—

pentru Federatie Nederlandse Vakvereniging, precum și pentru doamnele van den Burg‑Vergeer, Kukupessy, Paase‑Teeuwen și Schenk, de A. Simsek, advocaat;

—

pentru Smallsteps BV, de B. F. H. Rumora‑Scheltema, de H. T. ten Have și de R. J. van Galen, advocaten;

—

pentru guvernul neerlandez, de J. Langer și de M. Bulterman, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de M. van Beek și de M. Kellerbauer, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3-5 din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 2001, L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Federatie Nederlandse Vakvereniging (denumită în continuare „FNV”), o organizație sindicală neerlandeză, precum și doamnele Karin van den Burg‑Vergeer, Lyoba Tanja Alida Kukupessy, Danielle Paase‑Teeuwen și Astrid Johanna Geertruda Petronelle Schenk, pe de o parte, și Smallsteps BV, pe de altă parte, în legătură cu constatarea unui transfer către această societate al raporturilor de muncă.

3

Directiva 2001/23 constituie codificarea Directivei 77/187/CEE a Consiliului din 14 februarie 1977 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 1977, L 61, p. 26), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/50/CE a Consiliului din 29 iunie 1998 (JO 1998, L 201, p. 88).

4

Considerentul (3) al Directivei 2001/23 are următorul cuprins:

„Sunt necesare dispoziții pentru protecția lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute.”

5

Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/23 prevede:

„Prezenta directivă se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni.”

6

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului.”

7

Articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Transferul unei întreprinderi, unități sau a unei părți din întreprindere sau unitate nu constituie în sine un motiv de concediere pentru cesionar sau cedent. Această dispoziție nu împiedică concedierile care pot interveni din motive economice, tehnice sau organizatorice și care implică schimbări în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.”

8

Potrivit articolului 5 din aceeași directivă:

„(1)   Cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel, articolele 3 și 4 nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate, în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului și care se află sub controlul unei autorități publice competente (care poate fi un judecător sindic autorizat de o autoritate competentă).

(2)   În cazul în care articolele 3 și 4 se aplică unui transfer care se desfășoară în timpul unor proceduri de insolvabilitate instituite în legătură cu un cedent (indiferent dacă aceste proceduri au fost sau nu instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului) și cu condiția ca aceste proceduri să se desfășoare sub supravegherea unei autorități publice competente (care poate fi un judecător sindic desemnat conform legislației naționale), un stat membru poate prevedea că:

(3)   Un stat membru poate aplica alineatul (2) litera (b) pentru orice transfer, în cazul în care cedentul se află într‑o criză economică gravă definită de legislația națională, cu condiția ca această situație să fie declarată de către o autoritate publică competentă și să fie deschisă controlului judiciar, cu condiția ca aceste dispoziții să fie deja în vigoare în legislația națională la 17 iulie 1998.

[…]

(4)   Statele membre iau măsuri adecvate pentru a preveni folosirea abuzivă a procedurilor de insolvabilitate care au drept scop privarea lucrătorilor de drepturile care rezultă din prezenta directivă.”

9

Dispozițiile care guvernează, în dreptul neerlandez, drepturile lucrătorilor în caz de transfer de întreprinderi sunt articolele 7:662-7:666 și articolul 7:670 alineatul (8) din Burgerlijk Wetboek (Codul civil, denumit în continuare „BW”).

10

Articolul 7:662 alineatul (2) litera a) din BW prevede:

„În scopul aplicării prezentei secțiuni,

[…]”

11

În particular, articolul 7:663 din BW prevede:

„Transferul unei întreprinderi implică din oficiu transferul către cesionar al drepturilor și obligațiilor care rezultă la acea dată pentru angajator din această încheiere a unui contract de muncă între el însuși și un lucrător care își desfășoară activitatea în cadrul întreprinderii. Cu toate acestea, timp de un an după transfer, acest angajator și cesionarul rămân obligați în solidar cu privire la respectarea obligațiilor care decurg din contractul de muncă și născute înaintea acestui moment.”

