RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU privind transpunerea de către statele membre a deciziilor-cadru 2008/909/JAI, 2008/947/JAI și 2009/829/JAI privind recunoașterea reciprocă în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate, în cazul deciziilor de probațiune și al sancțiunilor alternative și în cazul măsurilor de supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă /* COM/2014/057 final */
CUPRINS 1........... Introducere................................................................................................................... 3 2........... Contextul deciziilor-cadru: un
pachet legislativ coerent și complementar.................. 4 3........... Stadiul transpunerii și
consecințele netranspunerii.................................................... 5 4........... Evaluare preliminară a legilor
de transpunere primite................................................... 6 4.1........ Rolul persoanei vizate în procesul
de transfer.............................................................. 7 4.2........ Principiul încrederii reciproce:
interdicția, în principiu, de a adapta hotărârea de condamnare 8 4.3........ Hotărâri ulterioare: diferențe
în executarea pedepsei.................................................. 8 4.4........ Obligația de a accepta un
transfer, cu excepția cazului în care există motive de refuz 9 4.5........ Termene...................................................................................................................... 10 4.6........ Legătura dintre deciziile-cadru
și Decizia-cadru privind mandatul european de arestare 10 4.7........ Declarații privind dispozițiile
tranzitorii.................................................................. 11 5........... Un nou cadru juridic pentru
asigurarea faptului că legislația din al treilea pilon este
aplicată în practică 11 6........... Concluzii..................................................................................................................... 12 RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL
EUROPEAN ȘI CONSILIU privind transpunerea de către statele
membre a deciziilor-cadru 2008/909/JAI, 2008/947/JAI și 2009/829/JAI
privind recunoașterea reciprocă în cazul hotărârilor
judecătorești în materie penală care impun pedepse sau
măsuri privative de libertate, în cazul deciziilor de probațiune și
al sancțiunilor alternative și în cazul măsurilor de
supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă 1. Introducere Într-un spațiu european comun de justiție
bazat pe încredere reciprocă, UE a luat măsuri pentru a se asigura
că nerezidenții care fac obiectul procedurilor penale beneficiază
de același tratament ca și rezidenții. Acest lucru este deosebit
de semnificativ dat fiind numărul important de cetățeni ai UE
care se află în închisori în alte state membre. În acest spirit, UE a adoptat în 2008 și în 2009
trei decizii-cadru complementare ale căror termene de transpunere au
expirat: –
Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului[1] privind aplicarea
principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătorești în materie penală care impun pedepse sau
măsuri privative de libertate (Decizia-cadru privind transferul deținuților)
trebuia transpusă până la data de 5 decembrie 2011. Pe de o parte,
aceasta permite unui stat membru să execute o pedeapsă cu închisoarea
pronunțată într-un alt stat membru împotriva unei persoane care
rămâne în primul stat membru. Pe de altă parte, decizia stabilește
un sistem de transfer al deținuților condamnați în statul membru
ai cărui cetățeni sunt sau unde își au reședința
obișnuită (sau în alt stat membru cu care au legături strânse)
pentru executarea pedepsei cu închisoarea. –
Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului[2] privind aplicarea
principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea
supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor
alternative (Decizia-cadru privind măsurile de probațiune și
sancțiunile alternative) trebuia transpusă până la data de 6
decembrie 2011. Aceasta se aplică mai multor alternative la detenție și
măsurilor care facilitează eliberarea înainte de termen (cum ar fi
obligația de a nu intra în anumite localități, de a presta
activități în folosul comunității sau ordinele legate de reședință,
de formare sau de activitățile profesionale). Hotărârea privind
probațiunea sau o altă sancțiune alternativă poate fi executată
în alt stat membru, atât timp cât persoana își dă consimțământul
în acest sens. –
Decizia-cadru 2009/829/JAI
a Consiliului[3] privind aplicarea, între statele membre ale
Uniunii Europene, a principiului recunoașterii reciproce în materia
deciziilor privind măsurile de supraveghere judiciară ca
alternativă la arestarea preventivă (Decizia-cadru privind ordinul
european de supraveghere judiciară) trebuia transpusă până
la data de 1 decembrie 2012. Aceasta se referă la eliberarea provizorie în
faza precontencioasă și va permite transferarea unei măsuri de
supraveghere neprivativă de libertate (de exemplu, obligația de a
rămâne într-un anumit loc sau obligația de a se prezenta la date
stabilite în fața unei anumite autorități) din statul membru în
care persoana nerezidentă este suspectată de comiterea unei infracțiuni
în statul membru în care își are reședința obișnuită.
