ANEXA I

Dimensiuni şi mase remorcabile

1.   DEFINIŢII

1.1.   „Lungime” înseamnă

—	lungimea tractorului măsurată între planurile verticale în unghi drept faţă de axa longitudinală a tractorului şi care trec prin punctele extreme ale acestuia, dar excluzând: — toate oglinzile retrovizoare; — toate manivelele de demarare; — toate lămpile de poziţie frontale sau laterale.

1.2.   „Lăţime” înseamnă

—

lăţimea tractorului măsurată între planurile verticale paralele cu axa longitudinală a tractorului şi care trec prin punctele extreme ale acestuia, dar excluzând: — orice oglinzi retrovizoare; — orice indicatoare de direcţie; — orice lămpi de poziţie din faţă, spate sau lateral; orice lămpi de staţionare; — orice deformare a pneurilor cauzată de greutatea tractorului; — orice componente rabatabile, precum treapta rabatabilă a scării sau apărătoarele de noroi flexibile.

1.3.   „Înălţime” înseamnă

—	distanţa verticală dintre sol şi punctul tractorului aflat la cea mai mare distanţă de sol, exclusiv antena. La stabilirea înălţimii, tractorul trebuie: - să fie echipat cu pneuri noi, cu cea mai mare rază de rulare specificată de către constructor.

1.4.   „Masa remorcabilă admisă” înseamnă

—

masa pe care un tractor o poate remorca. De exemplu, poate fi formată din una sau mai multe remorci sau alte utilaje agricole sau forestiere care se remorchează. Se face o distincţie între masa remorcabilă admisă din punct de vedere tehnic, indicată de către constructor, şi masa remorcabilă autorizată specificată la punctul 2.2 de mai jos.

1.5.   „Dispozitiv de remorcare” înseamnă

o componentă a tractorului destinată să asigure o legătură mecanică între tractor şi vehiculul remorcat.

1.6.   „Masa neîncărcată a tractorului în stare de funcţionare (mt)” înseamnă:

masa definită la punctul 2.1.1 din anexa I la Directiva 2003/37/CE.

1.7.   Masa remorcabilă admisă (masele remorcabile admise) din punct de vedere tehnic înseamnă:

—	masa remorcabilă fără frânare;

—	masa remorcabilă cu frânare independentă (conform definiţiei de la punctul 1.12 din anexa I la Directiva 76/432/CEE a Consiliului (1);

—	masa remorcabilă cu frânare prin inerţie (conform definiţiei de la punctul 1.14 din anexa I la Directiva 76/432/CEE a Consiliului);

—	masa remorcabilă echipată cu frânare hidraulică sau pneumatică: acest tip de frânare poate fi continuu, semicontinuu sau independent asistat, (conform punctelor 1.9, 1.10 şi, respectiv, 1.11 din anexa I la Directiva 76/432/CEE).

2.   CERINŢE

2.1.   Dimensiuni

Dimensiunile maxime ale tractorului sunt următoarele:

2.1.1.   lungime: 12 m;

2.1.2.   lăţime: 2,55 m (cu ignorarea oricărei bombări a părţii pneului care vine în contact cu solul);

2.1.3.   înălţime: 4 m.

2.1.4.   Măsurătorile pentru verificarea acestor dimensiuni se realizează după cum urmează:

—	cu tractorul neîncărcat, în stare de funcţionare, după cum se indică la punctul 1.6;

—	pe o suprafaţă plană orizontală;

—	cu tractorul în staţionare şi motorul oprit;

—	cu pneuri noi, la presiunea normală recomandată de către constructor;

—	cu uşile şi ferestrele închise;

—	cu volanul în poziţia de mers în linie dreaptă;

—	fără utilaje agricole sau forestiere ataşate de tractor.

2.2.   Masa remorcabilă admisă

Masa remorcabilă admisă nu trebuie să depăşească:

2.2.1.1.   masa remorcabilă admisă din punct de vedere tehnic, după cum este definită la punctul 1.7, recomandată de către constructorul tractorului;

2.2.1.2.   masa remorcabilă stabilită pentru dispozitivul de remorcare conform omologării CE de tip pentru componente.

2.2.2.   Atunci când un stat membru aplică articolul 2 alineatul (2), masele remorcabile trebuie specificate în certificatul de înmatriculare al tractorului.

---

(1)  Directiva Consiliului din 6 aprilie 1976 de apropiere a legisla? iilor statelor membre cu privire la sistemul de frânare al tractoarelor agricole sau forestiere pe ro? i (JO L 122, 8.5.1976, p. 1).

ANEXA II

Regulator de turaţie şi protecţia componentelor de acţionare, a părţilor proeminente şi a roţilor

1.   REGULATOR DE TURAŢIE

1.1.   Dacă acest dispozitiv este montat de către constructor în cursul producţiei, el trebuie instalat şi proiectat astfel încât tractorul să corespundă dispoziţiilor Directivei 2009/60/CE (1) cu privire la viteza maximă prevăzută prin proiect.

2.   PROTECŢIA COMPONENTELOR DE ACŢIONARE, A PĂRŢILOR PROEMINENTE ŞI A ROŢILOR

2.1.   Dispoziţii generale

2.1.1.   Componentele de acţionare, părţile proeminente şi roţile tractorului trebuie proiectate, montate şi protejate astfel încât, în condiţii normale de utilizare, să prevină accidentarea persoanelor.

2.1.2.   Cerinţele de la punctul 2.1.1 se consideră ca fiind îndeplinite dacă se respectă condiţiile de la punctul 2.3. Se pot autoriza şi alte soluţii decât cele descrise la punctul 2.3 dacă constructorul dovedeşte că acestea sunt cel puţin echivalente cu cerinţele de la punctul 2.3.

2.1.3.   Dispozitivele de protecţie trebuie fixate ferm pe tractor. „Fixare fermă” înseamnă ca îndepărtarea acestor dispozitive să fie posibilă numai cu ajutorul unor scule.

2.1.4.   Capotele, capacele şi panourile a căror închidere accidentală poate provoca răniri trebuie realizate astfel încât să se evite închiderea lor accidentală (de exemplu, cu ajutorul unor dispozitive de siguranţă, prin fixarea lor corespunzătoare sau printr-o proiectare adecvată).

2.1.5.   Acelaşi dispozitiv de protecţie poate proteja mai multe puncte periculoase. Cu toate acestea, dacă dispozitivele de reglare, menţinere sau de antiparazitare care se acţionează atunci când funcţionează motorul se află sub un dispozitiv de protecţie comun, atunci se prevăd dispozitive de protecţie suplimentare.

2.1.6.   Dispozitivele de siguranţă (de exemplu: cleme cu arc sau închizători)

—	pentru reţinerea elementelor de legătură uşor detaşabile (de exemplu, ştift de prindere) şi elementele

—	dispozitivelor de protecţie care se pot deschide fără ajutorul sculelor (de exemplu, capota motorului)

trebuie fixate ferm fie de elementul de legătură al tractorului, fie de dispozitivul de protecţie.

2.2.   Definiţii

„Dispozitiv de protecţie” înseamnă un dispozitiv destinat să protejeze piesele periculoase. În înţelesul acestei directive, dispozitivele de protecţie includ cartere, capace şi apărătoare.

2.2.1.1.   „Scut” înseamnă un dispozitiv de protecţie aşezat imediat în faţa unei piese periculoase şi care, fie singur, fie împreună cu alte piese ale maşinii, asigură protecţie, din toate părţile, împotriva contactului cu piesa periculoasă.

2.2.1.2.   „Panou sau capotă” înseamnă un dispozitiv de protecţie aşezat în faţa piesei periculoase şi care asigură protecţie împotriva contactului cu piesa periculoasă în partea deschisă.

2.2.1.3.   „Apărătoare” înseamnă un dispozitiv de protecţie care, prin şine, grilaje sau alte dispozitive similare, asigură distanţa de siguranţă necesară pentru a împiedica contactul cu piesele periculoase.

„Piesă periculoasă” înseamnă orice punct care, datorită locului de amplasare sau modului de proiectare a pieselor fixe sau mobile ale tractorului, implică riscul unei accidentări. Piesele periculoase sunt, în special, punctele cu risc de înţepare, de retezare, de tăiere, de străpungere, de penetrare, de agăţare, de intrare şi de atac.

2.2.2.1.   „Punct cu risc de înţepare” înseamnă orice punct periculos în care unele piese se mişcă una în funcţie de cealaltă sau de alte piese fixe şi prezintă risc de înţepare pentru persoane sau părţi ale corpului acestora.

2.2.2.2.   „Punct cu risc de retezare” înseamnă orice punct periculos în care unele piese se deplasează una de-a lungul celeilalte sau de-a lungul altor piese şi prezintă risc de înţepături sau retezări pentru persoane sau părţi ale corpului acestora.

2.2.2.3.   „Puncte cu risc de tăiere, străpungere sau penetrare” înseamnă orice punct periculos în care unele piese, cu margini ascuţite, colţuroase sau nefinisate, fixe sau mobile, prezintă risc de rănire pentru persoane sau părţi ale corpului acestora.

2.2.2.4.   „Punct cu risc de agăţare” înseamnă orice punct periculos în care proeminenţe ascuţite, dinţi, vârfuri, şuruburi şi bolţuri, nipluri de ungere, axe, capete de ax sau orice altă piesă se mişcă astfel încât prezintă risc de agăţare şi antrenare pentru persoane, părţi ale corpului acestora sau îmbrăcămintea acestora.

2.2.2.5.   „Punct cu risc de intrare sau de atac” înseamnă orice punct periculos în care unele piese, prin mişcare, îngustează o deschidere prin care o persoană, unele părţi ale corpului acesteia sau îmbrăcămintea acesteia pot fi prinse.

2.2.3.   „Distanţă de atingere” înseamnă distanţa maximă la care poate ajunge o persoană sau unele părţi ale corpului său, în sus, în jos, în interior, în lateral, de jur împrejur, sau de-a curmezişul, fără ajutorul altor obiecte (figura 1).

2.2.4.   „Distanţa de siguranţă” înseamnă distanţa corespunzătoare dimensiunii corpului sau celei de atingere plus o marjă de siguranţă (figura 1).

2.2.5.   „Comandă” înseamnă orice dispozitiv care prin acţiunea sa directă modifică starea sau funcţionarea tractorului sau a altor echipamente cuplate la acesta.

2.2.6.   „Condiţii normale de funcţionare” înseamnă utilizarea tractorului în conformitate cu destinaţia prevăzută de constructor şi de către un operator familiarizat cu caracteristicile tractorului şi care respectă informaţiile referitoare la funcţionare, întreţinere şi practici sigure, în conformitate cu manualul de utilizare furnizat de constructor şi cu indicaţiile aplicate pe tractor.

2.2.7.   „Contact accidental” înseamnă un contact neplanificat între o persoană şi un loc periculos care rezultă din acţiunea persoanei în cursul operaţiunilor normale de funcţionare şi întreţinere a tractorului.

2.3.   Distanţe de siguranţă pentru evitarea contactului cu părţile periculoase

2.3.1.   Distanţa de siguranţă se măsoară din acele puncte la care se poate ajunge pentru a acţiona, întreţine sau inspecta tractorul şi, de asemenea, de la nivelul solului. „Inspectarea şi întreţinerea tractorului” înseamnă numai munca depusă în mod normal de către cel care îl conduce, singur, în conformitate cu instrucţiunile de utilizare. Pentru a determina distanţa de siguranţă, principiul de bază este acela că tractorul se află în starea pentru care a fost proiectat şi că nu se foloseşte nicio sculă pentru a se atinge părţile periculoase.

Distanţele de siguranţă sunt stabilite la punctele 2.3.2.1–2.3.2.5. În anumite zone specifice sau pentru anumite componente specifice un nivel de siguranţă corespunzător este prevăzut în cazul în care tractorul corespunde cerinţelor stabilite la punctele 2.3.2.6–2.3.2.14.

Protecţia punctelor periculoase

2.3.2.1.   Partea de sus

Limita de siguranţă în partea de sus este de 2 500 mm (figura 1) în cazul unei persoane care stă în picioare.

2.3.2.2.   Partea de jos, deasupra

Limita de siguranţă pentru a ajunge deasupra unui obstacol este:

a	=	de la nivelul solului până la punctul periculos;
b	=	înălţimea obstacolului sau a dispozitivului de protecţie;
c	=	distanţa orizontală dintre punctul periculos şi obstacol (figura 2).

Când se ating atât limitele de jos cât şi cele de sus, trebuie respectate distanţele de siguranţă stabilite în Tabelul 1.

Tabelul 1

(mm)
a: Distanţa de la sol la punctual periculos	Înălţimea dintre obstacol şi dispozitivul de protecţie b
	2 400	2 200	2 000	1 800	1 600	1 400	1 200	1 000
	Distanţa orizontală c de la punctul periculos
2 400	—	100	100	100	100	100	100	100
2 200	—	250	350	400	500	500	600	600
2 000	—	—	350	500	600	700	900	1 100
1 800	—	—	—	600	900	900	1 000	1 100
1 600	—	—	—	500	900	900	1 000	1 300
1 400	—	—	—	100	800	900	1 000	1 300
1 200	—	—	—	—	500	900	1 000	1 400
1 000	—	—	—	—	300	900	1 000	1 400
800	—	—	—	—	—	600	900	1 300
600	—	—	—	—	—	—	500	1 200
400	—	—	—	—	—	—	300	1 200
200	—	—	—	—	—	—	200	1 100

2.3.2.3.   Distanţa de atingere de jur-împrejur

Limitele de siguranţă din Tabelul 2 de mai jos trebuie cel puţin menţinute dacă partea respectivă a corpului nu trebuie să atingă punctul periculos. La aplicarea limitei de siguranţă se presupune că articulaţia principală a părţii respective a corpului este ferm împinsă în marginea dispozitivului de siguranţă. Se consideră că limitele de siguranţă sunt respectate dacă împiedică avansarea sau penetrarea părţilor corpului dincolo de ele.

Tabelul 2

Parte a corpului	Dist. De siguranţă	Figură
Mâna de la prima articulaţie e degetelor până la vârful degetelor	≥ 120
De la încheietura mâinii la vârful degetelor	≥ 230

Braţ	Dist. De siguranţă	Ilustrare
Braţul de la cot la vîrful degetelor	≥ 550
Braţul de la umăr la vârful degetelor	≥ 850

2.3.2.4.   Penetrarea şi atingerea pe diagonală

Dacă este posibilă penetrarea prin sau peste deschideri şi până la piesele periculoase, trebuie respectată distanţa minimă de siguranţă prevăzută în Tabelele 3 şi 4.

Piesele în mişcare una faţă de cealaltă sau piesele care se mişcă de-a lungul pieselor fixe nu sunt considerate ca factori de risc cu condiţia ca distanţa dintre ele să nu fie mai mică de 8 mm.

Tabelul 3

Limitele de siguranţă pentru deschideri paralele şi alungite

a este cea mai mică dimensiune a deschiderii

b este distanţa de siguranţă faţă de punctul periculos

ârful degetului	Deget		Lungimea degetului mare	Braţul	—
4 <a ≤ 8	8 <a ≤ 12	12 <a ≤ 20	20 <a ≤ 30	30 <a ≤ 135 maximum	> 135
b ≥ 15	b ≥ 80	b ≥ 120	b ≥ 200	b ≥ 850	—

Tabelul 4

Limitele de siguranţă pentru deschideri pătrate sau circulare

a este deschiderea/diametrul sau lungimea laturii

b este distanţa de siguranţă de la punctul de pericol

Vârful degetului	Deget		Măia păiă la baza degetuluimate	Braţul	—
4 <a ≤ 8	8 <a ≤ 12	12 <a ≤ 25	25 <a ≤ 40	40 <a ≤ 250 maximum	250
b ≥ 15	b ≥ 80	b ≥ 120	b ≥ 200	b ≥ 850	—

2.3.2.5.   Limitele de siguranţă faţă de punctele cu risc de înţepare

Un punct cu risc de înţepare nu este considerat periculos pentru partea corpului arătată în ilustraţia de mai jos dacă distanţele de siguranţă nu sunt mai mici decât cele precizate în Tabelul 5 şi dacă se asigură faptul că partea adiacentă, mai mare, a corpului nu încape în acel spaţiu.

Tabelul 5

Membru	Corp	Picior	Talpă	Braţ	Mâna la prima articulaţie	Deget
Distanţă de siguranţă	500	180	120		100	25
ilustrare

2.3.2.6.   Comenzile

Spaţiul dintre două pedale şi găurile prin care trec dispozitivele de comandă nu sunt considerate drept puncte cu risc de înţepare sau retezare.

2.3.2.7.   Cuplarea posterioară în 3 puncte

2.3.2.7.1.   Într-un sistem de cuplare în 3 puncte, dincolo de planul care trece prin planul median al articulaţiilor pivotante ale tijelor de ridicare, trebuie respectată o limită de siguranţă minimă de 25 mm între piesele în mişcare, pentru fiecare punct sau fiecare cursă a dispozitivului de ridicare – dar nu şi pentru capete în poziţia superioară şi inferioară 0,1 n - împreună cu o distanţă de 25 mm sau un unghi minim de 30o pentru piesele cu risc de retezare care pot cauza schimbarea unghiului (a se vedea figura 3). Cursa n′, redusă cu 0,1 n, atât la capătul superior cât şi la cel inferior, este definită după cum urmează (a se vedea figura 4). Acolo unde articulaţiile inferioare sunt acţionate direct de mecanismul de ridicare, planul de referinţă se determină prin planul vertical transversal median al acestor articulaţii.

2.3.2.7.2.   Pentru cursa n a unităţii de ridicare hidraulice, poziţia inferioară, A, a punctului de cuplare a articulaţiei inferioare este limitată la dimensiunea „14” în conformitate cu standardul ISO 730, Partea 1, din decembrie 1994 în timp ce poziţia superioară, B, este limitată la cursa hidraulică maximă. Cursa n′ corespunde cursei n reduse în sus şi în jos cu 0,1 n şi reprezintă distanţa verticală între punctele A′ şi B′.

2.3.2.7.3.   De asemenea, în cadrul cursei n′ trebuie menţinută o limită minimă de siguranţă de 25 mm faţă de piesele adiacente din jurul profilului tijelor de ridicare.

2.3.2.7.4.   Dacă, în cazul unui sistem de cuplare în 3 puncte, între tractor şi elementul tractat se utilizează dispozitive de cuplare care nu necesită prezenţa unui operator (de exemplu, în cazul unei cuplări rapide), atunci dispoziţiile de la punctul 2.3.2.7.3 nu se aplică.

2.3.2.7.5.   Manualul de funcţionare trebuie să conţină informaţii specifice asupra punctelor periculoase situate în faţa planului definit la prima teză de la punctul 2.3.2.7.1.