12

Articolul 7:666 din BW prevede:

„Articolele 7:662-7:665 și articolul 7:670 alineatul (8) nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi atunci când:

13

Potrivit articolului 7:670 din BW:

[…]

8.   Angajatorul nu poate rezilia contractul de muncă cu un lucrător activ în întreprindere pe temeiul transferului acestei întreprinderi în sensul articolului 7:662 alineatul (2) litera a);

[…]”

14

Începând din anul 2012, mai multe instanțe neerlandeze au recurs la „pre‑pack”. Este vorba despre o operațiune cu privire la active pregătită înainte de declararea falimentului cu ajutorul sindicului preconizat, desemnat de o instanță, și care este pusă în aplicare de acesta imediat după declararea falimentului. În cadrul acestui „pre‑pack”, instanța desemnează de asemenea un administrator judiciar preconizat.

15

În prezent, în Țările de Jos, nici faza pregătitoare, nici „pre‑pack”‑ul ca atare nu sunt definite prin lege, ci reprezintă rezultatul practicii.

16

Până la declararea falimentului, Estro Groep BV era cea mai mare întreprindere din domeniul învățământului preșcolar din Țările de Jos. Aceasta avea un număr de aproximativ 380 de unități pe întreg teritoriul neerlandez și aproximativ 3600 de lucrători.

17

În luna noiembrie 2013, a devenit previzibil că, în vara anului 2014, Estro Groep avea să fie în imposibilitatea de a‑și onora obligațiile în lipsa unei noi finanțări.

18

În căutarea unei asemenea finanțări, Estro Groep s‑a concertat, într‑o primă etapă, cu finanțatorii și cu acționarii săi principali, precum și cu alți finanțatori sau cu alți potențiali investitori pentru obținerea de noi finanțări. Această concertare, numită „Planul A” de Estro Groep, nu s‑a încheiat însă cu succes.

19

În paralel cu negocierile desfășurate în cadrul Planului A, Estro Groep a elaborat un plan alternativ, numit „proiectul Butterfly”. Acest plan prevedea o relansare a activităților unei părți semnificative a Estro Groep în urma unui „pre‑pack”. Relansarea respectivă trebuia efectuată pe baza relansării a 243 de centre din 380, a menținerii locurilor de muncă pentru aproximativ 2500 de lucrători dintr‑un total de aproximativ 3600 și a continuității serviciului în toate unitățile în luna iulie 2014.

20

La punerea în aplicare a proiectului Butterfly, Estro Groep a contactat doar ca potențial cumpărător societatea H.I.G. Capital, societatea‑soră a acționarului său principal Bayside Capital. Nu a fost examinată nicio altă opțiune potențială.

21

La 5 iunie 2014, Estro Groep a sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) cu o cerere de numire a unui sindic preconizat. Acesta a fost numit la 10 iunie 2014.

22

Smallsteps BV a fost înființată la 20 iunie 2014 pentru a prelua în cadrul unei relansări a activității, pe seama H.I.G. Capital, o mare parte din grădinițele Estro Groep în cadrul proiectului Butterfly.

23

La 3 iulie 2014, întregul personal al Estro Groep a primit un e‑mail care preciza că cererea de declarare a falimentului ar fi prezentată la 4 iulie 2014 și că personalul ar fi eventual convocat la o ședință înaintea acestei cereri.

24

La 4 iulie 2014, Estro Groep a sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) cu o cerere de suspendare a plății. La 5 iulie 2014, această cerere a fost transformată în cerere de declarare a falimentului, care a fost declarat în aceeași zi.

25

Tot la aceeași dată, 5 iulie 2014, a fost încheiat între sindic și Smallsteps un „pre‑pack” potrivit căruia aceasta din urmă a achiziționat aproximativ 250 de unități și s‑a angajat să ofere un loc de muncă pentru aproximativ 2600 de lucrători ai societății Estro Groep la data declarării falimentului.

26

La 7 iulie 2014, sindicul a concediat toți lucrătorii Estro Groep. Smallsteps a oferit un nou contract de muncă unui număr de aproximativ 2600 de lucrători angajați anterior de Estro Groep, însă peste 1000 au fost în cele din urmă concediați.

