1. 

Prezenta cauză, care se referă la un litigiu de drept civil între două societăți și care implică o serie de întrebări referitoare la noțiunea „convenție atributivă de competență” prevăzută la articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 2 ), va permite Curții să examineze unele aspecte fundamentale în materie de prorogare de competență în temeiul regulamentului menționat.

2.

Articolul 1 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 ( 3 ), intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede la alineatul (2):

„Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament:

[…]

[…]”

3.

Capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001 este intitulat „Competența”. Secțiunea 7 din acesta, intitulată „Prorogare de competență”, conține două articole (articolele 23 și 24). Articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:

„Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie:

4.

Hőszig, reclamanta în procedura principală, este o persoană juridică cu sediul în Ungaria, în timp ce predecesoarea legală a Alstom Power Thermal Services (pârâta) ( 4 ) este o persoană juridică cu sediul în Franța. Predecesoarea legală a Alstom dorea să investească în centrale electrice deja existente și localizate în Franța, în cadrul unui program la scară mare.

5.

Predecesoarea legală a Alstom a invitat, printre altele, societatea Hőszig să prezinte o ofertă, din caietul de sarcini făcând parte o listă a elementelor care urmau să fie fabricate, care constituiau obiectul contractului, o descriere a cerințelor tehnice impuse în acest sens și condițiile contractuale generale ale predecesoarei legale a Alstom în vigoare în decembrie 2008. Predecesoarea legală a Alstom a transmis societății Hőszig acest caiet de sarcini prin e‑mail la 18 august 2009.

6.

Hőszig a prezentat o ofertă pentru realizarea proiectului, după care ambele părți au încheiat între ele diferite contracte de antrepriză pentru producerea de structuri metalice care urmau să fie fabricate în Ungaria, destinate a fi integrate în centrale electrice situate în Franța. Părțile au încheiat la distanță contractele referitoare la proiect.

7.

Primul dintre contracte, încheiat la 16 decembrie 2010, conținea o listă intitulată „Documentația utilizată”, care cuprindea următoarele:

Documentele sunt aplicabile în această ordine.”

8.

Pe ultima pagină a contractului se preciza că „prezentul bon de comandă enumeră toate documentele și informațiile primordiale necesare pentru executarea acestuia. Trebuie să vă asigurați că dispuneți de documentele respective cu numărul de referință adecvat, precum și de documentele impuse de primele. În caz contrar, nu ezitați să solicitați în scris documentele care lipsesc”.

9.

La rândul său, ultimul paragraf din contract semnala că „furnizorul declară că cunoaște și acceptă condițiile prezentului bon de comandă, condițiile contractuale generale în vigoare, anexate, și condițiile unor eventuale acorduri sau contracte‑cadru”.

10.

Potrivit clauzei 23.1 din „Condițiile generale de achiziție”, intitulată „Legea aplicabilă și soluționarea litigiilor”, „[b]onul de comandă și interpretarea acestuia vor fi supuse dreptului francez. Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 11 aprilie 1980 nu este aplicabilă. Orice litigiu decurgând din sau legat de validitatea, de limitarea, de executarea sau de încetarea comenzii care nu poate fi soluționat pe cale amiabilă între părți va fi supus jurisdicției exclusive și definitive a instanțelor din Paris, inclusiv în ceea ce privește procedurile accelerate, deciziile de suspendare și măsurile asigurătorii”.

11.

Între părți a luat naștere un litigiu cu privire la executarea contractelor, iar Hőszig a inițiat o procedură judiciară în fața Pécsi Törvényszék (Tribunalul din Pécs), ca instanță competentă în funcție de locul de executare.

12.

Potrivit instanței de trimitere, reclamanta invocă dispozițiile articolului 10 alineatul (2), privind „consimțământul și validitatea de fond”, din Regulamentul nr. 593/2008 și susține că este clar că nu ar fi fost un comportament rezonabil din partea sa să supună efectele contractului legislației franceze, având în vedere că produsul fabricat pentru reclamantă constituie obiectul contractului, iar locul de executare, precum și locul de fabricare este sediul din Ungaria al reclamantei, astfel încât în Ungaria s‑a desfășurat întreg procesul de fabricație până la livrarea către persoana care a plasat comanda.

13.

Având în vedere cele de mai sus, reclamanta susține că, întrucât s‑a referit la interpretarea în conformitate cu legislația maghiară, raportul dintre „Condițiile generale de achiziție” și contracte trebuie examinat în conformitate cu această legislație.

14.

Reclamanta susține că – în conformitate cu dispozițiile articolelor 205/A și 205/B din Codul civil maghiar, referitoare la includerea în contract a condițiilor contractuale generale – „Condițiile generale de achiziție” ale predecesoarei legale a pârâtei nu au devenit parte din contractele încheiate între părți.

