HOTĂRÂREA CURȚII

din 11 iulie 1974(1)

În cauza C‑8/74,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de tribunal de première instance de Bruxelles, în procedura penală aflată pe rolul acestei instanțe între

Procureur du Roi

și

Benoît și Gustave Dassonville

și în acțiunea civilă între

SA Ets Fourcroy

SA Breuval et Cie

și

Benoît și Gustave Dassonville,

cu privire la interpretarea articolelor 30-33, 36 și 85 din Tratatul CEE,

CURTEA,

compusă din domnii R. Lecourt, președinte, A. M. Donner, M. Sørensen, președinți de cameră, R. Monaco, J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore, H. Kutscher, C. Ó Dálaigh, A. J. Mackenzie Stuart (raportor), judecători,

avocat general: A. Trabucchi,

grefier: domnul A. Van Houtte,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Având în vedere că, prin Hotărârea din 11 ianuarie 1974, primită la grefa Curții la 8 februarie 1974, tribunal de première instance de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles) a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări cu privire la interpretarea articolelor 30, 31, 32, 33, 36 și 85 din Tratatul CEE, referitoare la cerința prezentării unui document oficial emis de guvernul țării exportatoare pentru produsele cu denumire de origine;

2        că, prin intermediul primei întrebări, se solicită să se stabilească dacă o normă administrativă națională care interzice importul unor mărfuri care poartă o denumire de origine, în cazul în care aceste mărfuri nu sunt însoțite de un document oficial emis de statul exportator și care atestă dreptul de a utiliza această denumire, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative în sensul articolului 30 din tratat;

3        că această întrebare a fost formulată în cadrul unei acțiuni penale declanșate în Belgia împotriva unor comercianți care au dobândit în mod legal un lot de Scotch whisky aflat în liberă circulație în Franța și pe care l‑au importat în Belgia fără a fi în posesia unui certificat de origine emis de autoritatea vamală britanică, cu încălcarea unei reglementări naționale;

4        că din dosar și din dezbateri reiese că un comerciant care intenționează să importe în Belgia Scotch whisky aflat deja în liberă circulație în Franța nu poate să își procure un astfel de certificat decât cu mare dificultate, spre deosebire de importatorul care importă direct din statul producător;

5        având în vedere că orice reglementare comercială a statelor membre de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului intracomunitar trebuie considerată o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative;

6        că, atât timp cât nu este instituit un regim comunitar care să garanteze consumatorilor autenticitatea denumirii de origine a unui produs, în cazul în care un stat membru adoptă măsuri pentru a preveni practici neloiale în această privință, acesta poate proceda totuși în acest sens, cu condiția ca aceste măsuri să fie rezonabile și ca mijloacele de probă solicitate să nu aibă ca efect împiedicarea comerțului între statele membre și să fie, în consecință, accesibile tuturor resortisanților;

7        că, fără a fi necesar nici măcar să se analizeze dacă astfel de măsuri intră sau nu intră sub incidența articolului 36, acestea nu pot, în niciun caz, în temeiul principiului enunțat în a doua teză a acestui articol, să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție deghizată în comerțul între statele membre;

8        că această situație poate să se regăsească în cazul formalităților cerute de către un stat membru pentru justificarea originii unui produs pe care numai importatorii direcți ar fi, practic, în măsură să le îndeplinească fără să se confrunte cu dificultăți serioase;

9        că, prin urmare, solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este mai dificil de obținut de importatorii unui produs autentic care a fost pus în liberă circulație în mod legal într‑un alt stat membru decât de importatorii aceluiași produs care provine direct din țara de origine constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative incompatibile cu tratatul;

10      având în vedere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, se solicită să se stabilească dacă este nul un acord care are ca efect restrângerea concurenței și afectarea comerțului între statele membre în cazul în care este coroborat cu o reglementare națională referitoare la certificatul de origine, atunci când acordul se limitează la a autoriza sau la a nu interzice utilizarea acestei reglementări de către importatorul exclusiv pentru a împiedica importuri paralele;

11      având în vedere că un acord de exclusivitate intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 85 în cazul în care acesta împiedică, în drept sau în fapt, ca produsele respective să fie importate din alte state membre în zona protejată, de către alte persoane decât importatorul exclusiv;

12      că, în special, un acord de exclusivitate poate să afecteze comerțul între statele membre și poate avea ca efect împiedicarea concurenței, atât timp cât concesionarul poate împiedica importurile paralele care provin din alte state membre pe teritoriul care face obiectul concesiunii, ca urmare a efectelor combinate ale acordului și ale unei legislații naționale care impune exclusiv un anumit mijloc de probă a autenticității;

13      având în vedere că, pentru a aprecia dacă această situație se regăsește în speță, trebuie să se ia în considerare nu numai drepturile și obligațiile care decurg din clauzele acordului, ci și contextul economic și juridic în care acesta se situează și, în special, existența eventuală a unor acorduri similare încheiate între același producător și concesionarii stabiliți în alte state membre;

14      că, în această privință, menținerea într‑un stat membru a unor prețuri sensibil mai ridicate decât cele practicate într‑un alt stat membru poate determina examinarea aspectului dacă acordul de exclusivitate nu este utilizat pentru a‑i împiedica pe importatori să obțină mijloacele de probă a autenticității produsului respectiv impuse de o reglementare națională de tipul la care se referă întrebarea;

15      că faptul că un acord se limitează la a autoriza sau la a nu interzice o astfel de reglementare națională nu este totuși, în sine, suficient pentru a considera acordul nul de drept.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

16      Având în vedere că, în ceea ce privește cheltuielile efectuate de guvernele Belgiei și Regatului Unit, precum și de Comisia Comunităților Europene, care au prezentat observații Curții, acestea nu pot face obiectul unei rambursări;

17      că, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit în cursul litigiului pendinte la tribunal de première instance de Bruxelles, este de competența acestuia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându‑se asupra întrebărilor adresate de tribunal de première instance de Bruxelles prin Hotărârea din 11 ianuarie 1974, hotărăște:

1)      Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este mai dificil de obținut de importatorii unui produs autentic aflat în liberă circulație în mod legal într‑un alt stat membru decât de importatorii aceluiași produs care provine direct din țara de origine constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative incompatibile cu tratatul;

2)      faptul că un acord se limitează la a autoriza sau la a nu interzice utilizarea unei astfel de reglementări naționale nu este, în sine, suficient pentru a considera acordul nul de drept.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 11 iulie 1974.

1 Limba de procedură: franceza.