2.3.2.8.   Cuplarea frontală în 3 puncte

2.3.2.8.1.   În fiecare punct al cursei n′ a unităţii de ridicare – cu excepţia capetelor superioare şi inferioare care ajung la 0,1 n – trebuie menţinută o limită minimă de siguranţă de 25 mm şi un unghi minim de 30° faţă de piesele antrenate simultan sau o limită minimă de siguranţă de 25 mm, în cazul schimbării unghiului, datorită mişcării pieselor una faţă de cealaltă. Cursa n′ redusă cu 0,1 n, atât la capătul inferior cât şi la cel superior, este definită după cum urmează (a se vedea şi figura 4).

2.3.2.8.2.   Pentru cursa n a unităţii hidraulice de ridicare, poziţia inferioară A a punctului de cuplare a articulaţiei inferioare este limitată la dimensiunea „14”, conform standardului ISO 8759, partea 2, din martie 1998 în timp ce poziţia superioară B este limitată la cursa hidraulică maximă. Cursa n′ redusă la capătul superior şi inferior cu 0,1 n reprezintă distanţa verticală între A′ şi B′.

2.3.2.8.3.   Dacă, pentru articulaţiile inferioare ale unui sistem de cuplare frontal în 3 puncte se folosesc dispozitive de cuplare (cum ar fi în cazul unei cuplări cu acţiune rapidă) care nu necesită prezenţa unei persoane între tractor şi elementul tractat în timpul realizării cuplării, atunci dispoziţiile de la 2.3.2.8.1. nu se aplică în limita unei raze de 250 mm din punctele unde articulaţiile inferioare sunt cuplate cu tractorul. Cu toate acestea, trebuie asigurată o limită minimă de siguranţă de 25 mm faţă de piesele învecinate cursei, definite prin n′, în special în spaţiul exterior cursei de deplasare a cilindrilor/tijelor.

2.3.2.9.   Scaunul conducătorului şi spaţiul adiacent

Atunci când conducătorul este în poziţia aşezat, toate punctele cu risc de înţepare sau retezare trebuie să fie în afara razei de acţiune a mâinilor sau picioarelor acestuia. Această cerinţă este considerată îndeplinită dacă se respectă următoarele condiţii:

2.3.2.9.1.   Scaunul conducătorului se află poziţionat în punctul median al razei de reglare longitudinale şi verticale. Zona de acţiune a conducătorului este împărţită între zonele A şi B. Un punct central circular al acestor zone se află la 60 de mm în faţa şi la 580 mm deasupra punctului de poziţionare al scaunului (a se vedea figura 5). Zona A reprezintă o sferă cu diametrul de 550 mm iar zona B este localizată între această sferă şi o altă sferă cu raza de 1 000 mm.

2.3.2.9.2.   În apropierea punctelor cu risc de înţepare şi de retezare se menţine o distanţă de siguranţă de 120 mm în zona A şi de 25 mm în zona B şi un unghi minim de 30° în cazul pieselor cu risc de retezare ce pot cauza o schimbare a unghiului.

2.3.2.9.3.   În zona A, se iau în considerare numai punctele cu risc de înţepare şi retezare datorate pieselor acţionate de o sursă de energie exterioară.

2.3.2.9.4.   Dacă un punct reprezintă un risc de pericol din cauza prezenţei unei componente aferente scaunului, atunci între componenta respectivă şi scaun trebuie menţinută o distanţă de siguranţă de cel puţin 25 mm. Nu există puncte periculoase între spătarul scaunului şi componentele aferente localizate în spatele acestui spătar, dacă aceste componente sunt netede iar spătarul scaunului este rotunjit şi nu are puncte ascuţite.

2.3.2.10.   Scaunul pasagerului (după caz)

2.3.2.10.1.   Dacă anumite componente constituie un pericol pentru picioare, trebuie asigurate dispozitive de protecţie pe o rază semicirculară de 800 mm începând de la marginea frontală a pernei scaunului şi orientată în jos.

2.3.2.10.2.   Conform celor descrise la punctul 2.3.2.9 (a se vedea figura 6), piesele periculoase din zonele A şi B trebuie protejate pe o rază circulară al cărei centru este situat la 670 mm deasupra centrului marginii frontale a scaunului pasagerului.

Tractoare cu ecartament îngust (tractoare al căror ecartament este definit conform articolului [1] a doua liniuţă din Directiva [87/402/CEE (2)] [a Consiliului]).

2.3.2.11.1.   În cazul tractoarelor cu ecartament îngust, nu se aplică dispoziţiile punctului 2.3.2.9 pentru zona situată sub un plan înclinat la 45°, orientat spre spate, transversal pe direcţia de mers, care trece printr-un punct situat la 230 mm în spatele punctului de poziţionare al scaunului (a se vedea figura 7). Dacă în această zonă există puncte periculoase de orice natură, se amplasează pe tractor avertismente corespunzătoare.

2.3.2.11.2.   Secţiunile II.1 şi II.2 din anexa I la Directiva 80/720/CCE (3) se aplică accesului la scaunul conducătorului.

2.3.2.11.3.   Punctul [I.6] din anexa [I] la Directiva [80/720/CEE] se aplică dispozitivelor de comandă.

2.3.2.11.4.   În faţa planului de referinţă care trece în unghi drept faţă de axa longitudinală a vehiculului şi prin centrul pedalei în poziţie liberă (ambreiaj şi/sau frână de serviciu), componentele foarte fierbinţi ale sistemului de evacuare trebuie protejate, dacă sunt localizate pe o rază de 300 mm în zona superioară (700 mm deasupra nivelului solului) şi la 150 mm în zona inferioară (a se vedea figura 8). În lateral, zona de protecţie este limitată de marginea exterioară a tractorului şi de marginea exterioară a sistemului de evacuare.

Componentele sistemului de evacuare care se încălzesc foarte tare şi care trec pe sub treapta de acces trebuie acoperite pe verticală sau protejate termic în alt mod.

2.3.2.12.   Dispunerea şi marcarea furtunurilor hidraulice flexibile

2.3.2.12.1.   Furtunurile hidraulice flexibile trebuie astfel dispuse încât să prevină producerea de avarii mecanice sau termice.

2.3.2.12.2.   Furtunurile hidraulice flexibile trebuie să poată fi clar identificate şi marcate permanent cu următoarele informaţii:

—	marca constructorului furtunului flexibil;

—	data fabricaţiei (anul şi luna);

—	depăşirea maximă a presiunii dinamice admisă în funcţionare.

2.3.2.12.3.   Furtunurile hidraulice flexibile aflate în vecinătatea scaunului conducătorului sau pasagerului trebuie dispuse sau protejate astfel încât, în cazul unei defecţiuni, să nu reprezinte un pericol pentru nicio persoană.

2.3.2.13.   Direcţie şi axă oscilantă

Piese aflate în mişcare una faţă de cealaltă sau faţă de piesele fixe trebuie protejate dacă se află în zona definită la punctele 2.3.2.9 şi 2.3.2.10.

În cazul tractoarelor cu mecanism de direcţie articulat, pe ambele părţi ale tractorului trebuie să existe marcaje clare şi permanente cu privire la raza de articulare, indicând, prin semne ilustrative sau în cuvinte, că nu este permisă staţionarea în raza neprotejată de articulare. Indicaţiile corespunzătoare trebuie incluse şi în manualul de utilizare.

2.3.2.14.   Arbori de transmisie fixaţi pe tractor

Arborii de transmisie (de exemplu, pentru tractoarele cu tracţiune pe 4 roţi) la care arborele de transmisie se poate roti numai atunci când tractorul se află în mişcare, trebuie protejaţi dacă sunt amplasaţi în zonele definite la punctele 2.3.2.9. şi 2.3.2.10.

2.3.2.15.   Zona de siguranţă din jurul roţilor motoare

2.3.2.15.1.   Zona de siguranţă a apărătoarelor roţilor trebuie să respecte condiţiile următoare.

2.3.2.15.2.   „Zonă de siguranţă” înseamnă spaţiul care trebuie să rămână liber în jurul pneurilor roţilor motoare faţă de piesele adiacente ale vehiculului.

Zona de siguranţă a roţilor motoare, atunci când vehiculul este echipat cu pneuri de cele mai mari dimensiuni, trebuie să corespundă dimensiunilor specificate în figura 9 şi în tabelul 6.

Tabelul 6

Tractoare standard		Tractoare cu ecartament îngust
a	h	a	h
mm	mm	mm	mm
40	60	15	30

O zonă de siguranţă mai mică decât cea ilustrată în figura 9 şi în tabelul 6 este permisă în zonele menţionate în punctele 2.3.2.9 şi 2.3.2.10 în cazul tractoarelor cu ecartament îngust, acolo unde apărătoarele folosesc şi la înlăturarea pământului prins de roţi.

2.3.2.16.   Suprafeţe fierbinţi

Suprafeţele fierbinţi la care operatorul poate ajunge în cursul operaţiunilor normale de funcţionare şi întreţinere a tractorului trebuie să fie acoperite sau izolate. Această normă se aplică suprafeţelor fierbinţi situate în apropierea scărilor, balustradelor, mânerelor şi a elementelor care fac parte integrantă din tractor şi care sunt utilizate ca mijloc de acces şi pot fi astfel atinse în mod accidental.

2.3.2.17.   Capacul terminalelor bateriei

Terminalele care nu sunt legate la pământ trebuie să fie protejate împotriva scurtcircuitării accidentale.

2.4.   Metoda de determinare a punctului de poziţionare a scaunului

2.4.1.   Generalităţi

Metoda şi dispozitivul folosit la definirea punctului de poziţionare pentru orice tip de scaun netapiţat sunt descrise în cele ce urmează.

2.4.2.   Definiţii

Punct de poziţionare a scaunului (PPS):

Punct situat în planul vertical longitudinal median al dispozitivului de poziţionare a scaunului (PPS), reprezentat în figura 10, situat pe scaunul conducătorului conform punctelor 2.4.4 şi 2.4.6.

Punctul de poziţionare a scaunului se stabileşte în funcţie de vehicul şi nu se modifică (rămâne fix) prin reglarea scaunului şi/sau datorită vibraţiilor produse.

2.4.3.   Dispozitiv pentru determinarea (PPS)

Dispozitivul de determinare a PPS este în conformitate cu imaginea din figura 10. Masa dispozitivului este de 6 ±1 kg, iar suprafaţa inferioară a acestuia trebuie să fie netedă şi lustruită.

2.4.4.   Aşezarea scaunului pentru determinarea punctului de poziţionare (PPS)

Dacă este un scaun cu înălţime reglabilă, atunci, înaintea determinării punctului de poziţionare, acesta se reglează după cum urmează:

(a)	toate reglajele – spate/faţă, înălţime şi înclinare – trebuie aduse în poziţie mediană. Dacă acest lucru nu este posibil, se vor utiliza reglajele cele mai apropiate, superioare sau inferioare, de poziţia mediană;

(b)	suspensiile reglabile trebuie reglate astfel încât suspensia să fie la jumătatea cursei, cu dispozitivul de determinare fixat pe poziţie şi încărcat. Suspensia poate fi blocată mecanic în acea poziţie pe durata determinării PPS;

(c)	suspensiile nereglabile pot fi blocate în poziţia verticală care se obţine cu ajutorul dispozitivului de determinare fixat pe poziţie şi încărcat;

(d)	dacă reglajele menţionate anterior nu sunt în concordanţă cu instrucţiunile specificate de către constructor, atunci acestea trebuie respectate astfel încât să se obţină reglajele recomandate pentru un conducător cu o masă de 75 de kg.

NB: Un conducător de 75 kg reprezintă o aproximaţie a dispozitivului de poziţionare în poziţia de fixare şi sub o sarcină de 65 kg.

2.4.5.   Determinarea celor 3 axe de referinţă x′, y′ şi z′ pentru PPS

Coordonatele se stabilesc după cum urmează:

(a)	poziţionarea, pe o latură a suportului scaunului, a găurii de fixare aferente, respectiv în poziţia cea mai din spate;

(b)	dacă axa acestei găuri este paralelă cu axa pivotului de pe dispozitiv, atunci această axă va fi considerată drept axa y′, (privind de la stânga la dreapta faţă de un conducător în poziţia aşezat – a se vedea figura 11);

(c)

dacă axa acestei găuri este paralelă cu planul vertical ce trece prin linia mediană a scaunului, atunci linia dreaptă este considerată drept axa y′ care merge în paralel cu axa pivotului menţionat şi trece prin punctul de intersecţie dintre planul bazei de susţinere a scaunului şi axa găurii menţionate (a se vedea figura 12);

(d)	în toate celelalte cazuri, axa y′ se stabileşte în conformitate cu parametrii rezultaţi din măsurarea scaunului;

(e)	axele x′ şi z′ se definesc drept intersecţii ale planurilor orizontal şi vertical, care trec prin y′, cu planul vertical care trece prin mediana scaunului. Axele x′ şi z′ sunt orientate în faţă şi în sus (a se vedea figurile 11 şi 12).

2.4.6.   Metoda de determinare a PPS

PPS se determină prin folosirea dispozitivului din figura 10 şi prin respectarea următoarelor etape:

(a)	se acoperă scaunul cu o pânză pentru a facilita poziţionarea corectă a dispozitivului;

(b)	dispozitivul este poziţionat pe perna scaunului (fără adăugarea altei mase suplimentare) prin împingerea spătarului spre spate;

(c)	se adaugă alte mase pentru a se aduce masa totală a dispozitivului de la 6 ± 1 kg la 26 ±1 kg Centrul forţei verticale trebuie să fie la 40 mm în faţa semnului care marchează PPS de pe latura orizontală a dispozitivului (a se vedea figura 10);

(d)	dispozitivului i se aplică de două ori o forţă orizontală de 100 N în punctul care marchează poziţia, după cum indică figura 10;

(e)	se adaugă alte mase pentru a aduce masa totală a dispozitivului de la 26 ±1 kg la 65 ±1 kg Centrul forţei verticale a maselor adăugate trebuie să fie la 40 mm în faţa semnului care marchează PPS de pe partea orizontală a dispozitivului (a se vedea figura 10);

(f)

pe ambele laturi ale scaunului, în două planuri verticale echidistante faţă de linia mediană longitudinală a scaunului, se măsoară cu o precizie de ±1 mm coordonatele intersecţiei acelor planuri cu axele PPS marcate pe dispozitiv, definite la punctul 2.4.5. Valorile medii aritmetice ale măsurătorilor făcute în cele două plane se notează drept coordonate PPS;

(g)	se notează condiţiile care rezultă din metoda de determinare, şi care pot diferi de procedura stabilită în anexă, sau care pot fi sursa unor erori cu privire la rezultatele lor, ca şi cauzele lor.

---

(1)  Directiva 2009/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 cu privire la viteza maximă prin construcție și la platformele de încărcare ale tractoarelor agricole sau forestiere pe roți (versiune codificată) (JO L 198, 30.7.2009, p. 15).

(2)  Directiva Consiliului din 25 iunie 1987 privind dispozitivele de protecție în caz de răsturnare, montate în partea din față a tractoarelor agricole i forestiere pe roți, cu ecartament îngust (JO L 220, 8.8.1987, p. 1).

(3)  JO L 194, 28.7.1980, p. 1.

ANEXA III A

Parbrize şi alte geamuri Cerinţe privind echipamentele, definiţii, cerere pentru obţinerea omologării de tip pentru componente, omologarea de tip pentru componente, marcaje, specificaţii generale, testări şi conformitatea producţiei

1.   CERINŢE PRIVIND ECHIPAMENTELE

Tractoarele agricole sau forestiere pot fi echipate, la alegerea constructorului, cu:

1.1.1.   parbrize şi geamuri, altele decât parbrizele care fac obiectul dispoziţiilor prezentei anexe;

1.1.2.   parbrize care fac obiectul cerinţelor pentru geamuri, altele decât parbrizele cuprinse în prezenta anexă, cu excepţia cerinţelor de la punctul 9.1.4.2 din anexa III C la prezenta directivă (geamuri cu un factor de transmisie normală a luminii mai mic de 70 %).

1.1.3.   sunt permise geamurile din plastic rigid, cu excepţia parbrizelor, în conformitate cu Directiva 92/22/CEE a Consiliului (1) sau cu Regulamentul nr. 43 al UNECE, anexa 14.

2.   DEFINIŢII

În sensul prezentei directive:

2.1.   „geam din sticlă de securitate monostrat”: un geam din sticlă format dintr-un singur strat de sticlă care a fost supusă unui tratament special pentru creşterea rezistenţei mecanice şi pentru controlarea fragmentării după spargere;

„geam din sticlă de securitate multistrat”: un geam din sticlă format din două sau mai multe straturi de sticlă menţinute împreună prin intermediul unuia sau mai multor straturi intermediare de material plastic; sticla poate fi:

2.2.1.   „obişnuită”, când niciunul dintre straturi nu a fost tratat, sau

2.2.2.   „tratată”, când cel puţin unul dintre straturi a fost tratat special pentru a creşte rezistenţa mecanică şi a controla fragmentarea după spargere;

2.3.   „geam din sticlă de securitate cu acoperire din plastic”: un geam din sticlă conform definiţiei de la punctele 2.1 sau 2.2, cu un strat de material plastic aplicat pe suprafaţa interioară;

2.4.   „geam din sticlă de securitate cu acoperire din plastic multistrat”: un geam din sticlă de securitate multistrat având un strat de sticlă şi unul sau mai multe straturi de material plastic dintre care cel puţin unul acţionează ca strat intermediar. La montarea pe tractor, straturile de plastic trebuie să fie spre interior;

„grup de parbrize”: un lot care cuprinde parbrize de diferite dimensiuni şi forme, supuse examinării proprietăţilor lor mecanice, modului de fragmentare şi comportamentului la testările de rezistenţă;

2.5.1.   „parbriz plat”: un parbriz fără nicio curbură din care să rezulte un segment cu o înălţime ce depăşeşte 10 mm pe metru linear;

2.5.2.   „parbriz curbat”: un parbriz cu o curbură nominală din care rezultă un segment cu o înălţime ce depăşeşte 10 mm pe metru linear;

2.6.   „geam dublu”: un ansamblu din două geamuri instalate separat în aceeaşi deschizătură pe tractor;

„vitraj dublu”: un ansamblu compus din două geamuri asamblate în fabrică în mod permanent şi separate printr-un spaţiu uniform;

2.7.1.   „vitraj dublu simetric”: vitraj dublu unde cele două geamuri componente sunt de acelaşi tip (sticlă de securitate monostrat sau multistrat etc.) şi au caracteristici principale şi secundare identice;

2.7.2.   „vitraj dublu asimetric”: vitraj dublu unde cele două geamuri sunt de tipuri diferite (sticlă de securitate monostrat sau multistrat) sau prezintă caracteristici principale şi/sau secundare diferite;

2.8.   „caracteristică principală”: o caracteristică ce modifică apreciabil proprietăţile optice şi/sau mecanice ale unui geam din sticlă într-un mod care nu afectează rolul pe care geamul respectiv trebuie să îl îndeplinească pe tractor. Acest termen acoperă şi denumirea comercială sau marca;

2.9.   „caracteristică secundară”: o caracteristică capabilă să modifice proprietăţile optice şi/sau mecanice ale geamului din sticlă într-un mod care afectează rolul pe care geamul respectiv trebuie să îl îndeplinească pe tractor. Aceste modificări sunt determinate în funcţie de indicii de dificultate;

2.10.   „indicii de dificultate” acoperă un sistem de gradare în două etape, care se aplică modificărilor observate în practică pentru fiecare caracteristică secundară. O schimbare de la indicele „1” la indicele „2” indică necesitatea unor testări suplimentare;

2.11.   „suprafaţa desfăşurată a unui parbriz”: suprafaţa dreptunghiulară minimă a plăcii de sticlă din care se poate fabrica parbrizul;

„unghiul de înclinare a parbrizului” reprezintă unghiul dintre o linie verticală şi o linie dreaptă care trec prin extremitatea superioară şi, respectiv, inferioară a parbrizului, ambele linii fiind situate într-un plan vertical de-a lungul axei longitudinale a tractorului.