15.

În consecință, în opinia reclamantei, nu este relevantă clauza privind legislația aplicabilă inclusă în „Condițiile generale de achiziție” ale predecesoarei legale a pârâtei, fiind necesară aplicarea în acest sens a articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 593/2008, potrivit căruia contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care are reședința obișnuită prestatorul de servicii – care este reclamanta.

16.

În ceea ce privește competența instanței maghiare, reclamanta consideră că – întrucât „Condițiile generale de achiziție” ale predecesoarei legale a pârâtei nu fac parte din contracte pentru considerațiile prezentate anterior – această competență trebuie determinată în conformitate cu dispozițiile articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit căruia este competentă să judece cauza instanța de la locul în care obligația a fost sau urmează a fi executată, și anume Pécsi Törvényszék (Tribunalul din Pécs).

17.

Reclamanta susține de asemenea, în subsidiar și pentru cazul în care se constată că „Condițiile generale de achiziție” ale predecesoarei legale a pârâtei fac parte din contracte, că nici clauza atributivă de competență inclusă în aceste condiții contractuale generale nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, întrucât clauza respectivă se referă la „instanțele din Paris”. Astfel, pe de o parte, Parisul nu este un stat membru, ci un oraș, iar, pe de altă parte, „instanțele din Paris” nu desemnează o anumită instanță, ci toate instanțele situate în limitele administrative ale acestui oraș.

18.

Instanța de trimitere precizează în continuare că pârâta ridică o excepție de necompetență, invocând prevederile clauzei 23 din „Condițiile generale de achiziție” ale predecesoarei legale a pârâtei, referitoare la „bunuri și servicii”, care reglementează aspectele referitoare la legea aplicabilă și la soluționarea litigiilor.

19.

Potrivit pârâtei, „Condițiile generale de achiziție” fac parte din contracte și, pentru acest motiv, în conformitate cu prevederile clauzei 23 din aceleași condiții, instanța maghiară nu este competentă să soluționeze litigiile derivate din contracte. În consecință, pârâta susține că reclamanta nu a introdus acțiunea sa împotriva pârâtei la o instanță competentă să se pronunțe asupra prezentei cauze.

20.

În opinia pârâtei, articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 593/2008 permite să se analizeze dacă este rezonabil să se aplice legislația franceză în ceea ce privește exprimarea consimțământului.

21.

Pârâta consideră că, în conformitate cu dispozițiile articolului 3 alineatul (1) și ale articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 și având în vedere circumstanțele, alegerea legii franceze drept lege aplicabilă pentru stabilirea efectului comportamentului reclamantei este perfect rezonabilă, întrucât predecesoarea legală a pârâtei era subcontractantă a adjudecatarului unei proceduri de achiziție publică desfășurate în Franța în legătură cu o investiție majoră în centrale electrice din Franța, că legea franceză este legea personală a pârâtei și că pârâta a stabilit cu reclamanta, în legătură cu lucrările care rezultă din procedura de achiziție publică menționată anterior, un raport juridic contractual pe termen lung, compus din instrumente contractuale multiple, pentru fabricarea de structuri metalice. În consecință, pentru motivele arătate, pârâta susține că desemnarea legii personale a uneia dintre părți, cumpărătorul, este perfect rezonabilă și conformă cu practicile comerciale, în special în cazul în care obiectul vânzării va fi utilizat în țara cumpărătorului, pe o piață extrem de reglementată; astfel, este rezonabil să se aplice legea franceză pentru a evalua comportamentul reclamantei.

22.

Potrivit pârâtei, clauza atributivă de competență care figurează cu numărul 23 în „Condițiile generale de achiziție” este în deplină concordanță cu dispozițiile articolului 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, întrucât instanțele din orașul Paris sunt instanțe ale unui stat membru (Franța). Faptul că instanțele din Paris nu constituie totalitatea instanțelor din Franța nu determină nulitatea respectivei clauze atributive de competență. Pârâta consideră că interpretarea restrictivă propusă de reclamantă nu ține seama de considerentul (14) al Regulamentului nr. 44/2001, potrivit căruia autonomia părților într‑un contract trebuie respectată.

23.

În contextul acestei proceduri, prin Ordonanța din 4 mai 2015, primită la Curte la 15 mai 2015, Pécsi Törvényszék (Tribunalul din Pécs) a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„(I) În legătură cu Regulamentul [nr. 593/2008] […]:

(II) În legătură cu Regulamentul [nr. 44/2001]:

24.

