aceste informații, prezentul regulament ar trebui să prevadă interconectarea unor astfel de registre de insolvență prin intermediul portalului european e-Justiție. Ar trebui ca statele membre să aibă libertatea de a publica informații relevante în mai multe registre și ca fiecare stat membru să poată interconecta mai mult de un registru.

(77)

Prezentul regulament ar trebui să stabilească volumul minim de informații care urmează să fie publicate în registrele de insolvență. Nu ar trebui ca statele membre să fie împiedicate să includă informații suplimentare. Atunci când debitorul este o persoană fizică, registrele de insolvență ar trebui să aibă doar obligația de a indica un număr de înregistrare în cazul în care debitorul desfășoară o activitate comercială sau profesională independentă. Numărul de înregistrare respectiv ar trebui să fie înțeles ca fiind un numărul unic de înregistrare al activității comerciale sau profesionale independente a debitorului, publicat în registrul comerțului, dacă acesta există.

(78)

Pentru creditori sunt esențiale informațiile referitoare la anumite aspecte ale procedurii de insolvență, precum termenele de depunere a cererilor de admitere a creanțelor sau de contestare a hotărârilor. Totuși, prezentul regulament ar trebui să nu impună statelor membre calcularea termenelor respective de la caz la caz. Ar trebui să li se permită statelor membre să își îndeplinească obligațiile prin adăugarea unor hiperlinkuri către portalul european e-Justiție care să conțină informații cât se poate de clare referitoare la criteriile de calculare a termenelor respective.

(79)

Pentru a acorda o protecție suficientă a informațiilor referitoare la persoanele fizice care nu exercită o activitate economică sau profesională independentă, statele membre ar trebui să poată condiționa accesul la informațiile respective de criterii de căutare suplimentare, precum numărul personal de identificare al debitorului, adresa acestuia, data sa de naștere sau districtul instanței competente sau de o cerere adresată unei autorități competente ori de verificarea existenței unui interes legitim.

(80)

De asemenea, statelor membre ar trebui să li se permită să nu includă în registrele lor de insolvență informații referitoare la persoanele fizice care nu exercită o activitate comercială sau profesională independentă. În astfel de cazuri, statele membre ar trebui să se asigure că informațiile relevante sunt oferite creditorilor pe bază de notificare individuală și că cererile de admitere a creanțelor, înaintate de creditorii care nu au primit informațiile respective, nu sunt afectate de procedură.

(81)

Este posibil ca unele din persoanele interesate să nu aibă cunoștință despre deschiderea procedurii de insolvență și să acționeze cu bună credință într-o manieră care vine în conflict cu noile circumstanțe. Pentru a proteja astfel de persoane care, fără să fi avut cunoștință despre deschiderea procedurii în alt stat membru, fac o plată către debitor în loc de practicianul în insolvență, ar trebui să se prevadă caracterul liberator al unei astfel de plăți.

(82)	Pentru a se asigura condiții uniforme de punere în aplicare a prezentului regulament, Comisiei ar trebui să-i fie conferite competențe de executare. Aceste competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (8).

(83)

Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În special, prezentul regulament urmărește să promoveze aplicarea articolelor 8, 17 și 47 privind, respectiv, protecția datelor cu caracter personal, dreptul la proprietate și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

(84)	Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (9) și Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (10) se aplică prelucrării datelor cu caracter personal în cadrul prezentului regulament.

(85)	Prezentul regulament nu aduce atingere Regulamentului (CEE, Euratom) nr. 1182/71 al Consiliului (11).

(86)

Întrucât obiectivul prezentului regulament nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre dar, având în vedere crearea unui cadru juridic pentru buna administrare a procedurilor de insolvență transfrontaliere, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea respectivului obiectiv.

(87)

În conformitate cu articolul 3 și articolul 4a alineatul (1) din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Regatul Unit și Irlanda au notificat intenția lor de a participa la adoptarea și aplicarea prezentului regulament.

(88)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, care nu este obligatoriu pentru aceasta și nu i se aplică.

(89)	Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată și a emis un aviz la 27 martie 2013 (12),

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

CAPITOLUL I

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 1

Domeniul de aplicare

(1)   Prezentul regulament se aplică procedurilor colective publice, inclusiv procedurilor provizorii, care se întemeiază pe legislația privind insolvența și în cadrul cărora, în scopul salvării, al ajustării datoriilor, al reorganizării sau al lichidării:

(a)	activele unui debitor sunt indisponibilizate integral sau parțial și este desemnat un practician în insolvență;

(b)	activele și activitatea unui debitor fac obiectul controlului sau supravegherii de către o instanță; sau

(c)

o suspendare temporară a unei proceduri de executare individuale este acordată de o instanță sau prin efectul legii, pentru a permite desfășurarea de negocieri între debitor și creditorii acestuia, cu condiția ca procedura în cazul căreia se dispune suspendarea: să prevadă măsuri adecvate de protecție a masei credale și, dacă nu se ajunge la un acord, să preceadă uneia dintre procedurile menționate la litera (a) sau (b).

În cazul în care procedurile menționate la prezentul alineat pot fi deschise în situația în care insolvența este doar presupusă, obiectivul procedurilor este de a evita insolvența debitorului sau încetarea activității sale comerciale.

Procedurile menționate la prezentul alineat sunt enumerate în anexa A.

(2)   Prezentul regulament nu se aplică procedurilor menționate la alineatul (1) referitoare la:

(a)	întreprinderile de asigurare;

(b)	instituțiile de credit;

(c)	firmele de investiții și alte firme, instituții și întreprinderi, în măsura în care acestea fac obiectul Directivei 2001/24/CE; sau

(d)	organismele de plasament colectiv.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentului regulament:

1.	„proceduri colective” înseamnă procedurile care cuprind toți creditorii debitorului sau o parte semnificativă a acestora, cu condiția ca, în acest din urmă caz, procedurile să nu afecteze creanțele creditorilor care nu sunt implicați în respectivele proceduri;

2.

„organisme de plasament colectiv” înseamnă organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), conform definiției din Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului (13), și fonduri de investiții alternative (FIA), conform definiției din Directiva 2011/61/UE a Parlamentului European și a Consiliului (14);

3.

„debitor în posesie” înseamnă un debitor împotriva căruia a fost deschisă o procedură de insolvență care nu implică neapărat numirea unui practician în insolvență sau transferul complet al drepturilor și competențelor de administrare a activelor debitorului către un practician în insolvență și în cadrul căreia debitorul își păstrează, prin urmare, total sau cel puțin parțial, controlul asupra activelor și activității sale;

4.	„proceduri de insolvență” înseamnă procedurile enumerate în anexa A;

5.

„practician în insolvență” înseamnă orice persoană sau organism a cărui funcție, inclusiv provizorie, este de a: (i) verifica și de a admite creanțele înaintate în cadrul procedurii de insolvență; (ii) reprezenta interesul colectiv al creditorilor; (iii) administra, fie integral sau parțial, activele debitorului care au fost indisponibilizate; (iv) lichida activele menționate la punctul (iii); sau (v) supraveghea administrarea activității debitorului. Persoanele și organele menționate la primul paragraf sunt enumerate în anexa B;

6.

„instanță” înseamnă: (i) la articolul 1 alineatul (1) literele (b) și (c), articolul 4 alineatul (2), articolele 5 și 6, articolul 21 alineatul (3), articolul 24 alineatul (2) litera (j), articolele 36 și 39 și articolele 61-77, organismul judiciar al unui stat membru; (ii) la toate celelalte articole, organismul judiciar sau orice altă autoritate competentă dintr-un stat membru abilitată să deschisă o procedură de insolvență, să confirme o astfel de deschidere sau să ia hotărâri pe parcursul acestei proceduri;

7.	„hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență” include: (i) hotărârea oricărei instanțe de a deschide o procedură de insolvență sau de a confirma deschiderea unei astfel de proceduri; și (ii) hotărârea unei instanțe de numire a unui practician în insolvență.

8.	„momentul deschiderii procedurii” înseamnă momentul de la care hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență își produce efectele, indiferent dacă hotărârea este definitivă sau nu;

9.

„statul membru în care sunt situate activele” înseamnă: (i) în cazul acțiunilor nominative ale societăților, altele decât cele menționate la punctul (ii), statul membru pe teritoriul căruia își are sediul social societatea care a emis acțiunile; (ii) în cazul instrumentelor financiare a căror proprietate se dovedește printr-o înscriere într-un registru sau într-un cont ținut de un intermediar sau în numele unui intermediar („titluri în formă dematerializată”), statul membru în care este ținut registrul sau contul în care s-au făcut înscrierile; (iii) în cazul fondurilor bănești deținute în conturile unei instituții de credit, statul membru indicat în IBAN al contului sau, în cazul fondurilor bănești deținute în conturile unei instituții de credit care nu are IBAN, statul membru în care instituția de credit titulară a conturilor își are administrația centrală ori, dacă acel cont este deschis la o sucursală, o filială sau un alt sediu, statul membru în are se află sucursala, filiala sau sediul; (iv) în cazul bunurilor și drepturilor pe care proprietarul sau titularul le înscrie într-un registru public, altele decât cele menționate la punctul (i), statul membru sub a cărui autoritate este ținut registrul; (v) în cazul brevetelor europene, statul membru pentru care se acordă brevetul european; (vi) în cazul drepturilor de autor și al drepturilor conexe, statul membru pe teritoriul căruia titularul acestor drepturi își are reședința obișnuită sau sediul social; (vii) în cazul bunurilor corporale, altele decât cele menționate la punctele (i) – (iv), statul membru pe teritoriul căruia sunt situate bunurile respective; (viii) în cazul creanțelor față de terți, altele decât cele referitoare la activele menționate la punctul (iii), statul membru pe teritoriul căruia terțul debitor își are centrul intereselor principale, stabilit conform articolului 3 alineatul (1);

10.	„sediu” înseamnă orice loc de derulare de operațiuni unde un debitor exercită sau a exercitat în ultimele trei luni înainte de cererea de deschidere a procedurii principale de insolvență, în mod netranzitoriu, o activitate economică care presupune mijloace umane și active;

11.	„creditor local” înseamnă un creditor ale cărui creanțe față de un debitor s-au născut în urma sau în legătură cu anumite operațiuni derulate într-un sediu situat în alt stat membru decât cel în care se află centrul intereselor principale ale debitorului;

12.	„creditor străin” înseamnă un creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într-un alt stat membru decât statul în care s-a deschis procedura, inclusiv autoritățile fiscale și autoritățile de securitate socială din statele membre;

13.	„grup de societăți” înseamnă o întreprindere-mamă, alături de toate întreprinderile-filială ale acesteia;

14.

„întreprindere-mamă” înseamnă o întreprindere care controlează, fie direct, fie indirect, una sau mai multe întreprinderi-filială. O întreprindere care întocmește situații financiare consolidate în conformitate cu Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului (15), este considerată a fi o întreprindere-mamă.

Articolul 3

Competența internațională

(1)   Competența de a deschide procedura de insolvență (denumită în continuare „procedura principală de insolvență”) revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. Centrul intereselor principale este locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți.

În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. Această prezumție se aplică doar dacă sediul social nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele trei luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.

În cazul unei persoane fizice care exercită o activitate independentă sau o activitate profesională, centrul intereselor principale se presupune a fi locul principal de desfășurare a activității, în absența unor probe care ar dovedi contrariul. Această prezumție se aplică doar dacă locul principal de desfășurare a activității nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele trei luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.

În cazul oricărei alte persoane fizice, centrul intereselor principale se presupune a fi locul în care persoana fizică își are reședința obișnuită, în absența unor probe care ar dovedi contrariul. Această prezumție se aplică doar dacă reședința obișnuită nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele șase luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.

(2)   Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

(3)   În cazul în care a fost deschisă o procedură de insolvență în conformitate cu alineatul (1), orice procedură de insolvență deschisă ulterior în conformitate cu alineatul (2) este o procedură secundară de insolvență.

(4)   Procedura teritorială de insolvență menționată la alineatul (2) poate fi deschisă doar înaintea deschiderii procedurii principale de insolvență, în temeiul alineatului (1), în cazul în care:

(a)	o procedură de insolvență nu poate fi deschisă în temeiul alineatului (1) din cauza condițiilor stabilite prin legislația statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului; sau

(b)

deschiderea procedurii teritoriale de insolvență este cerută de: (i) un creditor a cărui creanță a luat naștere din exploatarea unui sediu situat pe teritoriul statului membru în care se solicită deschiderea procedurii teritoriale; sau (ii) o autoritate publică care, în temeiul legislației statului membru pe al cărui teritoriu este situat sediul, are dreptul de a solicita deschiderea procedurii de insolvență.