2.12.1.   Măsurarea unghiului de înclinare se realizează pe un tractor neîncărcat care staţionează pe o suprafaţă plană.

2.12.2.   Tractoarele echipate cu suspensie hidro-pneumatică, hidraulică sau pneumatică sau cu un dispozitiv de reglare automată a gărzii la sol în funcţie de încărcătură sunt testate în condiţii normale de funcţionare, specificate de către constructor;

2.13.   „înălţimea segmentului, h”: distanţa maximă, măsurată aproximativ în unghi drept faţă de geam, ce separă suprafaţa interioară a geamului de un alt geam care trece prin capetele acestuia, (a se vedea anexa III N, Figura 1);

„tip de geam”: un geam, după cum este definit la punctele 2.1 până la 2.4, fără deosebiri esenţiale, în special în ceea ce priveşte caracteristicile principale şi secundare menţionate în anexele III D până la III L.

2.14.1.   Dacă o schimbare adusă caracteristicilor principale înseamnă un nou tip de produs, se recunoaşte că, în anumite cazuri, o schimbare a formei şi dimensiunii nu necesită neapărat realizarea unui set complet de testări. Pentru anumite testări, prescrise în anexele individuale, geamurile din sticlă pot fi grupate dacă este evident faptul că au caracteristici principale similare.

2.14.2.   Geamurile din sticlă ce prezintă diferenţe numai în ceea ce priveşte caracteristicile secundare pot fi considerate ca fiind de acelaşi tip; dacă rezultatele acestor testări sunt stipulate clar în cadrul cerinţelor de testare, atunci unele testări se pot efectua pe mostre ale unor astfel de geamuri;

2.15.   „curbura, r” reprezintă valoarea aproximativă a celei mai mici raze de arc a parbrizului, măsurată în zona de curbură maximă.

3.   CERERE PENTRU OBŢINEREA OMOLOGĂRII DE TIP PENTRU COMPONENTE

3.1.   Cererea pentru obţinerea omologării CE de tip pentru componente pentru un tip de geam din sticlă se depune de către constructorul geamului din sticlă de securitate sau de către reprezentantul său autorizat pentru fiecare tip de geam din sticlă de securitate. Cererea se depune numai într-un singur stat membru.

Pentru fiecare tip de geam din sticlă de securitate, cererea este însoţită de documentele de mai jos, în trei exemplare, precum şi de următoarele specificaţii:

o descriere tehnică cuprinzând toate caracteristicile secundare şi principale; şi,

3.2.1.1.   în cazul unor geamuri, altele decât parbrizele, desene într-un format care nu depăşeşte A4 sau pliate la dimensiunile acestui format, arătând:

—	suprafaţa maximă;

—	unghiul minim dintre două laturi adiacente ale geamului din sticlă şi

—	înălţimea maximă a segmentului, dacă este cazul;

În cazul parbrizelor:

3.2.1.2.1.   o listă a modelelor de parbriz pentru care se solicită omologare pentru componente, indicându-se denumirea constructorului tractorului şi tipul (tipurile) de tractor;

desene la scara de 1:10 şi diagrame ale parbrizelor şi schema de montaj pe tractor, cu detalii suficiente pentru a arăta:

3.2.1.2.2.1.   poziţia parbrizului faţă de punctul R, după cum este definit la punctul 1.2 din anexa I la Directiva 2008/2/CE (2);

3.2.1.2.2.2.   unghiul de înclinare a parbrizului;

3.2.1.2.2.3.   amplasarea şi dimensiunea zonei în care sunt verificate calităţile optice şi, după caz, zona supusă unei securizări diferenţiate;

3.2.1.2.2.4.   suprafaţa desfăşurată a parbrizului;

3.2.1.2.2.5.   înălţimea maximă a segmentului parbrizului;

3.2.1.2.2.6.   curbura parbrizului (numai în scopul grupării parbrizelor);

3.2.1.3.   în cazul vitrajelor duble, desene într-un format care să nu depăşească A4, sau pliate în acest format, care să cuprindă, în plus faţă de informaţiile cerute la punctul 3.2.1.1:

—	tipul fiecărui geam din sticlă component;

—	tipul legăturii (organică, sticlă-sticlă sau sticlă-metal);

—	grosimea nominală a spaţiului dintre cele două geamuri.

3.3.   În plus, solicitantul trebuie să depună un număr suficient de piese şi de mostre de testare din geamurile finite din modelul respectiv, numărul acestora fiind convenit cu serviciul tehnic competent să efectueze testările.

3.4.   Autoritatea competentă trebuie să verifice existenţa unor modalităţi satisfăcătoare pentru asigurarea controlului efectiv al conformităţii producţiei înainte de a fi acordată omologarea de tip pentru componente.

4.   MARCAJE

4.1   Fiecare geam din sticlă de securitate, inclusiv mostrele şi piesele de testare prezentate în vederea obţinerii omologării de tip pentru componente, trebuie să poarte denumirea comercială sau marca constructorului. Inscripţionarea acesteia trebuie să fie lizibilă şi permanentă.

5.   OMOLOGARE DE TIP PENTRU COMPONENTE

5.1.   Dacă mostrele prezentate în vederea obţinerii omologării pentru componente îndeplinesc cerinţele de la punctele 5 până la 7 de mai jos, atunci respectivul tip de geam din sticlă de securitate este omologat.

5.2.   Se atribuie un număr de omologare pentru componente pentru fiecare tip definit în anexele III E, III G, III K şi III L, sau, în cazul parbrizelor, pentru fiecare grup omologat. Primele două cifre ale acestui număr (în prezent 00 pentru Directiva 89/173/CEE în forma sa iniţială) indică seria modificărilor care cuprind ultime schimbări tehnice majore aduse Directivei 89/173/CEE înlocuită prin prezenta directivă în momentul acordării omologării. Un stat membru nu poate atribui acelaşi număr pentru un alt tip sau grup de geamuri din sticlă de securitate.

Omologarea de tip pentru componente, prelungirea, refuzul, omologarea unui tip de geam din sticlă de securitate în conformitate cu dispoziţiile acestei directive se transmite statelor membre prin intermediul unei comunicări formulate după modelul indicat în anexa III B la prezenta directivă şi în apendicele aferente acesteia.

5.3.1.   În cazul parbrizelor, comunicarea pentru omologarea CE de tip pentru componente trebuie însoţită de un document care cuprinde lista tuturor modelelor de parbriz din grupul omologat, împreună cu caracteristicile grupului, conform apendicelui 8 din anexa III B.

În plus faţă de marcajele specificate la punctul 4.1, pe toate geamurile din sticlă de securitate se va aplica, la loc vizibil, un marcaj de omologare CE de tip pentru componente, precum şi pe unităţile cu vitraj dublu care sunt conforme cu un tip omologat în conformitate cu prezenta directivă. Se aplică orice alt marcaj special privind omologarea de tip pentru fiecare geam component al vitrajelor duble.

Un astfel de marcaj de omologare pentru componente constă din:

5.4.1.   litera „e” înscrisă într-un dreptunghi, urmată de codul distinctiv al ţării care a acordat omologarea (3);

5.4.2.   numărul omologării pentru componente, în partea dreaptă a dreptunghiului descris la punctul 5.4.1.

Următoarele simboluri suplimentare se aplică imediat deasupra marcajului de omologare CE:

5.5.1.   în cazul unui parbriz:

I	:	pentru sticlă de securitate monostrat (I/P dacă este acoperit) (4),
II	:	pentru sticlă de securitate multistrat obişnuită (II/P dacă este acoperit) (4),
III	:	pentru sticlă de securitate multistrat tratată (III/P dacă este acoperit) (4),
IV	:	pentru geamuri cu acoperire din plastic multistrat;

V

:

în cazul unui geam din sticlă, altul decât parbrizul prevăzut de dispoziţiile de la punctul 9.1.4.2 din anexa III C;

VI

:

în cazul unei unităţi cu vitraj dublu;

T

:

în cazul unui parbriz care îndeplineşte cerinţele pentru geamuri, altele decât parbrizele, cu excepţia acelora care cad sub incidenţa dispoziţiilor de la punctul 9.1.4.2 din anexa III C (geamuri cu un factor de transmisie normală a luminii mai mic de 70 %). Totuşi, în cazul parbrizelor care îndeplinesc cerinţele pentru geamuri, altele decât parbrizele, simbolul „T” poate fi marcat doar după efectuarea testărilor definite la punctul 3.3.2 din anexa III G, înălţimea de cădere fiind de 4,0 m + 25/- 0 mm.

5.6.   Marcajul de omologare CE de tip pentru componente şi simbolul trebuie să fie lizibile şi permanente.

5.7.   Apendicele prezentei anexe oferă exemple de marcaje de omologare pentru componente.

6.   CERINŢE GENERALE

6.1.   Toate plăcile din sticlă, şi în mod deosebit, acelea folosite la fabricarea parbrizelor, trebuie să fie de o calitate suficientă pentru a reduce riscul unor accidentări în eventualitatea spargerii geamului. Sticla trebuie să fie suficient de rezistentă la incidentele ce pot să apară în traficul normal şi la condiţiile atmosferice şi de temperatură, la acţiunile agenţilor chimici, la ardere sau la abraziuni.

6.2.   În plus, geamul din sticlă trebuie să fie suficient de transparent, să nu provoace distorsiuni semnificative ale obiectelor privite prin parbriz şi nu trebuie să creeze nicio confuzie între culorile folosite la semafoare şi semnalizări. În cazul în care parbrizul se sparge, conducătorul trebuie să poată vedea clar drumul pentru a putea frâna şi opri tractorul în condiţii de siguranţă.

7.   CERINŢE SPECIALE

Toate tipurile de geamuri din sticlă de securitate trebuie, în funcţie de categoria din care fac parte, să fie în conformitate cu următoarele cerinţe speciale:

7.1.   în ceea ce priveşte parbrizele din sticlă de securitate monostrat, cu cerinţele din anexa III D;

7.2.   în ceea ce priveşte geamurile din sticlă uniform securizată monostrat, altele decât parbrizele, cu cerinţele din anexa III E;

7.3.   în ceea ce priveşte parbrizele din sticlă de securitate multistrat obişnuită, cu cerinţele din anexa III F;

7.4.   în ceea ce priveşte geamurile din sticlă de securitate multistrat obişnuită, altele decât parbrizele, cu cerinţele din anexa III G;

7.5.   în ceea ce priveşte parbrizele din sticlă de securitate multistrat tratată, cu cerinţele din anexa III H;

7.6.   în ceea ce priveşte geamurile din sticlă de securitate cu acoperire din plastic, în plus faţă de cerinţele relevante enumerate mai sus, cu cerinţele din anexa III I;

7.7.   în ceea ce priveşte parbrizele cu acoperire din plastic multistrat, cu cerinţele din anexa III J;

7.8.   în ceea ce priveşte geamurile cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele, cu cerinţele din anexa III K;

7.9.   în ceea ce priveşte vitrajele duble, cu cerinţele din anexa III L.

8.   TESTĂRI

Se recomandă următoarele testări:

8.1.1.   Fragmentarea

Scopul acestei testări este:

8.1.1.1.   de a se asigura că fragmentele şi cioburile rezultate în urma spargerii geamului din sticlă reprezintă un pericol minim de rănire şi

8.1.1.2.   în cazul parbrizelor, de a verifica vizibilitatea reziduală după spargere.

8.1.2.   Rezistenţa mecanică

8.1.2.1.   Testarea la impactul cu o bilă

Această testare se efectuează în două forme: cu o bilă de 227 g şi cu o bilă de 2 260 g.

8.1.2.1.1.   Testarea cu bila de 227 g: scopul acestei testări este de a evalua aderenţa stratului intermediar din sticla de securitate multistrat şi rezistenţa mecanică a sticlei uniform securizate monostrat.

8.1.2.1.2.   Testarea cu bila de 2 260 g: scopul acestei testări este de a evalua rezistenţa la penetrare a sticlei laminate.

8.1.2.2.   Testări la impactul cu capul

Scopul acestei testări este de a verifica dacă geamurile din sticlă corespund cerinţelor referitoare la limitarea rănirilor în caz de impact al capului cu parbrizul, geamurile din sticlă de securitate multistrat sau cu acoperire din plastic multistrat, altele decât parbrizele, precum şi la unităţile cu vitraj dublu folosite ca geamuri laterale.

8.1.3.   Rezistenţa la mediu

8.1.3.1.   Testarea la abraziune

Scopul acestei testări este de a determina dacă rezistenţa la abraziune a geamului din sticlă de securitate depăşeşte o valoare specificată.

8.1.3.2.   Testarea a temperaturi ridicate

Scopul acestei testări este de a verifica dacă nu apar bule sau alte defecte în stratul intermediar din geamul din sticlă de securitate multistrat sau geamul securizat cu acoperire din plastic multistrat în condiţii de expunere îndelungată la temperaturi ridicate.

8.1.3.3.   Testarea rezistenţei la radiaţii

Scopul acestei testări este de a determina dacă se reduce semnificativ factorul de transmisie a luminii al geamurilor din sticlă de securitate multistrat, cu acoperire din plastic multistrat sau al geamurilor din sticlă cu acoperire din plastic, în condiţii de expunere îndelungată la radiaţii sau dacă se produce o diminuare a proprietăţilor cromatice.

8.1.3.4.   Testarea rezistenţei la umiditate

Scopul acestei testări este de a determina dacă geamurile din sticlă de securitate multistrat, cu acoperire din plastic multistrat sau geamurile din sticlă cu acoperire din plastic rezistă, fără deteriorări semnificative, în condiţii de expunere îndelungată la umiditatea atmosferică.

8.1.3.5.   Rezistenţa la schimbările de temperatură

Scopul acestei testări este de a determina dacă materialul sau materialele din plastic utilizat(e) pentru geamurile din sticlă de securitate, aşa cum sunt definite la punctele 2.3 şi 2.4, rezistă fără deteriorări semnificative expunerii prelungite la temperaturi extreme.

8.1.4.   Proprietăţi optice

8.1.4.1.   Testarea de transmisie a luminii

Scopul acestei testări este de a stabili dacă factorul de transmisie normală al geamurilor din sticlă de securitate depăşeşte o anumită valoare specificată.

8.1.4.2.   Testarea distorsiunii optice

Scopul acestei testări este de a se asigura că deformarea obiectelor văzute prin parbriz nu atinge proporţii care riscă să deruteze conducătorul auto.

8.1.4.3.   Testarea în vederea separării imaginii secundare

Scopul acestei testări este de a verifica dacă unghiul care separă imaginea secundară de cea primară nu depăşeşte o anumită valoare specificată.

8.1.4.4.   Testarea în vederea identificării culorilor

Scopul acestei testări este de a demonstra că, privind prin parbriz, nu există niciun risc de a confunda culorile.

8.1.5.   Testarea rezistenţei la foc

Scopul acestei testări este de a se asigura că partea interioară a geamului din sticlă de securitate descris la punctele 2.3 şi 2.4 are o rată de ardere suficient de scăzută.

8.1.6.   Rezistenţa la agenţi chimici

Scopul acestei testări este de a stabili dacă partea interioară a geamului din sticlă de securitate descris la punctele 2.3 şi 2.4 rezistă fără deteriorări la expunerea la substanţele chimice care ar putea exista în tractor sau care ar putea fi utilizate în acesta (de exemplu, agenţi de curăţare).

8.2.   Testări prevăzute pentru geamurile din sticlă din categoriile definite la punctele 2.1 până la 2.4

8.2.1.   Geamurile din sticlă de securitate sunt supuse testărilor menţionate în tabelul de mai jos:

	Parbrize							Geamuri, Altele Decât Parbrize
	Sticlă de securitate monostrat		Sticlă de securitate multistrat obişnuită		Sticlă de securitate multistrat tratată		Cu acoperire din plastic multistrat	Sticlă de securitate monostrat	Sticlă de securitate multi strat	Cu acoperire din plastic multi strat
	I	I/P	II	II/P	III	III/P	IV
Fragmentare	D/2	D/2	—	—	H/4	H/4	—	E/2	—	—
Rezistenţă mecanică:
bilă de 227 g	—	—	F/4.3.	F/4.3.	F/4.3.	F/4.3.	F/4.3.	E/3.1.	G/4	G/4
bilă de 2 260 g	—	—	F/4.2.	F/4.2.	F/4.2.	F/4.2.	—	—	—	—
Testare la impact cu capul (5)	D/3	D/3	F/3	F/3	F/3	F/3	J/3	—	G/3 (7)	K/3 (7)
Abraziune:
faţa exterioară	—	—	F/5.1.	F/5.1.	F/5.1.	F/5.1.	F/5.1.	—	F/5.1.	F/5.1.
faţa interioară	—	I/2	—	I/2	—	I/2	I/2	I/2 (6)	I/2 (6)	I/2
Temperatură ridicată	—	—	C/5	C/5	C/5	C/5	C/5	—	C/5	C/5
Radiaţii	—	C/6	C/6	C/6	C/6	C/6	C/6	—	C/6	C/6
Umiditate	—	C/7	C/7	C/7	C/7	C/7	C/7	C/7 (6)	C/7	C/7
Transmisia luminii	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.	C/9.1.
Distorsiune optică	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	C/9.2.	—	—	—
Imagine secundară	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	C/9.3.	—	—	—
Identificarea culorilor	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	C/9.4.	—	—	—
Rezistenţă la schimbările de temperatură	—	C/8	—	C/8	—	C/8	C/8	C/8 (6)	C/8 (6)	C/8
Rezistenţă la foc	—	C/10	—	C/10	—	C/10	C/10	C/10 (6)	C/10 (6)	C/10
Rezistenţă la agenţi chimici	—	C/11	—	C/11	—	C/11	C/11	C/11 (6)	C/11 (6)	C/11
NB: Trimiterea K/3 din tabel indică anexa III K şi punctul 3 al acesteia, dacă este descrisă testarea relevantă şi dacă se impun cerinţe de acceptare.

