28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/1

(1)

Directiva 93/7/CEE a Consiliului (2) a fost modificată în mod substanțial prin Directivele 96/100/CE (3) și 2001/38/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului (4). Din motive de claritate, ar trebui, cu ocazia noilor modificări, să se procedeze la reformarea directivei menționate.

(2)

Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). În conformitate cu articolul 36 din TFUE, dispozițiile relevante privind libera circulație a mărfurilor nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor asupra importurilor, exporturilor sau mărfurilor aflate în tranzit, justificate din motive de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică.

(3)

În temeiul și în limitele articolului 36 din TFUE, statele membre păstrează dreptul de a-și defini patrimoniul național și posibilitatea de a lua măsurile necesare pentru a-i asigura protecția. Totuși, Uniunea joacă un rol important în încurajarea cooperării dintre statele membre în vederea protejării patrimoniului cultural de importanță europeană de care aparțin aceste bunuri de patrimoniu național.

(4)

Directiva 93/7/CEE a pus în practică un sistem care să permită statelor membre să obțină restituirea, pe teritoriul lor, a obiectelor culturale clasificate drept „bunuri de patrimoniu național” în sensul articolului 36 din TFUE aparținând unor categorii comune de obiecte culturale menționate în anexa la directiva respectivă și care au părăsit teritoriul lor cu încălcarea măsurilor naționale sau a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 116/2009 al Consiliului (5). Directiva respectivă a inclus și obiectele culturale clasificate drept „bunuri de patrimoniu național” care formează parte integrantă a colecțiilor publice sau a inventarelor instituțiilor ecleziastice care nu intrau în aceste categorii comune.

(5)

Directiva 93/7/CEE a stabilit o cooperare administrativă între statele membre privind bunurile de patrimoniu național, în strânsă legătură cu cooperarea lor cu Interpol și cu alte organisme competente în domeniul operelor de artă furate, în special înregistrarea obiectelor culturale pierdute, furate sau care au părăsit ilegal teritoriul și care fac parte din patrimoniul național și din colecțiile lor publice.

(6)

Procedura prevăzută de Directiva 93/7/CEE a constituit un prim pas spre o cooperare între statele membre în acest domeniu în cadrul pieței interne în scopul consolidării recunoașterii reciproce a legislațiilor naționale în domeniu.

(7)

Regulamentul (CE) nr. 116/2009, împreună cu Directiva 93/7/CEE, au instituit un sistem al Uniunii de protecție a obiectelor culturale ale statelor membre.

(8)

Obiectivul Directivei 93/7/CEE era de a asigura returnarea fizică a obiectelor culturale către statul membru al cărui teritoriu a fost părăsit în mod ilegal de acestea, indiferent de drepturile de proprietate care se aplică obiectelor respective. Totuși, aplicarea directivei respective a arătat limitele sistemului pentru obținerea restituirii unor astfel de obiecte culturale. Rapoartele privind aplicarea directivei au indicat că aceasta se aplică în situații rare, în special din cauza limitării domeniului său de aplicare, care a rezultat din condițiile stabilite în anexa la directiva respectivă, a termenului scurt permis pentru inițierea acțiunii în restituire și a costurilor aferente acțiunii în restituire.

(9)

Prezenta directivă ar trebui să își extindă domeniul de aplicare la orice obiect cultural clasificat sau definit de un stat membru, în conformitate cu legislația sau procedurile administrative naționale, drept bun de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică în sensul articolului 36 din TFUE. Astfel, prezenta directivă ar trebui să reglementeze obiecte de interes istoric, paleontologic, etnografic, numismatic sau științific, indiferent dacă acestea fac sau nu parte din colecții publice sau de altă natură sau constituie elemente individuale, și indiferent dacă provin din excavații legale sau clandestine, cu condiția ca acestea să fie clasificate sau definite drept bunuri de patrimoniu național. De asemenea, obiectele culturale clasificate sau definite drept bunuri de patrimoniu național nu ar trebui să mai aparțină unor categorii sau să respecte praguri legate de vechime și/sau de valoarea financiară pentru a putea fi restituite în temeiul prezentei directive.

(10)

Respectarea diversității sistemelor naționale de protecție a bunurilor de patrimoniu național este recunoscută la articolul 36 din TFUE. Pentru a încuraja încrederea reciprocă, spiritul de cooperare și o înțelegere reciprocă între statele membre, ar trebui stabilită sfera de aplicare a termenului „bun de patrimoniu național”, în cadrul articolului 36 din TFUE. Statele membre ar trebui de asemenea să faciliteze restituirea unui obiect cultural către statul membru al cărui teritoriu l-a părăsit în mod ilegal, indiferent de data aderării statului membru respectiv, și ar trebui să garanteze că restituirea obiectelor respective nu generează costuri nerezonabile. Statele membre ar trebui să poată returna alte obiecte culturale decât cele clasificate sau definite drept bunuri de patrimoniu național cu condiția respectării dispozițiilor relevante din TFUE, precum și obiecte culturale care au părăsit ilegal teritoriul înainte de 1 ianuarie 1993.

(11)

Este necesar să se intensifice cooperarea administrativă între statele membre pentru a favoriza o aplicare mai eficientă și uniformă a prezentei directive. Prin urmare, ar trebui să se prevadă ca autoritățile centrale să coopereze eficient unele cu celelalte și să facă schimb de informații cu privire la obiectele culturale care au părăsit ilegal teritoriul prin utilizarea Sistemului de informare al pieței interne (denumit în continuare „IMI”) prevăzut în Regulamentul (UE) nr. 1024/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (6). Pentru a îmbunătăți punerea în aplicare a prezentei directive, ar trebui instituit un modul al sistemului IMI special conceput pentru obiectele culturale. Este de asemenea de dorit ca celelalte autorități competente ale statelor membre să utilizeze, pe cât posibil, același sistem.

(12)

Pentru a asigura protecția datelor cu caracter personal, cooperarea administrativă și schimbul de informații între autoritățile competente ar trebui să fie conforme normelor enunțate în Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (7) și, în măsura în care IMI este utilizat, în Regulamentul (UE) nr. 1024/2012. Definițiile utilizate în Directiva 95/46/CE și în Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (8) ar trebui să se aplice, de asemenea, în sensul prezentei directive.

(13)

Termenul pentru a verifica dacă obiectul cultural descoperit într-un alt stat membru constituie un obiect cultural în sensul Directivei 93/7/CEE a fost identificat ca fiind prea scurt în practică. Prin urmare, acesta ar trebui extins la șase luni. Un termen mai lung ar trebui să permită statelor membre să adopte măsurile adecvate pentru a conserva obiectul cultural și, după caz, să evite sustragerea acestuia de la procedura de restituire.

(14)

Termenul pentru exercitarea acțiunii în restituire ar trebui de asemenea extins la trei ani de la data la care statul membru al cărui teritoriu a fost părăsit în mod ilegal de obiectul cultural a luat cunoștință de locul în care se găsește obiectul cultural și de identitatea posesorului sau a deținătorului acestuia. Extinderea acestui termen ar trebui să faciliteze restituirea și să descurajeze părăsirea ilegală a bunurilor de patrimoniu național. Din motive de claritate, ar trebui să se precizeze că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care autoritatea centrală a statului membru al cărui teritoriu a fost părăsit în mod ilegal de obiectul cultural a luat cunoștință de aceste informații.

(15)

Directiva 93/7/CEE prevede că acțiunea în restituire se prescrie în termen de 30 de ani de la data la care obiectul cultural a părăsit ilegal teritoriul statului membru. Cu toate acestea, în cazul obiectelor care fac parte din colecții publice și al obiectelor care aparțin unor inventare ale instituțiilor ecleziastice din statele membre în care aceste obiecte fac obiectul unei protecții speciale în conformitate cu legislația internă, acțiunile în restituire fac obiectul unui termen mai lung în anumite circumstanțe. Ca urmare a faptului că în statele membre pot exista dispoziții privind o protecție specială în temeiul legislației interne în ceea ce privește instituții religioase în afara celor ecleziastice, prezenta directivă ar trebui să se extindă și la respectivele instituții religioase.

(16)

În concluziile sale privind prevenirea și combaterea infracțiunilor împotriva obiectelor culturale, adoptate la 13-14 decembrie 2011, Consiliul a recunoscut necesitatea de a lua măsuri care să consolideze eficacitatea prevenirii criminalității care vizează obiectele culturale și a combaterii acestui fenomen. Acesta a recomandat Comisiei să ofere sprijinul său statelor membre pentru a proteja în mod eficient obiectele culturale în vederea prevenirii și a combaterii traficului și a promovării de măsuri complementare, după caz. În plus, Consiliul a recomandat statelor membre să aibă în vedere ratificarea Convenției UNESCO privind mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate a obiectelor culturale, semnată la Paris la 17 noiembrie 1970, și a Convenției UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, semnată la Roma la 24 iunie 1995.

(17)

Este de dorit să se asigure faptul că toți actorii de pe piață dau dovadă de diligență în cadrul tranzacțiilor cu obiecte culturale. Consecințele achiziționării unui obiect cultural de proveniență ilegală nu vor fi cu adevărat disuasive decât în cazul în care plata despăgubirii este însoțită de obligația posesorului de a dovedi că a depus diligența necesară. Prin urmare, pentru a realiza obiectivele Uniunii de prevenire și combatere a traficului ilegal de obiecte culturale, prezenta directivă ar trebui să stipuleze că posesorul trebuie să prezinte probe care să ateste că a depus diligența necesară la achiziționarea obiectului, în scopul obținerii unei despăgubiri.

(18)

Ar fi de asemenea util ca orice persoană, în special actorii de pe piață, să poată accesa cu ușurință informațiile publice referitoare la obiectele culturale clasificate sau definite de statele membre ca bunuri de patrimoniu național. Statele membre ar trebui să încerce să faciliteze accesul la aceste informații publice.

(19)

Pentru a facilita o interpretare uniformă a noțiunii de diligență necesară, prezenta directivă ar trebui să stabilească criterii neexhaustive care trebuie luate în considerare pentru a determina dacă posesorul a depus diligența necesară la achiziționarea obiectului cultural.