În cazul în care se deschide o procedură principală de insolvență, procedura teritorială de insolvență devine procedură secundară de insolvență.

Articolul 4

Verificarea competenței

(1)   O instanță sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență examinează din oficiu dacă are competență în temeiul articolului 3. Hotărârea de deschidere a unei proceduri de insolvență precizează criteriile care stabilesc competența instanței și, în special, dacă această competență se întemeiază pe articolul 3 alineatul (1) sau alineatul (2).

(2)   În pofida alineatului (1), în cazul în care procedurile de insolvență sunt deschise în conformitate cu dreptul intern, în lipsa unei hotărâri pronunțate de o instanță, statele membre pot încredința practicianului în insolvență desemnat în cadrul acestor proceduri atribuția de a examina dacă statul membru în care cererea de deschidere a procedurilor de insolvență este pendinte este competent în temeiul articolului 3. În caz afirmativ, practicianul în insolvență precizează în hotărârea de deschidere a procedurii criteriile care stabilesc competența și, în special, dacă această competență se întemeiază pe articolul 3 alineatul (1) sau alineatul (2).

Articolul 5

Controlul jurisdicțional al hotărârii de deschidere a procedurii principale de insolvență

(1)   Debitorul sau orice creditor poate ataca în instanță hotărârea de deschidere a procedurii principale de insolvență din motive de competență internațională.

(2)   Hotărârea de deschidere a procedurii principale de insolvență poate fi contestată de către părți, altele decât cele menționate la alineatul (1) sau pe alte motive decât lipsa competenței internaționale, în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru.

Articolul 6

Competența pentru o acțiune care decurge direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta

(1)   Instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă o procedură de insolvență în conformitate cu articolul 3 sunt competente pentru orice acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta, precum acțiunile revocatorii.

(2)   Atunci când una dintre acțiunile menționate la alineatul (1) se referă la o acțiune în materie civilă și comercială, împotriva aceluiași pârât, practicianul în insolvență poate aduce ambele acțiuni în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul sau, în cazul în care acțiunea este introdusă împotriva mai multor pârâți, în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia își are domiciliul oricare dintre aceștia, cu condiția ca aceste instanțe să fie competente în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Primul paragraf se aplică în cazul debitorului în posesie, cu condiția ca dreptul intern să permită debitorului în posesie să introducă acțiuni în numele masei bunurilor care face obiectul insolvenței.

(3)   În sensul alineatului (2), sunt considerate conexe acele acțiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării lor în mod separat.

Articolul 7

Legea aplicabilă

(1)   În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura (denumit în continuare „stat de deschidere”).

(2)   Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:

(a)	debitorii împotriva cărora se poate deschide o procedură de insolvență în raport cu calitatea acestora;

(b)	activele care fac parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenței și regimul aplicabil activelor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență;

(c)	atribuțiile debitorului și ale practicianului în insolvență;

(d)	condițiile de opozabilitate a compensării;

(e)	efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care debitorul este parte;

(f)	efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare;

(g)	creanțele care urmează să fie înregistrate la masa bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență;

(h)	normele care reglementează prezentarea, verificarea și admiterea creanțelor;

(i)	normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din vânzarea bunurilor, rangul creanțelor și drepturile creditorilor care au obținut o satisfacere parțială după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compensări;

(j)	condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat;

(k)	drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență;

(l)	cui îi revine sarcina costurilor și cheltuielilor procedurii de insolvență;

(m)	normele privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice prejudiciabile masei credale.

Articolul 8

Drepturile reale ale terților

(1)   Deschiderea procedurii de insolvență nu aduce atingere drepturilor reale al unui creditor sau terț asupra bunurilor corporale sau necorporale, mobile ori imobile – atât bunuri individual determinate, cât și în indiviziune, a căror alcătuire se poate modifica – aparținând debitorului și care se află pe teritoriul unui alt stat membru la data deschiderii procedurii.

(2)   Drepturile menționate la alineatul (1) includ în special:

(a)	dreptul de a executa sau de a solicita executarea activelor și de a obține câștiguri materiale dintr-o asemenea executare ori din fructele activelor respective, în special în temeiul unui gaj sau ipoteci;

(b)	dreptul exclusiv de realizare a unei creanțe, în special ca urmare a gajării sau cesionării creanței cu titlu de garanție;

(c)	dreptul de a revendica activele și/sau de a cere restituirea acestora din mâna oricui le-ar deține sau le-ar folosi împotriva voinței părții îndreptățite;

(d)	dreptul real de a percepe fructele unui activ.

(3)   Este asimilat dreptului real dreptul înscris într-un registru public și opozabil terților, pe baza căruia poate fi dobândit un drept real în sensul alineatului (1).

(4)   Alineatul (1) nu împiedică intentarea acțiunii de constatare a nulității, acțiunii în anulare sau în inopozabilitate menționate la articolul 7 alineatul (2) litera (m).

Articolul 9

Compensarea

(1)   Deschiderea procedurii de insolvență nu aduce atingere dreptului unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a unui debitor asupra sa, dacă o astfel de operațiune este permisă de legea aplicabilă creanței debitorului insolvent.

(2)   Alineatul (1) nu împiedică intentarea acțiunii de constatare a nulității, acțiunii în anulare sau în inopozabilitate menționate la articolul 7 alineatul (2) litera (m).

Articolul 10

Rezerva dreptului de proprietate

(1)   Deschiderea procedurii de insolvență împotriva cumpărătorului unui activ nu aduce atingere drepturilor vânzătorului activului respectiv întemeiate pe o rezervă a dreptului de proprietate, dacă la data deschiderii procedurii activul se află pe teritoriul altui stat membru decât cel în care s-a deschis procedura.

(2)   Deschiderea unei proceduri de insolvență împotriva vânzătorului unui activ, ulterior predării activului, nu constituie o cauză de rezoluțiune a vânzării și nu împiedică cumpărătorul să dobândească dreptul de proprietate, dacă la data deschiderii procedurii activul vândut se află pe teritoriul altui stat membru decât cel în care s-a deschis procedura.

(3)   Alineatele (1) și (2) nu împiedică intentarea acțiunii de constatare a nulității, acțiunii în anulare sau în inopozabilitate menționate la articolul 7 alineatul (2) litera (m).

Articolul 11

Contracte având ca obiect bunuri imobile

(1)   Efectele procedurii de insolvență asupra unui contract care conferă dreptul de a dobândi sau de a folosi un bun imobil sunt reglementate exclusiv de legea statului membru pe teritoriul căruia se află bunul imobil.

(2)   Instanța care a deschis procedura principală de insolvență are jurisdicția de a aproba încetarea sau modificarea contractelor menționate la prezentul articol în cazul în care:

(a)	legislația statului membru care este aplicabilă contractelor respective prevede că un astfel de contract nu poate înceta sau fi modificat decât cu aprobarea instanței care deschide procedura de insolvență; și

(b)	în statul membru respectiv nu s-a deschis nicio procedură de insolvență.

Articolul 12

Sisteme de plată și piețe financiare

(1)   Fără a aduce atingere articolului 8, efectele procedurii de insolvență asupra drepturilor și obligațiilor participanților la un sistem de plată sau decontare ori la o piață financiară sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabilă acelui sistem sau acelei piețe.

(2)   Alineatul (1) nu împiedică intentarea unei acțiuni de constatare a nulității, acțiuni în anulare sau în inopozabilitate a plăților sau tranzacțiilor în temeiul legii aplicabile sistemului de plată sau pieței financiare respective.

Articolul 13

Contracte de muncă

(1)   Efectele procedurii de insolvență asupra unui contract de muncă și asupra unui raport de muncă sunt reglementate exclusiv prin legea statului membru aplicabilă contractului de muncă.

(2)   Instanța din statul membru în care s-ar putea deschide o procedură secundară de insolvență poate aproba încetarea sau modificarea contractelor menționate la prezentul articol, chiar dacă nu a fost deschisă nicio procedură de insolvență în statul membru respectiv.

Primul paragraf se aplică și autorității competente, în temeiul dreptului intern, să aprobe încetarea sau modificarea contractelor menționate la prezentul articol.

Articolul 14

Efectele asupra drepturilor supuse înscrierii

Efectele procedurii de insolvență asupra drepturilor unui debitor cu privire la un bun imobil, o navă sau o aeronavă, supuse înscrierii într-un registru public, se reglementează prin legea statului membru sub autoritatea căruia este ținut registrul.

Articolul 15

Brevete europene cu efect unitar și mărci comunitare

În sensul prezentului regulament, un brevet european cu efect unitar, o marcă comunitară sau orice alt drept similar prevăzut de dreptul Uniunii poate fi inclus numai în procedurile prevăzute la articolul 3 alineatul (1).

Articolul 16

Acte prejudiciabile

Articolul 7 alineatul (2) litera (m) nu se aplică dacă persoana care a dobândit foloase în urma unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor face dovada că:

(a)	actul face obiectul legii altui stat membru decât cea a statului de deschidere a procedurii; și

(b)	legea statului membru respectiv nu permite, în cazul respectiv, sub nici o formă, contestarea actului.

Articolul 17

Protecția terților dobânditori

Dacă, printr-un act încheiat după deschiderea procedurii de insolvență, un debitor dispune cu titlu oneros:

(a)	de un bun imobil,

(b)	de o navă sau aeronavă care face obiectul înscrierii într-un registru public, sau

(c)	de valori mobiliare a căror existență necesită înscrierea într-un registru prevăzut de lege,

valabilitatea actului respectiv se reglementează prin legea statului pe teritoriul căruia se află bunul imobil sau sub a cărui autoritate este ținut registrul.

Articolul 18

Efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor în justiție sau asupra procedurilor de arbitraj în desfășurare

Efectele procedurii de insolvență asupra unei acțiuni în justiție în desfășurare sau asupra unei proceduri de arbitraj în desfășurare având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masei bunurilor care face obiectul insolvenței unui debitor se reglementează exclusiv prin legislația statului membru în care se desfășoară procesul sau în care se instanța de arbitraj își are sediul.

CAPITOLUL II

RECUNOAȘTEREA PROCEDURII DE INSOLVENȚĂ

Articolul 19

Principiu

(1)   Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere.

Regula menționată la primul paragraf se aplică și în cazul în care, având în vedere capacitatea unui debitor, nu poate fi deschisă o procedură de insolvență împotriva unui debitor în alte state membre.

(2)   Recunoașterea procedurii menționate la articolul 3 alineatul (1) nu împiedică deschiderea procedurii menționate la articolul 3 alineatul (2) de către o instanță dintr-un alt stat membru. Aceasta din urmă constituie o procedură secundară de insolvență în sensul capitolului III.

Articolul 20

Efectele recunoașterii

(1)   Hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) produce, fără îndeplinirea vreunei formalități suplimentare, în orice alt stat membru efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere, cu excepția cazului unei dispoziții contrare în prezentul regulament și atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nici o procedură de tipul celei menționate la articolul 3 alineatul (2).

(2)   Efectele procedurii prevăzute la articolul 3 alineatul (2) nu pot fi contestate în alte state membre. Orice limitare a drepturilor creditorilor, în special o suspendare a plății sau remiterea de datorie, poate fi opusă în ceea ce privește bunurile aflate pe teritoriul unui alt stat membru numai dacă respectivii creditori și-au exprimat acordul.

Articolul 21

Atribuțiile practicianului în insolvență

(1)   Practicianul în insolvență desemnat de o instanță competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuțiile conferite de legislația statului de deschidere a procedurii, atât timp cât nu a fost deschisă o altă procedură de insolvență și nu a fost adoptată o măsură de conservare contrară, ca urmare a unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență în statul respectiv. Sub rezerva articolelor 8 și 10, practicianul în insolvență poate, în special, să deplaseze activele debitorului în afara teritoriului statului membru pe care acestea se află.

(2)   Practicianul în insolvență desemnat de o instanță competentă în temeiul articolului 3 alineatul (2) poate solicita în orice alt stat membru, pe cale judiciară sau extrajudiciară, ca un bun mobil să fie transferat de pe teritoriul statului în care s-a deschis procedura pe teritoriul celuilalt stat membru ulterior deschiderii procedurii de insolvență. Practicianul în insolvență poate, de asemenea, să exercite orice acțiune revocatorie care este în interesul creditorilor.