8.2.2.   Omologarea pentru componente se emite pentru un geam din sticlă de securitate dacă acesta îndeplineşte toate cerinţele prevăzute în dispoziţiile relevante şi la care se face trimitere în tabelul de mai sus.

9.   MODIFICAREA SAU PRELUNGIREA OMOLOGĂRII PENTRU UN TIP DE GEAM DIN STICLĂ DE SIGURANŢĂ

Toate modificările aduse unui tip de geam din sticlă de securitate sau, în cazul parbrizelor, toate parbrizele adăugate unui lot, trebuie aduse la cunoştinţa departamentului administrativ care a omologat respectivul tip de geam din sticlă de securitate. În acest caz, departamentul administrativ poate:

9.1.1.   fie să considere că nu este posibil ca modificările aduse geamului parbrizului să aibă vreun efect contrar considerabil, că noul tip adăugat se integrează grupului de parbrize omologat şi că, indiferent de situaţie, geamul din sticlă de securitate corespunde cerinţelor,

9.1.2.   fie să solicite un alt raport serviciului tehnic care se ocupă cu efectuarea testărilor.

9.2.   Comunicarea

9.2.1.   Confirmarea, refuzul sau prelungirea omologării pentru componente se comunică statelor membre în conformitate cu procedura stipulată la punctul 5.3.

9.2.2.   Autoritatea competentă care a acordat o prelungire a omologării pentru componente trebuie să atribuie un număr de serie fiecărei comunicări referitoare la o prelungire.

10.   CONFORMITATEA PRODUCŢIEI

10.1.   Geamurile din sticlă de securitate pentru care s-a acordat omologarea în conformitate cu prezenta anexă şi cu anexele următoare trebuie fabricate astfel încât să respecte tipul omologat şi să corespundă cerinţelor de la punctele 6, 7 şi 8.

10.2.   Pentru a verifica îndeplinirea cerinţelor de la punctul 10.1, se efectuează controale constante în procesul de producţie.

Deţinătorul unei omologări pentru componente trebuie, în special:

10.3.1.   să se asigure că există proceduri pentru controlul calităţii produsului;

10.3.2.   să aibă acces la echipamentul necesar verificării conformităţii pentru fiecare tip omologat;

10.3.3.   să înregistreze datele rezultate din testările efectuate şi să pună la dispoziţie documentele aferente (8) pentru o perioadă ce este stabilită de comun acord cu departamentul administrativ;

10.3.4.   să analizeze rezultatele fiecărui tip de testare, pentru a verifica şi asigura consecvenţa caracteristicilor produsului, în funcţie de variaţiile (toleranţele) admise în procesul de fabricaţie industrială;

10.3.5.   să se asigure că, pentru fiecare tip de produs, se efectuează cel puţin testările prevăzute în anexa III O;

10.3.6.   să se asigure că se preiau şi sunt testate noi mostre, ori de câte ori mostrele sau piesele de testare se dovedesc neconforme cu tipul de testare efectuată.

Trebuie luate toate măsurile necesare pentru restabilirea conformităţii în fabricaţia în cauză.

Autoritatea competentă poate, în orice moment, să controleze metodele de verificare a conformităţii aplicabile fiecărei unităţi de producţie (a se vedea punctul 1.3 din anexa III O).

10.4.1.   La fiecare inspecţie, inspectorului i se vor prezenta rezultatele testărilor efectuate şi evidenţele procesului de fabricaţie.

10.4.2.   Inspectorul poate alege, prin sondaj, mostre pentru a fi testate în laboratorul constructorului. Numărul minim de mostre se stabileşte în funcţie de rezultatele obţinute din verificările efectuate de constructor.

10.4.3.   Dacă standardul de calitate nu este satisfăcător sau dacă este necesar să se verifice valabilitatea testărilor efectuate la punctul 10.4.2, inspectorul poate selecta mostre care se trimit serviciului tehnic care a efectuat testările în vederea acordării omologării de tip pentru componente.

10.4.4.   Autoritatea competentă poate efectua oricare dintre testările prevăzute în prezenta directivă.

10.4.5.   Frecvenţa normală a inspecţiilor este de două ori pe an. Dacă rezultatele constatate în timpul inspecţiei sunt nesatisfăcătoare, atunci autoritatea competentă trebuie să se asigure că se iau toate măsurile necesare pentru restabilirea conformităţii procesului de fabricaţie cât mai rapid posibil.

11.   PENALITĂŢI PENTRU NECONFORMITATEA PRODUCŢIEI

11.1.   Omologarea de tip pentru componente acordată pentru un tip de geam din sticlă de securitate în conformitate cu prezenta directivă poate fi retrasă atunci când nu este îndeplinită cerinţa de la punctul 10.1.

11.2.   În cazul în care un stat membru retrage o omologare acordată anterior, acest lucru este imediat notificat celorlalte state membre printr-o copie a certificatului de omologare de tip pentru componente cu menţiunea „OMOLOGARE PENTRU COMPONENTE RETRASĂ” adăugată cu litere mari în subsolul certificatului, semnată şi datată.

12.   FABRICAŢIE OPRITĂ DEFINITIV

Dacă deţinătorul omologării pentru componente încetează fabricarea unui tip de geam din sticlă de securitate omologat în conformitate cu prezenta directivă, atunci acesta trebuie să informeze în acest sens autoritatea care a acordat omologarea. La rândul său, autoritatea respectivă notifică în acest sens celelalte state membre, printr-o copie a comunicării privind omologarea pentru componente, în conformitate cu modelul indicat în anexa III B.

13.   DENUMIRILE ŞI ADRESELE SERVICIILOR TEHNICE CARE RĂSPUND DE EFECTUAREA TESTĂRILOR ÎN VEDEREA OMOLOGĂRII PENTRU COMPONENTE ŞI ALE DEPARTAMENTELOR ADMINISTRATIVE CARE ACORDĂ ASTFEL DE OMOLOGĂRI

Fiecare stat membru trebuie să comunice celorlalte state membre şi Comisiei denumirea şi adresele serviciilor tehnice care răspund de efectuarea testărilor în vederea omologării pentru componente şi ale departamentelor administrative ce acordă omologări CE de tip pentru componente, către care urmează să fie trimise certificatul de omologare pentru componente şi certificatele indicând refuzul sau retragerea omologărilor pentru componente emise în celelalte state membre.

---

(1)  JO L 129, 14.5.1992, p. 11.

(2)  Directiva 2008/2/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 ianuarie 2008 cu privire la câmpul vizual și la ștergătoarele de parbriz ale tractoarelor agricole sau forestiere pe roți (versiune codificată) (JO L 24, 29.1.2008, p. 30).

(3)  1 pentru Germania, 2 pentru Franţa, 3 pentru Italia, 4 pentru Ţările de Jos, 5 pentru Suedia, 6 pentru Belgia, 7 pentru Ungaria, 8 pentru Republica Cehă, 9 pentru Spania, 11 pentru Regatul Unit, 12 pentru Áustria, 13 pentru Luxemburg, 17 pentru Finlanda, 18 pentru Danemarca, 19 pentru România, 20 pentru Polonia, 21 pentru Portugalia, 23 pentru Grecia, 24 pentru Irlanda, 26 pentru Slovenia, 27 pentru Slovacia, 29 pentru Estonia, 32 pentru Letonia, 34 pentru Bulgaria, 36 pentru Lituania, 49 pentru Cipru şi 50 pentru Malta.

(4)  Conform definiţiei de la punctul 2.3.

(5)  Testarea se aplică şi vitrajelor duble în conformitate cu punctul 3 din anexa III.

(6)  Dacă este placat cu material plastic.

(7)  Se efectuează cu o înălţime de cădere de 4 m + 25/– 0 mm în loc de 1,5 m + 25/– 0 mm când geamurile sunt folosite ca parbrize.

NB: Trimiterea K/3 din tabel indică anexa III K şi punctul 3 al acesteia, dacă este descrisă testarea relevantă şi dacă se impun cerinţe de acceptare.

(8)  Rezultatele încercării de fragmentare trebuie înregistrate chiar dacă nu se cere fotografierea.

ANEXA III B

[Format maxim: A4 (210 x 297mm)]

Comunicare cu privire la:

—	omologarea CE de tip pentru componente

—	refuzul omologării de tip pentru componente

—	prelungirea omologării de tip pentru componente

—	retragerea omologării de tip pentru componente (1) pentru un tip de geam din sticlă de securitate în conformitate cu Directiva [2009/144/CE]

Nr. omologării CE de tip pentru componente: … Prelungirea nr.: …

1.   Categoria geamului din sticlă de securitate:

…

2.   Descrierea geamului din sticlă (a se vedea apendicele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 (1)) iar, în cazul parbrizelor, lista în conformitate cu apendicele 8:

…

…

3.   Denumirea comercială sau marca:

…

4.   Numele şi adresa constructorului:

…

…

5.   Numele şi adresa reprezentantului constructorului, după caz:

…

6.   Prezentat în vederea omologării de tip pentru componente la data de:

…

7.   Serviciul tehnic care răspunde de efectuarea testărilor în vederea omologării de tip pentru componente:

…

8.   Data raportului de testare:

…

9.   Număr raportului de testare:

…

10.   Se acordă / refuză / prelungeşte / retrage omologarea de tip pentru componente (1):

…

11.   Motivele prelungirii omologării de tip:

…

…

…

12.   Observaţii:

…

…

…

13.   Locul: …

14.   Data: …

15.   Semnătura: …

16.   Se anexează o listă cu documentele care alcătuiesc dosarul omologării de tip pentru componente, depus la departamentul administrativ care acordă omologarea; aceste documente sunt disponibile la cerere.

---

(1)  Se barează ce nu corespunde.

ANEXA III C

Condiţii generale de testare

1.   TESTĂRI DE FRAGMENTARE

1.1.   Geamul din sticlă ce urmează a fi testat nu trebuie fixat rigid; totuşi, se poate fixa peste un alt geam din sticlă identic printr-o bandă adezivă aplicată de jur împrejurul marginii.

1.2.   Pentru a obţine fragmentarea, se foloseşte un ciocan de aproximativ 75 g sau un alt instrument similar. Raza curburii punctului de impact este de 0,2 ±0,05 mm.

1.3.   Se efectuează o testare în fiecare punct de impact prestabilit.

1.4.   Se realizează o examinare a fragmentelor pe hârtie fotosensibilă, expunerea începând cu nu mai mult de 10 secunde şi încheindu-se cu nu mai mult de 3 minute după impact. Se iau în considerare numai liniile cele mai închise la culoare, reprezentând fracturarea iniţială. Laboratorul trebuie să păstreze reproduceri fotografice ale fragmentării obţinute.

2.   TESTĂRI LA IMPACT CU BILA

2.1.   Testare cu bila de 227 g

2.1.1.   Dispozitivul de testare

2.1.1.1.   Bilă din oţel călit cu masa de 227 ± 2 g şi un diametru de aproximativ 38 mm.

2.1.1.2.   Dispozitiv de cădere liberă a bilei de la o înălţime ce urmează a fi stabilită, sau un dispozitiv de proiectare a bilei care să confere acesteia o viteză echivalentă cu cea obţinută prin cădere liberă. Dacă se foloseşte un dispozitiv de proiectare a bilei, abaterea de viteză trebuie să fie ±1 % din viteza echivalentă cu aceea obţinută prin cădere liberă.

2.1.1.3.   Suport, ilustrat în figura 1, compus din două cadre de oţel cu muchii prelucrate de 15 mm lăţime, montate unul peste celălalt şi prevăzute cu garnituri de cauciuc de aproximativ 3 mm grosime şi 15 mm lăţime şi duritate de 50 IRHD.

Cadrul inferior se sprijină pe o casetă de oţel înaltă de aproximativ 150 mm. Piesa de testare este menţinută în poziţie de cadrul superior, care are o masă de aproximativ 3 kg. Suportul este sudat pe o foaie de oţel de aproximativ 12 mm grosime aşezată pe sol, între acestea fiind interpus un strat de cauciuc de aproximativ 3 mm grosime şi duritate 50 IRHD.

2.1.2.   Condiţii de testare

—	Temperatură: 20 ± 5 °C.

—	Presiune: 860-1 060 mbar.

—	Umiditate relativă: 60 ± 20 %.

2.1.3.   Piesa de testare

Piesa de testare trebuie să fie un pătrat plat, cu latura de 300 + 10/- 0 mm.

2.1.4.   Procedura de testare

Se aclimatizează piesa de testare la temperatura specificată timp de cel puţin 4 ore înainte de începerea testării.

Se poziţionează piesa de testare în suport (2.1.1.3). Planul piesei de testare trebuie să fie perpendicular, în limita a 3°, pe direcţia bilei cu care se intersectează.

Punctul de impact trebuie să fie situat într-un perimetru de 25 mm faţă de centrul geometric al piesei de testare, pentru o înălţime de cădere de 6 m sau mai puţin, şi la 50 mm de centrul piesei de testare pentru o înălţime de cădere mai mare de 6 m. Bila trebuie să lovească acea parte a piesei de testare care reprezintă faţa exterioară a geamului din sticlă de securitate, când acesta este montat pe vehicul. Se permite un singur impact cu bila.

2.2.   Testare cu bila de 2 260 g

2.2.1.   Dispozitivul de testare

2.2.1.1.   Bilă din oţel călit cu masa de 2 260 ±20 g şi un diametru de aproximativ 82 mm.

2.2.1.2.   Dispozitiv de cădere a bilei de la o înălţime ce urmează a fi specificată, sau un dispozitiv de proiectare a bilei care să confere bilei o viteză echivalentă cu aceea obţinută prin cădere liberă. Dacă se foloseşte un dispozitiv de proiectare a bilei, abaterea de viteză trebuie să fie ±1 % din viteza echivalentă cu aceea obţinută prin cădere liberă.

2.2.1.3.   Suportul este ilustrat în figura 1, identic cu cel descris la punctul 2.1.1.3.

2.2.2.   Condiţii de testare

—	Temperatură: 20 ± 5 °C.

—	Presiune: 860-1 060 mbar.

—	Umiditate relativă: 60 ± 20 %.

2.2.3.   Piesa de testare

Piesa de testare trebuie să fie un pătrat plat cu latura 300 + 10/-0 mm sau să fie decupată din partea cea mai plată a parbrizului sau din alt geam curbat din sticlă de securitate.

La alegere, se poate testa întregul parbriz sau alt geam curbat din sticlă de securitate. În acest caz, trebuie avut grijă să se asigure contactul adecvat între geamul din sticlă de securitate şi suport.

2.2.4.   Procedura de testare

Se aclimatizează piesa de testare la temperatura specificată timp de cel puţin 4 ore înainte de începerea testării.

Se poziţionează piesa de testare în suport (2.1.1.3). Planul piesei de testare trebuie să fie perpendicular, în limita a 3°, pe direcţia bilei cu care se intersectează.

În caz geamului cu acoperire din plastic multistrat, piesa de testare se prinde de suport cu cleme.

Punctul de impact trebuie să fie situat într-un perimetru de 25 mm faţă de centrul geometric al piesei de testare. Bila trebuie să lovească acea parte a piesei de testare care reprezintă faţa interioară a geamului din sticlă de securitate când acesta este montat pe vehicul. Se permite un singur impact cu bila.

3.   TESTARE LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Dispozitivul de testare

3.1.1.   Se foloseşte o greutate sub formă de cap, rotundă sau semirotundă, realizată din lemn laminat de esenţă tare, acoperit cu pâslă înlocuibilă şi cu sau fără o grindă transversală din lemn. Se foloseşte cu o piesă intermediară sub formă de gât, între partea sferică şi grinda transversală şi o tijă de fixare de cealaltă parte a grinzii.

Dimensiunile sunt în conformitate cu figura 2.

Masa totală a dispozitivului este de 10 ±0,2 kg.

3.1.2.   Dispozitiv de cădere a greutăţii sub formă de cap de la o înălţime ce urmează a fi specificată, sau un dispozitiv de proiectare a greutăţii care să-i confere greutăţii o viteză echivalentă cu aceea obţinută prin cădere liberă.

Dacă se foloseşte un dispozitiv de proiectare a greutăţii, abaterea de viteză trebuie să fie ±1 % din viteza echivalentă cu aceea obţinută prin cădere liberă.

3.1.3.   Suport, ilustrat în figura 3, pentru testarea pieselor plate. Dispozitivul se compune din două cadre de oţel, cu muchii prelucrate de 50 mm lăţime, montate unul peste celălalt şi prevăzute cu garnituri de cauciuc de aproximativ 3 mm grosime, 15 ± 1 mm lăţime şi o duritate de 70 IRHD.

Cadrul superior este ferm fixat de cadrul inferior cu cel puţin 8 bolţuri.

3.2.   Condiţii de testare

3.2.1.   Temperatura: 20 ± 5° C.

3.2.2.   Presiune: 860-1 060 mbar.

3.2.3.   Umiditate relativă: 60 ± 20 %.

3.3.   Procedura de testare

3.3.1.   Testarea cu o piesă plată

Piesa de testare plată, cu o lungime de 1 100 +5/- 2 mm şi o lăţime de 500 + 5/-2 mm este păstrată la o temperatură constantă de 20 ± 5 °C cel puţin 4 ore înainte de testare. Se fixează piesa de testare în cadrele suport (3.1.3); se stâng bolţurile astfel încât deplasarea piesei de testare să nu depăşească 2 mm în timpul testării. Planul piesei de testare trebuie să fie perfect perpendicular pe direcţia greutăţii cu care se intersectează. Greutatea trebuie să lovească piesa de testare la o distanţă maximă de 40 mm faţă de centrul său geometric, pe acea parte care reprezintă faţa interioară a geamului din sticlă de securitate când acesta este montat pe vehicul, şi nu este permis decât un singur impact.

Stratul de pâslă se înlocuieşte după 12 testări.