(20)

Întrucât obiectivul prezentei directive, și anume de a permite restituirea obiectelor culturale clasificate sau definite drept bunuri de patrimoniu național care au părăsit ilegal teritoriul statelor membre, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, însă, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul menționat anterior, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(21)

Deoarece sarcinile comitetului instituit prin Regulamentul (CE) nr. 116/2009 au rămas fără obiect din cauza suprimării anexei la Directiva 93/7/CEE, este necesar să se suprime în consecință referințele la comitetul menționat anterior. Totuși, pentru a menține platforma dedicată schimbului de experiență și de bune practici privind punerea în aplicare a prezentei directive între statele membre, Comisia ar trebui să instituie un grup de experți, alcătuit din experți provenind de la autoritățile centrale ale statelor membre însărcinate cu punerea în aplicare a prezentei directive, care ar trebui implicați, printre altele, în procesul de concepere a unui model special al sistemului IMI pentru obiectele culturale.

(22)

Având în vedere că anexa la Regulamentul (UE) nr. 1024/2012 conține o listă a dispozițiilor referitoare la cooperarea administrativă în actele Uniunii care sunt aplicate prin intermediul IMI, este necesar să se modifice anexa respectivă pentru a include prezenta directivă.

(23)

Obligația de a transpune prezenta directivă în dreptul intern trebuie să se limiteze la dispozițiile care reprezintă o modificare de fond în raport cu directivele anterioare. Obligația de a transpune dispozițiile neschimbate rezultă din directiva anterioară.

(24)

Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre privind termenele pentru transpunerea în dreptul intern a directivelor menționate în anexa I partea B,

1.

„obiect cultural” înseamnă un obiect clasificat sau definit de un stat membru, înainte sau după ce a părăsit ilegal teritoriul respectivului stat membru, ca numărându-se printre „bunurile de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică”, în conformitate cu legislația sau procedurile administrative naționale în sensul articolului 36 din TFUE.

2.

„care a(u) părăsit ilegal teritoriul unui stat membru” înseamnă:

3.

„stat membru solicitant” înseamnă statul membru al cărui obiect cultural a părăsit ilegal teritoriul său;

4.

„stat membru solicitat” înseamnă statul membru pe teritoriul căruia se găsește un obiect cultural care a părăsit ilegal teritoriul unui alt stat membru;

5.

„restituiref” înseamnă returnarea materială a obiectului cultural pe teritoriul statului membru solicitant;

6.

„posesor” înseamnă persoana care deține material obiectul cultural în numele său;

7.

„deținător” înseamnă persoana care deține material obiectul cultural în numele altcuiva;

8.

„colecții publice” înseamnă colecțiile clasificate drept publice conform legislației unui stat membru, care sunt proprietatea unui stat membru, a unei autorități locale sau regionale din statul membru respectiv sau a unei instituții situate pe teritoriul statului membru respectiv, o astfel de instituție fiind proprietatea acelui stat membru sau a unei autorități locale sau regionale, sau fiind finanțată în mod semnificativ de acesta sau de autoritatea locală sau regională respectivă.

1.

de a căuta, la cererea statului membru solicitant, un anumit obiect cultural care a părăsit ilegal teritoriul său și de a identifica posesorul și/sau deținătorul. Această cerere trebuie să cuprindă toate informațiile necesare pentru a facilita căutarea, în special cele privind localizarea efectivă sau prezumată a obiectului;

2.

de a notifica statele membre în cauză cu privire la descoperirea obiectelor culturale pe teritoriul lor și la existența unor motive întemeiate pentru a presupune că respectivele obiecte au părăsit ilegal teritoriul altui stat membru;

3.

de a permite autorităților competente ale statului membru solicitant să verifice dacă obiectul în cauză constituie un obiect cultural, cu condiția ca verificarea să fie efectuată în termen de șase luni de la data notificării prevăzute la punctul 2 Dacă această verificare nu este efectuată în termenul prevăzut, punctele 4 și 5 nu se mai aplică;

4.

de a lua în cooperare cu statul membru în cauză toate măsurile necesare pentru conservarea materială a obiectului cultural;

5.

de a evita, prin măsurile provizorii necesare, sustragerea obiectului cultural de la procedura de restituire;

6.

de a îndeplini rolul de intermediar între posesor și/sau deținător și statul membru solicitant în ceea ce privește restituirea. În acest scop, fără a aduce atingere articolului 6, autoritățile competente ale statului membru solicitat pot facilita mai întâi punerea în aplicare a unei proceduri de arbitraj, în conformitate cu legislația internă a statului membru solicitat și cu condiția ca statul membru solicitant și posesorul sau deținătorul să își exprime în mod formal acordul.

(a)

un document care să descrie obiectul ce face obiectul cererii și care să ateste că acesta este un obiect cultural;

(b)

o declarație a autorităților competente ale statului membru solicitant, conform căreia obiectul cultural a părăsit ilegal teritoriul acestuia.

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/11

(1)

Libera circulație a lucrătorilor, libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor reprezintă principii fundamentale ale pieței interne a Uniunii, consacrate în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Punerea în aplicare a respectivelor principii este consolidată în continuare de Uniune, fiind menită să garanteze condiții de concurență echitabile pentru întreprinderi și respectarea drepturilor lucrătorilor.

(2)

Libera prestare a serviciilor include dreptul întreprinderilor de a presta servicii într-un alt stat membru, în care își pot detașa temporar propriii lucrători pentru prestarea acestor servicii. Este necesar, în vederea detașării lucrătorilor, să se facă distincție între această libertate și libera circulație a lucrătorilor, care oferă fiecărui cetățean dreptul de a circula liber într-un alt stat membru pentru a lucra și pentru a se stabili acolo în acest scop și îl protejează împotriva discriminării în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, remunerarea și alte condiții de muncă și de încadrare în muncă față de resortisanții statului membru respectiv.

(3)

În ceea ce privește lucrătorii detașați temporar pentru a efectua activități în vederea prestării de servicii într-un alt stat membru decât cel în care aceștia își desfășoară activitatea în mod obișnuit, Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului (4) stabilește un set fundamental de clauze și condiții de încadrare în muncă clar definite care trebuie respectate de către prestatorul de servicii în statul membru în care are loc detașarea, pentru a asigura o protecție minimă a lucrătorilor detașați în cauză.

(4)

Toate măsurile introduse prin prezenta directivă ar trebui să fie justificate și proporționale, astfel încât să nu genereze sarcini administrative sau să îngrădească potențialul întreprinderilor, în special al întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri), de a crea noi locuri de muncă, și să protejeze, în același timp, lucrătorii detașați.

(5)

Pentru a asigura conformitatea cu Directiva 96/71/CE, fără a impune însă prestatorilor de servicii o sarcină administrativă inutilă, este esențial ca elementele faptice menționate în dispozițiile referitoare la identificarea unei reale detașări și la prevenirea abuzurilor și a eludării din prezenta directivă să fie considerate orientative și neexhaustive. În special, nu ar trebui să existe nicio cerință potrivit căreia fiecare element trebuie să fie îndeplinit în fiecare caz de detașare.

(6)

Deși evaluarea elementelor faptice orientative ar trebui să fie adaptată la fiecare caz în parte și să țină seama de specificul situației în cauză, situațiile care reprezintă aceleași elemente faptice nu ar trebui să conducă la aprecieri sau evaluări juridice diferite din partea autorităților competente din state membre diferite.

(7)

În scopul de a evita, preveni și combate folosirea abuzivă și eludarea normelor aplicabile de către întreprinderile care profită în mod neadecvat sau fraudulos de libera prestare a serviciilor prevăzută în TFUE și/sau de aplicarea Directivei 96/71/CE, punerea în aplicare și monitorizarea noțiunii de detașare ar trebui să fie îmbunătățite, iar la nivelul Uniunii ar trebui introduse elemente mai uniforme, care să faciliteze o interpretare comună.

(8)

Prin urmare, este necesar ca elementele faptice constituente care caracterizează natura temporară inerentă noțiunii de detașare, precum și condiția ca angajatorul să fie cu adevărat stabilit în statul membru din care se efectuează detașarea să fie examinate de autoritatea competentă a statului membru gazdă și, dacă este cazul, în strânsă cooperare cu statul membru de stabilire.

(9)

Atunci când examinează mărimea cifrei de afaceri realizate de o întreprindere în statul membru de stabilire pentru a determina dacă întreprinderea respectivă desfășoară în mod real activități semnificative, altele decât cele pur interne de gestionare și/sau administrative, autoritățile competente ar trebui să ia în considerare diferențele în ceea ce privește puterea de cumpărare a monedelor.

(10)

Elementele prevăzute în prezenta directivă în legătură cu punerea în aplicare și monitorizarea detașării pot, de asemenea, sprijini autoritățile competente în ceea ce privește identificarea lucrătorilor declarați în mod fictiv drept independenți. În conformitate cu Directiva 96/71/CE, definiția lucrătorului este cea care se aplică în dreptul statului membru pe teritoriul căruia este detașat un lucrător. Clarificări suplimentare și o mai bună monitorizare a detașării de către autoritățile competente relevante ar spori securitatea juridică și ar oferi un instrument util care să contribuie la combaterea eficace a cazurilor de lucrători independenți fictivi, garantând totodată că lucrătorii detașați nu sunt declarați în mod fictiv ca lucrători independenți și venind, în acest mod, în sprijinul prevenirii, evitării și combaterii eludării normelor aplicabile.

(11)

În cazul în care nu există o situație de detașare reală și apare un conflict de legi, ar trebui să se să se acorde importanța cuvenită dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului (5) („Roma I”) sau ale Convenției de la Roma (6), care sunt destinate să garanteze că salariații nu ar trebui să fie lipsiți de protecția care le este oferită prin dispoziții de la care nu se poate deroga printr-un acord sau de la care se poate deroga doar în beneficiul lor. Statele membre ar trebui să se asigure că sunt în vigoare dispoziții care să protejeze în mod adecvat lucrătorii a căror detașare nu este reală.

(12)

Lipsa certificatului referitor la legislația privind securitatea socială aplicabilă menționat în Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (7) poate fi un indiciu că situația nu ar trebui caracterizată drept situație de detașare temporară într-un alt stat membru decât cel în care lucrătorul în cauză muncește în mod obișnuit în cadrul prestării de servicii.

(13)

La fel ca în cazul Directivei 96/71/CE, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 883/2004 și a Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului (8).

(14)

Respectarea diversității sistemelor de relații de muncă la nivel național, precum și a autonomiei partenerilor sociali este recunoscută în mod explicit în TFUE.