(3)   În exercitarea atribuțiilor sale, practicianul în insolvență este obligat să respecte legea statului membru pe al cărui teritoriu intenționează să acționeze, în special cu privire la procedurile de valorificare a bunurilor. Aceste atribuții nu pot include măsuri coercitive, decât dacă sunt dispuse de către o instanță a statului membru respectiv, sau dreptul de a soluționa o acțiune în justiție sau un litigiu.

Articolul 22

Proba desemnării practicianului în insolvență

Desemnarea practicianului în insolvență este dovedită printr-o copie certificată a originalului hotărârii de desemnare sau printr-un alt act doveditor eliberat de instanța competentă.

Poate fi necesară traducerea în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului membru pe al cărui teritoriu lichidatorul intenționează să acționeze. Nu se impune nici o legalizare sau altă formalitate similară.

Articolul 23

Restituirea și imputația

(1)   Un creditor care, după deschiderea procedurii prevăzute la articolul 3 alineatul (1), obține prin orice mijloace, în special pe cale executorie, satisfacerea totală sau parțială a creanței sale asupra bunurilor unui debitor situate pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să restituie practicianului în insolvență ceea ce a obținut, sub rezerva articolelor 8 și 10.

(2)   În scopul de a asigura un tratament egal al creditorilor, creditorul care a obținut în cursul unei proceduri de insolvență un dividend asupra creanței sale va participa la distribuirile efectuate în cadrul altei proceduri numai dacă creditorii de același rang sau din aceeași categorie au obținut un dividend echivalent în aceste din urmă proceduri.

Articolul 24

Instituirea registrelor de insolvență

(1)   Statele membre instituie și mențin pe teritoriul lor unul sau mai multe registre în care sunt publicate informații privind procedurile de insolvență (denumite în continuare „registre de insolvență”). Informațiile respective se publică cât mai curând după deschiderea procedurilor.

(2)   Informațiile menționate la alineatul (1) se pun la dispoziția publicului, cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 27 și cuprind următoarele (denumite în continuare „informații obligatorii”):

(a)	data deschiderii procedurii de insolvență;

(b)	instanța care a deschis procedura de insolvență și numărul de referință al cauzei, dacă există;

(c)	categoria de proceduri de insolvență menționată în anexa A care au fost deschise și, după caz, orice subcategorie relevantă de astfel de procedură deschisă în conformitate cu dreptul intern;

(d)	dacă competența de a deschide proceduri se întemeiază pe articolul 3 alineatul (1), alineatul (2) sau alineatul (4);

(e)	dacă debitorul este o societate sau o persoană juridică, denumirea, numărul de înregistrare, sediul social sau adresa de corespondență a debitorului, dacă este diferită;

(f)

dacă debitorul este o persoană fizică, indiferent dacă desfășoară sau nu o activitate economică independentă sau o activitate profesională, numele, numărul de înregistrare, dacă este cazul, și adresa de corespondență a debitorului sau, în cazul în care adresa este protejată, data și locul nașterii debitorului;

(g)	numele, adresa de corespondență sau adresa e-mail a practicianului în insolvență desemnat în cadrul procedurii, dacă s-a desemnat un practician;

(h)	termenul de depunere a cererilor de admitere a creanțelor, dacă există, sau o trimitere la criteriile de calculare a termenului respectiv;

(i)	data de închidere a procedurii principale de insolvență, dacă s-a stabilit o astfel de dată;

(j)	instanța și, după caz, termenul de depunere a contestației în urma hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență, în conformitate cu articolul 5, sau o trimitere la criteriile de calculare a acestui termen.

(3)   Dispozițiile alineatului (2) nu împiedică statele membre să includă documente sau informații suplimentare în registrele lor naționale de insolvență, precum descalificări ale directorilor legate de insolvență.

(4)   Statele membre nu sunt obligate să includă în registrele de insolvență informațiile menționate la alineatul (1) de la prezentul articol cu privire la persoanele fizice care nu exercită o activitate comercială sau profesională independentă și nici să pună această informație la dispoziția publicului prin sistemul de interconectare a acestor registre, cu condiția să fie informați creditorii străini cunoscuți, în conformitate cu articolul 54, despre elementele menționate la alineatul (2) litera (j) de la prezentul articol.

În cazul în care un stat membru face uz de posibilitatea menționată la primul paragraf, procedurile de insolvență nu afectează creanțele creditorilor străini care nu au primit informațiile menționate la primul paragraf.

(5)   Publicarea de informații în registrele prevăzute în prezentul regulament nu produce efecte juridice în afara celor prevăzute în dreptul intern și la articolul 55 alineatul (6).

Articolul 25

Interconectarea registrelor de insolvență

(1)   Prin intermediul actelor de punere în aplicare, Comisia instituie un sistem descentralizat de interconectare a registrelor de insolvență. Sistemul respectiv se compune din registrele de insolvență și portalul european e-justiție, care servește ca punct central de acces public electronic la informațiile din sistem. Sistemul oferă un serviciu de căutare în toate limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii în scopul de a face publice informațiile obligatorii, precum și orice alte documente sau informații incluse în registrele de insolvență pe care statele membre decid să le facă publice prin intermediul portalului european e-justiție.

(2)   Prin intermediul actelor de punere în aplicare, în conformitate cu procedura menționată la articolul 87, Comisia adoptă până la 26 iunie 2019:

(a)	specificațiile tehnice care definesc metodele de comunicare și de schimb de informații, prin mijloace electronice, pe baza specificațiilor interfeței stabilite pentru sistemul de interconectare a registrelor de insolvență;

(b)	măsurile tehnice de asigurare a standardelor minime de securitate din domeniul tehnologiei informației pentru comunicarea și distribuirea informațiilor în cadrul sistemului de interconectare a registrelor de insolvență;

(c)	criteriile minime pentru funcția de căutare propusă prin portalul european e-justiție, pe baza informațiilor prevăzute la articolul 24;

(d)	criteriile minime de prezentare a rezultatelor unor astfel de căutări, pe baza informațiilor prevăzute la articolul 24;

(e)	mijloacele și condițiile tehnice prin care serviciile furnizate de sistemul de interconectare sunt puse la dispoziție; și

(f)	un glosar cu explicații de bază privind procedurile naționale de insolvență enumerate în anexa A.

Articolul 26

Costurile instituirii și interconectării registrelor de insolvență

(1)   Instituirea, întreținerea și dezvoltarea viitoare a sistemului de interconectare a registrelor de insolvență se finanțează de la bugetul general al Uniunii.

(2)   Fiecare stat membru suportă costurile de instituire și de ajustare a registrelor sale naționale de insolvență în vederea interoperabilității acestora cu portalul european e-justiție, precum și costurile de administrare, de operare și de întreținere a registrelor respective. Nu se aduce atingere astfel posibilității de a solicita granturi pentru finanțarea unor astfel de activități în cadrul programelor financiare ale Uniunii.

Articolul 27

Condiții de acces la informații prin intermediul sistemului de interconectare

(1)   Statele membre se asigură că informațiile obligatorii menționate la articolul 24 alineatul (2) literele (a)-(j) sunt disponibile în mod gratuit prin intermediul sistemului interconectării registrelor de insolvență.

(2)   Prezentul regulament nu împiedică statele membre să perceapă o taxă rezonabilă pentru accesarea documentelor ori a informațiilor suplimentare menționate la articolul 24 alineatul (3) prin intermediul sistemului interconectării registrelor de insolvență.

(3)   Statele membre pot condiționa accesul la informații obligatorii referitoare la persoane fizice care nu desfășoară o activitate comercială sau profesională independentă și la persoane fizice care exercită o activitate economică independentă sau o activitate profesională care nu are legătură cu procedura de insolvență de criterii de căutare suplimentare privind debitorul, pe lângă criteriile minime menționate la articolul 25 alineatul (2) litera (c).

(4)   Statele membre pot impune ca accesul la informațiile menționate la alineatul (3) să fie condiționat de o cerere adresată autorității competente. Statele membre pot condiționa accesul de verificarea existenței unui interes legitim pentru accesarea acestor informații. Persoana solicitantă are posibilitatea de a înainta o cerere de informații sub formă electronică, cu ajutorul unui formular standard prin intermediul portalului european e-justiție. În cazul în care este necesară dovedirea existenței unui interes legitim, persoana solicitantă are posibilitatea de a-și justifica cererea pe baza unor copii electronice ale documentelor relevante. Persoanei solicitante i se oferă un răspuns din partea autorității competente în termen de trei zile lucrătoare.

Persoana solicitantă nu este obligată să furnizeze traduceri ale documentelor care justifică cererea sa, nici să suporte eventualele costuri ale traducerii pe care autoritatea competentă le-ar putea avea.

Articolul 28

Publicarea în alt stat membru

(1)   Practicianul în insolvență sau debitorul în posesie solicită ca notificarea hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență și, după caz, hotărârea prin care a fost desemnat practicianul în insolvență să fie publicate în orice alt stat membru în care debitorul are un sediu, în conformitate cu procedurile de publicare în vigoare în statul membru respectiv. Prin această măsură de publicare se indică, după caz, practicianul în insolvență desemnat și se precizează dacă norma în materie de competență aplicată este cea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) sau alineatul (2).

(2)   Practicianul în insolvență sau debitorul în posesie poate solicita ca informațiile menționate la alineatul (1) să fie publicate în orice alt stat membru în cazul în care practicianul în insolvență sau debitorul în posesie consideră că este necesar în conformitate cu procedurile de publicare în vigoare în statul membru respectiv.

Articolul 29

Înscrierea în registrele publice din alt stat membru

(1)   În cazul în care legislația unui stat membru în care debitorul are un sediu, iar acel sediu a fost înscris într-un registru public al statului membru respectiv, sau legislația unui stat membru în care se află un bun imobil care aparține debitorului impune publicarea informațiilor referitoare la deschiderea procedurii de insolvență menționate la articolul 28 în registrul cadastral, comercial sau în orice alt registru public, practicianul în insolvență sau debitorul în posesie ia toate măsurile necesare pentru a asigura o astfel de înscriere.

(2)   Practicianul în insolvență sau debitorul în posesie poate solicita o astfel de înscriere în orice alt stat membru, cu condiția ca o astfel de înscriere să fie permisă de legislația statului membru în care se ține registrul respectiv.

Articolul 30

Costurile

Costurile publicității și înscrierii prevăzute la articolele 28 și 29 se consideră costuri și cheltuieli de procedură.

Articolul 31

Executarea unei obligații în beneficiul debitorului

(1)   Persoana care execută, într-un stat membru, o obligație în beneficiul debitorului care face obiectul unei proceduri de insolvență deschise într-un alt stat membru, în loc să o fi executat în beneficiul practicianului în insolvență al acelei proceduri, este considerată liberată dacă nu a avut cunoștință despre deschiderea procedurii.

(2)   Persoana care a executat o astfel de obligație înainte de realizarea publicității prevăzute la articolul 28 este prezumată, până la proba contrarie, că nu a avut cunoștință despre deschiderea procedurii de insolvență. Persoana care a executat obligația după realizarea publicității este prezumată, până la proba contrarie, că a avut cunoștință despre deschiderea procedurii.

Articolul 32

Recunoașterea și caracterul executoriu al altor hotărâri

(1)   Hotărârile cu privire la deschiderea și închiderea unei proceduri de insolvență pronunțate de o instanță a cărei hotărâre de deschidere a procedurii este recunoscută în temeiul articolului 19, precum și concordatele aprobate de o atare instanță sunt, de asemenea, recunoscute fără îndeplinirea niciunei alte formalități. Aceste hotărâri sunt executate în conformitate cu articolele 39-44 și articolele 47-57 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Primul paragraf se aplică și hotărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunțate de o altă instanță.

Primul paragraf se aplică și hotărârilor referitoare la măsurile de conservare adoptate ulterior cererii de deschidere a procedurii de insolvență sau în legătură cu aceasta.

(2)   Recunoașterea și executarea altor hotărâri decât cele menționate la alineatul (1) de la prezentul articol fac obiectul regulamentului (UE) nr. 1215/2012, cu condiția ca regulamentul respectiv să fie aplicabil.

Articolul 33

Ordinea publică

Orice stat membru poate refuza recunoașterea unei proceduri de insolvență deschisă în alt stat membru sau executarea unei hotărâri pronunțate în cadrul unei astfel de proceduri, dacă recunoașterea sau executarea ar contraveni în mod evident ordinii publice din statul respectiv, în special principiilor sale fundamentale sau drepturilor și libertăților individuale constituționale.