27

FNV și cele patru coreclamante, care lucrau în centre preluate de Smallsteps, dar cărora, după declararea falimentului Estro Groep, nu li s‑au oferit noi contracte de muncă, au sesizat instanța de trimitere cu o acțiune solicitând, cu titlu principal, să se constate că Directiva 2001/23 se aplică în cazul „pre‑pack”‑ului încheiat între Estro Groep și Smallsteps și că, astfel, trebuie să se considere că respectivele patru coreclamante lucrează de drept în prezent pentru Smallsteps, păstrându‑și totodată condițiile de muncă. În subsidiar, acestea solicitau să se constate că articolul 7:662 și următoarele din BW se aplică din moment ce transferul întreprinderii a intervenit înaintea datei declarării falimentului Estro Groep. Smallsteps se opune cererilor reclamantelor.

28

În aceste condiții, Rechtbank Midden Nederland (Tribunalul de Primă Instanță din Țările de Jos Centrale) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

29

Ca urmare a prezentării concluziilor avocatului general, Smallsteps a solicitat, prin act depus la grefa Curții la 25 aprilie 2017, posibilitatea de a reacționa la acestea, eventual după redeschiderea fazei orale a procedurii. Smallsteps arată, în susținerea acestei cereri, în esență, că concluziile avocatului general cuprind neînțelegeri în ceea ce privește procedura „pre‑pack”.

30

În această privință, este totuși necesar să se amintească faptul că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea, pentru persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut, de a prezenta observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general (a se vedea în special Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 30).

31

În temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate în cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile avocatului general, nici motivarea pe care se întemeiază acestea nu sunt obligatorii pentru Curte (Hotărârea din 3 decembrie 2015, Banif Plus Bank, C‑312/14, EU:C:2015:794, punctul 33).

32

În consecință, dezacordul unei persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care acesta le examinează în cadrul lor, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 26).

33

În aceste condiții, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură, mai ales în cazul în care consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților (a se vedea Hotărârea din 9 iunie 2016, Pesce și alții, C‑78/16 și C‑79/16, EU:C:2016:428, punctul 27).

34

Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța.

35

Având în vedere această considerație, Curtea apreciază că nu este necesară redeschiderea fazei orale a procedurii.

36

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 1 februarie 2017, Município de Palmela, C‑144/16, EU:C:2017:76, punctul 20 și jurisprudența citată).

37

În speță, prima-a treia întrebare, care trebuie analizate împreună, trebuie înțelese ca urmărind, în esență, să afle dacă Directiva 2001/23 și mai ales articolul 5 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că protecția lucrătorilor garantată de articolele 3 și 4 din această directivă este menținută într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care transferul unei întreprinderi intervine în urma unei declarații de faliment în contextul unui „pre‑pack”, pregătit anterior acesteia și pus în aplicare imediat după declararea falimentului, în cadrul căruia, printre altele, un „sindic preconizat”, desemnat de o instanță, examinează posibilitățile unei eventuale continuări a activităților acestei întreprinderi de un terț și se pregătește pentru acțiuni care trebuie să aibă loc chiar după declararea falimentului pentru a realiza această continuare și, pe de altă parte, dacă este pertinent, în această privință, aspectul că obiectivul urmărit de această operațiune de „pre‑pack” vizează atât continuarea activităților întreprinderii, cât și maximizarea satisfacerii ansamblului creditorilor acestei întreprinderi.

38

Este necesar, de la bun început, să se arate că Directiva 2001/23 urmărește, astfel cum decurge din considerentul (3) al acesteia, să protejeze lucrătorii în cazul schimbării angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute.

39

În acest scop, articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede că drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului. În ceea ce privește articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată, acesta protejează lucrătorii împotriva oricărei concedieri efectuate de cedent sau de cesionar doar pe baza transferului menționat.

40

Prin derogare, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 enunță că regimul de protecție prevăzut la respectivele articole 3 și 4 nu se aplică în cazul transferurilor de întreprinderi efectuate în condițiile precizate de această dispoziție, cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel.

41

Or, respectivul articol 5 alineatul (1), în măsura în care face în principiu inaplicabil regimul de protecție a lucrătorilor în cadrul anumitor transferuri de întreprindere și se îndepărtează astfel de obiectivul principal subiacent Directivei 2001/23, trebuie în mod necesar să facă obiectul unei interpretări stricte [a se vedea în ceea ce privește articolul 3 alineatul (3) din Directiva 77/187, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/50, Hotărârea din 4 iunie 2002, Beckmann, C‑164/00, EU:C:2002:330, punctul 29].