(15)

În numeroase state membre, partenerii sociali joacă un rol important în contextul detașării lucrătorilor pentru prestarea de servicii, având în vedere că pot, în conformitate cu dreptul intern și/sau practicile naționale, să stabilească diferitele niveluri, alternativ sau simultan, ale salariilor minime aplicabile. Partenerii sociali ar trebui să comunice respectivele niveluri și să informeze în legătură cu acestea.

(16)

Punerea în aplicare și asigurarea respectării aplicării eficace și adecvată constituie elemente esențiale pentru protecția drepturilor lucrătorilor detașați și pentru asigurarea unor condiții de concurență echitabile pentru prestatorii de servicii, în timp ce o aplicare deficientă diminuează eficacitatea normelor Uniunii aplicabile în acest domeniu. Cooperarea strânsă dintre Comisie și statele membre și, atunci când este cazul, cu autoritățile regionale și locale este așadar esențială, fără a neglija rolul important al inspectoratelor muncii și al partenerilor sociali în acest sens. Încrederea reciprocă, spiritul de cooperare, dialogul constant și înțelegerea reciprocă sunt esențiale în acest sens.

(17)

Este esențial să se prevadă proceduri de monitorizare eficace în statele membre pentru asigurarea respectării aplicării Directivei 96/71/CE și a prezentei directive, iar respectivele proceduri ar trebui să fie instituite, prin urmare, în întreaga Uniune.

(18)

Dificultățile de accesare a informațiilor privind clauzele și condițiile de încadrare în muncă constituie, într-un număr foarte mare de cazuri, motivul pentru care normele existente nu sunt aplicate de către prestatorii de servicii. Prin urmare, statele membre ar trebui să se asigure că astfel de informații sunt puse la dispoziție la scară largă, cu titlu gratuit și că se oferă un acces efectiv la acestea, nu doar prestatorilor de servicii din alte state membre, ci și lucrătorilor detașați în cauză.

(19)

În cazul în care clauzele și condițiile de încadrare în muncă sunt stabilite prin convenții colective care au fost declarate general aplicabile, statele membre ar trebui să se asigure, respectând în continuare autonomia partenerilor sociali, că respectivele convenții colective sunt puse la dispoziție la scară largă, sub o formă accesibilă și într-un climat de transparență.

(20)

Pentru a îmbunătăți accesibilitatea informațiilor, ar trebui stabilită o sursă unică de informații în statele membre. Fiecare stat membru ar trebui să prevadă un site internet oficial național unic, în conformitate cu standardele de accesibilitate la internet, precum și alte mijloace de comunicare adecvate. Site-ul internet oficial național unic ar trebui să capete cel puțin forma unui portal internet, să exercite rolul de portal de difuzare sau de principal punct de intrare și să ofere cu claritate și precizie linkuri către sursele relevante de informații, precum și informații succinte cu privire la conținutul site-ului și la linkurile menționate mai sus. Astfel de site-uri internet ar trebui să includă în special orice site-uri internet instituite în temeiul legislației Uniunii în vederea promovării spiritului antreprenorial și/sau dezvoltării prestării de servicii transfrontaliere. Statele membre gazdă ar trebui să ofere informații cu privire la perioadele prevăzute în dreptul intern în care prestatorii de servicii trebuie să păstreze documente după terminarea perioadei de detașare.

(21)

Lucrătorii detașați ar trebui să aibă dreptul de a primi, din partea statului membru gazdă, informații generale referitoare la dreptul intern și/sau practicile naționale care sunt aplicabile în cazul lor.

(22)

Cooperarea administrativă și asistența reciprocă între statele membre ar trebui să fie în conformitate cu normele privind protecția datelor cu caracter personal prevăzute de Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (9), precum și cu normele naționale privind protecția datelor prin care se pune în aplicare legislația Uniunii. În ceea ce privește cooperarea administrativă prin intermediul sistemului de informare al pieței interne (IMI), aceasta ar trebui, de asemenea, să fie în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (10) și cu Regulamentul (UE) nr. 1024/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (11).

(23)

Pentru a asigura aplicarea corectă și de a monitoriza respectarea normelor de fond cu privire la clauzele și condițiile de încadrare în muncă care trebuie respectate cu privire la lucrătorii detașați, statele membre ar trebui să aplice numai anumite cerințe administrative și măsuri de control în cazul întreprinderilor care detașează lucrători în cadrul prestării de servicii. Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel de cerințe și măsuri pot fi justificate de motive imperative de interes general, care includ protecția eficace a drepturilor lucrătorilor, cu condiția să fie adecvate pentru a garanta atingerea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Astfel de cerințe și măsuri nu pot fi impuse decât dacă autoritățile competente nu își pot realiza în mod eficace misiunea de supraveghere fără informațiile necesare solicitate și/sau dacă niște măsuri mai puțin restrictive nu ar permite atingerea obiectivelor măsurilor naționale de control considerate necesare.

(24)

Un prestator de servicii ar trebui să se asigure că identitatea lucrătorilor detașați pe care i-a inclus în declarația întocmită de către prestatorul de servicii pentru a permite desfășurarea de controale faptice la locul de muncă poate fi verificată, pe durata detașării, de către autoritățile competente.

(25)

Un prestator de servicii stabilit într-un alt stat membru ar trebui, fără întârzieri nejustificate, să informeze autoritățile competente ale statului membru gazdă cu privire la orice schimbări importante ale datelor prezentate în declarația întocmită de către prestatorul de servicii, pentru a permite desfășurarea de controale faptice la locul de muncă.

(26)

Obligația de a aduce la cunoștința Comisiei cerințe administrative și măsuri de control nu ar trebui să constituie un proces de autorizare ex ante.

(27)

Cu scopul de a asigura o mai bună și mai uniformă aplicare a Directivei 96/71/CE, precum și asigurarea respectării aplicării acesteia în practică și de a reduce, pe cât posibil, diferențele în materie de aplicare și de asigurare a respectării aplicării în Uniune, statele membre ar trebui să se asigure că sunt efectuate inspecții eficace și adecvate pe teritoriul lor, contribuind, în acest mod, printre altele, la combaterea muncii fără forme legate în cazul detașării și ținând seama, de asemenea, de alte inițiative juridice prin care se urmărește o mai bună abordare a acestei problematici.

(28)

Atunci când este cazul și în conformitate cu dreptul intern și/sau practicile naționale, statele membre ar trebui să furnizeze întreprinderii inspectate un document întocmit în urma inspecției sau a controlului, care să cuprindă toate informațiile relevante.

(29)

Statele membre ar trebui să se asigure că sunt disponibile efective suficiente, care dispun de aptitudinile și calificările necesare pentru desfășurarea într-un mod eficace a inspecțiilor și pentru a permite să se răspundă fără întârzieri nejustificate la cererile de informare prevăzute de prezenta directivă și prezentate fie de statul membru gazdă, fie de statul membru de stabilire.

(30)

Inspectoratele de muncă, partenerii sociali și alte organisme de monitorizare sunt deosebit de importante în acest sens și ar trebui să continue să joace un rol crucial.

(31)

Pentru a aborda în mod flexibil diversitatea piețelor muncii și ale sistemelor de relații de muncă, în mod excepțional, angajatorii și salariații și/sau alți actori și/sau organisme pot monitoriza anumite clauze și condiții de încadrare în muncă a lucrătorilor detașați, cu condiția ca să ofere persoanelor respective o protecție echivalentă și să își exercite controlul în mod nediscriminatoriu și obiectiv.

(32)

Autoritățile responsabile cu inspecția din statele membre și alte organisme relevante de supraveghere și de asigurare a respectării aplicării ar trebui să recurgă la cooperarea și la schimburile de informații prevăzute în legislația relevantă pentru a verifica dacă normele aplicabile lucrătorilor detașați au fost respectate.

(33)

Statele membre sunt încurajate în special să introducă o abordare mai integrată a inspecțiilor muncii. Ar trebui examinată, de asemenea, necesitatea de a elabora standarde comune pentru a institui metode, practici și standarde minime comparabile la nivelul Uniunii. Cu toate acestea, elaborarea de standarde comune nu ar trebui să conducă la îngrădirea eforturilor depuse de statele membre pentru a combate în mod eficace munca fără forme legale.

(34)

Pentru a facilita asigurarea respectării aplicării Directivei 96/71/CE și pentru a asigura o aplicare mai eficace a acesteia în practică, ar trebui să existe mecanisme de recurs eficiente prin intermediul cărora lucrătorii detașați să poată depune plângeri sau să inițieze proceduri, fie în mod direct, fie, cu aprobarea lor, prin intermediul unor părți terțe relevante desemnate, cum ar fi sindicatele sau alte asociații, precum și prin instituții comune ale partenerilor sociali. Aceste mecanisme nu ar trebui să aducă atingere normelor de procedură naționale privind reprezentarea și apărarea în fața instanțelor și nici competențelor și altor drepturi ale sindicatelor și ale altor reprezentanți ai angajaților întemeiate pe dreptul intern și/sau practicile naționale.

(35)

Pentru a se asigura faptul că un lucrător detașat primește plata corectă și cu condiția ca indemnizațiile specifice detașării să poată fi considerate ca făcând parte din salariul minim, aceste indemnizații ar trebui să fie deduse din salarii doar dacă dreptul intern, convențiile colective și/sau practicile naționale din statul membru gazdă prevăd acest lucru.

(36)

Respectarea normelor aplicabile în domeniul detașării lucrătorilor în practică și protecția efectivă a drepturilor lucrătorilor în această privință reprezintă chestiuni cărora trebuie să li se acorde o importanță deosebită în cadrul lanțurilor de subcontractare și ar trebui asigurate prin intermediul unor măsuri corespunzătoare în conformitate cu dreptul intern și/sau practicile naționale și în conformitate cu dreptul Uniunii. Astfel de măsuri pot include introducerea în mod voluntar, după consultarea partenerilor sociali relevanți, a unui mecanism de asigurare a răspunderii directe a subcontractantului, în plus față de răspunderea angajatorului sau în locul acesteia, în ceea ce privește remunerația netă restantă aferentă salariilor minime nete și/sau contribuțiile datorate unor fonduri sau instituții comune ale partenerilor sociali reglementate prin lege sau prin convenții colective de muncă, în măsura în care acestea sunt reglementate prin articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71/CE. Cu toate acestea, statele membre au în continuare libertatea de a prevedea norme mai stricte privind răspunderea, în temeiul dreptului intern, sau de a adopta reglementări suplimentare în temeiul dreptului intern, într-un mod nediscriminatoriu și proporțional.

