Extinderea din 2004: provocarea ridicată de o Uniune Europeană cu 25 de membri

La data de 1 mai 2004, zece noi ţări şi aproape 75 de milioane de locuitori s-au alăturat Uniunii Europene (UE). Uniunea Europeană cu 25 de membri constituie, de acum înainte, un spaţiu politic şi economic cu 450 de milioane de cetăţeni, cuprinzând trei foste republici sovietice (Estonia, Letonia, Lituania), patru foşti sateliţi ai URSS (Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia), o fostă republică iugoslavă (Slovenia) şi două insule mediteraneene (Cipru şi Malta).

Această extindere istorică a Uniunii, de la 15 la 25 de membri, încheie un nou proces de aderare, care a permis reunificarea poporului european, divizat timp de o jumătate de secol de cortina de fier a Războiului Rece. Revenim, aşadar, pe scurt, la pregătirea, mizele şi perspectivele acestui al 5-lea val de extindere a UE.

Pregătirea celui de al cincilea val de extindere a UE

După căderea zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989, ansamblul blocului comunist din est se prăbuşeşte. Acest eveniment constituie punctul de plecare al procesului de reunificare a continentului european. De fapt, începând cu acel moment, UE şi ţările candidate au pregătit neîncetat, împreună, extinderea în cadrul parteneriatelor de aderare bilaterale (UE/ţară candidată), care stabilesc, pentru fiecare ţară, eforturile prioritare care trebuie îndeplinite pentru asumarea obligaţiilor legate de aderare, conform unei agende precise.

În perioada 1987-1996, treisprezece ţări au depus o cerere de integrare în UE: Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România, Slovacia şi Turcia. Reunit la Luxemburg, Consiliul European din 12-13 decembrie 1997 a lansat procesul de extindere a Uniunii conform unei desfăşurări „pe etape, conform ritmului propriu al fiecărui stat candidat, în funcţie de gradul de pregătire al acestuia”.

În scopul de a se pregăti să devină membre UE, ţările candidate au semnat în primă instanţă acorduri europene (ţările din Europa Centrală şi de Est) sau acorduri de asociere (Turcia, Cipru şi Malta). UE a susţinut aceste ţări în eforturile lor de adoptare a regulilor comunitare, prin intermediul unei veritabile strategii de preaderare. Acestora li s-a oferit asistenţă financiară în vederea dezvoltării instituţiilor, infrastructurilor şi economiilor proprii.

Negocierile de aderare au fost iniţiate pe 31 martie 1998 cu cele mai bine pregătite şase ţări (Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Slovenia) şi pe 15 februarie 2000 cu celelalte ţări candidate (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia), cu excepţia Turciei. Acestea s-au bazat pe principiul „diferenţierii”, ceea ce înseamnă că fiecare ţară avansează în funcţie de eforturile sale de pregătire pentru aderare. Astfel, durata negocierilor a variat de la o ţară la alta, în funcţie de progresele realizate de fiecare ţară în parte.

Începând din anul 1998, Comisia a publicat anual rapoarte regulate privind avansul progreselor realizate de fiecare ţară candidată. Mai mult, pentru fiecare ţară candidată au fost definite priorităţile, precum şi sprijinul special de care acestea aveau nevoie, în cadrul parteneriatelor de aderare adoptate în 1998 şi revizuite în 1999 şi 2002. Acest arsenal de documente a permis efectuarea unui screening (evaluare sector cu sector), care a permis, pentru fiecare candidat, stabilirea unei „foi de parcurs”, indicând actele legislative care trebuie adoptate sau modificate în vederea respectării acquis-ului comunitar.

Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002 a constatat că 10 din cele 13 ţări candidate (Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia) îndeplinesc condiţiile suficiente pentru integrarea în UE. Acestea au semnat, în consecinţă, tratatul de aderare pe 16 aprilie 2003, la Atena şi au fost integrate oficial în UE pe 1 mai 2004, după procedurile de ratificare.

Pentru a face parte din UE, cele 10 ţări candidate au trebuit să fie mai întâi recunoscute ca state europene (articolul 49 din Tratatul privind UE (DE) (EN) (FR)), iar apoi să se conformeze principiilor libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi statului de drept (articolul 6 din Tratatul privind UE (DE) (EN) (FR)). Acestea au trebuit, de asemnea, să îndeplinească aşa-numitele „criterii de la Copenhaga”, condiţiile economice şi politice potrivit cărora o ţară candidată trebuie:

• să fie o democraţie stabilă, care respectă drepturile omului, supremaţia legii şi protecţia minorităţilor;
• să deţină o economie de piaţă eficientă;
• să adopte regulile, normele şi politicile comune care constituie corpul legislativ al UE.

Mizele celui de al cincilea val de extindere a UE

Al 5-lea val de extindere a UE îşi are originile în dorinţa de stabilire a păcii, stabilităţii şi prosperităţii economice pe un continent european reunificat. Cu toate acestea, o astfel de dorinţă se conformează, în ciuda tuturor celorlalte aspecte, unui bilanţ costuri/avantaje care este important de cuantificat.

Pace, stabilitate şi prosperitate economică în Europa

Unificarea Europei are ca obiectiv asigurarea:

• păcii şi stabilităţii politice pe întregul continent;
• unei mai mari prosperităţi a cetăţenilor europeni, datorită extinderii modelului socio-economic european şi a zonei euro, respectând totodată mediul înconjurător;
• progresului democraţiei, prin respectarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se construieşte în jurul principiilor demnităţii, egalităţii, solidarităţii şi dreptăţii;
• consolidării rolului internaţional al Europei, în special în domeniul comercial;
• unei îmbogăţiri culturale etc.