3.3.2.   Testări pe parbrizul întreg (aplicat numai pentru o înălţime de cădere mai mică sau egală cu 1,5 m)

Se poziţionează parbrizul liber pe un suport cu o bandă de cauciuc interpusă, cu duritate de 70 IRHD şi de aproximativ 3 mm grosime, lăţimea contactului pe întreg perimetrul fiind de aproximativ 15 mm. Suportul constă într-o piesă rigidă, de forma parbrizului, astfel încât greutatea sub formă de cap să lovească suprafaţa interioară. Dacă este necesar, parbrizul se prinde de suport cu cleme cu ajutorul unor metode adecvate. Suportul se poate rezema pe un stativ rigid, între care se interpune un strat de cauciuc de aproximativ 3 mm grosime şi duritate 70 IRHD.

Suprafaţa parbrizului trebuie să fie perfect perpendiculară pe direcţia greutăţii sub formă de cap cu care se intersectează.

Greutatea sub formă de cap trebuie să lovească parbrizul la o distanţă maximă de 40 mm faţă de centrul său geometric, pe acea parte care reprezintă faţa interioară a geamului din sticlă de securitate atunci când acesta este montat pe vehicul, şi nu este permis decât un singur impact.

Stratul de pâslă se înlocuieşte după 12 testări.

4.   TESTAREA LA ABRAZIUNE

4.1.   Dispozitivul de testare

4.1.1.   Dispozitivul de abraziune (1), ilustrat schematic în figura 4, constă din:

—	o placă turnantă orizontală, cu o clemă de centru, care se roteşte în sens invers acelor de ceasornic, cu 65 până la 75 rpm şi

—	două braţe calibrate paralele, fiecare braţ fiind prevăzut cu câte un disc abraziv, prevăzut cu rulmenţi speciali, ce se roteşte liber în jurul unui ax; fiecare disc se sprijină pe piesa de testare, sub presiunea exercitată de o masă de 500 g.

Placa turnantă a dispozitivului de abraziune trebuie să se rotească uniform, pe cât posibil într-un singur plan (devierea de la acest plan să nu depăşească ±0,5 mm la o distanţă de 1,6 mm de marginea plăcii turnante). Discurile trebuie să fie în aşa fel montate încât, atunci când vin în contact cu piesa de testare, să se rotească în direcţie opusă acesteia, spre a exercita — de două ori la fiecare rotaţie a piesei de testare — o acţiune abrazivă şi de compresie de-a lungul profilurilor curbate, pe o suprafaţă circulară de aproximativ 30 cm2.

4.1.2.   Discuri abrazive (2), fiecare cu diametrul între 45 şi 50 mm şi o grosime de 12,5 mm, compuse dintr-un material abraziv special, cu particule fine, încastrate într-un cauciuc semidur. Discurile trebuie să aibă o duritate de 72 ± 5 IRHD, măsurată în 4 puncte echidistante de pe centrul suprafeţei abrazive, presiunea fiind aplicată vertical de-a lungul unui diametru al discului, iar rezultatele măsurării se citesc la 10 secunde după aplicarea completă a presiunii.

Pentru a fi utilizate, discurile abrazive se pregătesc printr-o rotaţie lentă peste o placă de sticlă, pentru a se asigura că suprafaţa lor este perfect plană.

4.1.3.   Sursă de lumină constând dintr-o lampă cu incandescenţă, cu filamentul într-un tub paralel, cu dimensiunile 1,5 mm × 1,5 mm × 3 mm. Tensiunea filamentului trebuie să fie astfel încât temperatura de culoare să fie de 2 856 ± 50 K. Tensiunea trebuie stabilizată în limita a ± 1/1 000 V. Instrumentul folosit la verificarea tensiunii trebuie să aibă o precizie adecvată.

4.1.4.   Sistem optic constând dintr-o lentilă cu distanţa focală, f, de cel puţin 500 mm şi reglată în funcţie de aberaţiile cromatice. Apertura completă a lentilei nu trebuie să depăşească f/20. Se reglează distanţa dintre lentilă şi sursa de lumină pentru a obţine un fascicul de lumină perfect paralel. Se introduce o diafragmă pentru a limita diametrul fasciculului de lumină la 7 mm ± 1 mm. Această diafragmă trebuie să fie situată la o distanţă de 100 ± 50 mm de lentilă, pe partea situată mai departe de sursa de lumină.

4.1.5.   Echipament pentru măsurarea luminii difuze (a se vedea Figura 5), constând dintr-o celulă fotoelectrică cu sferă integrată (pentru măsurări fotometrice) cu diametrul între 200-250 mm. Sfera este echipată cu orificii de intrare şi de ieşire pentru lumină. Orificiul de intrare trebuie să fie circular şi să aibă un diametru cel puţin dublu faţă de cel al fasciculului de lumină. Orificiul de ieşire al sferei este prevăzut fie cu un captor de lumină, fie cu un dispozitiv standard de reflexie, conform procedurii descrise la punctul 4.4.3 de mai jos. Captorul de lumină absoarbe toată lumina, când sub raza fasciculului de lumină nu se află nicio piesă de testare.

Axa fasciculului de lumină trebuie să treacă prin centrul orificiilor de intrare şi de ieşire. Diametrul orificiului de ieşire a luminii (b) trebuie să fie egal cu 2a x tan 4o, unde a este diametrul sferei.

Celula fotoelectrică trebuie montată în aşa fel încât lumina care vine direct prin orificiul de intrare sau prin dispozitivul standard de reflexie să nu poată ajunge la ea.

Suprafeţele interiorului sferei integrate şi dispozitivul standard de reflexie trebuie să aibă reflexie perfect egală, să fie la fel de mate şi de neselective. Semnalul de ieşire al celulei fotoelectrice trebuie să fie liniar în limita a ±2 % peste gama de intensităţi luminoase folosite.

Alcătuirea instrumentului trebuie să fie de aşa natură încât să nu existe deviere galvanometrică atunci când sfera este de culoare închisă. Întregul mecanism trebuie verificat la intervale regulate prin standarde de calibrare a opacităţii determinate. Dacă măsurătorile de opacitate se efectuează folosind echipament sau metode diferite de cele definite mai sus, rezultatele trebuie ajustate — dacă e cazul — pentru a fi puse în concordanţă cu acelea obţinute de mecanismul descris mai sus.

4.2.   Condiţii de testare

4.2.1.   Temperatură: 20 ± 50 °C.

4.2.2.   Presiune: 860-1 060 mbar.

4.2.3.   Umiditate relativă: 60 ± 20 %.

4.3.   Piesele de testare

Piesele de testare trebuie să fie pătrate plate cu latura de 100 mm, cu ambele suprafeţe perfect plane şi paralele, şi - dacă e cazul - să fie prevăzute în centru cu un orificiu de fixare cu diametrul de 6,4 + 0,2/- 0 mm.

4.4.   Procedura de testare

Testarea la abraziune se efectuează pe acea suprafaţă a piesei de testare care reprezintă partea exterioară a geamului din sticlă de securitate atunci când acesta e montat pe vehicul, şi, de asemenea, pe partea interioară, în cazul geamului din sticlă cu acoperire din plastic.

4.4.1.   Imediat înainte şi după efectuarea abraziunii, piesele de testare se curăţă astfel:

(a)	se şterg cu o cârpă din in, sub un jet de apă curată;

(b)	se limpezesc cu apă distilată sau demineralizată;

(c)	se usucă prin suflare cu oxigen sau azot;

(d)	se înlătură posibilele urme de apă prin tamponare uşoară cu o cârpă umedă din in. Dacă e cazul, se usucă prin apăsare uşoară între două cârpe din in.

Trebuie evitată orice tratare cu echipament ultrasonic. După curăţare, piesele de testare trebuie mânuite de margini şi depozitate astfel încât să se împiedice orice deteriorare sau contaminare a suprafeţelor.

4.4.2.   Se aclimatizează piesele de testare cel puţin 48 de ore la o temperatură de 20 ± 5 °C şi la o umiditate relativă de 60 ± 20 %.

4.4.3.   Se aşează piesa de testare în dreptul orificiului de intrare în sfera de integrare. Unghiul format între perpendiculara pe suprafaţa piesei de testare şi raza de lumină nu trebuie să depăşească 8°.

Se fac patru măsurători după cum este indicat în tabelul următor:

Citiri	Cu piesa de testare	Cu captorul de lumină	Cu standard de reflexie	Cantitatea reprezentată
T1	Nu	Nu	Da	Lumină incidentă
T2	Da	Nu	Da	Cantitate totală de lumină transmisă de piesa de testare
T3	Nu	Da	Nu	Lumina difuzată de instrument
T4	Da	Da	Nu	Lumina difuzată de instrument şi de piesa de testare

Se repetă citirile T1, T2, T3 şi T4 cu alte poziţii specificate ale piesei de testare, pentru uniformitate.

Se calculează factorul de transmisie totală Tt = T2/T1.

Se calculează factorul de transmisie de difuzie Td după cum urmează:

Td = [T4 – T3(T2/T1)]/T1

Se calculează procentul de întunecare sau luminozitate sau amândouă, după cum urmează:

(Td/Tt) × 100 %

Se măsoară atenuarea iniţială a vizibilităţii piesei de testare în minimum patru puncte echidistante din suprafaţa nesupusă abraziunii, folosind formula de mai sus. Se face media rezultatelor pentru fiecare piesă de testare. În locul celor patru măsurători, se poate obţine o valoare medie rotind piesa uniform la o viteză de rotaţie de 3 rot/sec sau mai multe.

Pentru fiecare geam din sticlă de securitate se efectuează trei testări. Se utilizează atenuarea vizibilităţii ca măsură a abraziunii suprafeţei, după ce piesa a fost supusă testării la abraziune.

Se măsoară lumina difuzată pe traiectoria supusă abraziunii în minimum patru puncte echidistante situate în suprafaţa şlefuită, folosind formula de mai sus. Se face media rezultatelor pentru fiecare piesă de testare. În locul celor patru măsurători, se poate obţine o valoare medie rotind piesa uniform la o viteză de rotaţie de 3 rot/sec sau mai multe.

4.5.   Modul de efectuare a testării la abraziune se decide de către laboratorul care efectuează testarea pe baza informaţiilor puse la dispoziţia acestuia. Cu excepţia materialelor cu acoperire din plastic multistrat, în cazul schimbărilor din stratul intermediar sau grosimii materialului de exemplu, nu este necesară în mod normal efectuarea de testări suplimentare.

4.6.   Indicii de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

5.   TESTAREA LA TEMPERATURI RIDICATE

5.1.   Procedura de testare

Se încălzesc trei mostre de testare la 100 °C sau trei piese de testare de minimum 300 x 300 mm prelevate de laborator din trei parbrize sau trei geamuri, altele decât parbrize, una dintre dimensiunile acestora corespunzând marginii superioare a geamului.

Se menţine această temperatură timp de două ore, apoi se lasă mostrele să ajungă la temperatura camerei. Dacă geamul din sticlă de securitate are ambele suprafeţe externe din material anorganic, testare a se efectuează prin imersarea mostrelor în apă clocotită, pentru perioada specificată de timp, având grijă să se evite şocul termic. Dacă mostrele sunt decupate din parbrize, una dintre muchiile fiecărei mostre de testare va fi o parte dintr-o margine a parbrizului.

5.2.   Indicii de dificultate ai caracteristicilor secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea stratului intermediar:	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

5.3.   Interpretarea rezultatelor

5.3.1.   Rezultatul testării rezistenţei la temperaturi ridicate este considerat pozitiv dacă nu se formează bule sau nu apar alte defecte, la o distanţă mai mare de 15 mm de la o muchie netăiată sau la 25 mm de la o muchie tăiată a mostrei de testare sau la mai mult de 10 mm de orice fisură apărută în timpul testării.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al testării la temperaturi ridicate, acel set de piese sau mostre de testare prezentate pentru obţinerea omologării de tip pentru componente, dacă se îndeplineşte oricare dintre următoarele condiţii:

5.3.2.1.   dacă rezultatele tuturor testărilor sunt satisfăcătoare sau

5.3.2.2.   dacă rezultatele unei testări sunt nesatisfăcătoare, dar rezultatul este satisfăcător la o următoare serie de testări efectuate asupra unui nou set de piese de testare.

6.   TESTAREA REZISTENŢEI LA RADIAŢII

6.1.   Metoda de testare

6.1.1.   Dispozitivul de testare

6.1.1.1.   O sursă de radiaţii constând într-o lampă cu arc în vapori de mercur la presiune medie, cu un tub de cuarţ de tipul fără ozon; axa becului este verticală. Dimensiunile nominale ale lămpii sunt de 360 mm lungime şi 9,5 mm diametru. Lungimea arcului este de 300 ± 4 mm. Lampa trebuie alimentată la 750 ± 50 W.

Se poate utiliza orice altă sursă de radiaţii care produce aceleaşi efecte ca lampa descrisă mai sus. Pentru a verifica dacă efectele altei surse sunt identice, se face o comparaţie măsurând energia emisă în gama de lungime de undă între 300 şi 450 nm, toate celelalte lungimi de undă fiind eliminate prin utilizarea de filtre. Cu aceste filtre se foloseşte o sursă de alimentare alternativă.

În cazul geamurilor din sticlă de securitate, pentru care nu există o corelaţie satisfăcătoare între această testare şi condiţiile de utilizare, este necesar să se revizuiască condiţiile de testare.

6.1.1.2.   Transformatorul şi condensatorul de alimentare trebuie să furnizeze lămpii (6.1.1.1.) o tensiune de pornire de 1 100 V minimum şi o tensiune de lucru de 500 ± 50 V.

6.1.1.3.   Pentru a asigura o expunere uniformă la radiaţii, se utilizează un dispozitiv de prindere şi rotire cu 1-5 rpm a pieselor de testare în jurul sursei de radiaţii care este amplasată în poziţie centrală.

6.1.2.   Piesele de testare

6.1.2.1.   Dimensiunea pieselor de testare este de 76 × 300 mm.

6.1.2.2.   Piesele de testare sunt tăiate în laborator din partea superioară geamurilor din sticlă în aşa fel încât:

—	pentru geamuri, altele decât parbrize, partea superioară a piesei de testare să coincidă cu marginea superioară a geamului;

—	pentru parbrize, marginea superioară a piesei de testare să coincidă cu limita superioară a zonei în care se verifică şi se determină transmisia normală a luminii conform punctului 9.1.2.2 din prezenta anexă.

6.1.3.   Procedura de testare

Înainte de expunere, se verifică factorul de transmisie normală a luminii la trei piese de testare în conformitate cu punctele 9.1.1 şi 9.1.2 din prezenta anexă. Se protejează de radiaţie o porţiune din fiecare piesă de testare şi apoi se pune piesa în dispozitivul de testare la 230 mm de şi paralel cu axa lămpii. Pe durata testării se menţine o temperatură 45 ± 5 °C a piesei de testare. Faţa mostrei care se va afla în exteriorul tractorului va fi îndreptată spre lampă. Pentru tipul de lampă specificat la punctul 6.1.1.1, timpul de expunere este de 100 de ore.

După expunere, se măsoară din nou transmisia normală a luminii pe suprafaţa expusă a fiecărei piese de testare.

6.1.4.   Fiecare piesă sau mostră de testare (trei în total) este supusă, conform procedurii de mai sus, la radiaţii, astfel încât radiaţia din fiecare punct al piesei sau mostrei de testare să producă în stratul intermediar un efect similar cu cel produs de o radiaţie solară de 1 400 W/m2 timp de 100 de ore.

6.2.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea sticlei	2	1
Colorarea stratului intermediar	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

6.3.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul testării rezistenţei la radiaţii este considerat pozitiv dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

factorul de transmisie totală a luminii măsurat în conformitate cu punctele 9.1.1 şi 9.1.2. din prezenta anexă nu coboară sub 95 % faţă de valoarea iniţială înaintea expunerii la radiaţii şi, în niciun caz, nu coboară mai jos de:

6.3.1.1.1.   70 % în cazul geamurilor din sticlă, altele decât parbrize, care îndeplinesc condiţiile referitoare la câmpul vizual al conducătorului auto în toate direcţiile;

6.3.1.1.2.   75 % în cazul parbrizelor în zona în care se poate controla factorul de transmisie normală a luminii, după cum este definit în punctul 9.1.2.2 de mai jos;

6.3.1.2.   cu toate acestea, este posibil ca piesa sau mostra de testare să prezinte o colorare uşoară după iradiere când examinarea se face pe un fond alb, fără a exista alte defecte.

Se consideră satisfăcător, din punctul de vedere al testării la temperaturi ridicate, acel set de piese sau mostre de testare prezentate pentru obţinerea omologării de tip pentru componente, dacă se îndeplineşte oricare dintre următoarele condiţii:

6.3.2.1.   dacă rezultatele tuturor testărilor sunt satisfăcătoare sau

6.3.2.2.   dacă rezultatele unei testări sunt nesatisfăcătoare, dar, la o următoare serie de testări efectuate asupra unui nou set de piese de testare, rezultatul este satisfăcător.

7.   TESTAREA REZISTENŢEI LA UMIDITATE

7.1.   Procedura de testare

Trei mostre sau trei piese de testare, de forma unui pătrat cu latura de cel puţin 300 x 300 mm, se ţin în poziţie verticală, timp de două săptămâni, într-un container închis, la o temperatură constantă de 50 ± 2 °C şi umiditate de 95 % ± 4 % (3).

Se pregăteşte piesa de testare astfel încât:

—	una dintre marginile fiecărei piese de testare să fie o parte a marginii originale a parbrizului;

—	dacă sunt testate simultan mai multe piese de testare, între acestea se va lăsa un spaţiu corespunzător.

Trebuie luate măsuri pentru a preveni căderea condensului de pe pereţii sau de pe tavanul containerului pe piesele de testare.

7.2.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea stratului intermediar	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

7.3.   Interpretarea rezultatelor

7.3.1.   Geamurile din sticlă de securitate sunt considerate a fi satisfăcătoare din punctul de vedere al rezistenţei la umiditate dacă nu se observă nicio schimbare semnificativă la mai mult de 10 mm de marginile netăiate sau la mai mult de 15 mm de marginile tăiate, după păstrarea timp de 2 ore în mediul ambiant, în cazul geamurilor laminate obişnuite şi tratate, şi timp de 48 de ore în cazul geamurilor din sticlă cu acoperire din plastic şi a geamurilor din plastic.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al testării rezistenţei la umiditate, acel set de piese sau mostre de testare prezentate pentru obţinerea omologării de tip pentru componente, dacă se îndeplineşte oricare dintre următoarele condiţii:

7.3.2.1.   dacă rezultatele tuturor testărilor sunt satisfăcătoare sau

7.3.2.2.   dacă rezultatele unei testări sunt nesatisfăcătoare, dar rezultatul la o următoare serie de testări efectuate asupra unui nou set de piese de testare este satisfăcător.