42

Deși din însuși textul primei teze a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 reiese că statele membre au posibilitatea, în împrejurări care justifică aplicarea acestei dispoziții, să pună în aplicare regimul de protecție a lucrătorilor stabilit la articolele 3 și 4 din această directivă, în cauza principală însă statul membru în cauză nu a făcut uz de o asemenea posibilitate, astfel cum a confirmat guvernul neerlandez în cursul ședinței.

43

În consecință, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, în măsura în care permite să se deroge de la regimul de protecție a lucrătorilor, este aplicabil unei cauze precum cea în discuție în litigiul principal, însă cu condiția ca procedura vizată să îndeplinească cerințele enunțate în această dispoziție.

44

În această privință, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 precizează, cu titlu cumulativ, că cedentul trebuie să facă obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate. Pe de altă parte, această procedură trebuie deschisă în vederea lichidării bunurilor cedentului și să se afle sub controlul unei autorități publice competente.

45

În ceea ce privește, în primul rând, condiția potrivit căreia cedentul trebuie să facă obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, aceasta nu poate cuprinde, având în vedere cerința de interpretare strictă amintită la punctul 41 din prezenta hotărâre, o operațiune de pregătire a falimentului, dar care nu conduce la faliment, astfel cum a avut în vedere avocatul general la punctul 76 din concluzii.

46

Totuși, în speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 14 din prezenta hotărâre, operațiunea de „pre‑pack” în discuție în litigiul principal este, desigur, pregătită înaintea declarării falimentului, dar este pusă în aplicare după aceasta. O asemenea operațiune, care implică efectiv falimentul, este, prin urmare, susceptibilă să se încadreze în noțiunea „procedură de faliment” în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23.

47

În al doilea rând, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 impune ca procedura de faliment sau de insolvabilitate similară să fie deschisă în vederea lichidării bunurilor cedentului. În această privință, se înțelege, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, că nu îndeplinește această condiție o procedură care urmărește continuarea activității întreprinderii vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 1991, d’Urso și alții, C‑362/89, EU:C:1991:326, punctele 31 și 32, precum și Hotărârea din 7 decembrie 1995, Spano și alții, C‑472/93, EU:C:1995:421, punctul 25).

48

În ceea ce privește diferențele dintre aceste două tipuri de procedură, astfel cum a precizat avocatul general la punctele 57 și 58 din concluzii, o procedură urmărește continuarea activității atunci când aceasta vizează protecția caracterului operațional al întreprinderii sau al unităților sale viabile. În schimb, o procedură care vizează lichidarea bunurilor urmărește maximizarea satisfacerii colective a creditorilor. Deși nu este exclus să poată exista o anumită suprapunere între aceste două obiective pe care le urmărește o procedură dată, obiectivul principal al unei proceduri care urmărește continuarea activității întreprinderii rămâne, în orice caz, salvarea întreprinderii respective.

49

În speță, din decizia de trimitere reiese că o operațiune de „pre‑pack” precum cea în discuție în litigiul principal urmărește pregătirea cesiunii în cele mai mici detalii pentru a permite relansarea rapidă a unităților viabile ale întreprinderii după declararea falimentului din preocuparea de a evita astfel ruptura care ar rezulta din cesiunea brutală a activităților acestei întreprinderi la data pronunțării falimentului, astfel încât să se mențină valoarea respectivei întreprinderi și forța de muncă.

50

În aceste condiții și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, trebuie să se considere că, întrucât o asemenea operațiune nu vizează, în definitiv, lichidarea întreprinderii, obiectivul economic și social pe care îl urmărește nu poate explica și nici justifica privarea lucrătorilor săi de drepturile pe care le recunoaște acestora Directiva 2001/23 în cazul în care întreprinderea respectivă face obiectul unui transfer total ou parțial (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 decembrie 1995, Spano și alții, C‑472/93, EU:C:1995:421, punctele 28 și 30).