(37)

Statele membre care au introdus măsuri pentru asigurarea respectării normelor aplicabile în cadrul lanțurilor de subcontractare ar trebui să aibă posibilitatea de a prevedea faptul că un (sub)contractant nu ar trebui să fie răspunzător în circumstanțe specifice sau că răspunderea acestuia poate fi limitată în cazurile în care au fost îndeplinite obligații de diligență de către (sub)contractantul respectiv. Aceste măsuri ar trebui definite de dreptul intern, ținând seama de circumstanțele specifice ale statului membru în cauză, și pot include, printre altele, măsuri adoptate de contractant privind documentația care atestă respectarea cerințelor administrative și măsuri de control destinate asigurării unei monitorizări eficace a respectării normelor aplicabile privind detașarea lucrătorilor.

(38)

Este îngrijorător faptul că statele membre întâmpină încă numeroase dificultăți în ceea ce privește recuperarea sancțiunilor administrative și/sau a amenzilor administrative transfrontaliere și, prin urmare, este necesar să fie abordată recunoașterea reciprocă a sancțiunilor administrative și/sau a amenzilor administrative.

(39)

Disparitățile între sistemele statelor membre în ceea ce privește mijloacele de executare a sancțiunilor administrative și/sau a amenzilor administrative impuse în situații transfrontaliere pot aduce prejudicii bunei funcționări a pieței interne; prin urmare, există riscul ca garantarea unui nivel echivalent de protecție în întreaga Uniune pentru lucrătorii detașați să fie foarte dificilă sau chiar imposibilă.

(40)

Asigurarea în mod eficace a respectării normelor de fond care reglementează detașarea lucrătorilor în vederea prestării de servicii ar trebui realizată prin acțiuni specifice punând accentul pe executarea transfrontalieră a sancțiunilor administrative financiare și/sau a amenzilor administrative impuse. Așadar, alinierea legislației statelor membre în acest domeniu este o condiție prealabilă esențială pentru a garanta un nivel de protecție mai ridicat, echivalent și comparabil, necesar în scopul unei bune funcționări a pieței interne.

(41)

Adoptarea unor norme comune de acordare a asistenței și sprijinului reciproc, destinate a fi utilizate pentru măsurile de executare și costurile aferente, precum și adoptarea de cerințe uniforme pentru notificarea deciziilor referitoare la sancțiunile administrative și/sau amenzile administrative impuse în ceea ce privește nerespectarea Directivei 96/71/CE, precum și ale prezentei directive, ar trebui să rezolve o serie de probleme concrete de executare transfrontalieră și să garanteze o mai bună comunicare și executare a unor astfel de decizii emise de un alt stat membru.

(42)

Dacă se constată că prestatorul de servicii nu este stabilit în mod efectiv în statul membru de stabilire sau că adresa ori datele întreprinderii sunt false, autoritățile competente nu ar trebui să pună capăt procedurii din motive formale, ci să ancheteze chestiunea în continuare pentru a stabili identitatea persoanei fizice sau juridice responsabile cu detașarea.

(43)

Recunoașterea deciziilor prin care se impune o sancțiune administrativă și/sau amendă administrativă și a cererilor de executare a unei astfel de sancțiuni și/sau amenzi ar trebui să bazeze pe principiul încrederii reciproce. În acest scop, motivele de nerecunoaștere sau de refuz în vederea recuperării unei sancțiuni administrative și/sau a unei amenzi administrative ar trebui să se limiteze la minimul necesar.

(44)

Fără a aduce atingere instituirii unor norme mai uniforme în ceea ce privește executarea transfrontalieră a sancțiunilor administrative și/sau a amenzilor administrative și necesitatea de elaborare a unor criterii comune pentru proceduri mai eficace de sancționare în caz de neplată, aceste dispoziții nu ar trebui să afecteze competențele statelor membre de a-și stabili propriul sistem de sancțiuni și amenzi sau măsuri de recuperare prevăzute de dreptul intern. Prin urmare, instrumentul care permite aplicarea sau executarea unor astfel de sancțiuni și/sau amenzi poate, dacă este cazul, ținând seama de dreptul intern și/sau practicile naționale din statul membru solicitat, să fie completat, însoțit sau înlocuit cu un titlu care permite aplicarea sau executarea sa în statul membru solicitat.

(45)

Normele mai uniforme nu ar trebui să aibă ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale pârâților, precum și a principiilor fundamentale de drept care li se aplică acestora, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), cum ar fi dreptul de a fi audiat, dreptul la o cale de atac eficientă și dreptul la un proces echitabil sau principiul ne bis in idem.

(46)

Prezenta directivă nu are drept scop să stabilească norme armonizate pentru cooperarea judiciară, competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, nici să abordeze legislația aplicabilă.

(47)

Statele membre ar trebui să ia măsuri adecvate în caz de nerespectare a obligațiilor prevăzute de prezenta directivă, inclusiv proceduri administrative și judiciare, și ar trebui să prevadă sancțiuni eficiente, disuasive și proporționale pentru eventualele cazuri de nerespectare a obligațiilor ce decurg din prezenta directivă.

(48)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și se conformează principiilor recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal (articolul 8), libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă (articolul 15), libertatea de a desfășura o activitate comercială (articolul 16), dreptul de negociere și de acțiune colectivă (articolul 28), condiții de muncă echitabile și corecte (articolul 31), dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil (articolul 47), prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare (articolul 48) și dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași infracțiune (ne bis in idem) (articolul 50), și trebuie să fie pusă în aplicare în conformitate cu aceste drepturi și principii.

(49)

Pentru a facilita o mai bună și mai uniformă aplicare a Directivei 96/71/CE, este oportun să se prevadă un sistem electronic de schimb de informații pentru a facilita cooperarea administrativă, iar autoritățile competente ar trebui să utilizeze IMI cât mai mult posibil. Totuși, acest lucru nu ar trebui să împiedice aplicarea acordurilor sau a înțelegerilor bilaterale existente și viitoare privind cooperarea administrativă și asistența reciprocă.

(50)

Deoarece obiectivul prezentei directive, și anume acela de a stabili un cadru comun conținând un set de dispoziții, măsuri și mecanisme de control adecvate, necesare pentru o punere în aplicare, o aplicare și o asigurarea a respectării aplicării mai bună și mai uniformă a Directivei 96/71/CE, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea și efectele acțiunii, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este definit la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este definit la articolul menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului menționat.

(51)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 și a emis un aviz la 19 iulie 2012 (12),

(a)

„autoritate competentă” înseamnă o autoritate sau un organism, care poate include biroul (birourile) de legătură menționat(e) la articolul 4 din Directiva 96/71/CE, desemnată de un stat membru să îndeplinească funcții în temeiul Directivei 96/71/CE și în temeiul prezentei directive;

(b)

„autoritate solicitantă” înseamnă autoritatea competentă dintr-un stat membru care transmite o cerere de asistență, de informații, de notificare sau de executare a unei sancțiuni și/sau a unei amenzi, astfel cum este menționată în capitolul VI;

(c)

„autoritate solicitată” înseamnă autoritatea competentă dintr-un stat membru căreia îi este adresată o cerere de asistență, de informații, de notificare sau de executare a unei sancțiuni și/sau a unei amenzi, astfel cum este menționată în capitolul VI.

(a)

locul în care întreprinderea își are sediul social și administrația, locul în care deține birourile, plătește impozite și contribuții de asigurări sociale și, dacă este cazul, în conformitate cu dreptul intern, este autorizată să își exercite activitatea sau este înregistrată la camerele de comerț sau organismele profesionale;

(b)

locul de recrutare a lucrătorilor detașați și locul din care sunt detașați;

(c)

legea aplicabilă contractelor încheiate de întreprindere cu lucrătorii acesteia, pe de o parte, și cu clienții, pe de altă parte;

(d)

locul în care întreprinderea își exercită activitatea de bază, precum și locul în care angajează personal administrativ;

(e)

numărul de contracte executate și/sau mărimea cifrei de afaceri realizate în statul membru de stabilire, ținând seama de situația specifică, printre altele, a întreprinderilor nou înființate și a IMM-urilor.

(a)

munca se desfășoară pentru o perioadă limitată de timp în alt stat membru;

(b)

data la care începe detașarea;

(c)

detașarea se efectuează în alt stat membru decât statul în care sau din care lucrătorul detașat își desfășoară în mod obișnuit activitatea, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I) și/sau Convenția de la Roma;

(d)

lucrătorul detașat se întoarce sau se așteaptă că își va relua munca în statul membru din care a fost detașat, după finalizarea muncii sau prestarea de servicii pentru care a fost detașat;

(e)

natura activităților;

(f)

cheltuielile de transport, masă și cazare sunt asigurate sau rambursate de angajatorul care detașează lucrătorul și, în acest caz, modul în care transportul, masa și cazarea sunt puse la dispoziție sau metoda de rambursare;

(g)

orice perioade anterioare în care postul a fost ocupat de același sau de un alt lucrător (detașat).

(a)

indică în mod clar, într-o manieră detaliată și ușor de utilizat și într-un format accesibil, pe un site internet oficial național unic și prin alte mijloace adecvate, care sunt clauzele și condițiile de încadrare în muncă și/sau care parte a dreptului național și/sau regional urmează să se aplice lucrătorilor detașați pe teritoriul acestora;

(b)

iau măsurile necesare pentru a pune la dispoziție pe scară largă pe site-ul internet național oficial unic și prin alte mijloace adecvate informațiile cu privire la convențiile colective aplicabile și persoanele vizate și cu privire la clauzele și condițiile de încadrare în muncă care urmează să fie aplicate de către prestatorii de servicii din alte state membre, în conformitate cu Directiva 96/71/CE, includ, dacă este posibil, linkuri către site-urile internet existente și alte puncte de contact, în special cele legate de partenerii sociali relevanți;

(c)

pun informațiile la dispoziția lucrătorilor și prestatorilor de servicii, cu titlu gratuit, în limba (limbile) oficială (oficiale) ale statului membru gazdă și în limbile cele mai relevante ținând seama de cererea de pe propriile piețe ale muncii și lăsând opțiunile în acest sens la latitudinea statului membru gazdă. Aceste informații sunt făcute disponibile, dacă este posibil, sub formă rezumativă într-o broșură care să indice principalele condiții de muncă aplicabile, oferind inclusiv descrierea procedurilor de depunere a plângerilor, și, la cerere, în formate accesibile persoanelor cu handicap; pun la dispoziție într-un mod ușor accesibil, cu titlu gratuit, informații suplimentare detaliate privind condițiile de muncă și sociale aplicabile lucrătorilor detașați, referitoare inclusiv la sănătatea și siguranța la locul de muncă;

(d)

îmbunătățesc accesibilitatea și claritatea informațiilor pertinente, în special a celor furnizate pe un site internet oficial național unic, menționat la litera (a);

(e)

indică o persoană de contact din cadrul biroului de legătură, responsabilă cu tratarea cererilor de informații;

(f)

actualizează informațiile furnizate în fișele de țară.