CAPITOLUL III

PROCEDURI SECUNDARE DE INSOLVENȚĂ

Articolul 34

Deschiderea procedurii

În cazul în care procedura principală de insolvență a fost deschisă de o instanță dintr-un stat membru și recunoscută în alt stat membru, o instanță din acel alt stat membru care este competentă în temeiul articolului 3 alineatul (2) poate deschide proceduri secundare de insolvență în conformitate cu dispozițiile prevăzute în prezentul capitol. În cazul în care procedura principală de insolvență impune ca debitorul să fie insolvent, insolvența debitorului nu se reexaminează în statul membru în care poate fi deschisă o procedură secundară de insolvență. Efectele procedurii secundare de insolvență se limitează la activele debitorului situate pe teritoriul statului membru unde au fost deschise aceste proceduri.

Articolul 35

Legea aplicabilă

Cu excepția unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii secundare de insolvență este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura secundară de insolvență.

Articolul 36

Dreptul de a-și lua un angajament pentru a evita o procedură secundară de insolvență

(1)   Pentru a evita deschiderea unei proceduri secundare de insolvență, practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență poate lua un angajament unilateral (denumit în continuare „angajamentul”) cu privire la activele aflate în statul membru în care ar putea fi deschisă o procedură secundară de insolvență, conform căruia în momentul distribuirii activelor respective sau a veniturilor încasate în urma valorificării lor, va respecta drepturile de distribuție și de prioritate în temeiul dreptului intern de care ar fi dispus creditorii locali dacă s-ar fi deschis o procedură secundară de insolvență în statul membru respectiv. Angajamentul precizează premisele faptice pe care se bazează, mai ales în ceea ce privește valoarea activelor aflate în statul membru vizat și variantele disponibile pentru valorificarea acelor active.

(2)   În cazul în care a fost asumat un angajament în conformitate cu prezentul articol, legea aplicabilă distribuției veniturilor încasate din valorificarea activelor menționate la alineatul (1), priorității creanțelor creditorilor și drepturilor creditorilor în raport cu activele menționate la alineatul (1) este legea statului membru în care ar fi putut să fie deschisă procedura secundară de insolvență. Momentul relevant pentru stabilirea activelor menționate la alineatul (1) este momentul luării angajamentului.

(3)   Angajamentul se ia în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului membru în care ar fi putut să fie deschisă procedura secundară de insolvență sau, dacă în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care ar fi putut fi deschisă procedura secundară de insolvență.

(4)   Angajamentul se ia în scris. Acesta face obiectul oricărei alte cerințe de formă, și al cerințelor privind aprobarea în ceea ce privește distribuțiile, dacă există, valabile în statul de deschidere a procedurii principale de insolvență.

(5)   Angajamentul este aprobat de creditorii locali cunoscuți. Regulile aplicabile majorității calificate și votării care se aplică pentru adoptarea planurilor de restructurare în temeiul legii statului membru în care ar fi putut fi deschisă o procedură secundară de insolvență se aplică și pentru aprobarea angajamentului. Creditorii pot participa la vot prin mijloace de comunicare la distanță, în cazul în care dreptul intern permite acest lucru. Practicianul în insolvență informează creditorii locali cunoscuți cu privire la angajament, la regulile și la procedurile de aprobare a acestuia și la aprobarea sau respingerea angajamentului.

(6)   Un angajament asumat și aprobat în conformitate cu prezentul articol este opozabil față de masa bunurilor. În cazul în care se deschide o procedură secundară de insolvență în conformitate cu articolele 37 și 38, practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență transferă eventualele active pe care le-a deplasat de pe teritoriul statului membru respectiv după luarea angajamentului sau, în cazul în care activele au fost deja valorificate, veniturile încasate în urma valorificării lor, către practicianul în insolvență din procedura secundară de insolvență.

(7)   În cazul în care practicianul în insolvență și-a luat un angajament, acesta informează creditorii locali cu privire la intenția de distribuție înainte să distribuie activele și veniturile menționate la alineatul (1). Dacă informațiile respective nu respectă termenii angajamentului sau legea aplicabilă, orice creditor local poate contesta o astfel de distribuție în instanțele statului membru în care a fost deschisă o procedură principală de insolvență în scopul de a obține o distribuție în conformitate cu termenii angajamentului și cu legea aplicabilă. În acest caz, nicio distribuție nu are loc până când instanța nu ia o decizie cu privire la contestație.

(8)   Creditorii locali pot înainta o cerere în fața instanțelor din statul membru în care a fost deschisă procedura principală de insolvență pentru a solicita practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență să ia eventualele măsuri corespunzătoare necesare pentru a asigura respectarea termenilor angajamentului disponibile în temeiul legislației statului de deschidere a procedurii principale de insolvență.

(9)   Creditorii locali pot, de asemenea, să înainteze o cerere în fața instanțelor din statul membru în care ar fi putut fi deschisă o procedură secundară de insolvență pentru a le solicita să ia măsuri provizorii sau de conservare pentru a asigura respectarea de către practicianul în insolvență a termenilor angajamentului.

(10)   Practicianul în insolvență răspunde de eventualele prejudicii aduse creditorilor locali în urma nerespectării de către acesta a obligațiilor și a cerințelor prevăzute la prezentul articol.

(11)   În sensul prezentului articol, o autoritate care este stabilită în statul membru în care ar fi putut fi deschisă o procedură secundară de insolvență și care este obligată, în temeiul Directivei 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului (16), să garanteze plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă este considerată a fi un creditor local, în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru.

Articolul 37

Dreptul de a solicita deschiderea unei proceduri secundare de insolvență

(1)   Deschiderea unei proceduri secundare de insolvență poate fi solicitată de:

(a)	practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență;

(b)	orice altă persoană sau autoritate abilitată să solicite deschiderea unei proceduri de insolvență în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată deschiderea procedurii secundare de insolvență.

(2)   În cazul în care un angajament a devenit opozabil în conformitate cu articolul 36, solicitarea de deschidere a procedurii secundare de insolvență se depune în termen de 30 de zile de la primirea notificării cu privire la aprobarea angajamentului.

Articolul 38

Hotărârea de a deschide o procedură secundară de insolvență

(1)   O instanță sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență notifică acest lucru de îndată practicianului în insolvență sau debitorului în posesie din procedura principală de insolvență și îi oferă posibilitatea de a fi audiat cu privire la cerere.

(2)   În cazul în care practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență și-a luat un angajament în conformitate cu articolul 36, instanța menționată la alineatul (1) din prezentul articol nu deschide, la solicitarea practicianului în insolvență, o procedură secundară de insolvență dacă consideră că angajamentul protejează în mod corespunzător interesele generale ale creditorilor locali.

(3)   În cazul în care s-a dispus suspendarea temporară a unei proceduri de executare individuale pentru a permite desfășurarea de negocieri între debitor și creditorii acestuia, instanța, la solicitarea practicianului în insolvență sau a debitorului în posesie, poate suspenda deschiderea procedurii secundare de insolvență timp de maxim trei luni, cu condiția să existe măsuri adecvate de protecție a intereselor creditorilor locali.

Instanța menționată la alineatul (1) poate dispune măsuri de conservare pentru a proteja interesele creditorilor locali, impunând practicianului în insolvență sau debitorului în posesie să nu deplaseze sau să nu înstrăineze niciun activ situat în statul membru în care se află sediul acestuia, cu excepția cazului în care acest lucru se face în cadrul activităților comerciale obișnuite. De asemenea, instanța poate dispune măsuri de protecție a interesului creditorilor locali în timpul unei suspendări, cu excepția cazului în care acest lucru este incompatibil cu normele naționale de procedură civilă.

Suspendarea deschiderii procedurii secundare de insolvență se revocă în instanță din oficiu sau la solicitarea oricărui creditor dacă, pe parcursul suspendării, s-a încheiat un acord în cadrul negocierilor menționate la primul paragraf.

Suspendarea poate fi revocată de instanță din oficiu sau la solicitarea oricărui creditor dacă continuarea suspendării prejudiciază drepturile creditorului, în special dacă negocierile au fost perturbate, dacă s-a dovedit că este puțin probabil ca acestea să se încheie sau dacă practicianul în insolvență sau debitorul în posesie a încălcat interzicerea de a-și înstrăina activele sau de a le deplasa de pe teritoriul statului membru în care se află sediul.

(4)   La solicitarea practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență, instanța menționată la alineatul (1) poate deschide un tip de procedură de insolvență astfel cum se enumeră în anexa A, altul decât cel solicitat inițial, dacă sunt îndeplinite condițiile privind deschiderea acestui alt tip de procedură în temeiul dreptului intern și cu condiția ca tipul de procedură resepctiv să fie cel mai potrivit, ținând seama de interesele creditorilor locali și de coerența dintre procedura de insolvență principală și cea secundară. Se aplică articolul 34 teza a doua.

Articolul 39

Controlul jurisdicțional al hotărârii de deschidere a procedurii secundare de insolvență

Practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență poate contesta hotărârea de a deschide proceduri secundare de insolvență înaintea instanțelor statului membru în care a fost deschisă procedura secundară de insolvență, pe motiv că instanțele nu au respectat condițiile și cerințele de la articolul 38.

Articolul 40

Plata în avans a costurilor și cheltuielilor

Dacă legea statului membru pe al cărui teritoriu se solicită deschiderea unei proceduri secundare de insolvență impune ca activul debitorului să fie suficient pentru a acoperi total sau parțial costurile și cheltuielile procedurii, instanța sesizată cu o asemenea cerere poate impune ca solicitantul să plătească un avans din costuri sau să depună o garanție corespunzătoare.

Articolul 41

Cooperarea și comunicarea între practicienii în insolvență

(1)   Practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență și practicianul sau practicienii în insolvență din procedura secundară de insolvență privind același debitor cooperează în măsura în care o astfel de cooperare nu este incompatibilă cu normele aplicabile procedurii respective. O astfel de cooperare poate lua orice formă, inclusiv încheierea de acorduri sau protocoale.

(2)   În punerea în aplicare a cooperării instituite la alineatul (1), practicienii în insolvență:

(a)

își comunică reciproc, cât de curând posibil, orice informații care ar putea fi relevante pentru cealaltă procedură, în special orice progres înregistrat în depunerea și verificarea cererilor de admitere a creanțelor și toate măsurile care vizează salvarea sau restructurarea debitorului ori încheierea procedurilor, cu condiția să se ia măsuri adecvate pentru protejarea informațiilor confidențiale;

(b)	analizează posibilitatea restructurării debitorului și, în cazul în care există această posibilitate, coordonează elaborarea și punerea în aplicare a unui plan de reorganizare;

(c)

coordonează administrarea valorificării sau utilizării activelor și a activității debitorului; practicianul în insolvență din cadrul procedurii secundare de insolvență este obligat să permită, în timp util, practicianului în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență să își prezinte propunerile referitoare la valorificarea sau utilizarea bunurilor din procedura secundară de insolvență.

(3)   Alineatele (1) și (2) se aplică mutatis mutandis în situațiile în care, în procedura principală sau în procedurile secundare de insolvență sau în oricare dintre procedurile teritoriale de insolvență care vizează același debitor și care au fost deschise în același timp, debitorul rămâne în posesia activelor sale.

Articolul 42

Cooperarea și comunicarea între instanțe

(1)   În scopul de a facilita coordonarea procedurilor principale, teritoriale și secundare de insolvență care vizează același debitor, instanța care are pe rol o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență sau care a deschis o astfel de procedură cooperează cu orice altă instanță care are pe rol o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență sau care a deschis o astfel de procedură, în măsura în care o astfel de cooperare nu este incompatibilă cu normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri. În acest scop, instanțele pot, după caz, să numească o persoană independentă sau un organism independent care acționează în conformitate cu instrucțiunile acestora, cu condiția ca acest lucru să nu fie incompatibil cu normele care le sunt aplicabile.

(2)   În punerea în aplicare a cooperării redate la alineatul (1), instanțele sau orice persoană sau organism numite să acționeze în conformitate cu instrucțiunile acestora, după cum se menționează la alineatul (1), pot să comunice direct sau să își solicite informații ori asistență în mod direct cu condiția ca această comunicare să respecte drepturile procedurale ale părților și confidențialitatea informațiilor.

(3)   Cooperarea menționată la alineatul (1) poate fi pusă în aplicare prin orice mijloace pe care instanța le consideră adecvate. Aceasta poate viza, în special:

(a)	coordonarea în ceea ce privește numirea practicienilor în insolvență;

(b)	comunicarea de informații prin orice mijloc considerat adecvat de către instanță;

(c)	coordonarea administrării și supravegherii activelor și a activității debitorului;

(d)	coordonarea desfășurării ședințelor de judecată;

(e)	coordonarea aprobării protocoalelor, după caz.