51

Având în vedere constatarea efectuată la punctul 48 din prezenta hotărâre, simpla împrejurare că respectiva operațiune de „pre‑pack” poate viza deopotrivă maximizarea satisfacerii creditorilor nu poate să o transforme într‑o procedură deschisă în vederea lichidării bunurilor cedentului, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23.

52

Rezultă că o asemenea operațiune trebuie considerată ca având drept obiectiv principal salvarea întreprinderii aflate în faliment, astfel încât aceasta nu se poate încadra la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, conform jurisprudenței citate la punctul 47 din prezenta hotărâre.

53

În al treilea rând, în ceea ce privește condiția potrivit căreia procedura prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie să se afle sub controlul unei autorități publice, trebuie arătat că etapa operațiunii de „pre‑pack” precum cea în discuție în litigiul principal, care precedă declararea falimentului, nu are niciun temei în legislația națională în cauză.

54

În această măsură, respectiva operațiune nu este, așadar, gestionată sub controlul unei instanțe, ci, astfel cum decurge din dosarul prezentat Curții, de conducerea întreprinderii, care negociază și adoptă deciziile pregătind vânzarea întreprinderii aflate în faliment.

55

Astfel, deși numiți de instanță, la cerea întreprinderii aflate în faliment, sindicul preconizat și administratorul judiciar preconizat nu dispun în mod formal de nicio competență. Prin urmare, aceștia nu sunt supuși niciunui control exercitat de o autoritate publică.

56

În plus, în măsura în care, foarte rapid după deschiderea procedurii falimentului, sindicul solicită și primește autorizația administratorului judiciar pentru cesiunea întreprinderii, acesta din urmă trebuie să fi fost informat și, în esență, să nu își fi exprimat opoziția față de această cesiune înainte de declararea falimentului.

57

Or, astfel cum a arătat avocatul general, în esență, la punctul 82 din concluzii, acest mod de a proceda poate goli în mare parte de conținutul său orice eventual control din partea unei autorități publice competente asupra procedurii falimentului și, prin urmare, nu poate îndeplini condiția de control al unei astfel de autorități prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23.

58

Din cele ce precedă rezultă că o operațiune de „pre‑pack” precum cea în discuție în litigiul principal nu îndeplinește toate condițiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 și că, în consecință, nu se poate deroga de la regimul de protecție prevăzut la articolele 3 și 4 din această directivă.

59

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la prima-a treia întrebare adresată că Directiva 2001/23, și în special articolul 5 alineatul (1) din aceasta, trebuie interpretată în sensul că protecția lucrătorilor garantată de articolele 3 și 4 din această directivă este menținută într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care transferul unei întreprinderi intervine în urma unei declarații de faliment în contextul unui „pre‑pack”, pregătit anterior acesteia și pus în aplicare imediat după declararea falimentului, în cadrul căruia, printre altele, un „sindic preconizat”, desemnat de o instanță, examinează posibilitățile unei eventuale continuări a activităților acestei întreprinderi de un terț și se pregătește pentru acțiuni care trebuie să aibă loc chiar după declararea falimentului pentru a realiza această continuare și, pe de altă parte, că nu este pertinent, în această privință, aspectul că obiectivul urmărit de această operațiune de „pre‑pack” vizează deopotrivă maximizarea satisfacerii ansamblului creditorilor întreprinderii în cauză.

60

Având în vedere răspunsul dat la prima-a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

61

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități, și în special articolul 5 alineatul (1) din aceasta, trebuie interpretată în sensul că protecția lucrătorilor garantată de articolele 3 și 4 din această directivă este menținută într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care transferul unei întreprinderi intervine în urma unei declarații de faliment în contextul unui „pre‑pack”, pregătit anterior acesteia și pus în aplicare imediat după declararea falimentului, în cadrul căruia, printre altele, un „sindic preconizat”, desemnat de o instanță, examinează posibilitățile unei eventuale continuări a activităților acestei întreprinderi de un terț și se pregătește pentru acțiuni care trebuie să aibă loc chiar după declararea falimentului pentru a realiza această continuare și, pe de altă parte, că nu este pertinent, în această privință, aspectul că obiectivul urmărit de această operațiune de „pre‑pack” vizează deopotrivă maximizarea satisfacerii ansamblului creditorilor întreprinderii în cauză.