(a)

dacă este vorba despre cazuri urgente care necesită consultarea de registre, cum ar fi cele legate de confirmarea codului de înregistrare în scopuri de TVA, în vederea verificării existenței unei stabiliri într-un alt stat membru, cât mai rapid posibil și în maximum două zile lucrătoare de la primirea cererii.

Motivul caracterului urgent se indică în mod clar în cerere, inclusiv câteva detalii care să demonstreze acest caracter urgent;

(b)

în cazul tuturor celorlalte cereri de informare, maximum 25 de zile lucrătoare de la primirea cererii, cu excepția cazului în care între statele membre se convine, de comun acord, un termen mai scurt.

(a)

obligația pentru un prestator de servicii stabilit în alt stat membru de a efectua o simplă declarație către autoritățile competente naționale responsabile, cel târziu la începutul prestării serviciilor, în limba oficială/în una dintre limbile oficiale ale statului membru gazdă sau într-o altă limbă acceptată/în alte limbi acceptate de statul membru gazdă, care să conțină informațiile relevante necesare pentru a permite controale faptice la locul de muncă, inclusiv:

(b)

obligația de a deține sau de a pune la dispoziție și/sau de a păstra copii în format de hârtie sau în format electronic ale contractului de muncă sau un document echivalent în sensul Directivei 91/533/CEE a Consiliului (13), inclusiv, în cazul în care este necesar sau relevant, informațiile suplimentare menționate la articolul 4 din directiva respectivă, fișe de salariu, fișe de prezență care să indice începutul, sfârșitul și durata timpului de lucru zilnic, precum și dovada de plată a salariilor sau copiile documentelor echivalente pe perioada detașării într-un loc accesibil și identificabil în mod clar pe teritoriul său, cum ar fi locul de muncă sau șantierul, sau pentru lucrătorii mobili din sectorul transporturilor, baza de operațiuni sau vehiculul cu care este furnizat serviciul;

(c)

obligația de a furniza documentele menționate la litera (b), după terminarea perioadei de detașare, la cererea autorităților din statul membru gazdă, într-un termen rezonabil;

(d)

obligația de a furniza o traducere a documentelor menționate la litera (b) în limba oficială/în una dintre limbile oficiale ale statului membru gazdă sau într-o altă limbă/în alte limbi acceptate de statul membru gazdă în cauză;

(e)

obligația de a desemna o persoană care să asigure legătura cu autoritățile competente din statul membru gazdă în care sunt prestate serviciile și să trimită și să primească documente și/sau avize, dacă este cazul;

(f)

obligația de a desemna o persoană de contact, în cazul în care este necesar, care să acționeze în calitate de reprezentant prin intermediul căruia partenerii sociali competenți pot încerca să determine prestatorul de servicii să se angajeze în negocieri colective în statul membru gazdă, în conformitate cu dreptul intern și/sau practicile naționale, pe perioada în care sunt prestate serviciile. Această persoană poate fi diferită de persoana menționată la litera (e) și nu este obligată să fie prezentă în statul membru gazdă, dar trebuie să fie disponibilă în urma unei cereri rezonabile și justificate.

(a)

normelor naționale privind termenele de prescripție sau termenele limită de introducere a unor acțiuni similare, cu condiția să nu se considere că acestea sunt capabile să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor respective;

(b)

altor competențe și drepturi colective ale partenerilor sociali și ale reprezentanților angajaților și angajatorilor, după caz, prevăzute în dreptul intern și/sau practicile naționale;

(c)

normelor naționale de procedură privind reprezentarea și apărarea în fața instanțelor.

(a)

orice remunerație netă restantă care ar fi fost datorată, în temeiul clauzelor și condițiilor de încadrare în muncă aplicabile menționate la articolul 3 din Directiva 96/71/CE;

(b)

orice plăți retroactive sau rambursări de taxe, impozite ori contribuții la asigurările sociale reținute în mod nejustificat din salariile lor;

(c)

rambursarea costurilor excesive, în raport cu remunerația netă sau cu calitatea locului de cazare, reținute sau deduse din salarii pentru cazarea oferită de angajator;

(d)

atunci când este cazul, contribuții ale angajatorului la fonduri sau instituții comune ale partenerilor sociali reținute în mod nejustificat din salariile lor.

(a)

execută o sancțiune administrativă și/sau o amendă administrativă care a fost impusă în conformitate cu actele normative și procedurile statului membru solicitant de către o autoritate competentă sau confirmată de către un organism administrativ sau judiciar, sau, după caz, de către o instanță competentă în domeniul dreptului muncii și care nu face obiectul unei căi de atac; sau

(b)

notifică o decizie prin care se impune o astfel de sancțiune și/sau amendă.

(a)

numele și adresa destinatarului și orice alte date sau informații relevante pentru identificarea destinatarului;

(b)

o prezentare pe scurt a faptelor și circumstanțelor încălcării, natura infracțiunii și normele aplicabile relevante;

(c)

instrumentul care permite executarea în statul membru solicitant și toate celelalte informații sau documente relevante, inclusiv cele de natură judiciară, cu privire la creanța corespondentă sau la sancțiunea administrativă și/sau amenda administrativă; și

(d)

numele, adresa și alte date de contact cu privire la autoritatea competentă responsabilă de evaluarea sancțiunii și/sau amenzii administrative și, în cazul în care sunt diferite, organismul competent care poate oferi informații suplimentare privind sancțiunea și/sau amenda sau posibilitățile de a contesta obligația de plată sau decizia care o impune.

(a)

în cazul notificării unei decizii, scopul notificării și termenul în care trebuie efectuată;

(b)

în cazul cererilor de executare, data la care hotărârea sau decizia a devenit executorie sau finală, o descriere a naturii și a valorii sancțiunii și/sau amenzii administrative, orice date relevante în contextul procesului de executare, inclusiv dacă hotărârea sau decizia a fost notificată pârâtului/pârâților și/sau luată în lipsa acestuia/acestora și, dacă da, modul în care aceasta a fost notificată și/sau luată, o confirmare din partea autorității solicitante a faptului că sancțiunea și/sau amenda nu fac obiectul niciunei căi de atac și o descriere a creanței corespondente pentru care se formulează cererea și a diverselor sale componente.

(a)

cursul dat cererii sale de executare și notificare și, mai precis, în legătură cu data la care notificarea a fost trimisă destinatarului;

(b)

motivele de refuz, în cazul în care refuză să execute o cerere de executare a unei sancțiuni administrative și/sau a unei amenzi administrative sau să notifice o decizie de impunere a unei sancțiuni administrative și/sau a unei amenzi administrative în conformitate cu articolul 17.

(a)

în urma cercetărilor efectuate de autoritatea solicitată, este evident că costurile sau resursele preconizate necesare pentru executarea sancțiunii și/sau amenzii administrative sunt disproporționate în raport cu suma care urmează să fie recuperată sau sunt de natură să genereze dificultăți semnificative;

(b)

sancțiunea financiară totală și/sau amenda totală are o valoare mai mică de 350 EUR sau decât echivalentul acestei sume;

(c)

drepturile și libertățile fundamentale ale pârâților și principiile de drept care li se aplică astfel cum sunt prevăzute în Constituția statului membru solicitat nu sunt respectate.

(a)

necesitatea și oportunitatea elementelor faptice referitoare la identificarea unei detașări reale, inclusiv posibilitățile de modificare a elementelor existente sau de definire a unor eventuale noi elemente care să fie luate în considerare pentru a se stabili dacă întreprinderea este reală și dacă lucrătorul detașat își desfășoară temporar activitatea, astfel cum se prevede la articolul 4;

(b)

caracterul adecvat al datelor disponibile referitoare la procesul de detașare;

(c)

oportunitatea și caracterul adecvat ale aplicării măsurilor naționale de control, ținând seama de experiența obținută și de eficacitatea sistemului de cooperare administrativă și de schimb de informații, de elaborarea unor documente standardizate mai uniforme, de stabilirea unor principii sau standarde comune pentru inspecțiile în domeniul detașării lucrătorilor și de evoluțiile tehnologice, astfel cum se prevede la articolul 9;

(d)

măsurile în materie de responsabilitate și/sau executare introduse pentru a se asigura respectarea normelor aplicabile și a protecției efective a drepturilor lucrătorilor în cadrul lanțurilor de subcontractare, astfel cum se prevede la articolul 12;

(e)

aplicarea dispozițiilor referitoare la executarea transfrontalieră a sancțiunilor administrative financiare și a amenzilor administrative, ținând seama îndeosebi de experiența obținută în legătură cu acest sistem și de eficacitatea sa, astfel cum se prevede la capitolul VI;

(f)

recurgerea la acorduri sau înțelegeri bilaterale în legătură cu IMI, ținându-se seama, atunci când este cazul, de raportul menționat la articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1024/2012;

(g)

posibilitatea de a adapta termenele stabilite la articolul 6 alineatul (6) pentru furnizarea informațiilor solicitate de statele membre sau de către Comisie în vederea reducerii termenelor respective, ținând seama de progresele realizate în ceea ce privește funcționarea și utilizarea IMI.