Articolul 43

Cooperarea și comunicarea între practicienii în insolvență și instanțe

(1)   În scopul de a facilita coordonarea procedurilor principale, teritoriale și secundare de insolvență deschise cu privire la același debitor:

(a)	practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență cooperează și comunică cu orice instanță care are pe rol o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență sau care a deschis o astfel de procedură;

(b)	practicianul în insolvență din procedura teritorială sau secundară de insolvență cooperează și comunică cu instanța care are pe rol o cerere de a deschide o procedură principală de insolvență sau care a deschis o astfel de procedură; și

(c)	practicianul în insolvență din procedura teritorială sau secundară de insolvență cooperează și comunică cu instanța care are pe rol o cerere de a deschide o altă procedură teritorială sau secundară de insolvență sau care a deschis o astfel de procedură,

în măsura în care această cooperare și comunicare nu sunt incompatibile cu normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri și nu presupun niciun conflict de interese.

(2)   Cooperarea menționată la alineatul (1) poate fi pusă în aplicare prin orice mijloace adecvate, precum cele care figurează la articolul 42 alineatul (3).

Articolul 44

Costurile cooperării și comunicării

Cerințele de la articolele 42 și 43 nu pot duce la imputarea reciprocă, între instanțe, a costurilor cooperării și comunicării.

Articolul 45

Exercitarea drepturilor creditorilor

(1)   Orice creditor poate să-și înregistreze cererea de admitere a creanței sale în cadrul procedurii principale de insolvență și al oricărei proceduri secundare de insolvență.

(2)   Practicienii în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență și din procedurile secundare vor înregistra în cadrul altor proceduri cererile de admitere a creanțelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care au fost desemnați, cu condiția ca prin aceasta să fie servite interesele creditorilor din cadrul acestor din urmă proceduri, sub rezerva dreptului creditorilor de a se opune unei astfel de înregistrări sau de a retrage înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, în cazul în care legea aplicabilă prevede această posibilitate.

(3)   Practicianul în insolvență din procedura principală sau din cea secundară de insolvență este îndreptățit să participe, cu același titlu ca orice alt creditor, la o altă procedură, în special luând parte la reuniunile creditorilor.

Articolul 46

Suspendarea procesului de valorificare a activelor

(1)   Instanța care a deschis procedura secundară de insolvență suspendă în tot sau în parte operațiunile de valorificare a activelor, la cererea practicianului în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență. Într-un astfel de caz, acesta poate solicita practicianului în insolvență din procedura principală să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a apăra interesele creditorilor din procedura secundară de insolvență și ale anumitor grupuri de creditori. Cererea practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență poate fi respinsă numai dacă în mod clar nu este în interesul creditorilor din procedura principală de insolvență. Suspendarea valorificării activelor poate fi dispusă pentru o perioadă maximă de trei luni. Ea poate fi prelungită sau reînnoită pentru perioade cu aceeași durată.

(2)   Instanța prevăzută la alineatul (1) dispune încetarea suspendării operațiunilor de valorificare a activelor:

(a)	la cererea practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență;

(b)	din oficiu, la cererea unui creditor sau la cererea practicianului în insolvență din procedura secundară de insolvență dacă se consideră că măsura nu mai este justificată, în special, de interesele creditorilor din procedura principală de insolvență sau din procedura secundară de insolvență.

Articolul 47

Competența practicianului în insolvență de a propune planuri de reorganizare

(1)   În cazul în care legislația statului membru în care a fost deschisă o procedură secundară de insolvență permite închiderea unei astfel de proceduri fără lichidare prin intermediul unui plan de reorganizare, al unui concordat sau al unei măsuri comparabile, practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență i se conferă competența de a propune el însuși o astfel de măsură în conformitate cu procedura din statul membru respectiv.

(2)   Orice limitare a drepturilor creditorilor, precum moratoriul sau remiterea de datorie, decurgând din adoptarea uneia dintre măsurile menționate la alineatul (1) și propuse în procedura secundară de insolvență, nu produce efectele asupra activelor debitorului care nu sunt incluse în procedura respectivă fără acordul tuturor creditorilor interesați.

Articolul 48

Efectul închiderii procedurii de insolvență

(1)   Fără a aduce atingere articolului 49, închiderea procedurii de insolvență nu împiedică continuarea altei proceduri de insolvență vizând același debitor care este încă în desfășurare la acel moment.

(2)   În cazul în care o procedură de insolvență care vizează o persoană juridică sau o societate din statul membru în care se află sediul social al persoanei juridice sau al societății respective ar implica dizolvarea persoanei juridice sau a societății, respectiva persoană juridică sau societate nu încetează să existe până la închiderea oricărei alte proceduri de insolvență care vizează același debitor sau până când practicianul sau practicienii în insolvență din procedurilor respective nu și-au dat acordul pentru dizolvare.

Articolul 49

Surplusul de bunuri din procedura secundară de insolvență

Dacă valorificarea activelor din procedura secundară de insolvență permite satisfacerea tuturor creanțelor admise în cadrul acestei proceduri, practicianul în insolvență desemnat din această procedură transferă imediat surplusul de bunuri către practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență.

Articolul 50

Deschiderea ulterioară a procedurii principale de insolvență

Dacă procedura menționată la articolul 3 alineatul (1) se deschide după deschiderea procedurii menționate în articolul 3 alineatul (2), într-un alt stat membru, procedurii deschise inițial i se aplică articolele 41, 45, 46, 47 și 49, dacă stadiul procedurii respective permite acest lucru.

Articolul 51

Transformarea procedurii secundare de insolvență

(1)   La solicitarea practicianului în insolvență din procedura principală de insolvență, instanța din statul membru în care a fost deschisă o procedură secundară de insolvență poate să dispună transformarea procedurii secundare de insolvență în alt tip de procedură de insolvență menționată în anexa A, atâta timp cât sunt îndeplinite condițiile privind deschiderea acestui tip de procedură în temeiul dreptului intern și cât acest nou tip de procedură este cel optim în ceea ce privește interesele creditorilor locali și în scopul coerenței dintre procedura de insolvență principală și cea secundară.

(2)   Cu ocazia analizării solicitării menționate la alineatul (1), instanța poate cere informații practicienilor în insolvență implicați în ambele proceduri.

Articolul 52

Măsuri de conservare

Dacă instanța dintr-un stat membru competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) desemnează un lichidator provizoriu pentru a asigura conservarea bunurilor unui debitor, acest lichidator provizoriu este împuternicit să solicite adoptarea oricăror măsuri de protejare și conservare a bunurilor debitorului aflate pe teritoriul unui alt stat membru, prevăzute în legea statului membru respectiv, pe perioada cuprinsă între data introducerii cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență și data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii.

CAPITOLUL IV

INFORMAREA CREDITORILOR ȘI ÎNREGISTRAREA CERERILOR DE ADMITERE A CREANȚELOR LOR

Articolul 53

Dreptul de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor

Orice creditor străin poate depune o cerere de admitere a creanței în cadrul procedurii de insolvență, prin orice mijloc de comunicare care este acceptat de legea statului în care s-a deschis procedura. Reprezentarea de către un avocat sau de un alt practician în domeniul dreptului nu este obligatorie în scopul exclusiv al depunerii cererilor de admitere a creanțelor.

Articolul 54

Obligația de informare a creditorilor

(1)   De îndată ce s-a deschis o procedură de insolvență într-un stat membru, instanța competentă din acel stat sau practicianul în insolvență desemnat de instanța respectivă îi va informa imediat pe orice creditori străini cunoscuți.

(2)   Informarea menționată la alineatul (1), realizată prin transmiterea unei notificări individuale, include în special termenele, sancțiunile prevăzute în legătură cu aceste termene, organul sau autoritatea abilitată să înregistreze cererile de admitere a creanțelor și orice alte măsuri prevăzute. Notificarea indică și eventuala obligație a creditorilor cu creanțe garantate sau privilegiați de a înregistra cererea de admitere a propriilor creanțe. Notificarea include și o copie a formularului-tip de depunere a cererii menționat la articolul 55 sau informații referitoare la locul unde este disponibil formularul respectiv.

(3)   Informațiile menționate la alineatele (1) și (2) de la prezentul articol se furnizează pe baza formularului-tip de notificare, care urmează să se stabilească în conformitate cu articolul 88. Formularul se publică pe portalul european e-justiție și se intitulează „Notificare privind procedura de insolvență”, denumire existentă în toate limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii. Formularul se transmite în limba oficială a statului în care s-a deschis procedura de insolvență sau, dacă există mai multe limbi oficiale în acel stat membru, în limbile oficiale sau într-una dintre limbile oficiale ale locului în care s-a deschis procedura de insolvență, sau într-o altă limbă pe care statul membru respectiv a indicat că o acceptă, în conformitate cu articolul 55 alineatul (5), în cazul în care se poate presupune că această limbă este mai ușor de înțeles pentru creditorii străini.

(4)   În cazul procedurii de insolvență referitoare la persoanele fizice care nu exercită o activitate comercială sau profesională, utilizarea formularului-tip menționat la prezentul articol nu este obligatorie, daatunci când creditorilor nu li se impune să își depună cererile de admitere a creanței pentru a se ține seama de creanțele lor în cadrul procedurii.

Articolul 55

Procedura de depunere a cererilor de admitere a creanțelor

(1)   Orice creditor străin poate depune o cerere de admitere a creanțelor folosind formularul-tip de depunere a cererii de admitere a creanțelor, care urmează să fie stabilit în conformitate cu articolul 88. Formularul se intitulează „Depunerea cererilor de admitere a creanțelor”, denumire existentă în toate limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii.

(2)   Formularul-tip de cerere menționat la alineatul (1) cuprinde următoarele informații:

(a)	numele, adresa de corespondență, adresa e-mail, dacă există, numărul personal de identificare, dacă există, precum și datele bancare ale creditorului străin menționat la alineatul (1);

(b)	valoarea creanței, cu specificarea plății principale și, după caz, a dobânzii, și data la care s-a născut creanța, precum și data la care aceasta a devenit scadentă, dacă aceste date diferă;

(c)	dacă se percepe dobândă, rata dobânzii, natura juridică sau contractuală a acesteia, perioada pentru care se percepe dobândă și suma dobânzii cu capitalizare;

(d)	dacă sunt generate costuri cu ocazia declarării creanței, înaintea deschiderii procedurii, valoarea și detalierea costurilor respective;

(e)	natura creanței;

(f)	dacă se revendică statutul de creditor preferențial și temeiul unei astfel de pretenții;

(g)

dacă se susține că există o garanție reală sau o rezervă a dreptului de proprietate în ceea ce privește creanța și, în caz afirmativ, care sunt activele acoperite de garanția invocată, data la care a fost acordată garanția și, în cazul în care garanția a fost înregistrată, numărul de înregistrare; și

(h)	dacă se solicită o compensare și, în caz afirmativ, valorile creanțelor reciproce existente la data deschiderii procedurii de insolvență, data la care s-au născut creanțele și valoarea netă a compensării solicitate.

Formularul-tip de cerere este însoțit de copii ale documentelor justificative, în cazul în care există.

(3)   În formularul-tip de cerere se menționează că furnizarea de informații privind datele bancare ale creditorului și numărul personal de identificare al creditorului, menționate la alineatul (2) litera (a), nu este obligatorie.

(4)   În cazul în care un creditor își înregistrează pretenția în alt mod decât cu ajutorul formularului-tip menționat la alineatul (1), cererea sa conține informațiile menționate la alineatul (2).

(5)   Cererile pot fi depuse în orice limbă oficială a instituțiilor Uniunii. Instanța, practicianul în insolvență sau debitorul în posesie poate solicita creditorului să furnizeze o traducere în limba oficială a statului în care s-a deschis procedura de insolvență sau, în cazul în care în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care a fost deschisă procedura de insolvență sau în altă limbă pe care statul membru a indicat că o poate accepta. Fiecare stat membru indică dacă acceptă oricare limbă oficială a instituțiilor Uniunii, alta decât cea proprie, pentru depunerea cererilor.

(6)   Cererile se depun în termenul prevăzut de legea statului în care s-a deschis procedura. În cazul unui creditor străin, termenul respectiv nu va fi mai scurt de 30 de zile de la data publicării hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență în registrul de insolvență din statul în care s-a deschis procedura. În cazul în care un stat membru invocă articolul 24 alineatul (4), termenul respectiv nu va fi mai scurt de 30 zile de la informarea creditorului în temeiul articolului 54.

(7)   Atunci când are îndoieli cu privire la o cerere depusă în conformitate cu prezentul articol, instanța, practicianul în insolvență sau debitorul în posesie acordă creditorului posibilitatea de a furniza dovezi suplimentare privind existența și cuantumul creanței.