8.   TESTAREA REZISTENŢEI LA SCHIMBĂRILE DE TEMPERATURĂ

8.1.   Metoda de testare

Două piese de testare, de forma unui pătrat cu latura de 300 x 300 mm, se ţin într-o cameră închisă timp de 6 ore, la o temperatură de –40 ± 5 °C; apoi, se ţin timp de o oră la o temperatura camerei de 23 ± 2 °C, sau până când piesa de testare a ajuns la o temperatură stabilă. Apoi se ţin într-un curent de aer la o temperatură de 72 ± 2 °C timp de 3 ore. Piesele de testare se lasă să se răcească până ce ajung la temperatura camerei de 23 ± 2 °C şi se examinează.

8.2.   Indici de dificultate ai caracteristicii secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea stratului intermediar de plastic sau	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

8.3.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul testării rezistenţei la schimbările de temperatură este considerat pozitiv dacă piesele de testare nu prezintă fisuri, opacităţi, exfolieri sau alte deteriorări vizibile.

9.   PROPRIETĂŢI OPTICE

9.1.   Testarea transmisiei luminii

9.1.1.   Dispozitivul de testare

9.1.1.1.   O sursă de lumină constând dintr-o lampă cu incandescenţă având filamentul introdus într-un tub paralel măsurând 1,5 x 1,5 x 3 mm. Tensiunea filamentului trebuie să fie astfel încât temperatura de culoare să fie de 2 856 ± 50 K. Această tensiune este stabilizată cu o toleranţă de ± 1/1 000. Instrumentul de verificare a tensiunii trebuie să aibă o precizie corespunzătoare.

9.1.1.2.   Un sistem optic constând dintr-o lentilă cu o distanţă focală de cel puţin 500 mm şi corectată împotriva aberaţiilor cromatice. Întreaga apertură a lentilelor nu trebuie să depăşească f/20. Distanţa dintre lentile şi sursa de lumină trebuie să fie reglată astfel încât să se obţină un fascicul de lumină perfect paralel.

O diafragmă de interpunere pentru a limita diametrul razei de lumină la 7 ± 1 mm. Această diafragmă se amplasează la o distanţă de 100 ± 50 mm faţă de lentilele de pe partea opusă sursei de lumină. Punctul de măsurare se ia la centrul fasciculului de lumină.

9.1.1.3.   Echipament de măsurare. Receptorul trebuie să aibă o sensibilitate spectrală relativă în perfectă concordanţă cu eficienţa luminoasă spectrală relativă pentru fotometrul standard CIE (Commission Internationale de L'Éclairage). Se acoperă suprafaţa sensibilă a receptorului cu un mediu de difuziune având o secţiune de cel puţin două ori mai mare decât secţiunea razei de lumină emise de sistemul optic. Dacă se foloseşte o sferă de integrare, apertura acestei sfere trebuie să aibă o arie a secţiunii cel puţin de două ori mai mare decât cea a porţiunii paralele a fasciculului.

Liniaritatea receptorului şi instrumentul aferent indicat trebuie să fie mai mare de 2 % din partea utilă a scalei. Receptorul se situează pe axa fasciculului de lumină.

9.1.2.   Procedura de testare

Se reglează instrumentul care indică răspunsul receptorului astfel încât acesta să indice 100 de diviziuni atunci când geamul din sticlă de securitate nu se află în calea luminii. Când pe receptor nu cade nicio rază de lumină, instrumentul trebuie să indice 0.

Se aşează geamul din sticlă de securitate la o distanţă de receptor egală cu aproximativ de cinci ori diametrul receptorului. Se introduce geamul din sticlă de securitate între diafragmă şi receptor şi se orientează astfel încât unghiul de incidenţă a razei de lumină să fie egal cu 0° ± 5°. Se măsoară factorul de transmisie a luminii la geamul din sticlă de securitate, iar pe instrumentul indicator se citeşte numărul de diviziuni n pentru fiecare punct măsurat. Transmisia normală a luminii τr este egală cu n/100.

9.1.2.1.   În cazul parbrizelor, se pot aplica metode de testare alternative, folosind fie o mostră de testare prelevată din cea mai plată parte a parbrizului sau un geam plat din sticlă, pătrat, pregătit special, cu caracteristici de material şi de grosime identice cu cele ale parbrizului real, măsurătorile făcându-se perpendicular pe geamul din sticlă.

9.1.2.2.   Testarea se efectuează în zona I, specificată la punctul 9.2.5.2 din prezenta anexă.

9.1.2.3.   În cazul tractoarelor la care nu este posibil să se determine zona I în conformitate cu punctul 9.2.5.2, testarea se efectuează în zona I′, în conformitate cu punctul 9.2.5.3 din prezenta anexă.

9.1.3.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

	Incolor	Colorat
Colorarea sticlei	1	2
Colorarea stratului intermediar (în cazul parbrizelor laminate)	1	2
	neinclus	inclus
Benzi de umbră şi/sau alte benzi obscure	1	2

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

9.1.4.   Interpretarea rezultatelor

9.1.4.1.   Factorul de transmisie a luminii măsurat în conformitate cu punctul 9.1.2 în cazul parbrizelor trebuie să nu fie mai mic de 75 %, iar în cazul gemurilor, altele decât parbrize, să nu fie mai mic de 70 %.

9.1.4.2.   În cazul ferestrelor situate în puncte care nu sunt importante pentru câmpul vizual al şoferului (de exemplu, plafon din sticlă), factorul de transmisie a luminii poate fi mai mic de 70 %. Geamurile cu un factor de transmisie a luminii mai mic de 70 % trebuie marcate cu un simbol adecvat în acest sens.

9.2.   Testarea distorsiunii optice

9.2.1.   Domeniul de aplicare

Metoda specificată este metoda proiecţiei care permite evaluarea distorsiunii optice a unui geam din sticlă de securitate.

9.2.1.1.   Definiţii

9.2.1.1.1.   Deviaţie optică: unghiul dintre direcţia reală şi cea aparentă a punctului văzut prin geamul din sticlă de securitate, magnitudinea unghiului fiind în funcţie de unghiul de incidenţă al liniei de vizibilitate, grosimea şi înclinarea geamului şi raza de curbură în punctul de incidenţă.

9.2.1.1.2.   Distorsiune optică pe direcţia MM′: diferenţa algebrică a deviaţiei unghiulare, Δα, măsurată între două puncte, M şi M′, pe suprafaţa geamului din sticlă de securitate, distanţa dintre cele două puncte fiind astfel încât proiecţiile lor într-un plan perpendicular pe direcţia de vizibilitate sunt separate de o distanţă dată, Δx, (Figura 6).

Deviaţia în sens invers acelor de ceasornic este considerată pozitivă, iar cea în sensul acelor de ceasornic negativă.

9.2.1.1.3.   Distorsiunea optică în punctul M: distorsiunea maximă din punctul M pentru toate direcţiile MM′.

9.2.1.2.   Dispozitivul de testare

Această metodă se bazează pe proiectarea unui raster pe un ecran de proiecţie, prin geamul din sticlă de securitate supus testării. Modificarea formei imaginii proiectate, generată prin inserarea geamului pe traiectul luminos, dă o măsură a distorsiunii optice. Echipamentul este alcătuit din următoarele elemente, dispuse după cum este indicat la figura 9.

Note:	Δα = α1 – α2,	respectiv, distorsiunea optică pe direcţia MM’.
	Δx = MC	respectiv, distanţa între două linii drepte paralele cu direcţia de vizibilitate şi care trec prin punctele M şi M’.

9.2.1.2.1.   Proiectorul, de calitate superioară, cu o sursă de lumină de intensitate mare, are de exemplu caracteristicile de mai jos:

—	distanţa focală de cel puţin 90 mm;

—	apertură de 1/2,5;

—	lampă cu halogen şi bec de cuarţ de 150 W (dacă se utilizează fără filtru);

—	lampă cu halogen şi bec de cuarţ de 250 W (dacă se utilizează cu filtru verde).

Schema proiectorului este arătată în figura 7. Diafragma de 8 mm se aşează la aproximativ 10 mm faţă de lentilele din faţă.

9.2.1.2.2.   Rasterele, constând, de exemplu, dintr-o paletă de forme circulare luminoase pe un fond de culoare închisă (figura 8). Rasterul trebuie să fie de foarte bună calitate, având un contrast foarte bun, care să permită ca măsurătorile să fie efectuate cu o eroare mai mică de 5 %. În absenţa geamului din sticlă de securitate care trebuie testat, dimensiunile formelor circulare trebuie să fie astfel încât, atunci când sunt proiectate, să formeze o paletă de cercuri cu diametru egal cu [(R1 + R2)/R1] Δx, unde Δx este egal cu 4 mm (figurile 6 şi 9).

9.2.1.2.3.   Suport care să permită mişcarea pe verticală şi pe orizontală a geamului din sticlă de securitate, precum şi rotirea acestuia.

9.2.1.2.4.   Şablon de control pentru măsurarea schimbărilor de dimensiune când este necesară o evaluare rapidă. Figura 10 ilustrează o formă adecvată.

9.2.1.3   Procedura de testare

9.2.1.3.1.   Generalităţi

Se montează geamul din sticlă de securitate pe standul de testare (9.2.1.2.3), la unghiul de înclinare stabilit. Se proiectează imaginea de testare prin suprafaţa de examinat. Se roteşte geamul din sticlă de securitate sau se mişcă pe orizontală sau pe verticală pentru a examina toată suprafaţa.

9.2.1.3.2.   Evaluare cu şablon de control

Dacă este suficientă o evaluare rapidă cu o marjă de eroare de până la 20 %, se calculează valoarea lui A (a se vedea figura 10) din valoarea limită ΔαL pentru schimbarea deviaţiei şi valoarea R2 , distanţa de la geamul din sticlă de securitate la ecranul de proiecţie:

A =0,145 x ΔαL x R2

Relaţia dintre schimbarea în diametru a imaginii proiectate Δd şi schimbarea deviaţiei unghiulare Δα este dată de relaţia:

Δd =0,29 x Δα x R2

unde:

Δd	este exprimat în milimetri;
A	este exprimat în milimetri;
ΔαL	este exprimat în minute de arc;
Δα	este exprimat în minute de arc;
R2	este exprimat în metri.

9.2.1.3.3.   Măsurare cu dispozitiv fotoelectric

Când se doreşte o măsurare precisă, cu o marjă de eroare mai mică de 10 % din valoarea limită impusă, se măsoară Δd pe axa de proiecţie, valoarea lăţimii spotului fiind măsurată în punctul în care luminanţa este de 0,5 ori valoarea maximă a luminanţei spotului.

9.2.1.4.   Exprimarea rezultatelor

Distorsiunea optică a geamurilor din sticlă de securitate se apreciază măsurând Δd în orice punct al suprafeţei şi în toate direcţiile pentru a găsi valoarea maximă a Δd.

9.2.1.5.   Metodă alternativă

În plus, se poate folosi o tehnică strioscopică ca alternativă la tehnica de proiecţie, cu condiţia să se păstreze precizia de măsurare impusă la punctele 9.2.1.3.2. şi 9.2.1.3.3.

9.2.1.6.   Distanţa Δx trebuie să fie de 4 mm.

9.2.1.7.   Parbrizul trebuie să fie montat sub acelaşi unghi ca pe tractor.

9.2.1.8.   Axa de proiecţie trebuie menţinută în plan orizontal, aproximativ perpendiculară pe proiecţia parbrizului în acel plan.

Măsurările se efectuează în zona I, conform descrierii de la punctul 9.2.5.2 din prezenta anexă.

9.2.2.1.   În cazul tractoarelor la care nu este posibil să se determine zona I, testarea, conform definiţiei de la punctul 9.2.5.2 din prezenta anexă, se efectuează în zona I′, conform definiţiei de la punctul 9.2.5.3 din prezenta anexă.

9.2.2.2.   Tipul tractorului

Testarea trebuie repetată dacă parbrizul se va monta pe un tip de tractor cu câmp de vizibilitate diferit de cel al tractorului pentru care a fost omologat.

9.2.3.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

9.2.3.1.   Natura materialului

Sticlă (turnată) şlefuită	Sticlă flotată	Sticlă plană
1	1	2

9.2.3.2.   Alte caracteristici secundare

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

9.2.4.   Numărul de mostre

Se pun la dispoziţie patru mostre pentru testare.

9.2.5.   Definirea zonei de vizibilitate a parbrizelor tractoarelor

Zona de vizibilitate este definită pe baza:

9.2.5.1.1.   punctului de referinţă, după cum este definit la punctul 1.2 din anexa I la Directiva 2008/2/CE. În cele ce urmează, acest punct este notat cu O;

9.2.5.1.2.   liniei drepte, OQ, care este o linie orizontală dreaptă care trece prin punctul de referinţă, perpendiculară pe planul longitudinal median al tractorului.

9.2.5.2.   Zona I este zona de pe parbriz determinată de intersecţia acestuia cu cele 4 planuri definite mai jos:

P1	—	un plan vertical care trece prin O şi formează un unghi de 15° în stânga planului longitudinal median al tractorului;
P2	—	un plan vertical simetric cu P1, faţă de planul longitudinal median al tractorului. Dacă acest lucru nu este posibil (de exemplu, în absenţa unui plan longitudinal median simetric) P2 este planul simetric cu P1 faţă de planul longitudinal al tractorului care trece prin punctul de referinţă;
P3	—	un plan care trece prin linia dreaptă OQ şi formează un unghi de 10° deasupra planului orizontal;
P4	—	un plan care trece prin linia dreaptă OQ şi formează un unghi de 8° sub planul orizontal.

9.2.5.3.   În cazul tractoarelor la care nu este posibil să se determine zona I, după cum este definită la punctul 9.2.5.2 din prezenta anexă, zona I′ constă în toată suprafaţa parbrizului.

9.2.6.   Interpretarea rezultatelor

Un tip de parbriz este considerat satisfăcător în ceea ce priveşte distorsiunile optice dacă, la cele patru mostre puse la dispoziţie pentru testare, distorsiunea optică nu depăşeşte valoarea de 2 minute de arc, fie în zona I, fie în I′.

9.2.6.1.   Nu se fac măsurători într-o zonă periferică de 100 mm.

9.2.6.2.   În cazul parbrizelor divizate, nu se fac măsurători pe o porţiune cu lăţimea de 35 mm, măsurată de la marginea geamului.

9.3.   Testarea separării imaginii secundare

9.3.1.   Scopul

Sunt recunoscute două metode de testare:

—	testarea cu ţintă şi

—	testarea cu colimator.

Aceste metode de testare pot fi folosite pentru obţinerea omologării de tip pentru componente, controlul calităţii sau evaluarea produselor, după caz.

9.3.1.1.   Testarea cu ţintă

9.3.1.1.1.   Dispozitivul de testare

Această metodă implică vizualizarea unei ţinte iluminate prin geamul din sticlă de securitate. Ţinta se realizează astfel încât rezultatele testării să poată fi evaluate foarte simplu.

De preferinţă, ţinta este de unul dintre următoarele tipuri:

(a)	ţintă circulară iluminată al cărei diametru exterior, D, subîntinde un arc de η minute la un punct situat la o distanţă de x metri (figura 11a) sau

(b)	ţintă circulară cu spot în mijloc, astfel dimensionată încât distanţa D de la un punct de pe marginea spotului până la cel mai apropiat punct de pe circumferinţa interioară subîntinde un arc de η minute la un punct situat la o distanţă de x metri (figura 11b),

unde:

η	este valoarea limită a separării imaginii secundare;
x	este distanţa de la geamul din sticlă de securitate la ţintă (nu mai puţin de 7 metri);
D	este dat de formula:

D = x · tan η

Ţinta iluminată constă dintr-o casetă de lumină de aproximativ 300 × 300 × 150 mm, a cărei parte din faţă este construită din sticlă acoperită cu hârtie neagră şi opacă sau vopsită cu vopsea neagră mată. Caseta este iluminată de o sursă de lumină corespunzătoare. Interiorul casetei este vopsit cu vopsea albă mată. Se pot utiliza şi alte forme de ţintă, după cum este arătat în figura 14. Se poate înlocui sistemul ţintă cu un sistem de proiecţie, iar rezultatele se pot afişa pe un ecran.

9.3.1.1.2.   Procedura de testare

Se montează geamul din sticlă de securitate la unghiul de înclinare corespunzător, pe un suport astfel încât să fie posibilă observarea în planul orizontal care trece prin centrul ţintei.

Caseta de lumină trebuie privită într-o încăpere întunecoasă, dinspre fiecare latură a suprafeţei examinate, în vederea detectării unor imagini secundare asociate cu ţinta iluminată. Se roteşte geamul din sticlă de securitate pentru a se asigura că se păstrează direcţia de observare corectă. Pentru a privi ţinta se poate folosi un monoclu.

9.3.1.1.3.   Exprimarea rezultatelor

Se determină dacă:

—	folosind ţinta (a) (figura 11a), imaginea primară şi cea secundară a ţintei circulare sunt separate, respectiv, dacă se depăşeşte valoarea limită a lui η sau

—	folosind ţinta (b) (figura 11b), imaginea secundară a spotului depăşeşte punctul de tangenţă din partea interioară a ţintei circulare, respectiv, dacă se depăşeşte valoarea limită a lui η.

9.3.1.2.   Testarea cu colimator

Dacă este necesar, se aplică procedura descrisă în acest punct.

9.3.1.2.1.   Dispozitivul de testare

Constă dintr-un colimator şi un telescop şi poate fi realizat conform figurii 13. Totuşi, se poate folosi orice alt sistem optic echivalent.

9.3.1.2.2.   Procedura de testare

Telescopul formează la infinit imaginea sistemului de coordonate polare cu un punct luminos în centru (a se vedea figura 14). În planul focal al telescopului de observare, se amplasează un mic spot opac cu un diametru puţin mai mare decât cel al punctului strălucitor proiectat pe axa optică, eclipsând astfel punctul luminos.

Dacă o piesă de testare, care prezintă o imagine secundară, este plasată între telescop şi colimator, atunci apare un al doilea punct mai puţin luminos la o anumită distanţa de centrul sistemului de coordonate polare. Separarea imaginii secundare se poate citi ca distanţă între punctele văzute prin telescopul de observare (a se vedea figura 14). (Distanţa între spotul întunecat şi punctul luminos din centrul sistemului coordonatelor polare reprezintă deviaţia optică).

9.3.1.2.3.   Exprimarea rezultatelor

Geamul din sticlă de securitate este mai întâi examinat printr-o simplă tehnică de scanare pentru a stabili zona în care se produce cea mai puternică imagine secundară. Apoi, acea zonă se examinează cu ajutorul colimatorului, sub unghiul optim de incidenţă. Se măsoară separarea maximă a imaginii secundare.

9.3.1.3.   Direcţia de observare din plan orizontal trebuie menţinută aproximativ perpendicular pe direcţia parbrizului din acel plan.