Pentru a garanta faptul că extinderea nu se efectuează în detrimentul edificiului economic şi social realizat în primii patruzeci de ani ai construcţiei europene, UE a insistat, în timpul negocierilor cu ţările candidate, asupra importanţei următoarelor aspecte:

• liberalizarea sectoarelor economice şi agricole;
• reforma justiţiei şi a poliţiei şi lupta împotriva corupţiei;
• aplicarea regulilor de siguranţă agroalimentară;
• lupta împotriva crimei organizate economice şi financiare, împotriva traficului de stupefiante, împotriva traficului de carne vie şi lupta pentru respectarea drepturilor copiilor;
• respectarea drepturilor minorităţilor;
• ameliorarea protecţiei mediului şi mai ales a gestionării deşeurilor, precum şi a siguranţei centralelor nucleare.

Costurile şi avantajele extinderii

Creşterea numărului de state cu situaţii economice variate şi, prin urmare, a numărului de locuitori şi de limbi practicate, impune statelor membre anumite eforturi, în special de natură financiară.

În cadrul strategiei sale de preaderare, UE a implementat o serie de instrumente financiare (Phare, ISPA şi SAPARD), în scopul de a ajuta ţările candidate să devină membre.

Pentru perioada 2000-2003, Comisia Europeană a alocat 13,2 miliarde de euro pentru cheltuielile de preaderare. Pentru perioada 2004-2006, au fost alocate peste 41 de miliarde de euro (40,8 miliarde pentru noile state membre: subvenţii agricole, ajutoare regionale şi de infrastructură, siguranţă nucleară, administraţie publică şi protecţia graniţelor; 540 de milioane pentru toate statele: cercetare, cultură şi educaţie).

Aderarea celor zece ţări membre noi pe 1 mai 2004 a marcat sfârşitul strategiei de preaderare. Totuşi, aceste ţări beneficiază în continuare de instrumente financiare de preaderare pentru toate proiectele introduse înainte de anul 2005. În ce priveşte celelalte ţări, ele rămân de acum eligibile pentru fondurile structurale şi fondurile de coeziune.

Aceste costuri nu sunt, însă, lipsite de avantaje, deoarece extinderea de la 15 la 25 de membri a permis lărgirea zonei de stabilitate şi de pace la întregul continent european, pentru a evita apariţia unor noi conflicte, precum cel din fosta Iugoslavie; stimularea creşterii economice şi comerciale prin extinderea pieţei unice de la 378 la 453 de milioane de consumatori în 2004 şi la peste 480 de milioane până la termenul din 2007; întărirea poziţiei Europei în lume, în principal în cadrul negocierilor comerciale.

În plus, noile state membre au contribuit cu 15 miliarde de euro la bugetul UE. Întrucât nu au fost utilizate toate fondurile prevăzute, Comisia Bugetară a calculat un cost bugetar net al celui de al cincilea val de extindere, pe perioada de până în anul 2006, care nu a depăşit 10 miliarde de euro.

Perspectivele celui de al cincilea val de extindere: către o UE cu 30 de membri

După trecerea cu succes de la 6 la 25 de membri, UE se pregăteşte pentru următoarea extindere. Bulgaria şi România au semnat tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005. Aceste ţări ar trebui să devină membre UE la 1 ianuarie 2007.

După introducerea candidaturii sale pe 14 aprilie 1987, Turcia a obţinut oficial statutul de ţară candidată la aderare, cu ocazia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999. În recomandarea din 6 octombrie 2004, Comisia consideră că Turcia satisface în mod suficient criteriile politice de la Copenhaga. Recomandă, în consecinţă, deschiderea negocierilor de aderare condiţionate cu această ţară. În baza acestui lucru, Consiliul European din decembrie 2004 a programat deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia pentru octombrie 2005.

Croaţia a solicitat integrarea în UE la 21 februarie 2003. Consiliul European din iunie 2004 a recunoscut oficial această ţară drept candidată la aderare şi Comisia a recomandat în noiembrie 2004 deschiderea negocierilor. Drept urmare, Consiliul European din decembrie 2004 a concluzionat că negocierile de aderare cu Croaţia trebuie să înceapă la 17 martie 2005, cu condiţia ca ţara să coopereze în totalitate cu Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPII), în special în privinţa arestării şi transferării la Haga a generalului Gotovina. Constatând o lipsă de cooperare cu TPII, Consiliul de Miniştri din 16 martie 2005 a decis amânarea deschiderii negocierilor de aderare cu Croaţia, fără a fixa o dată precisă. Acesta a anunţat convocarea de comun acord a unei Conferinţe bilaterale din momentul în care va constata o cooperare deplină a Croaţiei cu TPII.

În sfârşit, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a introdus o cerere de aderare pe 22 martie 2004, dar nu a obţinut încă statutul oficial de ţară candidată.

Astfel, UE se orientează cu hotărâre către noi extinderi în regiunea Balcanilor de Vest. Aceasta estimează că aceste ţări au vocaţia de a deveni membre UE în momentul în care vor fi pregătite.

Ultima actualizare: 23.01.2007