CAPITOLUL V

PROCEDURILE PRIVIND INSOLVENȚA APLICABILE MEMBRILOR UNUI GRUP DE SOCIETĂȚI

SECȚIUNEA 1

Cooperare și comunicare

Articolul 56

Cooperarea și comunicarea între practicienii în insolvență

(1)   În cazul în care procedura de insolvență se referă la doi sau la mai mulți membri care fac parte dintr-un grup de societăți, practicianul în insolvență desemnat în cadrul procedurii care vizează un membru al grupului cooperează cu practicianul în insolvență desemnat în cadrul procedurii care vizează un alt membru al aceluiași grup, în măsura în care o astfel de cooperare este oportună pentru a facilita administrarea eficace a procedurii, nu este incompatibilă cu normele aplicabile unor astfel de proceduri și nu antrenează niciun conflict de interese. Această cooperare poate lua orice formă, inclusiv încheierea de acorduri sau protocoale.

(2)   În punerea în aplicare a cooperării instituite la alineatul (1), practicienii în insolvență

(a)	își comunică reciproc, cât mai curând posibil, orice informații care ar putea fi relevante pentru cealaltă procedură, cu condiția să se ia măsuri adecvate pentru protejarea informațiilor confidențiale;

(b)	analizează eventualele posibilități de a coordona administrarea și supravegherea activității membrilor grupului care sunt vizați de procedura de insolvență, iar în cazul în care există această posibilitate, coordonează administrarea și supravegherea respectivă;

(c)	analizează eventualele posibilități de a reorganiza membrii grupului care sunt vizați de procedura de insolvență, iar în cazul în care există această posibilitate, coordonează propunerea și negocierea unui plan coordonat de reorganizare;

În sensul literelor (b) și (c), toți practicienii în insolvență menționați la alineatul (1) sau o parte din ei pot conveni să acorde atribuții suplimentare unui practician în insolvență desemnat în cadrul uneia dintre proceduri în cazul în care un astfel de acord este permis de normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri. De asemenea, aceștia pot să cadă de acord asupra împărțirii între ei a anumitor sarcini, în cazul în care o astfel de alocare de sarcini este permisă de normele aplicabile fiecăreia dintre proceduri.

Articolul 57

Cooperarea și comunicarea între instanțe

(1)   În cazul în care procedurile de insolvență se referă la două sau mai multe societăți care fac parte dintr-un grup, instanța care a deschis o astfel de procedură cooperează cu orice altă instanță care are pe rol o cerere de deschidere a procedurii ce vizează o altă societate a aceluiași grup sau care a deschis o astfel de procedură, în măsura în care cooperarea este oportună pentru a facilita administrarea eficace a procedurii, nu este incompatibilă cu normele care se aplică acestor proceduri și nu presupune niciun conflict de interese. În acest scop, instanțele pot, după caz, să numească o persoană independentă sau un organism independent care să acționeze în conformitate cu instrucțiunile acestora, cu condiția ca acest lucru să nu fie incompatibil cu normele care le sunt aplicabile.

(2)   În punerea în aplicare a cooperării redate la alineatul (1), instanțele sau orice persoană sau organism numite să acționeze în numele acestora, după cum se menționează la alineatul (1), pot să comunice direct sau să își solicite informații ori asistență în mod direct și reciproc, cu condiția ca această comunicare să respecte drepturile procedurale ale părților și confidențialitatea informațiilor.

(3)   Cooperarea menționată la alineatul (1) poate fi pusă în aplicare prin orice mijloc pe care instanța îl consideră adecvat. Aceasta poate privi, în special:

(a)	coordonarea în ceea ce privește numirea practicienilor în insolvență;

(b)	comunicarea de informații prin orice mijloc considerat adecvat de către instanță;

(c)	coordonarea administrării și a supravegherii activelor și activităților societăților care fac parte din grup;

(d)	coordonarea desfășurării ședințelor de judecată;

(e)	coordonarea aprobării protocoalelor, după caz.

Articolul 58

Cooperarea și comunicarea între practicienii în insolvență și instanțe

Practicianul în insolvență desemnat în cadrul unei proceduri de insolvență care vizează o societate membră a unui grup:

(a)	cooperează și comunică cu orice altă instanță care are pe rol o cerere de deschidere a unei proceduri ce vizează o altă societate membră a aceluiași grup sau care a deschis o astfel de procedură; și

(b)	poate solicita instanței informații privind procedura care vizează cealaltă societate membră a grupului sau asistență privind procedura în cadrul căreia a fost desemnat,

în măsura în care o astfel de cooperare și comunicare sunt oportune pentru a facilita administrarea efectivă a procedurilor, nu implică niciun conflict de interese și nu sunt incompatibile cu normele care li se aplică.

Articolul 59

Costurile cooperării și comunicării în cadrul procedurii care vizează membri ai unui grup de societăți

Costurile cooperării și comunicării prevăzute la articolele 56-60, generate de un practician în insolvență sau de o instanță, se consideră costuri și cheltuieli aferente procedurii respective.

Articolul 60

Competențele practicianului în insolvență în cadrul procedurii care vizează membri ai unui grup de societăți

(1)   Practicianul în insolvență desemnat în cadrul unei proceduri de insolvență deschise cu privire la o societate membră a unui grup poate, în măsura în care acest lucru este oportun pentru a facilita administrarea eficace a procedurii:

(a)	să fie audiat în cadrul oricărei proceduri deschise cu privire la orice altă societate membră a aceluiași grup;

(b)

să solicite o suspendare a oricărei măsuri legate de valorificarea activelor în cadrul procedurii deschise cu privire la orice altă societate membră a aceluiași grup, cu condiția ca: (i) să se propună un plan de reorganizare pentru toate sau pentru unele dintre societățile membre ale grupului cu privire la care a fost deschisă procedura de insolvență în temeiul articolului 56 alineatul (2) litera (c) și acesta să prezinte șanse rezonabile de succes; (ii) o astfel de suspendare să fie necesară pentru a se asigura punerea în aplicare corespunzătoare a planului de reorganizare; (iii) planul de reorganizare să fie în beneficiul creditorilor în cadrul procedurii pentru care se solicită suspendarea; și (iv) nici procedura de insolvență în care practicianul în insolvență menționat la prezentul articol alineatul (1) a fost numit și nici procedura cu privire la care se solicită suspendarea nu fac obiectul coordonării în temeiul prezentului capitol secțiunea 2;

(c)	să solicite deschiderea unei proceduri de coordonare a grupului în conformitate cu articolul 61.

(2)   Instanța care a deschis procedura menționată la alineatul (1) litera (a) suspendă orice măsură legată de valorificarea activelor în cadrul procedurii, total sau parțial, dacă consideră că sunt îndeplinite condițiile menționate la alineatul (1) litera (b).

Înainte de a pronunța suspendarea, instanța audiază practicianul în insolvență desemnat în cadrul procedurii pentru care se solicită suspendarea. O astfel de suspendare poate fi pronunțată pentru orice perioadă, care să nu depășească trei luni, pe care instanța o consideră oportună și care este compatibilă cu normele aplicabile procedurii.

Instanța care pronunță suspendarea poate solicita practicianului în insolvență menționat la alineatul (1) să ia orice măsură adecvată disponibilă în temeiul dreptului intern pentru a garanta interesele creditorilor din cadrul procedurii.

Instanța poate prelungi durata suspendării pe perioada sau perioadele pe care le consideră oportune și care sunt compatibile cu normele aplicabile procedurilor, cu condiția îndeplinirii în continuare a condițiilor menționate la alineatul (1) litera (b) punctele (ii) – (iv) și ca durata totală a suspendării (perioada inițială împreună cu oricare astfel de prelungiri) să nu depășească șase luni.

SECȚIUNEA 2

Coordonare

Subsecțiunea 1

Procedura

Articolul 61

Solicitarea deschiderii procedurii de coordonare a grupului

(1)   Se poate solicita procedura de coordonare a grupului înaintea oricărei instanțe care are competență în procedura de insolvență a unui membru al grupului de către un practician în insolvență desemnat în procedura de insolvență deschisă în legătură cu un membru al grupului.

(2)   Solicitarea menționată la alineatul (1) se face în conformitate cu condițiile prevăzute în dreptul aplicabil procedurii în care a fost numit practicianul în insolvență.

(3)   Solicitarea menționată la alineatul (1) este însoțită de:

(a)

o propunere cu privire la persoana care urmează să fie nominalizată drept coordonator al grupului (denumită în continuare „coordonator”), detalii privind eligibilitatea acesteia în temeiul articolului 71, detalii privind calificarea acesteia și acordul scris al acesteia de a acționa în calitate de coordonator;

(b)	o schiță a propunerii de coordonare a grupului și, în mod special, a motivelor pentru care se îndeplinesc condițiile care figurează la articolul 63 alineatul (1);

(c)	o listă a practicienilor în insolvență numiți în legătură cu societățile din cadrul grupului și, după caz, instanțele și autoritățile competente implicate în procedura de insolvență referitoare la societățile din cadrul grupului;

(d)	o schiță a costurilor estimate ale propunerii de coordonare a grupului și estimarea părții din respectivele costuri pe care urmează să o plătească fiecare dintre societățile din cadrul grupului.

Articolul 62

Regula de prioritate

Fără a aduce atingere articolului 66, în cazul în care deschiderea de proceduri de coordonare a grupului se solicită înaintea instanțelor din state membre diferite, orice instanță în afara instanței sesizate prima dată își declină competența în favoarea instanței respective.

Articolul 63

Notificarea din partea instanței sesizate

(1)   Instanța sesizată cu privire la o solicitare de deschidere a procedurii de coordonare a grupului notifică, cât mai curând posibil, practicienilor în insolvență numiți în legătură cu societățile din cadrul grupului solicitarea de deschidere a procedurii de coordonare a grupului și coordonatorul propus, astfel cum se indică în solicitarea menționată la articolul 61 alineatul (3) litera (c), cu condiția să fie convinsă că:

(a)	deschiderea unei astfel de proceduri este oportună pentru facilitarea administrării efective a procedurilor de insolvență referitoare la diferiții membri ai grupului;

(b)	niciun creditor al niciunui membru al grupului a cărui participare la procedură este așteptată nu este probabil să fie dezavantajat din punct de vedere financiar prin includerea membrului respectiv într-o astfel de procedură; și

(c)	coordonatorul propus îndeplinește cerințele de la articolul 71.

(2)   Notificarea menționată la alineatul (1) de la prezentul articol enumeră elementele menționate la articolul 61 alineatul (3) literele (a)-(d).

(3)   Notificarea menționată la alineatul (1) se trimite prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(4)   Instanța sesizată acordă practicienilor în insolvență posibilitatea de a fi audiați.

Articolul 64

Obiecții din partea practicienilor în insolvență

(1)   Practicienii în insolvență numiți în legătură cu orice societate din cadrul grupului pot aduce obiecții față de:

(a)	includerea în cadrul procedurii coordonate a grupului a procedurii de insolvență în legătură cu care au fost numiți; sau

(b)	persoana propusă drept coordonator.

(2)   Obiecțiile în temeiul alineatului (1) de la prezentul articol se adresează instanței menționate la articolul 63 în termen de 30 de zile de la primirea avizului privind solicitarea de deschidere a procedurii de coordonare a grupului de către practicianul în insolvență menționat la alineatul (1) de la prezentul articol.

Obiecțiile se pot adresa prin intermediul formularului-tip instituit în conformitate cu articolul 88.

(3)   Anterior adoptării deciziei de a participa sau de a nu participa la coordonare, în conformitate cu alineatul (1) litera (a), un practician în insolvență obține toate aprobările care pot fi impuse în temeiul dreptului statului în care a fost deschisă procedura în legătură cu care a fost numit.

Articolul 65

Consecințe ale obiecției la includerea în coordonarea grupului

(1)   În cazul în care un practician în insolvență a adus obiecții față de includerea procedurii în legătură cu care a fost numit în procedura de coordonare a grupului, procedura respectivă nu se include în procedura de coordonare a grupului.

(2)   Competența instanței menționate la articolul 68 sau a coordonatorului care reiese din procedura respectivă nu produce efecte în privința societății respective și nu implică niciun fel de costuri pentru societatea respectivă.

Articolul 66

Alegerea instanței pentru procedura de coordonare a grupului

(1)   În cazul în care cel puțin două treimi din numărul total al practicienilor în insolvență numiți în procedurile de insolvență ale societăților din cadrul grupului sunt de acord că instanța dintr-un alt stat membru care are jurisdicția este cea mai adecvată instanță pentru deschiderea procedurii de coordonare a grupului, instanța respectivă are competență exclusivă.