Măsurătorile se fac în conformitate cu categoria de tractor, în zonele definite la punctul 9.2.2.

9.3.2.1.   Tip de tractor

Testarea trebuie repetată dacă parbrizul respectiv se montează pe un tip de tractor care are un câmp frontal de vizibilitate diferit de cel al tractorului pentru care s-a omologat deja parbrizul respectiv.

9.3.3.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

9.3.3.1.   Natura materialului:

Sticlă (turnată) şlefuită	Sticlă flotată	Sticlă plană
1	1	2

9.3.3.2.   Alte caracteristici secundare

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

9.3.4.   Numărul de mostre

Se supun testării patru mostre.

9.3.5.   Interpretarea rezultatelor

Un tip de parbriz este considerat satisfăcător în ceea ce priveşte separarea imaginii secundare dacă, la cele patru mostre puse la dispoziţie pentru testare, separarea imaginii secundare de cea primară nu depăşeşte un arc de o valoare maximă de 15′.

9.3.5.1.   Nu se efectuează nicio măsurătoare într-o bandă periferică de 100 mm.

9.3.5.2.   În cazul parbrizelor divizate, nu se face nicio măsurătoare pe o bandă de 35 mm lăţime începând din marginea geamului care poate fi adiacentă cu linia de separaţie dintre diviziunile parbrizului.

9.4.   Identificarea testărilor de culoare

Dacă un parbriz este colorat în zonele definite la punctele 9.2.5.2 sau 9.2.5.3, se supun testării patru parbrize pentru identificarea următoarelor culori:

—

alb;

—	galben selectiv;

—

roşu;

—

verde;

—

albastru;

—	galben auto.

10.   TESTAREA REZISTENŢEI LA FOC

10.1.   Scopul şi domeniul de aplicare

Această metodă permite determinarea ratei de ardere pe orizontală a materialelor folosite în compartimentul ocupantului tractorului în urma expunerii la o flacără mică. Această metodă permite testarea, separat sau în combinaţie, a materialelor şi componentelor echipamentului din interiorul tractorului de o grosime de până la 15 mm. Metoda este folosită pentru a aprecia uniformitatea lotului de fabricaţie în ceea ce priveşte comportamentul la ardere. Din cauza diferenţelor mari care există între situaţiile reale (scopul utilizării tractorului, condiţii de utilizare, sursa de foc etc.) şi cele teoretice, stabilite pentru condiţiile de testare menţionate anterior, această metodă nu poate fi considerată adecvată pentru evaluarea precisă a caracteristicilor de ardere ale materialelor tractorului.

10.2.   Definiţii

10.2.1.   Rata de ardere: raportul dintre distanţa arsă, măsurată conform acestei metode, şi timpul necesar arderii acestei distanţe.

Este exprimată în milimetri pe minut.

10.2.2.   Material compozit: un material compus din mai multe straturi de materiale, similare sau diferite, strâns îmbinate pe întreaga suprafaţă prin cimentare, metalizare, lipire, sudură etc. Dacă mai multe materiale sunt îmbinate prin puncte de îmbinare (de exemplu, prin îmbinare, sudură de înaltă frecvenţă, nituire), atunci, pentru a se permite pregătirea mostrelor individuale conform punctului 10.5, acest gen de materiale nu sunt considerate materiale compozite.

10.2.3.   Parte expusă: partea care este orientată spre compartimentul ocupantului (compartimentul pasagerului) când materialul este montat pe tractor.

10.3.   Principiul

Se ia o mostră şi se fixează în poziţie orizontală într-un suport în formă de „U” şi se expune timp de 15 secunde acţiunii unei flăcări de putere calorică mică, într-o cameră de ardere, flacăra acţionând la capătul liber al mostrei. Prin testare se determină dacă şi când se stinge flacăra sau timpul necesar flăcării să înainteze de-a lungul unei distanţe măsurate.

10.4.   Dispozitivul de testare

10.4.1.   Camera de ardere (figura 15), de preferinţă din oţel inoxidabil, cu dimensiunile indicate în figura 16. Partea frontală a camerei de ardere este prevăzută cu geam rezistent la ardere, care poate acoperi întreaga parte din faţă sau poate fi construit ca un panou de sticlă distinct.

Partea din spate este prevăzută cu orificii de ventilaţie, iar partea de sus cu fante de ventilaţie de jur împrejur. Camera de ardere se aşează pe 4 suporţi de 10 mm înălţime.

La unul din capete, camera poate avea un orificiu pentru introducerea suportului cu mostra fixată; la capătul opus, este prevăzut un alt orificiu pentru conducta de alimentare cu gaz. Materialul topit este colectat în tava de colectare (figura 17), care se află în partea de jos a camerei de ardere, între orificiile de ventilaţie, fără a acoperi însă zonele de ventilaţie.

10.4.2.   Suportul pentru mostre, constând din două plăci de metal în formă de „U” sau cadre dintr-un material anticoroziv. Dimensiunile sunt date în figura 18.

Placa inferioară este prevăzută cu ştifturi, iar cea superioară cu orificii corespunzătoare, pentru fixarea solidă a mostrei. Ştifturile servesc şi ca puncte de măsură la începutul şi la sfârşitul distanţei de ardere.

Există un suport furnizat sub formă de fire metalice rezistente la căldură, cu secţiune de 0,25 mm, ce se înfăşoară în jurul părţii inferioare a cadrului în formă de „U” la distanţe de 25 mm (a se vedea figura 19).

Planul părţilor inferioare ale mostrei trebuie să fie la 178 mm deasupra solului. Distanţa dintre marginea frontală a suportului mostrei, faţă de capătul camerei de ardere, trebuie să fie de 22 mm; distanţa dintre laturile longitudinale ale suportului mostrei şi laturile camerei trebuie să fie de 50 mm (toate sunt dimensiuni interioare). (A se vedea figurile 15 şi 16).

10.4.3.   Arzătorul de gaz. Sursa de ardere este un arzător BUNSEN cu un diametru interior de 9,5 mm. Acesta se amplasează în spaţiul de efectuare a testării astfel încât centrul ştuţului de ardere să fie la o distanţă 19 mm de centrul marginii inferioare a capătului liber al mostrei (a se vedea figura 16).

10.4.4.   Gazul folosit pentru testare. Gazul care alimentează arzătorul trebuie să aibă o valoare calorică de aproximativ 38 de MJ/m3 (de exemplu, gazul natural).

10.4.5.   Pieptănul metalic trebuie să aibă cel puţin 110 mm lungime, cu 7 sau 8 dinţi rotunjiţi per 25 mm.

10.4.6.   Cronometru cu precizie de 0,5 sec.

10.4.7.   Hotă de tiraj. Camera de ardere poate fi plasată într-o hotă de tiraj, cu condiţia ca volumul intern al hotei de tiraj să fie mai mare de cel puţin 20 de ori, dar nu mai mult de 110 ori, decât volumul camerei de ardere, şi cu condiţia ca nici înălţimea, lăţimea sau lungimea acestei hote, luate separat, să nu fie mai mari de peste două ori şi jumătate faţă de oricare dintre celelalte două dimensiuni.

Înainte de efectuarea testării, se măsoară viteza verticală a curentului de aer la trecerea prin hota de tiraj, la distanţă de 100 de mm de la intrarea şi de la ieşirea din camera de ardere. Viteza trebuie să fie între 0,10 şi 0,30 m/s, pentru a evita orice disconfort al operatorului din cauza produşilor de ardere. Se poate folosi şi o hotă de tiraj cu ventilaţie naturală şi viteză a curentului de aer adecvată.

10.5.   Mostre

10.5.1.   Formă şi dimensiuni

Forma şi dimensiunile mostrelor sunt indicate în figura 20. Grosimea mostrei corespunde grosimii produsului ce urmează a fi testat şi nu trebuie să fie mai mare de 13 mm. Dacă este posibil, mostrele prelevate trebuie să aibă secţiunea constantă pe toată lungimea lor. Dacă forma şi dimensiunile unui produs nu permit prelevarea de mostre de mărimea menţionată, atunci se respectă următoarele dimensiuni minime:

(a)	pentru mostre cu lăţimea între 3 şi 60 mm, lungimea trebuie să fie de 356 mm. În acest caz, materialul este testat pe întreaga lăţime a produsului;

(b)	pentru mostre cu lăţimea între 60 şi 100 mm, lungimea trebuie să fie de cel puţin 138 mm. În acest caz, distanţa potenţială de ardere corespunde cu lungimea mostrei, iar măsurătorile încep de la primul punct de măsurare;

(c)	mostrele care au mai puţin de 60 mm lăţime şi 356 mm lungime şi mostrele cu lăţime între 60 şi 100 mm şi lungime mai mică de 138 mm nu pot fi testate conform acestei metode, la fel ca şi mostrele cu o lăţime mai mică de 3 mm.

10.5.2.   Prelevarea de mostre

Din materialul ce urmează a fi testat se prelevează cel puţin 5 mostre. Pentru materialele care au rate de ardere diferite în funcţie de direcţia de ardere a materialului (determinată prin testări preliminare), mostrele trebuie luate şi puse în dispozitivul de testare în aşa fel încât să se poată măsura cea mai mare rată de ardere. Dacă materialul pus la dispoziţie are lăţimi fixe, se va tăia un segment cu o lungime de aproximativ 500 mm, pe toată lăţimea materialului. Din acest segment tăiat, se vor preleva mostre de la nu mai puţin de 100 mm de la marginea materialului şi la distanţe egale.

Mostrele trebuie prelevate în acelaşi fel şi de la produsele finite, dacă forma unui asemenea produs permite acest lucru. Dacă grosimea produsului este mai mare de 13 mm, aceasta se reduce la 13 mm printr-un proces mecanic aplicat unei laturi care nu afectează compartimentul pasagerului.

Materialele compozite (punctul 10.2.2) trebuie testate ca şi cum ar fi omogene.

În cazul materialelor alcătuite din straturi suprapuse cu compoziţii diferite şi care nu sunt materiale compozite, toate straturile de materiale situate în limita lăţimii de 13 mm de la suprafaţă şi orientate cu faţa către interiorul compartimentului pasagerului sunt testate individual.

10.5.3.   Aclimatizarea

Imediat înainte de a fi testate, mostrele sunt supuse unui proces de aclimatizare timp de cel puţin 24 de ore, dar nu mai mult de 7 zile, la o temperatură de 23 ± 2 °C şi o umiditate relativă de 50 ± 5 %.

10.6.   Procedura de testare

10.6.1.   Se aşează mostrele cu suprafeţe pluşate sau tapisate pe o suprafaţă plană şi se periază de două ori în sensul invers al firelor (10.4.5).

10.6.2.   Se aşează mostra pe suportul metalic (10.4.2) cu faţa ce trebuie expusă orientată în jos, către flacără.

10.6.3.   Se reglează flacăra gazului la o înălţime de 30 mm, folosind marcajul din camera de ardere, arzătorul având ştuţul de aspiraţie a aerului închis. Înainte de a efectua prima testare, flacăra trebuie să ardă cel puţin un minut, pentru stabilizare.

10.6.4.   Se împinge suportul în camera de ardere astfel încât capătul mostrei să fie expus flăcării, iar după 15 secunde se opreşte gazul.

10.6.5.   Măsurarea timpului de ardere începe din momentul în care baza flăcării trece de primul punct de măsurare. Se va observa propagarea flăcării pe latura (superioară sau inferioară) care arde mai repede.

10.6.6.   Măsurarea timpului de ardere se încheie atunci când flacăra ajunge la ultimul punct de măsurare sau când flacăra se stinge înainte de a ajunge în acel punct. Dacă flacăra nu ajunge la ultimul punct de măsurare, se măsoară distanţa arsă până la punctul în dreptul căruia s-a stins flacăra. Distanţa arsă reprezintă porţiunea din mostră distrusă prin ardere, în exterior sau în interior.

10.6.7.   Dacă mostra nu ia foc sau nu arde continuu după ce s-a stins arzătorul, sau dacă flacăra se stinge înainte de a ajunge la primul punct de măsurare şi nu se poate măsura timpul de ardere, în raportul de testare se notează că arderea este de 0 mm/min.

10.6.8.   La efectuarea sau la repetarea mai multor serii de testări, înaintea de începerea oricărei testări, asiguraţi-vă că temperatura în camera de ardere şi a suportului pentru mostre nu depăşeşte 30 °C.

10.7.   Calcularea

Rata de ardere, B, în milimetri pe minut, este dată de formula:

B = (s/t) × 60

unde:

s	este distanţa arsă, în milimetri;
t	este timpul, în secunde, necesar arderii distanţei s.

10.8.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

10.9.   Interpretarea rezultatelor

Se consideră că geamurile din sticlă de securitate cu acoperire din plastic (2.3) sau cu acoperire plastic multistrat (2.4) sunt satisfăcătoare din punct de vedere al comportamentului (sau rezistenţei) la ardere dacă rata de ardere nu depăşeşte 250 mm/minut.

11.   TESTAREA REZISTENŢEI LA AGENŢI CHIMICI

11.1.   Agenţi chimici recomandaţi

11.1.1.   Soluţii de săpun non-abrazive: în concentraţie de 1 % din masă oleat de potasiu în apă deionizată.

11.1.2.   Produse de curăţare a geamurilor: soluţie apoasă de izopropanol şi dipropilenol, glicol, monometileter, fiecare într-o concentraţie de 5 % până la 10 % şi de hidroxid de amoniu într-o concentraţie de 1 % până la 5 %.

11.1.3.   Alcool denaturat nediluat: o parte de alcool metilic la zece părţi de alcool etilic, (v/v).

11.1.4.   Amestec de benzină în proporţie de 50 % toluen, 30 % 2,2,4-trimetilpentan, 15 % 2,4,4-trimetil-1-pentan şi 5 % alcool etilic.

11.1.5.   Petrol lampant: amestec de 50 % de n-octan şi 50 % n-decan.

11.2.   Metoda de testare

Sunt testate cu agenţi chimici două piese de testare de 180 x 25 mm în conformitate cu punctul 11.1, pentru fiecare testare şi produs folosindu-se o altă piesă de testare. După fiecare testare, piesele de testare se schimbă în conformitate cu instrucţiunile constructorului şi se aclimatizează 48 de ore la o temperatură de 23 ± 2 °C şi o umiditate relativă de 50 ± 5 %. Aceste condiţii trebuie menţinute pe durata testărilor. Piesele de testare se cufundă complet în lichidul de testare timp de un minut şi se usucă imediat cu o cârpă de bumbac curată, absorbantă.

11.3.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare:

	Incolor	Colorat
Colorarea straturilor intermediare din plastic sau de protecţie	1	2

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

11.4.   Interpretarea rezultatelor

11.4.1.   Testarea rezistenţei la agenţi chimici este considerată satisfăcătoare dacă piesele de testare nu suferă modificări de textură, grosime, fisuri sau pierderea aparentă a transparenţei.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al testării la temperaturi ridicate, un set de piese de testare prezentate pentru obţinerea omologării de tip pentru componente, dacă se îndeplineşte oricare dintre următoarele condiţii:

11.4.2.1.   dacă rezultatele tuturor testărilor sunt satisfăcătoare sau

11.4.2.2.   dacă rezultatele unei testări sunt nesatisfăcătoare, dar rezultatul este satisfăcător la o următoare serie de testări efectuate asupra unui nou set de piese de testare.

---

(1)  Un dispozitiv de abraziune adecvat este furnizat de TeledyneTaber (S.U.A.).

(2)  Discuri abrazive adecvate se pot obţine de la Teledyne Taber (S.U.A.).

(3)  Condiţiile de testare exclud formarea de condens pe piesele de testare.

ANEXA III D

Parbrize din sticlă de securitate monostrat

1.   DEFINIŢIA TIPULUI

Se consideră că parbrizele din sticlă de securitate monostrat aparţin unor tipuri diferite dacă se deosebesc prin cel puţin una dintre următoarele caracteristici principale sau secundare:

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

forma şi dimensiunea.

Parbrizele din sticlă de securitate monostrat sunt considerate ca aparţinând uneia dintre cele două grupe în funcţie de caracteristicile de fragmentare sau de proprietăţile mecanice:

1.1.2.1.   parbrize plate şi

1.1.2.2.   parbrize curbate;

1.1.3.   categoriile de grosime care se încadrează în grosimea nominală „e” (cu o toleranţă de fabricaţie de ±0,2 mm):

— categoria I:		e ≤ 4,5 mm
— categoria II:	4,5 mm <	e ≤ 5,5 mm
— categoria III:	5,5 mm <	e ≤ 6,5 mm
— categoria IV:	6,5 mm <	E

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului [sticlă (turnată) şlefuită, sticlă flotată, sticlă plană etc.];

1.2.2.   culoare (sticlă colorată, incoloră);

1.2.3.   cu sau fără conductori încorporaţi;

1.2.4.   cu sau fără benzi opace încorporate.

2.   TESTAREA FRAGMENTĂRII

2.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

2.1.1.   Se ia în considerare numai natura materialului.

2.1.2.   Se consideră că sticla flotată şi sticla plană au acelaşi indice de dificultate.

2.1.3.   Testarea fragmentării se repetă dacă se trece de la sticlă (turnată) şlefuită la sticlă flotată sau plană şi invers.

2.1.4.   Testările se repetă dacă se folosesc benzi opace, altele decât cele vopsite.

2.2.   Număr de mostre

Se încearcă 6 mostre prelevate din geamurile cu cea mai mare suprafaţă desfăşurată şi 6 mostre din geamurile cu cea mai mică suprafaţă desfăşurată, selectate în conformitate cu dispoziţiile din anexa III M.

2.3.   Zone diferite din geam

Un parbriz din sticlă de securitate monostrat cuprinde două zone principale „FI” şi „FII”, precum şi o zonă intermediară „FIII”.

Aceste zone sunt definite mai jos:

2.3.1.   zona „FI” este zona periferică de fragmentare fină, de cel puţin 7 cm lăţime de jur împrejurul marginii parbrizului şi care include o bandă exterioară de 2 cm lăţime care nu se supune evaluărilor;

zona „FII” este zona de vizibilitate, cu fragmentare variabilă, care cuprinde întotdeauna o porţiune dreptunghiulară cu înălţime de cel puţin 20 cm şi lăţime de 50 cm.

2.3.2.1.   Centrul dreptunghiului se află în interiorul unui cerc cu raza de 10 cm cu centrul în proiecţia punctului de referinţă.

2.3.2.2.   În cazul tractoarelor pentru care nu este posibilă determinarea punctului de referinţă, poziţia zonei de vizibilitate trebuie indicată în raportul de testări.