Alstom, guvernul maghiar și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Guvernul maghiar și Comisia Europeană au prezentat de asemenea observații orale în ședința din 21 ianuarie 2016.

25.

Instanța de trimitere urmărește să determine dacă are competența de a soluționa litigiul cu care a fost sesizată. În acest sens, aceasta adresează două întrebări preliminare Curții. Prima întrebare se referă la interpretarea articolului 10 din Regulamentul nr. 593/2008, în timp ce prin intermediul celei de a doua întrebări se solicită îndrumări cu privire la interpretarea articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001.

26.

Articolul 1 alineatul (2) litera (e) din Regulamentul nr. 593/2008 exclude în mod expres din sfera sa de aplicare „convențiile privind alegerea instanței competente”. Prin urmare, regulamentul respectiv nu poate juca niciun rol în stabilirea competenței.

27.

Instanța de trimitere urmărește, în esență, să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 se opune unei clauze atributive de competență, inclusă în condițiile contractuale generale ale uneia din părți, potrivit căreia litigiile dintre părți sunt supuse jurisdicției exclusive și definitive a instanțelor unui anumit oraș dintr‑un stat membru, în acest caz ale orașului Paris. Propunem Curții să răspundă la această întrebare.

28.

În prezentele concluzii, vom cita în mai multe rânduri jurisprudența Curții cu privire la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială ( 5 ) (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles), dat fiind că, întrucât Regulamentul nr. 44/2001 înlocuiește Convenția de la Bruxelles, interpretarea furnizată de Curte în ceea ce privește dispozițiile acestei convenții se aplică de asemenea dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001 atunci când dispozițiile acestor instrumente pot fi calificate drept echivalente ( 6 ). În special, Curtea a afirmat deja în mod explicit că aceasta este situația în ceea ce privește articolul 17 primul paragraf din Convenția de la Bruxelles și articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care sunt redactate aproape identic ( 7 ).

29.

Convențiile atributive de competență au o importanță imensă în litigiile internaționale ( 8 ). Articolul 23, care a fost descris, pe bună dreptate, ca fiind una dintre cele mai importante dispoziții ale Regulamentului nr. 44/2001 ( 9 ), are drept scop concretizarea autonomiei părților în sistemul Regulamentului nr. 44/2001 ( 10 ). Obiectivul său este garantarea securității juridice, făcând posibil să se prevadă cu certitudine instanța competentă ( 11 ). Efectul unei convenții atributive de competență este de a exclude competența determinată în special de articolele 2 și 5 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 12 ). În consecință, se poate afirma cu siguranță că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 „are prioritate” ( 13 ) față de celelalte dispoziții din regulament care se referă la competență.

30.

Articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 se referă numai la prorogarea de competență, nu și la dispozițiile contractuale de fond. Astfel, în Hotărârea Benincasa, Curtea a reținut că „o clauză atributivă de competență, care răspunde unei finalități procedurale, este guvernată de dispozițiile convenției, al cărei obiectiv este de a institui norme uniforme privind competența judiciară internațională. În schimb, dispozițiile materiale ale contractului principal în care o astfel de clauză este inclusă, precum și orice litigiu referitor la validitatea contractului sunt guvernate de lex causae stabilite de dreptul internațional privat din statul instanței competente” ( 14 ). O convenție atributivă de competență este, prin urmare, independentă de soarta contractului dintre părți ( 15 ).

31.

În plus, începând cu Hotărârea Powell Duffryn, Curtea a statuat că noțiunea „convenție atributivă de competență” prevăzută la articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretată nu ca o simplă trimitere la dreptul intern al unuia sau al altuia dintre statele în cauză, ci ca o noțiune autonomă ( 16 ).

32.

Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă de asemenea că articolul 23 alineatul (1) trebuie interpretat în sensul că alegerea instanței în convenția atributivă de competență poate fi evaluată numai în lumina unor considerații legate de cerințele stabilite la acest articol. Considerațiile referitoare la legăturile dintre instanța desemnată și raportul în cauză, la temeiul acestei clauze sau la normele materiale privind răspunderea aplicabile în fața instanței alese nu au legătură cu cerințele respective ( 17 ).

33.

Curtea a statuat că, prin condiționarea validității unei clauze atributive de competență de existența unei „convenții” între părți, această dispoziție impune instanței sesizate obligația de a examina mai întâi dacă clauza care îi atribuia competență constituise efectiv obiectul unui consimțământ între părți, care trebuie să fie exprimat în mod clar și precis, și că cerințele de formă impuse la articolul 23 au rolul de a asigura stabilirea efectivă a consimțământului ( 18 ).

34.