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/32

(1)

În concluziile sale din 17 iunie 2010, Consiliul European a adoptat Strategia Europa 2020 pentru ocuparea forței de muncă și pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii („Strategia Europa 2020”). Consiliul European a pledat pentru mobilizarea tuturor instrumentelor și politicilor Uniunii pentru a sprijini realizarea obiectivelor comune și a invitat statele membre să întreprindă acțiuni consolidate coordonate. Serviciile publice de ocupare a forței de muncă (SPOFM) joacă un rol central în contribuția la realizarea, până în 2020, a obiectivului principal al Strategiei Europa 2020 privind o rată a ocupării forței de muncă de 75 % pentru femeile și bărbații cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani, în special prin reducerea ratei șomajului în rândul tinerilor.

(2)

Articolul 45 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene („tratatul”) prevede libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii, în timp ce articolul 46 din tratat stabilește măsuri menite să facă această libertate posibilă, în special asigurând o strânsă cooperare între serviciile publice de ocupare a forței de muncă. Rețeaua SPOFM înființată în temeiul prezentei decizii („rețeaua”) ar trebui să includă, pe lângă aspectele generale privind mobilitatea geografică, o gamă largă de obiective și inițiative sub formă de măsuri de încurajare menite să îmbunătățească cooperarea dintre statele membre în domeniul ocupării forței de muncă.

(3)

Prezenta decizie ar trebui să urmărească să încurajeze cooperarea între statele membre în domeniile care intră în responsabilitatea SPOFM. Decizia oficializează și consolidează cooperarea informală dintre SPOFM prin intermediul actualei rețele europene a șefilor SPOFM la care toate statele membre au fost de acord să participe. Valorificarea la maximum a potențialului rețelei presupune participarea continuă a tuturor statelor membre. Această participare ar trebui să fie notificată secretariatului rețelei.

(4)

În conformitate cu articolul 148 alineatul (4) din tratat, Consiliul a adoptat, prin Decizia 2010/707/UE (3), orientări pentru politicile de ocupare a forței de muncă ale statelor membre, care au fost menținute pentru perioada 2011-2013. Aceste orientări integrate ghidează statele membre în definirea programelor lor naționale de reformă și în punerea în aplicare a reformelor. Orientările integrate constituie baza recomandărilor specifice fiecărei țări pe care Consiliul le adresează statelor membre în temeiul articolului respectiv. În ultimii ani, aceste recomandări au inclus recomandări specifice privind funcționarea și capacitatea SPOFM, precum și eficacitatea politicilor active în domeniul pieței forței de muncă în statele membre.

(5)

Recomandările specifice fiecărei țări ar beneficia de o susținere prin reacții consolidate bazate pe date concrete referitoare la succesul punerii în aplicare a politicii și de cooperarea între SPOFM din statele membre. În acest scop, rețeaua ar trebui să ia inițiative precise, cum ar fi sistemele comune de analiză comparativă bazate pe date concrete, activitățile aferente de învățare reciprocă, asistența reciprocă între membrii rețelei și punerea în aplicare de acțiuni strategice care își propun să modernizeze SPOFM. La cererea Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei sau a Comitetului pentru ocuparea forței de muncă (EMCO), competențele specifice ale rețelei și ale membrilor acesteia ar trebui să fie folosite, de asemenea, pentru a furniza date concrete în legătură cu dezvoltarea politicilor privind ocuparea forței de muncă.

(6)

O cooperare mai intensă și mai bine definită între SPOFM ar conduce la o ameliorare a schimbului de bune practici. Rețeaua ar trebui să creeze o legătură între rezultatele bazate pe activitățile de analiză comparativă și de învățare reciprocă astfel încât să permită dezvoltarea unui proces sistematic, dinamic și integrat de învățare comparativă.

(7)

Rețeaua ar trebui să colaboreze îndeaproape cu EMCO în baza articolului 150 din tratat și să contribuie la activitatea EMCO prin furnizarea de date concrete și de rapoarte privind politicile puse în aplicare de SPOFM. Contribuțiile rețelei ar trebui transmise Parlamentului European prin intermediul secretariatului, iar Consiliului prin intermediul EMCO, fără nicio modificare, și după caz, împreună cu observații. În special, îmbinarea cunoștințelor rețelei referitoare la punerea în aplicare a politicilor de ocupare a forței de muncă cu analiza comparativă a SPOFM ar putea asista factorii de decizie politică, atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii, la evaluarea și la elaborarea politicilor privind ocuparea forței de muncă.

(8)

În domeniile de responsabilitate ale SPOFM, rețeaua ar trebui să contribuie la punerea în aplicare a unor inițiative de politică în domeniul ocupării forței de muncă, cum ar fi Recomandarea Consiliului din 22 aprilie 2013 privind înființarea unei garanții pentru tineret (4). Rețeaua ar trebui să sprijine, de asemenea, inițiative care vizează o mai bună corelare a competențelor, condiții de lucru decente și durabile, o mobilitate a forței de muncă voluntară sporită și facilitarea tranziției de la educație și formare la piața muncii, inclusiv prin sprijinul pentru furnizarea de orientare și prin transparența sporită a competențelor și calificărilor. Activitățile rețelei ar trebui să abordeze evaluarea și analiza politicilor active în domeniul pieței forței de muncă, inclusiv a celor care vizează categorii sociale vulnerabile și excluziunea socială.

(9)

Rețeaua ar trebui să consolideze cooperarea între membrii săi, să dezvolte inițiative comune care vizează schimburile de informații și de cele mai bune practici în toate domeniile care sunt de competența SPOFM, analizele comparative și consilierea, precum și promovarea unor abordări inovatoare la furnizarea de servicii în materie de ocupare a forței de muncă. Prin înființarea rețelei, va fi posibilă compararea exhaustivă a tuturor SPOFM, pe bază de date concrete și punând accentul pe performanțe, pentru a se identifica cele mai bune practici în domeniile serviciilor SPOFM. Aceste rezultate ar trebui să contribuie la conceperea și furnizarea serviciilor de ocupare a forței de muncă în contextul responsabilităților lor specifice. Inițiativele rețelei ar trebui să îmbunătățească eficacitatea SPOFM și să eficientizeze cheltuielile publice. Rețeaua ar trebui să coopereze și cu alți furnizori de servicii de ocupare a forței de muncă.

(10)

În programul său de lucru anual, rețeaua ar trebui să definească detaliile tehnice ale analizei comparative desfășurată de SPOFM și ale exercițiului aferent de învățare reciprocă, în special metodologia învățării comparative pe baza indicatorilor pentru analiza comparativă, astfel cum figurează în anexa la prezenta decizie, pentru a evalua performanțele SPOFM, variabilele contextuale, cerințele privind comunicarea datelor și instrumentele de învățare folosite în cadrul programului integrat de învățare reciprocă. Domeniile pentru analiza comparativă ar trebui definite în prezenta decizie. Statele membre își păstrează competența de a decide dacă se vor angaja în mod voluntar în exercițiile suplimentare de învățare comparativă în alte domenii.

(11)

Competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din tratat ar trebui delegată Comisiei în vederea modificării anexei cu privire la indicatorii pentru analiza comparativă. Este deosebit de important ca, în timpul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, mai ales cei proveniți din rândul SPOFM. Comisia, atunci când pregătește și elaborează acte delegate, ar trebui să asigure o transmitere simultană, în timp util și adecvată a documentelor relevante către Parlamentul European și Consiliu.

(12)

Ca urmare a varietății modelelor, sarcinilor și formelor de furnizare a serviciilor în diferitele SPOFM, este la latitudinea statelor membre să desemneze, din conducerea superioară a propriului SPOFM, un membru și un supleant pentru consiliul de administrație al rețelei SPOFM („consiliul de administrație”). După caz, membrul sau supleantul respectiv ar trebui să reprezinte în consiliul de administrație și celelalte SPOFM din statul membru în cauză. Atunci când nu este posibil, din motive constituționale, ca un stat membru să desemneze un singur SPOFM, ar trebui identificate SPOFM relevante, păstrând numărul acestora la minimum și nemodificând regula conform căreia un stat membru înseamnă un vot în consiliul de administrație. Membrii consiliului de administrație ar trebui să depună toate eforturile pentru a se asigura că avizele și experiența autorităților locale și regionale sunt încorporate în activitățile rețelei și că aceste autorități sunt informate în permanență cu privire la activitățile respective. Membrii consiliului de administrație ar trebui să aibă competența de a lua decizii în numele SPOFM din care provin. Pentru a asigura implicarea tuturor SPOFM în cadrul rețelei, activitățile ar trebui să fie deschise participării SPOFM de la toate nivelurile.

(13)

Pentru a asigura o strânsă corelare între sarcinile comune ale SPOFM și realitatea pieței forței de muncă, ar trebui ca rețeaua să dispună de cele mai recente cifre privind șomajul la nivelul NUTS 3.

(14)

Rețeaua ar trebui să se bazeze pe experiența grupului consultativ informal existent al rețele europene a șefilor SPOFM care este sprijinit de Comisie încă din anul 1997, și să-l înlocuiască. Opiniile acestui grup au fost luate în considerare în prezenta decizie. Principalele direcții-cheie de acțiune identificate de acest grup consultativ în documentul său intitulat „Strategia SPOFM 2020” ar trebui să contribuie la modernizarea și consolidarea SPOFM.

(15)

Rețeaua ar trebui să ofere asistență reciprocă în beneficiul membrilor săi și ar trebui să contribuie la sprijinul reciproc pentru modernizarea structurilor organizaționale și a furnizării de servicii, prin consolidarea cooperării, în special prin intermediul transferului de cunoștințe, al vizitelor de studiu și al schimburilor de personal.

(16)

Rețeaua și inițiativele sale ar trebui să fie finanțate prin intermediul secțiunii PROGRESS/ocuparea forței de muncă din cadrul Programului Uniunii Europene pentru ocuparea forței de muncă și inovare socială („EaSI”) instituit prin Regulamentul (UE) nr. 1296/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (5), în limita creditelor stabilite de Parlamentul European și Consiliu.

(17)

Pentru proiectele elaborate de rețea sau identificate în cadrul activităților de învățare reciprocă și apoi puse în aplicare la nivelul diferitelor SPOFM, statele membre ar trebui să aibă acces la finanțarea furnizată de Fondul social european (FSE), Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) și Orizont 2020, Programul-cadru pentru cercetare și inovare (2014-2020) instituit prin Regulamentul (UE) nr. 1291/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (6).