2.3.2.3.   Înălţimea dreptunghiului menţionat anterior poate fi redusă la 15 cm pentru parbrizele care au o înălţime mai mică de 44 cm;

2.3.3.   zona „FIII” este zona intermediară între zonele „FI” şi „FII”, cu o lăţime maximă de 5 cm.

2.4.   Metoda de testare

Este cea descrisă la punctul 1 din anexa III C.

2.5.   Puncte de impact (a se vedea anexa III N, figura 2)

2.5.1.   Punctele de impact sunt alese după cum urmează:

punctul 1: în partea centrală a zonei „FII”, fie în porţiunea de solicitare maximă, fie în cea de solicitare minimă;

punctul 2: în zona „FIII”, cât se poate de aproape de planul vertical de simetrie al zonei „FII”;

punctele 3 şi 3′: la 3 cm de la marginea unei mediane a mostrei; dacă există un marcaj, unul din punctele de spargere va fi lângă marginea pe care se află marcajul, iar celalalt lângă marginea opusă;

punctul 4: acolo unde raza de curbură este cea mai mică pe linia mediană cea mai lungă;

punctul 5: la 3 cm de la marginea mostrei în locul unde raza de curbură a marginii este cea mai mică, fie în dreapta, fie în stânga.

2.5.2.   Testarea fragmentarii se efectuează în fiecare dintre punctele 1, 2, 3, 3′, 4 şi 5.

2.6.   Interpretarea rezultatelor

Rezultatul unei testări este considerat satisfăcător dacă testarea fragmentarii îndeplineşte toate condiţiile conform punctelor 2.6.1.1, 2.6.1.2 şi 2.6.1.3 prezentate mai jos.

2.6.1.1.   Zona FI

2.6.1.1.1.   Numărul de fragmentări pe orice porţiune de 5 × 5 cm2 nu este mai mic de 40 dar nici mai mare de 350; dar, dacă numărul este mai mic de 40 şi dacă pe orice porţiune de 10 × 10 cm2, care cuprinde porţiunea de 5 × 5 cm2, numărul de fragmente nu este mai mic de 160, atunci parbrizul se consideră acceptabil.

2.6.1.1.2.   În sensul regulii de mai sus, un fragment de spargere care trece dincolo de o latură a pătratului se consideră ca fiind o jumătate de fragment.

2.6.1.1.3.   Fragmentarea nu se încearcă pe o porţiune 2 cm din jurul marginii mostrei, această porţiune reprezentând rama parbrizului, după cum nu se încearcă nici porţiunea de pe o rază de 7,5 cm de la punctul de impact.

2.6.1.1.4.   Se permite un număr maxim de trei fragmentări pe o suprafaţă de 3 cm2. Nu se permite să existe două astfel de fragmente în aceeaşi porţiune circulară cu diametrul de 10 cm.

2.6.1.1.5.   Se permit fragmente alungite cu condiţia ca muchiile lor să nu arate ca o lamă de cuţit şi lungimea să nu depăşească 7,5 cm, cu excepţia cazurilor prevăzute la punctul 2.6.2.2. Dacă aceste fragmente alungite se extind până la marginea geamului, unghiul format de acestea cu marginea geamului nu trebuie să fie mai mare de 45°.

2.6.1.2.   Zona FII

2.6.1.2.1.   Se verifică vizibilitatea reziduală după spargere pe suprafaţa rectangulară definită la punctul 2.3.2. În acest dreptunghi, suprafaţa totală cu fragmente mai mari de 2 cm2 trebuie să reprezinte minimum 15 % din aria dreptunghiului; cu toate acestea, pentru parbrize cu înălţimea mai mică de 44 cm sau al căror unghi de instalare este mai mic de 15° faţă de verticală, procentul de vizibilitate trebuie să fie egal cu cel puţin 10 % din suprafaţa respectivului dreptunghi.

2.6.1.2.2.   Niciun fragment nu trebuie să aibă o suprafaţă mai mare de 16 cm2, cu excepţia cazurilor prezentate la punctul 2.6.2.2.

2.6.1.2.3.   Pe o rază de 10 cm de la punctul de impact, dar numai în partea cercului cuprinsă în zona FII, se acceptă trei fragmente având o suprafaţă mai mare de 16 cm2, dar mai mică de 25 cm2.

Fragmentele trebuie să fie regulate ca formă şi fără puncte ca acelea descrise la punctul 2.6.1.2.4.1. Cu toate acestea, nu se acceptă mai mult de 10 fragmente neregulate pe o porţiune dreptunghiulară de 50 × 20 cm şi nu mai mult de 25 de fragmente pe suprafaţa totală a parbrizului.

Niciunul dintre aceste fragmente nu trebuie să prezinte un vârf cu lungime mai mare de 35 mm, măsurată în conformitate cu punctul 2.6.1.2.4.1.

2.6.1.2.4.1.   Un fragment este considerat neregulat dacă nu poate fi înscris într-un cerc cu diametrul de 40 mm, dacă prezintă cel puţin un vârf cu o lungime de peste 15 mm, măsurată din capătul vârfului până la secţiunea a cărei lăţime este egală cu grosimea geamului şi dacă are unul sau mai multe vârfuri cu un unghi ascuţit mai mic de 40°.

2.6.1.2.5.   Se acceptă fragmente de formă alungită în zona FII, cu condiţia să nu depăşească 10 cm lungime, cu excepţia cazurilor descrise la punctul 2.6.2.2.

2.6.1.3.   Zona FIII

Fragmentările în această zonă trebuie să aibă caracteristicile intermediare între cele ale fragmentărilor acceptate pentru celelalte două zone învecinate (FI şi FII).

Un parbriz prezentat în vederea obţinerii omologării de tip pentru componente este considerat satisfăcător din punct de vedere al fragmentării dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

2.6.2.1.   dacă toate testările efectuate folosind punctele de impact definite la 2.5.1 au rezultate satisfăcătoare;

2.6.2.2.   dacă o singură testare dintre toate cele efectuate folosind punctele de impact descrise la punctul 2.5.1 a avut un rezultat nesatisfăcător, ţinând seama de abateri care nu depăşesc următoarele limite:

zona FI, nu mai mult de 5 fragmente, între 7,5 şi 15 cm lungime;

zona FII, nu mai mult de 3 fragmente pe o suprafaţă între 16 şi 20 cm2, situate în zona din afara cercului cu o rază de 10 cm cu centrul în punctul de impact;

zona FIII, nu mai mult de 4 fragmente între 10 şi 17,5 cm lungime;

fragmentarea se repetă cu o nouă mostră care îndeplineşte cerinţele de la punctul 2.6.1 sau prezintă abateri cuprinse în limitele de mai sus;

2.6.2.3.   dacă două testări dintre toate testările efectuate care folosesc punctele de impact descrise la punctul 2.5.1 au rezultate nesatisfăcătoare, pentru abateri care nu depăşesc limitele specificate la punctul 2.6.2.2 şi dacă se efectuează alte testări pe un nou set de mostre, conform cerinţelor de la punctul 2.6.1, sau nu mai mult de două mostre din noul set care să prezinte abateri între limitele specificate la punctul 2.6.2.2.

2.6.3.   Dacă se constată că se produc abaterile menţionate mai sus, acestea vor fi notate în raportul de testare şi se ataşează fotografii ale părţilor relevante ale parbrizului.

3.   TESTAREA LA IMPACTUL CU CAPUL

3.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Nu sunt implicate caracteristici secundare.

3.2.   Numărul de mostre

3.2.1.   Pentru fiecare lot de parbrize din sticlă de securitate monostrat sunt testate 4 mostre din geamurile cu cea mai mică suprafaţă desfăşurată şi 4 mostre din geamurile cu cea mai mare suprafaţă desfăşurată, toate cele 8 mostre fiind de acelaşi tip cu cele alese pentru testarea fragmentarii (a se vedea punctul 2.2).

3.2.2.   Ca opţiune, la latitudinea laboratorului care efectuează testările, pentru fiecare categorie de grosime a parbrizelor se mai supun testării 6 piese de testare (1 100 × 500 mm + 5/- 2 mm).

3.3.   Metoda de testare

3.3.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 3 din anexa III C.

3.3.2.   Înălţimea de cădere este de 1,50 m + 0/-5 mm.

3.4.   Interpretarea rezultatelor

3.4.1.   Se consideră că rezultatul testării este satisfăcător dacă parbrizul sau piesa de testare se fragmentează.

Un set de mostre prezentat pentru obţinerea omologării de tip pentru componente este considerat satisfăcător din punct de vedere al testării la impactul cu capul, dacă este îndeplinită oricare dintre cele două condiţii de mai jos:

3.4.2.1.   dacă rezultatele tuturor testărilor sunt satisfăcătoare sau

3.4.2.2.   dacă rezultatele unei testări sunt nesatisfăcătoare, dar rezultatul este satisfăcător la o următoare serie de testări efectuate asupra unui nou set de piese de testare.

4.   PROPRIETĂŢI OPTICE

Cerinţele în ceea ce priveşte calităţile optice sunt descrise la punctul 9 din anexa III C şi se aplică fiecărui tip de parbriz.

ANEXA III E

Geamuri din sticlă uniform securizată monostrat, altele decât parbrizele (1)

1.   DEFINIREA TIPULUI

Se consideră că geamurile din sticlă uniform securizată monostrat aparţin diferitelor tipuri dacă diferă cel puţin prin una dintre următoarele caracteristici principale sau secundare.

1.1.   Caracteristicile principale sunt următoarele:

1.1.1.   denumirea comercială sau marca;

1.1.2.   natura procesului de securizare (termic sau chimic);

categoria de formă; se disting două categorii:

1.1.3.1.   geamuri plate din sticlă;

1.1.3.2.   geamuri plate şi curbate din sticlă;

1.1.4.   categoria de grosime care se încadrează în grosimea nominală „e” (se acceptă o toleranţă de fabricaţie de , mm):

— categoria I:		e ≤ 3,5 mm
— categoria II:	3,5 mm <	e ≤ 4,5 mm
— categoria III:	4,5 mm <	e ≤ 6,5 mm
— categoria IV:	6,5 mm <	E

1.2.   Caracteristicile secundare sunt următoarele:

1.2.1.   natura materialului [sticlă (turnată) şlefuită, sticlă flotată, sticlă plană];

1.2.2.   culoare (incoloră sau colorată);

1.2.3.   cu sau fără conductori încorporaţi.

2.   TESTAREA DE FRAGMENTARE

2.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Material	Indice de dificultate
Sticlă turnată	2
Sticlă flotată	1
Sticlă plană	1

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare.

2.2.   Selectarea mostrelor

Mostrele din fiecare categorie de formă şi din fiecare categorie de grosime greu de produs se selectează pentru testare în conformitate cu următoarele criterii:

în cazul geamurilor plate din sticlă, se asigură două seturi de mostre care să corespundă:

2.2.1.1.1.   geamurilor cu cea mai mare arie desfăşurată;

2.2.1.1.2.   celui mai mic unghi dintre două laturi adiacente;

în cazul geamurilor plate şi curbate din sticlă se asigură trei seturi de mostre corespunzătoare:

2.2.1.2.1.   geamurilor cu cea mai mică suprafaţă desfăşurată;

2.2.1.2.2.   celui mai mic unghi dintre două laturi adiacente;

2.2.1.2.3.   celui mai înalt segment.

2.2.2.   Testările efectuate pe mostrele care corespund geamurilor cu cea mai mare suprafaţă desfăşurată, S, se consideră ca fiind aplicabile oricăror altor geamuri cu suprafaţă desfăşurată mai mică decât S + 5 %.

2.2.3.   Dacă mostrele supuse testării prezintă un unghi γ mai mic de 30°, testările se consideră ca fiind aplicabile pentru toate geamurile din sticlă produse cu un unghi mai mare de γ - 5°.

Dacă mostrele supuse testărilor prezintă un unghi γ mai mare sau egal cu 30°, testările se consideră ca fiind aplicabile tuturor geamurilor din sticlă produse cu un unghi mai mare sau egal cu 30°.

2.2.4.   Dacă înălţimea h a segmentului mostrei supuse testării este mai mare de 100 mm, testările se consideră aplicabile tuturor geamurilor din sticlă produse cu o înălţime a segmentului mai mică decât h + 30 mm.

Dacă înălţimea segmentului mostrei supuse testării este mai mică sau egală cu 100 mm, testările sunt considerate ca fiind aplicabile tuturor geamurilor din sticlă cu o înălţime a segmentului mai mică sau egală cu 100 mm.

2.3.   Numărul de mostre pe set

Numărul de mostre din fiecare grup este după cum urmează, în conformitate cu categoriile de forme definite mai sus la punctul 1.1.3:

Tipul de geam din sticlă	Numărul de mostre
Plat (două seturi)	4
Plat şi curbat (trei seturi)	5

2.4.   Metoda de testare

2.4.1.   Metoda folosită este cea descrisă la punctul 1 din anexa III C.

2.5.   Puncte de impact (a se vedea anexa III N, figura 3)

2.5.1.   Pentru geamurile plate şi curbate din sticlă, punctele de impact prezentate în anexa III N, figurile 3(a) şi 3(b) şi respectiv în anexa III N figura 3(c), sunt după cum urmează:

punctul 1: la 3 cm de marginea geamului, acolo unde raza de curbură a marginii este cea mai mică;

punctul 2: la 3 cm de marginea uneia dintre mediane, fiind selectată marginea cu marcaje (dacă există);

punctul 3: în centrul geometric al geamului;

punctul 4: numai în cazul geamurilor curbate din sticlă; acest punct este ales pe cea mai lungă mediană în acea parte a geamului unde este cea mai mică rază de curbură.

2.5.2.   Se efectuează o singură testare pentru fiecare punct de impact descris mai sus.

2.6.   Interpretarea rezultatelor

Se consideră că o testare are un rezultat satisfăcător dacă testarea fragmentării îndeplineşte următoarele condiţii:

2.6.1.1.   dacă numărul de fragmente în oricare pătrat de 5 × 5 cm2 este mai mare de 40 dar nu mai mare de 400, sau 450 de fragmente în cazul geamurilor mai groase de 3,5 mm;

2.6.1.2.   în sensul regulii de mai sus, un fragment care trece dincolo de o latură a pătratului se consideră o jumătate de fragment;

2.6.1.3.   nu este testată fragmentarea pe o bandă de 2 cm lăţime în jurul marginilor mostrei, această bandă reprezentând rama geamului, după cum nu este testată nici pe o rază de 7,5 cm în jurul punctului de impact;

2.6.1.4.   nu se acceptă fragmente cu o suprafaţă mai mare de 3 cm2, cu excepţia cazurilor definite la punctul 2.6.1.3.

2.6.1.5.   Se acceptă fragmente de formă alungită cu condiţia ca:

—	extremităţile acestora să nu fie ca lama de cuţit;

—	dacă acestea se extind spre marginea geamului, să nu formeze un unghi mai mare de 45° cu aceasta,

şi dacă lungimea lor nu depăşeşte 7,5 cm, cu excepţia cazurilor prevăzute la punctul 2.6.2.2 de mai jos.

Se consideră satisfăcător, din punct de vedere al fragmentării, un set de mostre prezentate în vederea omologării de tip pentru componente dacă este îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile de mai jos:

2.6.2.1.   dacă toate testările efectuate folosind punctele de impact descrise la punctul 2.5.1 au rezultate satisfăcătoare;

2.6.2.2.   dacă rezultatul uneia dintre testările efectuate folosind punctele de impact prezentate la punctul 2.5.1 are un rezultat nesatisfăcător, ţinând cont de abateri care nu depăşesc următoarele limite:

—	nu mai mult de cinci fragmente între 6 şi 7,5 cm lungime;

—	nu mai mult de cinci fragmente între 7,5 şi 10 cm lungime,

şi se repetă pe o altă mostră care îndeplineşte cerinţele de la punctul 2.6.1 sau prezintă abateri în limitele specificate mai sus;

2.6.2.3.   dacă două dintre toate testările efectuate folosind punctele de impact descrise la punctul 2.5.1 au un rezultat nesatisfăcător, ţinând cont de abateri ce nu depăşesc limitele specificate la punctul 2.6.2.2, şi sunt necesare alte testări pe alte mostre conform limitelor specificate la punctul 2.6.1, sau dacă din noul set supus testării numărul mostrelor care prezintă abateri între limitele specificate mai sus la punctul 2.6.2.2 nu este mai mare de 2.

2.6.3.   Dacă se constantă abaterile mai sus menţionate, acestea se consemnează în raportul de testare şi se ataşează fotografii reprezentative ale geamului respectiv.

3.   TESTAREA REZISTENŢEI MECANICE

3.1.   Testarea cu bila de 227 g

3.1.1.   Indici de dificultate ai caracteristicilor secundare

Material	Indice de dificultate	Culoare	Indice de dificultate
Sticlă şlefuită	2	Incoloră	1
Sticlă flotată	1	colorată	2
Sticlă plană	1

Nu sunt implicate alte caracteristici secundare (respectiv, cu sau fără conductori încorporaţi).

3.1.2.   Numărul de piese de testare

Pentru fiecare categorie de grosime, definită la punctul 1.1.4 de mai sus, se supun testării şase piese de testare.

3.1.3.   Metoda de testare

3.1.3.1.   Metoda de testare este cea descrisă la punctul 2.1 din anexa III C.

3.1.3.2.   Înălţimea de cădere (măsurată de la suprafaţa inferioară a bilei până la suprafaţa superioară a piesei de testare) este indicată în tabelul următor, în funcţie de grosimea geamului din sticlă:

Grosimea nominală a geamului din sticlă (e)	Înălţimea de cădere
e ≤ 3,5 mm	2,0 m + 5 / – 0 mm
3,5 mm < e	2,5 m + 5 / – 0 mm

3.1.4.   Interpretarea rezultatelor

3.1.4.1.   Rezultatul testării se consideră satisfăcător dacă piesa de testare nu s-a rupt.

Un set de piese de testare prezentate în vederea omologării de tip pentru componente este considerat satisfăcător din punct de vedere al rezistenţei mecanice dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele două condiţii:

3.1.4.2.1.   dacă rezultatul este nesatisfăcător la cel mult o singură testare,

3.1.4.2.2.   dacă rezultatul a două testări este nesatisfăcător, dar sunt satisfăcătoare rezultatele altei serii de testări efectuate pe un alt set de 6 piese de testare.

4.   PROPRIETĂŢI OPTICE

4.1.   Factorul de transmisie

Cerinţele în ceea ce priveşte factorul de transmisie a luminii stabilite la punctul 9.1 din anexa III C se aplică geamurilor din sticlă uniform securizată monostrat sau acelor părţi ale geamurilor situate în poziţii esenţiale pentru vizibilitatea şoferului.

---

(1)  Acest tip de sticlă uniform securizată monostrat se poate folosi şi pentru parbrize de tractor.