Cu alte cuvinte, Curtea consideră că existența unei convenții poate fi dedusă din faptul că cerințele de formă prevăzute la articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 au fost respectate.

35.

În mod clar, având în vedere în special problema consimțământului, o convenție, prin însăși natura sa, este alcătuită și din elemente subiective, dincolo de simple cerințe de formă, ceea ce duce la întrebarea în ce măsură aceste elemente subiective sunt guvernate de articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 și dacă, sau mai degrabă în ce măsură, această dispoziție permite trimiterea la legislația națională în ceea ce privește toate celelalte cerințe ale unei convenții, cum ar fi capacitatea juridică, viciul de consimțământ ( 19 ) și așa mai departe ( 20 ). În consecință, între elementele concrete care se încadrează și cele care nu se încadrează în sfera de aplicare a articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 nu există încă o linie de demarcație pe deplin clară ( 21 ).

36.

Acestea fiind spuse, propunem Curții să rețină că prezenta cauză poate fi soluționată pe baza jurisprudenței existente și nu trebuie să dea naștere, în opinia noastră, la o dezbatere generală cu privire la această linie de demarcație.

37.

În mod evident, instanței de trimitere îi revine obligația de a stabili dacă clauza atributivă de competență a constituit efectiv obiectul unui consimțământ între părți. Având în vedere considerațiile de la punctele 28-33 din prezentele concluzii și informațiile de care dispunem, suntem înclinați să considerăm că aceasta este situația.

38.

Pentru a stabili dacă consimțământul între părți a fost exprimat în mod clar și precis, în conformitate cu jurisprudența menționată mai sus a Curții, trebuie să se examineze dacă cerințele de formă prevăzute la articolul 23 alineatul (1) au fost respectate.

39.

Două aspecte necesită o examinare mai atentă, și anume dacă forma scrisă prevăzută la articolul 23 alineatul (1) litera (a) a fost respectată și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă formularea „instanțele din Paris” este suficient de precisă.

40.

În opinia noastră, răspunsul la ambele întrebări trebuie să fie afirmativ.

41.

Curtea a statuat că, „în cazul în care o clauză atributivă de competență este inclusă în condițiile generale de vânzare ale uneia dintre părți, imprimate pe versoul unui contract, obligația [ca respectiva convenție să fie încheiată în scris] stabilită la articolul 17 primul paragraf din convenție este îndeplinită numai în cazul în care contractul semnat de ambele părți conține o trimitere expresă ( 22 ) la aceste condiții generale” ( 23 ).

42.

Clauza 23 din condițiile contractuale generale ale predecesoarei legale a Alstom, la care s‑a făcut o trimitere directă în contract, prevede în mod clar și fără echivoc că instanțele din Paris sunt competente.

43.

În ceea ce privește problema dacă expresia „instanțele din Paris” este suficient de precisă, considerăm că acesta este cazul. Curtea a statuat că articolul 17 din Convenția de la Bruxelles nu poate fi interpretat în sensul că este necesar ca o clauză atributivă de competență să fie formulată în așa fel încât instanța competentă să poată fi determinată numai pe baza modului său de redactare. Este suficient ca această clauză să indice elemente obiective pe baza cărora părțile au convenit să aleagă o instanță sau mai multe instanțe care să soluționeze litigiile care au survenit sau care pot surveni între ele. Aceste elemente, care trebuie să fie suficient de precise pentru a permite instanței sesizate să verifice dacă este competentă, pot fi stabilite, atunci când este cazul, în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei ( 24 ). În plus, în ceea ce privește argumentul că există mai multe instanțe în Paris susceptibile de a fi competente să se pronunțe asupra unor chestiuni precum cea din cauza în discuție, Curtea a reținut, în Hotărârea Meeth ( 25 ), că articolul 17 din Convenția de la Bruxelles nu poate fi interpretat ca fiind menit să excludă dreptul părților de a conveni asupra a două sau mai multe instanțe pentru soluționarea litigiilor care pot apărea ( 26 ).

44.

Întrebarea care subzistă se referă la legislația în temeiul căreia trebuie să se stabilească care este instanța competentă din Paris. În acest context, am dori să ne referim la faptul că, în Concluziile prezentate în cauza Meeth, avocatul general Capotorti a afirmat că, în ceea ce privește o clauză care desemnează instanțele naționale, „[c]onsiderăm că este clar că o clauză astfel formulată face trimitere în mod implicit la sistemul de norme de competență teritorială în vigoare în statul în cauză cu privire la valoarea [cererii] și la obiect, în scopul stabilirii exacte a instanței în fața căreia trebuie introdusă acțiunea” ( 27 ). În hotărârea pronunțată în cauza respectivă ( 28 ), Curtea pare să ia acest lucru ca atare, fără a oferi detalii suplimentare cu privire la această chestiune. În opinia noastră, același raționament se aplică și în prezenta cauză. Dreptul procedural francez este cel în baza căruia se stabilește exact care instanță din Paris este competentă ( 29 ).