Acest lucru va permite ca, în loc să fie plasată în arest preventiv,
persoana suspectată să facă obiectul unei măsuri de
supraveghere în statul membru de origine până când începe procesul în alt
stat membru. Evaluarea numeroaselor răspunsuri la Cartea
verde a Comisiei din iunie 2011 privind aplicarea legislației UE
referitoare la detenție în cadrul justiției penale[4] a arătat că transpunerea corectă
și la timp a acestor decizii-cadru ar trebui să aibă o
prioritate absolută. Scopul prezentului raport este, prin urmare,
dublu: în primul rând, evaluarea stadiului transpunerii deciziilor-cadru în
contextul prerogativelor Comisiei de a iniția proceduri de constatare a
neîndeplinirii obligațiilor începând cu data de 1 decembrie 2014[5] și, în al doilea
rând, efectuarea unei evaluări preliminare a legilor naționale de
transpunere primite deja de Comisie. 2. Contextul
deciziilor-cadru: un pachet legislativ coerent și complementar În fiecare an, zeci de mii de cetățeni
ai UE sunt învinuiți de săvârșirea unor infracțiuni sau
condamnați în alt stat membru al Uniunii Europene. Adesea, instanțele
penale ordonă reținerea nerezidenților deoarece există
temerea că aceștia nu se vor întoarce pentru a lua parte la proces.
Într-o situație similară, o persoană suspectată
rezidentă în țara respectivă ar beneficia, de multe ori, de o
măsură de supraveghere judiciară mai puțin coercitivă,
cum ar fi prezentarea la un post de poliție sau interdicția de a
călători. Deciziile-cadru trebuie să fie considerate
drept un pachet legislativ coerent și complementar care abordează
problema detenției cetățenilor UE în alte state membre și
care are potențialul de a conduce la o reducere a măsurilor de arest
preventiv sau la facilitarea reintegrării sociale a deținuților
în context transfrontalier. În realitate, există legături operaționale
între cele trei decizii-cadru, dar și între acestea și Decizia-cadru
privind mandatul european de arestare[6]. Transpunerea corespunzătoare a Deciziei-cadru
privind ordinul european de supraveghere judiciară de către
toate statele membre va permite persoanelor suspecte care fac obiectul unui
mandat european de arestare să revină neîntârziat în țara lor de
reședință până la începerea procesului în alt stat membru.
Se vor evita astfel perioade lungi de arest preventiv într-o țară
străină ca urmare a executării unui mandat european de arestare,
înainte de desfășurarea efectivă a procesului. În plus,
transpunerea corespunzătoare a Deciziei-cadru privind măsurile de
probațiune și sancțiunile alternative va încuraja impunerea
de către instanțe a unor sancțiuni alternative - care
urmează să fie executate în străinătate - în locul
pedepselor cu închisoarea, având garanția că persoana în cauză
va fi supravegheată în mod corespunzător în alt stat membru. Există, de asemenea, o legătură
între Decizia-cadru privind ordinul european de supraveghere judiciară
și Decizia-cadru privind măsurile de probațiune și sancțiunile
alternative. Într-adevăr, după ce persoana învinuită a fost
deja trimisă înapoi în temeiul Deciziei-cadru privind ordinul european
de supraveghere judiciară în etapa premergătoare procesului și
a demonstrat că respectă condițiile impuse în etapa preprocesuală,
instanța va fi în mod natural mai înclinată să impună, în
etapa postprocesuală, o sancțiune alternativă (în loc de
închisoare) care să poată fi executată în străinătate. În plus, articolul 25 din Decizia-cadru privind transferul
deținuților se referă la executarea sentințelor ca
urmare a unui mandat european de arestare. Această dispoziție,
coroborată cu articolul 4 alineatul (6) și cu articolul 5 alineatul (3)
din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare, permite unui
stat membru să refuze să predea cetățenii, rezidenții
sau persoanele care locuiesc în acel stat membru, în cazul în care respectivul
stat membru se angajează să asigure executarea pedepsei cu
închisoarea în conformitate cu Decizia-cadru privind transferul deținuților. Utilizarea deplină a potențialului
acestui pachet legislativ necesită transpunerea corectă a
deciziilor-cadru în legislația națională. 3. Stadiul
transpunerii și consecințele netranspunerii La momentul redactării prezentului raport, un
număr de 10, 14 și, respectiv, 16 state membre nu transpuseseră
încă deciziile-cadru, la peste 2 ani și, respectiv, la peste 1 an
de la expirarea termenului de transpunere. Comisia a primit notificări
privind legile naționale de transpunere doar din partea următoarelor
state membre: –
în ceea ce privește Decizia-cadru privind transferul
deținuților: din partea DK, FI, IT, LU și UK,
în termenul de transpunere, și din partea AT, BE, CZ, FR, HR, HU, LV,