(18)

Rețeaua ar trebui să se asigure că doar completează, și nu înlocuiește și nici nu dublează acțiunile întreprinse în cadrul Strategiei europene privind ocuparea forței de muncă în sensul titlului IX din tratat, în special cele ale EMCO și instrumentele acestuia, precum Cadrul comun de evaluare și Programul de învățare reciprocă. De asemenea, pentru ca realizarea sinergiilor să fie posibilă, Comisia ar trebui să asigure că secretariatul rețelei cooperează îndeaproape cu cel al EMCO.

(19)

Prezenta decizie respectă drepturile fundamentale și ține seama de principiile recunoscute prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („carta”). În special, prezenta decizie urmărește să asigure respectarea deplină a dreptului de acces la servicii gratuite de plasament și promovarea aplicării articolului 29 din cartă,

(a)

SPOFM desemnate de către statele membre;

(b)

Comisie.

(a)

categoriile sociale cele mai vulnerabile, care se confruntă cu rate ridicate ale șomajului, în special lucrători în vârstă și tineri care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare;

(b)

condiții de lucru decente și durabile;

(c)

o mai bună funcționare a piețelor forței de muncă din UE;

(d)

identificarea lipsei de personal calificat și furnizarea de informații cu privire la amploarea și zona de manifestare a acesteia, precum și o mai bună corelare între competențele solicitanților de locuri de muncă și nevoile angajatorilor;

(e)

o mai bună integrare a piețelor forței de muncă;

(f)

creșterea mobilității geografice și profesionale voluntare, în condiții echitabile, pentru a răspunde nevoilor specifice de pe piața forței de muncă;

(g)

integrarea persoanelor excluse de pe piața muncii, ca parte a luptei împotriva excluziunii sociale;

(h)

evaluarea și analiza inițiativelor active din domeniul pieței forței de muncă și punerea în aplicare eficientă și eficace a acestora.

(a)

elaborează și pune în aplicare, la nivelul Uniunii, învățarea comparativă bazată pe date concrete în rândul SPOFM pentru a compara randamentul activității lor, cu folosirea metodologiei corespunzătoare, în următoarele domenii:

(b)

oferă asistență reciprocă, sub formă de activități inter pares sau de grup, prin cooperare, schimburi de informații, experiență și personal între membrii rețelei, inclusiv sprijin pentru punerea în aplicare a recomandărilor referitoare la SPOFM și specifice fiecărei țări emise de Consiliu la cererea statului membru sau a SPOFM în cauză;

(c)

contribuie la modernizarea și consolidarea SPOFM în domenii-cheie, în concordanță cu obiectivele sociale și privind ocuparea forței de muncă ale Strategiei Europa 2020;

(d)

elaborează rapoarte fie la cererea Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, fie din proprie inițiativă;

(e)

contribuie la punerea în aplicare a inițiativelor de politică relevante;

(f)

adoptă și pune în aplicare programul său de lucru anual, care precizează metodele sale de lucru, rezultatele preconizate și detaliile cu privire la punerea în aplicare a învățării comparative;

(g)

promovează și desfășoară schimburi de bune practici cu privire la identificarea tinerilor care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare și cu privire la dezvoltarea de inițiative care să garanteze că acești tineri dobândesc competențele necesare pentru a pătrunde și a rămâne pe piața muncii.

(a)

programul de lucru anual al rețelei, inclusiv înființarea de grupuri de lucru și regimul lingvistic al reuniunilor rețelei;

(b)

cadrul tehnic pentru îndeplinirea activităților de analiză comparativă și de învățare reciprocă, ca parte a programului de lucru anual al rețelei, inclusiv metodologia învățării comparative pe baza indicatorilor pentru analiza comparativă, astfel cum figurează în anexa la prezenta decizie, pentru a compara performanța SPOFM, variabilele contextuale, cerințele privind comunicarea datelor și instrumentele de învățare folosite în cadrul programului integrat de învățare reciprocă;

(c)

raportul anual al rețelei. Raportul respectiv este transmis Parlamentului European și Consiliului și se publică.

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/40

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/41

(1)

Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 305/2011 obligă fabricanții de produse pentru construcții să întocmească o declarație de performanță atunci când un produs pentru construcții care face obiectul unui standard armonizat sau este conform cu o evaluare tehnică europeană care a fost eliberată pentru acesta este introdus pe piață. În conformitate cu articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul (UE) nr. 305/2011, această declarație ar trebui să fie întocmită utilizând modelul stabilit în anexa III la regulamentul respectiv.

(2)

În conformitate cu articolul 60 litera (e) din Regulamentul (UE) nr. 305/2011, Comisiei îi este delegată sarcina de a adapta anexa III la Regulamentul (UE) nr. 305/2011 ca răspuns la progresul tehnic.

(3)

Modelul prezentat în anexa III la Regulamentul (UE) nr. 305/2011 ar trebui să fie adaptat, pentru a răspunde progresului tehnologic, pentru a garanta flexibilitatea cerută de diferitele tipuri de produse pentru construcții și de fabricanți și pentru a simplifica declarația de performanță.

(4)

În plus, experiența practică în punerea în aplicare a anexei III arată că producătorii ar avea nevoie de instrucțiuni suplimentare pentru întocmirea declarațiilor de performanță referitor la produsele pentru construcții, în conformitate cu legislația aplicabilă. Furnizarea acestor instrucțiuni ar asigura, de asemenea, o aplicare armonizată și corectă a anexei III.

(5)

Producătorilor ar trebui să li se acorde o anumită flexibilitate în întocmirea declarațiilor de performanță, în măsura în care aceștia furnizează, într-o manieră clară și coerentă, informațiile esențiale necesare în temeiul articolului 6 din Regulamentul (UE) nr. 305/2011.

(6)

Pentru a identifica fără echivoc produsul vizat de o declarație de performanță cu privire la nivelurile sau clasele de performanță, producătorii ar trebui să coreleze fiecare produs la respectivul produs-tip și la un anumit set de niveluri sau clase de performanță prin intermediul codului unic de identificare menționat la articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 305/2011.

(7)

Scopul articolului 11 alineatul (4) din Regulamentul (UE) nr. 305/2011 este de a permite identificarea și trasabilitatea oricărui produs pentru construcții unic, prin intermediul indicării de către fabricanți a unui număr de tip, lot sau de serie. Acest scop nu este deservit de o declarație de performanță, care ar trebui să fie, ulterior folosită pentru toate produsele care corespund tipului de produs definit în aceasta. Prin urmare, nu ar trebui să se impună ca informațiile cerute în temeiul articolului 11 alineatul (4) să fie cuprinse în mod obligatoriu în declarația de performanță.

(8)

Atunci când organismele notificate sunt identificate în mod corespunzător, enumerarea tuturor certificatelor, rapoartelor de încercare, calcul sau evaluare eliberate ar putea deveni foarte lungă și împovărătoare, însă nu aduce o valoare adăugată pentru utilizatorii produselor care fac obiectul unei declarații de performanță. Prin urmare, producătorii nu ar trebui să fie obligați să includă aceste enumerări în declarațiile lor de performanță.

(9)

Pentru a consolida eficiența și competitivitatea sectorului european al construcțiilor în ansamblu, ar trebui să li se permită fabricanților care furnizează declarații de performanță și care doresc să beneficieze de simplificare și de instrucțiuni, cu scopul de a facilita furnizarea acestor declarații, să poată face acest lucru cât mai curând posibil,

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/47

(1)

Regulamentul (UE) nr. 383/2012 al Comisiei (2) se aplică permiselor de conducere care conțin un microcip și stabilește o serie de cerințe tehnice.

(2)

În special, secțiunea III.4.2 din anexa III la Regulamentul (UE) nr. 383/2012 stabilește un sistem de numerotare pentru omologarea UE de tip bazat pe alocarea unui număr distinct statului membru care a eliberat omologarea UE de tip.

(3)

Ca urmare a aderării Croației la Uniune, este necesar să se prevadă un număr distinctiv pentru această țară, care să respecte ordinea numerică pentru omologarea de tip stabilită de UN ECE.

(4)

Prin urmare, Regulamentul (UE) nr. 383/2012 ar trebui modificat în consecință.

(5)

Măsurile prevăzute de prezentul regulament sunt conforme cu avizul Comitetului privind permisele de conducere,

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/50

(1)

Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 543/2011 prevede, ca urmare a rezultatelor negocierilor comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay, criteriile pentru stabilirea de către Comisie a valorilor forfetare de import din țări terțe pentru produsele și perioadele menționate în partea A din anexa XVI la regulamentul respectiv.

(2)

Valoarea forfetară de import se calculează în fiecare zi lucrătoare, în conformitate cu articolul 136 alineatul (1) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 543/2011, ținând seama de datele zilnice variabile. Prin urmare, prezentul regulament trebuie să intre în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/52

(1)

Decizia 2011/166/UE a Comisiei (2) a instituit Studiul privind sănătatea, îmbătrânirea și pensionarea în Europa drept Consorțiu pentru o infrastructură europeană de cercetare (SHARE-ERIC).

(2)

Statutul SHARE-ERIC, anexat la Decizia 2011/166/UE, prevede transferarea sediului social din Țările de Jos în Germania de îndată ce autoritățile germane furnizează declarația necesară în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul (CE) nr. 723/2009.

(3)

În urma declarației furnizate de Germania, SHARE-ERIC a prezentat Comisiei, la 21 septembrie 2013, o propunere de modificare a statutului în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 723/2009.

(4)

Conform articolului 11 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 723/2009, au intrat în vigoare mai multe modificări, printre care și modificarea pentru a ține seama de transferarea sediului social în Germania.

(5)

Alte modificări, de precizare a proprietății asupra datelor SHARE-ERIC și a modului de diseminare a acestora și de modificare a scutirilor de impozit ca rezultat al transferării sediului în Germania, necesită aprobarea Comisiei.