45.

După cum se știe, Regulamentul nr. 44/2001 a fost înlocuit de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 30 ). Acesta din urmă nu se aplică litigiului principal în temeiul dispozițiilor tranzitorii prevăzute la articolul 66 ( 31 ). Cu toate acestea, având în vedere că unul dintre principalele obiectivele ale reformării a fost acela de a spori eficacitatea convențiilor atributive de competență, chiar dacă acest lucru se întâmplă doar în ceea ce privește raportul cu litispendența ( 32 ), propunem să facem o analiză rapidă a noului text.

46.

În prezent, articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că „[d]acă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv” ( 33 ).

47.

Se poate argumenta că această nouă formulare acoperă în prezent toate aspectele de drept material, inclusiv cerințele aplicabile convenției, și că noua formulare încearcă, prin urmare, să schimbe jurisprudența Curții referitoare la determinarea autonomă a existenței unui consimțământ efectiv ( 34 ). Suntem totuși rezervați în a presupune că aceasta este situația. Formularea „cu excepția cazului în care” pare să indice că validitatea unei clauze atributive de competență este prezumată ( 35 ). În plus, nu există nicio indicație în istoria legislativă a reformării că aceasta ar fi menită să schimbe sau să influențeze jurisprudența Curții în această privință ( 36 ). Formularea aleasă în prezent pare mai degrabă să reflecte abordarea adoptată de avocatul general Slynn în Concluziile prezentate în cauza Elefanten Schuh, potrivit căreia, pentru a stabili existența unei convenții atributive de competență – cu privire la aspectele care nu sunt reglementate de dreptul Uniunii ( 37 ), trebuie să se țină seama de dreptul statului membru ale cărui instanțe au fost alese ( 38 ). În schimb, în temeiul articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001, ar trebui mai degrabă să se considere că acest aspect ține de dreptul statului membru ale cărui instanțe au fost sesizate.

48.

În orice caz, nimic nu indică, în prezenta cauză, că există îndoieli cu privire la validitatea de fond a convenției atributive de competență. Prin urmare, nu este necesar să se facă referire la dreptul material.

49.

În opinia noastră, principalul motiv pentru care formularea citată anterior a fost adăugată la textul actualului articol 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 este alinierea acestui articol la textul articolului 5 din Convenția de la Haga privind acordurile de alegere a forului ( 39 ), care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2015 ( 40 ). Potrivit alineatului (1) al acestui articol, „[i]nstanța sau instanțele unui stat contractant desemnate în cadrul unui acord de alegere exclusivă a forului au competența de a soluționa un litigiu căruia i se aplică acordul, cu excepția cazului în care acordul este nul de drept în conformitate cu legislația statului respectiv” ( 41 ).

50.

Uniunea Europeană este atât membru al Conferinței de la Haga de drept internațional privat ( 42 ), cât și parte contractantă la Convenția de la Haga privind acordurile de alegere a forului ( 43 ). Având în vedere că domeniul reglementat de convenție este cuprins într‑un domeniu în care Uniunea, în temeiul Regulamentelor nr. 44/2001 și nr. 1215/2012, și‑a exercitat competența, există un interes în realizarea unei alinieri maxime între convenție și sistemul instituit de Uniune prin regulamentele respective.

51.

La un nivel mai general, în temeiul articolului 3 litera (b) din Convenția de la Haga din 2005, un acord de alegere a forului care desemnează instanțele unui stat contractant ori una sau mai multe instanțe ale unui stat contractant se consideră a fi exclusiv, cu excepția cazului în care părțile au prevăzut în mod expres altfel. În plus, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, raportul explicativ privind convenția ( 44 ) tratează în mod specific chestiunea unui acord referitor la instanțele unui stat în general sau la una sau mai multe instanțe specifice dintr‑un stat ( 45 ).

52.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă după cum urmează la cea de a doua întrebare preliminară formulată de Pécsi Törvényszék (Tribunalul din Pécs):

„O clauză inclusă în condițiile contractuale generale ale uneia dintre părți și la care se face trimitere în contractul încheiat între părți, clauză care conferă jurisdicție exclusivă și definitivă instanțelor unui anumit oraș dintr‑un stat membru pentru a soluționa litigiile care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă de către părți, trebuie interpretată ca o «convenție atributivă de competență», în sensul articolului 23 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.”