(2)   Alegerea instanței se face prin acord comun în scris sau verbal cu confirmare scrisă. Aceasta se poate face până la deschiderea procedurii de coordonare a grupului în conformitate cu articolul 68.

(3)   Orice instanță în afara celei sesizate în temeiul alineatului (1) își declină competența în favoarea instanței respective.

(4)   Solicitarea de deschidere a procedurii de coordonare a grupului se transmite instanței convenite în conformitate cu articolul 61.

Articolul 67

Consecințe ale obiecțiilor la propunerea de coordonator

În cazul în care un practician în insolvență obiectează față de persoana propusă în calitate de coordonator fără să obiecteze și față de includerea în procedura de coordonare a grupului a societății în legătură cu care a fost numit, instanța se poate abține de la numirea persoanei respective și poate invita practicianul în insolvență care a adus obiecția să prezinte o nouă solicitare în conformitate cu articolul 61 alineatul (3).

Articolul 68

Hotărârea de deschidere a procedurii de coordonare a grupului

(1)   După expirarea perioadei menționate la articolul 64 alineatul (2), instanța poate deschide procedura de coordonare a grupului în cazul în care este convinsă de îndeplinirea condițiilor de la articolul 63 alineatul (1). În acest caz, instanța:

(a)	numește un coordonator;

(b)	hotărăște cu privire la cadrul coordonării; și

(c)	hotărăște cu privire la estimarea costurilor și la partea pe care trebuie să o plătească fiecare societate din cadrul grupului.

(2)   Hotărârea de deschidere a procedurii de coordonare a grupului se notifică practicienilor în insolvență participanți și coordonatorului.

Articolul 69

Opțiunea de participare ulterioară a practicienilor în insolvență

(1)   În conformitate cu dreptul său intern, orice practician în insolvență poate solicita, după hotărârea instanței menționată la articolul 68, includerea procedurii în legătură cu care a fost numit în cazul în care:

(a)	a existat o obiecție la includerea procedurii de insolvență în cadrul procedurii de coordonare a grupului; sau

(b)	procedura de insolvență în legătură cu un membru al grupului a fost deschisă după ce instanța a deschis procedura de coordonare a grupului.

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (4), coordonatorul poate răspunde favorabil unei astfel de solicitări după consultarea practicienilor în insolvență implicați dacă

(a)	este convins că, ținând cont de stadiul la care a ajuns procedura de coordonare a grupului la momentul solicitării, criteriile care figurează la articolul 63 alineatul (1) literele (a) și (b) sunt satisfăcute; sau

(b)	toți practicienii în insolvență implicați sunt de acord, în condițiile prevăzute în dreptul lor intern.

(3)   Coordonatorul informează instanța și practicienii în insolvență participanți cu privire la decizia sa, în conformitate cu alineatul (2), precum și cu privire la motivele pe care se bazează aceasta.

(4)   Orice practician în insolvență participant sau orice practician în insolvență a cărui cerere de includere în procedura de coordonare a grupului a fost respinsă poate contesta hotărârea menționată la alineatul (2) în conformitate cu procedura stabilită în temeiul dreptului statului membru în care s-a deschis procedura de coordonare a grupului.

Articolul 70

Recomandări și planul de coordonare a grupului

(1)   Pe durata desfășurării procedurii de insolvență pentru care sunt responsabili, practicienii în insolvență țin seama de recomandările coordonatorului și de conținutul planului de coordonare a grupului menționat la articolul 72 alineatul (1).

(2)   Un practician în insolvență nu este obligat să urmeze în întregime sau parțial recomandările coordonatorului sau planul de coordonare a grupului.

În cazul în care nu urmează recomandările coordonatorului sau planul de coordonare a grupului, acesta își motivează decizia în fața persoanelor sau organismelor cărora trebuie să le raporteze în temeiul dreptului său intern, precum și a coordonatorului.

Subsecțiunea 2

Dispoziții generale

Articolul 71

Coordonatorul

(1)   Coordonatorul grupului este o persoană eligibilă în temeiul dreptului unui stat membru să acționeze ca practician în insolvență.

(2)   Coordonatorul nu poate fi unul dintre practicienii în insolvență numiți să acționeze în legătură cu vreunul dintre membrii grupului și nu are niciun conflict de interese în ceea ce privește membrii grupului, creditorii acestora și practicienii în insolvență numiți în legătură cu vreunul dintre membrii grupului.

Articolul 72

Sarcinile și drepturile coordonatorului

(1)   Coordonatorul

(a)	identifică și formulează recomandări pentru desfășurarea coordonată a procedurii de insolvență;

(b)

propune un plan de coordonare a grupului care evidențiază, ilustrează și recomandă o serie completă de măsuri corespunzătoare unei abordări integrate a rezolvării situațiilor de insolvență ale societăților din grup. Planul poate cuprinde, în special, propuneri privind: (i) măsurile care trebuie luate pentru a restabili performanța economică și viabilitatea financiară a grupului sau a oricărei părți a acestuia; (ii) soluționarea litigiilor din cadrul grupului în ceea ce privește operațiunile din cadrul grupului și acțiunile revocatorii; (iii) acordurile între administratorii de insolvență ai societăților insolvente din cadrul grupului.

(2)   De asemenea, coordonatorul poate:

(a)	să fie audiat și participe, în special prin prezența la reuniunile creditorilor, în cadrul oricărei proceduri deschise care vizează o altă societate a aceluiași grup;

(b)	să medieze orice litigiu apărut între doi sau mai mulți practicieni în insolvență ai membrilor grupului;

(c)	să prezinte și să explice planul său de coordonare a grupului persoanelor sau organismelor cărora trebuie să le raporteze în temeiul dreptului său intern;

(d)	să solicite oricărui practician în insolvență în legătură cu oricare dintre membrii grupului informații care sunt sau ar putea fi utile cu ocazia identificării și formulării unor strategii și măsuri pentru coordonarea procedurii; și

(e)

să solicite o suspendare pentru o perioadă de până la șase luni a procedurii deschise cu privire la orice membru al grupului, cu condiția ca o astfel de suspendare să fie necesară pentru a asigura punerea corectă în practică a planului și să fie în avantajul creditorilor în cadrul procedurii pentru care se solicită suspendarea, sau să solicite revocarea oricărei asemenea suspendări. O astfel de solicitare se adresează instanței care a deschis procedura pentru care se solicită suspendarea.

(3)   Planul menționat la alineatul (1) litera (b) nu poate să cuprindă recomandări referitoare la nicio consolidare a procedurilor sau a patrimoniilor insolvenței.

(4)   Sarcinile și drepturile coordonatorului, astfel cum sunt definite la prezentul articol, nu se extind la niciun membru al grupului care nu participă la procedura de coordonare a grupului.

(5)   Coordonatorul își îndeplinește atribuțiile imparțial și cu grija cuvenită.

(6)   Atunci când coordonatorul consideră că îndeplinirea sarcinilor sale necesită o creștere semnificativă a costurilor în comparație cu estimarea costurilor menționată la articolul 61 alineatul (3) litera (d) și în orice caz atunci când costurile depășesc 10 % din costurile estimate, coordonatorul:

(a)	informează fără întârziere practicienii în insolvență participanți; și

(b)	cere aprobarea prealabilă a instanței care a deschis procedura de coordonare a grupului.

Articolul 73

Limbi

(1)   Comunicarea dintre coordonator și practicianul în insolvență al unui membru participant al grupului se desfășoară în limba convenită cu practicianul în insolvență sau, în absența unui acord, în limba oficială sau într-una dintre limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii și ale instanței care a deschis procedura în legătură cu membrul respectiv al grupului.

(2)   Comunicarea dintre coordonator și instanță se desfășoară în limba oficială a instanței respective.

Articolul 74

Cooperarea dintre practicienii în insolvență și coordonator

(1)   Practicienii în insolvență numiți în legătură cu membri unui grup și coordonatorul cooperează unii cu alții în măsura în care această cooperare nu este incompatibilă cu normele aplicabile procedurii respective.

(2)   În special, practicienii în insolvență comunică orice informație relevantă pentru coordonator în îndeplinirea sarcinilor acestuia.

Articolul 75

Revocarea numirii coordonatorului

Revocarea numirii coordonatorului de către instanță se face din oficiu sau la solicitarea practicianului în insolvență al unui membru participant al grupului în cazul în care:

(a)	coordonatorul acționează în detrimentul creditorilor unui membru participant al grupului; sau

(b)	coordonatorul nu își respectă obligațiile în temeiul prezentului capitol.

Articolul 76

Debitor în posesie

Dispozițiile aplicabile, în temeiul prezentului capitol, practicianului în insolvență se aplică, după caz, și debitorului în posesie.

Articolul 77

Costurile și distribuția

(1)   Remunerația coordonatorului este adecvată, proporțională cu sarcinile îndeplinite și reflectă cheltuieli rezonabile.

(2)   După îndeplinirea sarcinilor sale, coordonatorul stabilește declarația finală a costurilor și cota care trebuie plătită de fiecare membru și transmite această declarație fiecărui practician în insolvență participant, precum și instanței care a deschis procedura de coordonare.

(3)   În absența obiecțiilor din partea practicienilor în insolvență în termen de 30 de zile de la primirea declarației menționate la alineatul (2), costurile și cota care trebuie plătită de fiecare membru se consideră a fi aprobate. Declarația se transmite spre confirmare instanței care a deschis procedura de coordonare.

(4)   În cazul unei obiecții, instanța care a deschis procedura de coordonare a grupului hotărăște, la cererea coordonatorului sau a oricărui practician în insolvență participant, costurile și cota pe care trebuie să o plătească fiecare membru, în conformitate cu criteriile care figurează la alineatul (1) de la prezentul articol și ținând cont de estimarea costurilor menționată la articolul 68 alineatul (1) și, după caz, la articolul 72 alineatul (6).

(5)   Orice practician în insolvență participant poate contesta hotărârea menționată la alineatul (4) în conformitate cu procedura stabilită în temeiul dreptului statului membru în care s-a deschis procedura de coordonare a grupului.

CAPITOLUL VI

PROTECȚIA DATELOR

Articolul 78

Protecția datelor

(1)   Normele naționale prin care este pusă în aplicare Directiva 95/46/CE se aplică prelucrării datelor cu caracter personal pe teritoriul statelor membre, în temeiul prezentului regulament, cu condiția ca operațiunile de prelucrare menționate la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 95/46/CE să nu fie vizate.

(2)   Regulamentul (CE) nr. 45/2001 se aplică în cazul prelucrării datelor cu caracter personal efectuate de Comisie în temeiul prezentului regulament.

Articolul 79

Responsabilitățile statelor membre cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal în registrele naționale de insolvență

(1)   Fiecare stat membru comunică Comisiei numele persoanei fizice sau juridice, al autorității publice, al agenției sau al oricărui alt organism desemnat prin dreptul intern să îndeplinească funcțiile de controlor în conformitate cu articolul 2 litera (d) din Directiva 95/46/CE, în vederea publicării sale pe portalul european e-justiție.

(2)   Statele membre se asigură că măsurile tehnice de asigurare a securității datelor cu caracter personal prelucrate în registrele lor naționale de insolvență menționate la articolul 24 sunt puse în aplicare.

(3)   Statele membre răspund de verificarea faptului că controlorul desemnat prin dreptul intern în conformitate cu articolul 2 litera (d) din Directiva 95/46/CE asigură conformitatea cu principiile privind calitatea datelor, în special acuratețea și actualizarea datelor stocate în registrele naționale de insolvență.

(4)   Statele membre răspund, în conformitate cu Directiva 95/46/CE, de colectarea și stocarea datelor în bazele de date naționale, precum și de deciziile luate cu privire la punerea acestor date la dispoziție în registrul interconectat care poate fi consultat prin intermediul portalului european e-justiție.

(5)   Ca parte a informațiilor care ar trebui furnizate persoanelor vizate astfel încât să li se permită să își exercite drepturile, în special dreptul la ștergerea datelor, statele membre informează persoanele vizate în legătură cu perioada de accesibilitate stabilită pentru datele cu caracter personal stocate în registrele de insolvență.

Articolul 80

Responsabilitățile Comisiei în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal

(1)   Comisia exercită responsabilitățile de controlor în temeiul articolului 2 litera (d) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 în conformitate cu responsabilitățile sale aferente, definite la acest articol.

(2)   Comisia definește politicile necesare și aplică soluțiile tehnice necesare pentru a-și îndeplini responsabilitățile în cadrul funcției de controlor.