(6)

Măsurile prevăzute în prezenta decizie sunt conforme cu avizul comitetului înființat în temeiul articolului 20 din Regulamentul (CE) nr. 723/2009,

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/54

(1)

În temeiul articolului 271 litera (d) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și al articolului 35.6 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene coroborate cu considerentul 9 al Regulamentului (CE) nr. 3603/93 al Consiliului (1), Consiliul guvernatorilor este mandatat să evalueze respectarea de către băncile centrale naționale (BCN) a obligațiilor ce le revin în temeiul tratatelor. În acest sens, Consiliul guvernatorilor monitorizează respectarea de către BCN a interdicției de finanțare monetară astfel cum este prevăzută la articolul 123 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Prezenta decizie are drept scop clarificarea criteriilor pe care Banca Centrală Europeană (BCE) le va aplica în ceea ce privește remunerarea depozitelor deținute de administrațiile publice și autoritățile publice la băncile centrale corespunzătoare acestora în legătură cu interdicția de finanțare monetară prevăzută de tratat, în sensul rolului de monitorizare al Consiliului guvernatorilor menționat anterior.

(2)

Pentru a monitoriza respectarea interdicției de finanțare monetară prevăzute la articolul 123 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, BCE va ține seama de remunerarea depozitelor administrațiilor publice, care nu ar trebui să fie mai mare decât remunerarea bazată pe ratele dobânzilor pieței monetare relevante. Prezenta decizie precizează ratele dobânzilor pieței care vor avea rolul de limite superioare pentru remunerarea depozitelor administrațiilor publice și care vor fi avute în vedere pentru monitorizarea respectării tratatului începând cu 1 decembrie 2014,

(a)

„administrație publică” înseamnă toate entitățile publice menționate la articolul 123 din tratat, astfel cum este acesta interpretat în baza Regulamentului (CE) nr. 3603/93, cu excepția instituțiilor publice de credit care, în contextul furnizării de lichidități de către BCN, beneficiază din partea BCN și BCE de același tratament ca și instituțiile private de credit;

(b)

„depozite ale administrațiilor publice” înseamnă depozitele overnight și la termen acceptate de BCN de la orice administrație publică;

(c)

„rata dobânzii overnight a pieței tranzacțiilor interbancare necolateralizate” înseamnă: (i) cu privire la depozitele overnight în euro, rata medie a dobânzii overnight în euro (euro overnight index average) (EONIA); și (ii) cu privire la depozitele overnight într-o monedă diferită, o rată comparabilă;

(d)

„rata dobânzii pieței tranzacțiilor interbancare colateralizate” înseamnă: (i) cu privire la depozitele la termen în euro, rata dobânzii la care se oferă lichiditate pe piața operațiunilor repo în euro (euro repo market offered rate) (EUREPO) cu scadență comparabilă dacă este disponibilă; și (ii) cu privire la depozitele la termen într-o monedă diferită, o rată comparabilă.

(a)

pentru depozitele overnight, rata dobânzii overnight a pieței tranzacțiilor interbancare necolateralizate;

(b)

pentru depozitele la termen, rata dobânzii pieței tranzacțiilor interbancare colateralizate sau, dacă aceasta nu este disponibilă, rata dobânzii overnight a pieței tranzacțiilor interbancare necolateralizate.

28.5.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 159/56

(1)

Realizarea politicii monetare unice implică definirea de către Banca Centrală Europeană (BCE) a principiilor generale de urmat de către băncile centrale naționale ale statelor membre a căror monedă este euro (denumite în continuare „BCN”) cu ocazia efectuării operațiunilor naționale cu active și pasive la propria lor inițiativă; astfel de operațiuni nu ar trebui să interfereze cu politica monetară unică.

(2)

Acordurile de răscumpărare încheiate de BCN cu băncile centrale naționale din afara Eurosistemului pot avea un impact asupra lichidității din zona euro și, prin urmare, asupra politicii monetare unice odată ce încep să producă efecte. Prin urmare, pentru o mai bună salvgardare a integrității politicii monetare unice, Consiliul guvernatorilor a decis pe 22 octombrie 2009 că pentru anumite acorduri privind lichiditatea încheiate de BCN cu băncile centrale naționale din afara Eurosistemului ar trebui solicitată aprobarea prealabilă de către acesta.

(3)

Limitele aplicabile remunerării depozitelor entităților publice la BCN ca agenți fiscali în temeiul articolului 21.2 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (denumit în continuare „Statutul SEBC”) trebuie precizate pentru a asigura integritatea politicii monetare unice și pentru a furniza stimulente pentru plasarea depozitelor entităților publice pe piață, în scopul facilitării administrării lichidității din Eurosistem și al implementării politicii monetare. În plus, introducerea unui plafon pentru remunerarea depozitelor entităților publice pe baza ratelor dobânzii de pe piețele monetare facilitează monitorizarea de către BCE a respectării de către BCN a interdicției de finanțare monetară în conformitate cu articolul 271 litera (d) din tratat.

(4)

Având în vedere natura excepțională și temporară a depozitelor entităților publice legate de programe ale Uniunii Europene/Fondului Monetar Internațional și alte programe similare de susținere financiară, procedurile aplicabile ar trebui să nu restricționeze posibilitatea entităților publice naționale de a păstra depozite la BCN corespunzătoare acestora, nu în ultimul rând pentru că deținerea unor astfel de depozite poate face parte din condițiile programului relevant. Excluderea unor astfel de depozite de la valoarea-prag nu interferează cu politica monetară unică în măsura în care interferează deținerea de depozite ale entităților publice în alte state membre a căror monedă este euro,

(a)

facilitățile permanente și operațiunile executate de BCN la inițiativa BCE, în special operațiunile efectuate în conformitate cu Orientarea BCE/2011/14 (1);

(b)

tranzacțiile cu metale prețioase și operațiunile valutare față de euro, care sunt acoperite de Orientarea BCE/2003/12 (2);

(c)

operațiunile BCN legate de asistența privind lichiditatea în situații de urgență.

(a)

atunci când acționează în calitate de agenți fiscali în temeiul articolului 21.2 din Statutul SEBC;

(b)

în scopuri administrative proprii sau în beneficiul personalului acestora în temeiul articolului 24 din Statutul SEBC;

(c)

atunci când administrează un fond de pensii pentru personalul acestora;

(d)

atunci când operează o schemă de depozit pentru personalul acestora sau alți clienți;

(e)

atunci când transferă profitul lor entităților publice.

(a)

„acord de răscumpărare” înseamnă un acord prin care o BCN și o bancă centrală națională din afara zonei euro convin să efectueze una sau mai multe tranzacții de răscumpărare specifice. Într-o tranzacție de răscumpărare, o parte convine să achiziționeze de la (sau să vândă către) cealaltă parte titluri de valoare exprimate în euro în schimbul plății unui preț convenit în euro la data tranzacției, cu un acord simultan de a vinde către (sau de a achiziționa de la) cealaltă parte titluri de valoare echivalente în schimbul plății la data scadenței a unui alt preț convenit în euro;

(b)

„entități publice” înseamnă toate entitățile publice dintr-un stat membru sau orice entități publice ale Uniunii menționate la articolul 123 din tratat, astfel cum este acesta interpretat în baza Regulamentului (CE) nr. 3603/93 al Consiliului (3), cu excepția instituțiilor publice de credit care, în contextul furnizării de rezerve de către BCN, beneficiază din partea BCN și BCE de același tratament ca și instituțiile private de credit;

(c)

„depozite ale entităților publice” înseamnă depozitele overnight și la termen acceptate de BCN de la orice entitate publică, inclusiv depozitele în valută;

(d)

„rata dobânzii overnight a pieței tranzacțiilor interbancare necolateralizate” (unsecured overnight market rate) înseamnă: (i) cu privire la depozitele overnight în moneda națională, rata medie a dobânzii overnight în euro (euro overnight index average) (EONIA); (ii) cu privire la depozitele overnight în valută, o rată comparabilă;

(e)

„rata dobânzii pieței tranzacțiilor interbancare colateralizate” (secured market rate) înseamnă: (i) cu privire la depozitele la termen în moneda națională, rata dobânzii la care se oferă lichiditate pe piața operațiunilor repo în euro (euro repo market offered rate) (EUREPO) cu scadență comparabilă dacă este disponibilă; și (ii) cu privire la depozitele la termen în valută, o rată comparabilă;

(f)

„produsul intern brut” înseamnă valoarea totală a bunurilor și serviciilor finale produse de o economie, minus consumul intermediar, plus taxele nete pe produse și importuri, într-o perioadă specificată;

(g)

„rata facilității de depozit” înseamnă rata prestabilită a dobânzii care este aplicată contrapărților care utilizează facilitatea de depozit din Eurosistem pentru a face depozite overnight la o BCN.

(a)

identitatea contrapărții la acordul de răscumpărare;

(b)

scopul acordului de răscumpărare;

(c)

în măsura în care sunt deja disponibile, valoarea și datele tranzacțiilor distincte de răscumpărare; valoarea agregată preconizată a acestor tranzacții;

(d)

scadența acordului de răscumpărare și, în măsura în care sunt deja disponibile, scadența tranzacțiilor distincte de răscumpărare care urmează a fi convenite;

(e)

orice alte informații considerate relevante de către BCN care transmite solicitarea.

(a)

obiectivul primar de asigurare a integrității politicii monetare;

(b)

menținerea eficienței administrării lichidității în zona euro de către Eurosistem;

(c)

o abordare coordonată a Eurosistemului cu privire la efectuarea tranzacțiilor de răscumpărare cu băncile centrale naționale din afara Eurosistemului;

(d)

condiții de concurență echitabile pentru toate instituțiile de credit cu sediul într-un stat membru a cărui monedă este euro.

(a)

încheiat la o dată ulterioară celei planificate inițial; sau

(b)

modificat în mod specific și apoi retransmis spre aprobare înainte de a fi încheiat de către BCN relevantă.

(a)

pentru depozitele overnight, rata dobânzii overnight a pieței tranzacțiilor interbancare necolateralizate;

(b)

pentru depozitele la termen, rata dobânzii pieței tranzacțiilor interbancare colateralizate sau, dacă aceasta nu este disponibilă, rata dobânzii overnight a pieței tranzacțiilor interbancare necolateralizate.

(a)

valoarea brută a achizițiilor, vânzărilor și răscumpărărilor din fiecare dintre următoarele categorii:

(b)

valoarea brută a titlurilor de valoare luate și date cu împrumut pentru următoarele categorii:

(c)

valoarea brută a acordării de credite și a acceptării de depozite pentru categoria scheme de creditare și depozite;

(d)

valoarea pentru fiecare dintre următoarele categorii:

(a)

aplicarea procedurii privind aprobarea prealabilă;

(b)

practicile naționale ale BCN de administrare a activelor și pasivelor;

(c)

respectarea prezentei orientări.