(3)   Comisia pune în aplicare măsurile tehnice impuse pentru a asigura securitatea datelor cu caracter personal aflate în tranzit, în special confidențialitatea și integritatea oricărei transmiteri către și dinspre portalul european e-justiție.

(4)   Obligațiile Comisiei nu afectează responsabilitățile statelor membre și nici ale altor organisme în ceea ce privește conținutul și funcționarea bazelor de date naționale interconectate pe care acestea le exploatează.

Articolul 81

Obligații cu privire la informare

Fără a aduce atingere informațiilor care urmează să fie oferite persoanelor vizate în conformitate cu articolele 11 și 12 din Regulamentul (CE) nr. 45/2001, Comisia informează persoanele vizate, prin intermediul publicării pe portalul european e-justiție, despre rolul său în prelucrarea datelor și despre scopurile în care vor fi prelucrate datele respective.

Articolul 82

Stocarea datelor cu caracter personal

În ceea ce privește informațiile din bazele de date naționale interconectate, pe portalul european e-justiție nu vor fi stocate niciun fel de date cu caracter personal referitoare la persoanele vizate. Toate datele de acest fel se stochează în bazele de date naționale gestionate de statele membre sau de alte organisme.

Articolul 83

Accesul la datele cu caracter personal prin intermediul portalului european e-justiție

Datele cu caracter personal stocate în registrele naționale de insolvență menționate la articolul 24 sunt accesibile prin intermediul portalului european e-justiție atâta timp cât rămân accesibile în temeiul dreptului intern.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII TRANZITORII ȘI FINALE

Articolul 84

Aplicabilitatea în timp

(1)   Dispozițiile prezentului regulament se aplică numai procedurilor de insolvență care sunt deschise după 26 iunie 2017. Actele îndeplinite de un debitor înainte de data menționată continuă să fie reglementate de legea aplicabilă acestora la data la care au fost îndeplinite.

(2)   În pofida articolului 91 din prezentul regulament, Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 continuă să se aplice procedurilor de insolvență care intră în domeniul de aplicare al respectivului regulament și care au fost deschise înainte de 26 iunie 2017.

Articolul 85

Raportul cu convențiile

(1)   Prezentul regulament înlocuiește, în relațiile dintre statele membre, în materia reglementată, convențiile încheiate între două sau mai multe state membre, în special:

(a)	Convenția între Belgia și Franța privind competența, valabilitatea și executarea hotărârilor, sentințelor arbitrale și actelor autentice, semnată la Paris la 8 iulie 1899;

(b)	Convenția între Belgia și Austria privind falimentul, concordatul și moratoriul (cu protocolul adițional din 13 iunie 1973), semnată la Bruxelles la 16 iulie 1969;

(c)	Convenția între Belgia și Țările de Jos privind competența teritorială, falimentul și valabilitatea și executarea hotărârilor, sentințelor arbitrale și actelor autentice, semnată la Bruxelles la 28 martie 1925;

(d)	Tratatul între Germania și Austria privind falimentul și concordatul, semnat la Viena la 25 mai 1979;

(e)	Convenția între Franța și Austria privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie de faliment, semnată la Viena la 27 februarie 1979;

(f)	Convenția între Franța și Italia privind executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Roma la 3 iunie 1930;

(g)	Convenția între Italia și Austria în materie de faliment și concordat, semnată la Roma la 12 iulie 1977;

(h)	Convenția între Regatul Țărilor de Jos și Republica Federală Germania privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii în materie civilă și comercială, semnată la Haga la 30 august 1962;

(i)	Convenția între Regatul Unit al Marii Britanii și Regatul Belgiei pentru executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă și comercială, împreună cu Protocolul, semnată la Bruxelles la 2 mai 1934;

(j)	Convenția între Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia și Islanda în materie de faliment, semnată la Copenhaga la 7 noiembrie 1933;

(k)	Convenția europeană privind anumite aspecte internaționale în materie de faliment, semnată la Istanbul la 5 iunie 1990;

(l)	Convenția dintre Republica Populară Federativă Iugoslavia și Regatul Greciei privind recunoașterea reciprocă și aplicarea hotărârilor judecătorești, semnată la Atena, la 18 iunie 1959;

(m)	Acordul dintre Republica Populară Federativă Iugoslavia și Republica Austria privind recunoașterea reciprocă și aplicarea deciziilor și sentințelor arbitrale în materie de drept comercial, semnat la Belgrad, la 18 martie 1960;

(n)	Convenția dintre Republica Populară Federativă Iugoslavia și Republica Italia privind cooperarea juridică reciprocă în materie de drept civil și administrativ, semnată la Roma, la 3 decembrie 1960;

(o)	Acordul dintre Republica Socialistă Federativă Iugoslavia și Regatul Belgiei privind cooperarea juridică în materie de drept civil și comercial, semnat la Belgrad, la 24 septembrie 1971;

(p)	Convenția dintre guvernele Iugoslaviei și Franței privind recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești în materie de drept civil și comercial, semnată la Paris, la 18 mai 1971;

(q)	Acordul dintre Republica Socialistă Cehoslovacia și Republica Elenă privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnat la Atena, la 22 octombrie 1980, încă în vigoare între Republica Cehă și Grecia;

(r)	Acordul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Republica Cipru privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnat la Nicosia, la 23 aprilie 1982, încă în vigoare între Republica Cehă și Cipru;

(s)

Tratatul dintre guvernul Republicii Socialiste Cehoslovace și guvernul Republicii Franceze privind asistența juridică și recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești în materie de drept civil, dreptul familiei și drept comercial, semnat la Paris, la 10 mai 1984, încă în vigoare între Republica Cehă și Franța;

(t)	Tratatul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Republica Italiană privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnat la Praga, la 6 decembrie 1985, încă în vigoare între Republica Cehă și Italia;

(u)	Acordul dintre Republica Letonia, Republica Estonia și Republica Lituania privind asistența juridică și relațiile juridice, semnat la Tallinn, la 11 noiembrie 1992;

(v)	Acordul dintre Estonia și Polonia privind acordarea asistenței juridice și relațiile juridice în materie de drept civil, dreptul muncii și drept penal, semnat la Tallinn, la 27 noiembrie 1998;

(w)	Acordul dintre Republica Lituania și Republica Polonia privind asistența juridică și relațiile juridice în materie de drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii și drept penal, semnat la Varșovia, la 26 ianuarie 1993;

(x)	Convenția dintre Republica Socialistă România și Regatul Greciei de asistență juridică în materie civilă și penală și protocolul la aceasta, semnate la București la 19 octombrie 1972;

(y)	Convenția dintre Republica Socialistă România și Republica Franceză privind asistența judiciară în materie civilă și comercială, semnată la Paris la 5 noiembrie 1974;

(z)	Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Elenă privind asistența judiciară în materie civilă și penală, semnat la Atena la 10 aprilie 1976;

(aa)	Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Cipru privind asistența judiciară în materie civilă și penală, semnat la Nicosia la 29 aprilie 1983;

(ab)	Acordul între guvernul Republicii Populare Bulgaria și Guvernul Republicii Franceze privind asistență judiciară în materie civilă, semnat la Sofia la 18 ianuarie 1989;

(ac)	Tratatul între România și Republica Cehă privind asistența judiciară în materie civilă, semnat la București la 11 iulie 1994;

(ad)	Tratatul între România și Republica Polonă privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile, semnat la București la 15 mai 1999.

(2)   Convențiile prevăzute la alineatul (1) continuă să producă efecte cu privire la procedurile deschise înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000.

(3)   Prezentul regulament nu se aplică:

(a)	în niciun stat membru, în măsura în care este incompatibil cu obligațiile în materie de faliment care decurg dintr-o convenție încheiată de statul membru respectiv cu una sau mai multe țări terțe înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000;

(b)	în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în măsura în care este incompatibil cu obligațiile în materie de faliment și lichidare a societăților insolvente care decurg din acordurile cu Commonwealth-ul existente la data intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000.

Articolul 86

Informații privind dreptul intern și al Uniunii în materie de insolvență

(1)   Statele membre furnizează, în cadrul Rețelei Judiciare Europene în materie civilă și comercială instituită prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului (17), cu scopul de a pune informațiile la dispoziția publicului, o scurtă descriere a legislației și a procedurilor naționale referitoare la insolvență, în special cu privire la aspectele menționate la articolul 7 alineatul (2).

(2)   Statele membre actualizează informațiile menționate la alineatul (1) în mod regulat.

(3)   Comisia pune la dispoziția publicului informațiile privind prezentul regulament.

Articolul 87

Instituirea interconectării registrelor

Comisia adoptă acte de punere în aplicare prin care se instituie interconectarea registrelor de insolvență, după cum se menționează la articolul 25. Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 89 alineatul (3).

Articolul 88

Stabilirea formularelor-tip și modificările ulterioare ale acestora

Comisia adoptă acte de punere în aplicare privind stabilirea și modificarea, dacă este necesară, a formularelor menționate la articolul 27 alineatul (4), articolele 54 și 55 și articolul 64 alineatul (2). Actele respective de punere în aplicare sunt adoptate în conformitate cu procedura de consultare prevăzută la articolul 89 alineatul (2).

Articolul 89

Procedura comitetului

(1)   Comisia este asistată de un comitet. Respectivul comitet este un comitet în sensul Regulamentului (UE) nr. 182/2011.

(2)   Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 4 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.

(3)   Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.

Articolul 90

Clauza de revizuire

(1)   Până cel târziu la 27 iunie 2027 și ulterior la fiecare cinci ani, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport privind aplicarea prezentului regulament. Raportul se însoțește, dacă este necesar, de propuneri pentru adaptarea prezentului regulament.

(2)   Până cel târziu la 27 iunie 2022, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport privind aplicarea procedurii de coordonare a grupului. Raportul se însoțește, dacă este necesar, de propuneri pentru adaptarea prezentului regulament.

(3)   Până cel târziu la 1 ianuarie 2016, Comisia înaintează Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un studiu privind chestiunile transfrontaliere din domeniul răspunderii și descalificărilor directorilor.

(4)   Până cel târziu la 27 iunie 2020, Comisia înaintează Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un studiu privind chestiunea utilizării abuzive a practicii de căutare a instanței celei mai favorabile.

Articolul 91

Abrogare

Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 se abrogă.

Trimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la prezentul regulament și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa D la prezentul regulament.

Articolul 92

Intrarea în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament se aplică de la 26 iunie 2017, cu excepția:

(a)	articolului 86, care se aplică de la 26 iunie 2016;

(b)	articolului 24 alineatul (1), care se aplică de la 26 iunie 2018; și

(c)	articolului 25, care se aplică de la 26 iunie 2019.

---

(1)  JO C 271, 19.9.2013, p. 55.

(2)  Poziția Parlamentului European din 5 februarie 2014 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) și poziția în primă lectură a Consiliului din 12 martie 2015 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial). Poziția Parlamentului European din 20 mai 2015 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3)  Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO L 160, 30.6.2000, p. 1).

(4)  Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 351, 20.12.2012, p. 1).

(5)  Directiva 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 aprilie 2001 privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit (JO L 125, 5.5.2001, p. 15).

(6)  Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului (JO L 324, 10.12.2007, p. 79).

(7)  Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al plății în sistemele de plată și al plății în operațiunile cu titluri de valoare (JO L 166, 11.6.1998, p. 45).

(8)  Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (JO L 55, 28.2.2011, p. 13).

(9)  Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO L 281, 23.11.1995, p. 31).

(10)  Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 8, 12.1.2001, p. 1).

(11)  Regulamentului (CEE, Euratom) nr. 1182/71 al Consiliului din 3 iunie 1971 privind stabilirea regulilor care se aplică termenelor, datelor și expirării termenelor (JO L 124, 8.6.1971, p. 1).

(12)  JO C 358, 7.12.2013, p. 15.

(13)  Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 302, 17.11.2009, p. 32).

(14)  Directiva 2011/61/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2011 privind administratorii fondurilor de investiții alternative și de modificare a Directivelor 2003/41/CE și 2009/65/CE și a Regulamentelor (CE) nr. 1060/2009 și (UE) nr. 1095/2010 (JO L 174, 1.7.2011, p. 1).

(15)  Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivelor 78/660/CEE și 83/349/CEE ale Consiliului (JO L 182, 29.6.2013, p. 19),

(16)  Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO L 283, 28.10.2008, p. 36).

(17)  Decizia 2001/470/CE a Consiliului din 28 mai 2001 de creare a unei Rețele Judiciare Europene în materie civilă și comercială (JO L 174, 27.6.2001, p. 25).

---

---

---

---

---