MT, NL, PL, RO, SI și SK, după expirarea acestui termen. –
în ceea ce privește Decizia-cadru privind măsurile
de probațiune și sancțiunile alternative: din partea DK
și FI, în termenul de transpunere, și din partea AT, BE,
BG, CZ, HR, HU, LV, NL, PL, RO, SI și SK, după expirarea
acestui termen. –
în ceea ce privește Decizia-cadru privind ordinul
european de supraveghere judiciară: din partea DK, FI, LV
și PL, în termenul de transpunere, și din partea AT, CZ, HR,
HU, NL, RO, SI și SK, după expirarea acestui termen. Nu s-au
primit notificări din partea următoarelor
state membre[7]: –
în ceea ce privește Decizia-cadru privind transferul
deținuților: BG, CY, DE, EE, EL, ES, IE, LT, PT și SE. –
în ceea ce privește Decizia-cadru privind măsurile
de probațiune și sancțiunile alternative: CY, DE, EE, EL,
ES, FR, IE, IT, LT, LU, MT, PT, SE și UK. –
în ceea ce privește Decizia-cadru privind ordinul
european de supraveghere judiciară: BE, BG, CY, DE, EE, EL, ES, FR,
IE, IT, LT, LU, MT, PT, SE și UK. În anexa la documentul de lucru al serviciilor
Comisiei se află un tabel privind stadiul transpunerii deciziilor-cadru,
alături de un tabel privind declarațiile făcute de statele
membre în acest context. Deciziile-cadru trebuie să fie transpuse de
statele membre la fel ca orice alt element al acquis-ului UE. Prin natura lor,
deciziile-cadru sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce privește
rezultatul care trebuie obținut, dar se lasă la latitudinea
autorităților naționale alegerea formei și a metodei de
transpunere. Deciziile-cadru nu au un efect direct. Cu toate acestea,
principiul interpretării conforme este obligatoriu în legătură
cu deciziile-cadru adoptate în contextul titlului VI din Tratatul privind
Uniunea Europeană[8]. Netranspunerea deciziilor-cadru de către
unele state membre este foarte problematică întrucât acele state membre
care au transpus în mod corespunzător deciziile-cadru nu pot beneficia de
dispozițiile privind cooperarea în relațiile lor cu acele state
membre care nu le-au transpus la timp. Într-adevăr, principiul recunoașterii
reciproce, care este piatra de temelie a spațiului de justiție,
necesită o transpunere reciprocă; respectarea acestui principiu nu
poate fi asigurată dacă instrumentele legislative nu sunt transpune
în mod corect în cele două state membre în cauză. Ca urmare, atunci
când cooperează cu un stat membru care nu a transpus deciziile-cadru la
timp, chiar și acele state membre care au făcut acest lucru vor
trebui să continue să aplice convențiile corespunzătoare
ale Consiliului Europei, atunci când transferă deținuți sau
execută hotărâri pronunțate în alte state membre. 4. Evaluare
preliminară a legilor de transpunere primite În cursul reuniunilor la nivel de experți din
statele membre, a devenit clar că anumite aspecte și dispoziții
legislative necesită o atenție sporită. Această concluzie a
fost confirmată și de o analiză preliminară a legilor de
transpunere ale statelor membre primite deja de Comisie. Prin urmare, prezentul raport se concentrează
pe articolele care constituie partea principală a deciziilor-cadru, prin
prisma obiectivelor acestora. Întrucât prezentul raport se referă la cele
trei decizii-cadru, articolele sunt grupate pe domenii. Întrucât aceasta este o evaluare preliminară,
este prea devreme să se tragă concluzii generale cu privire la
calitatea transpunerii. Aceasta se datorează, de asemenea, faptului
că multe state membre nu și-au respectat încă obligația de
a transpune deciziile-cadru. În plus, până în prezent, statele membre au
dobândit puțină experiență practică în aplicarea
deciziilor-cadru. La momentul redactării prezentului raport, Comisia
primise un număr limitat de informații orientative privind aplicarea
practică a deciziilor-cadru, din partea unui număr de trei state
membre (BE, FI și NL). Numărul redus de cifre disponibile arată
că Decizia-cadru privind transferul deținuților este deja
utilizată, în timp ce nu s-au efectuat încă transferuri în temeiul
Deciziei-cadru privind măsurile de probațiune și sancțiunile
alternative sau în temeiul Decizieicadru privind ordinul european de
supraveghere judiciară. Ar trebui subliniate eforturile depuse de statele
membre care au transpus deciziilecadru la timp, iar observațiile privind
aceste state membre ar trebui înțelese din perspectiva abordării
Comisiei de a oferi asistență în procesul de transpunere. 4.1. Rolul
persoanei vizate în procesul de transfer (Articolul 6 din Decizia-cadru privind
transferul deținuților, articolul 5 din Deciziacadru privind măsurile de probațiune și sancțiunile
alternative și articolul 9 din Decizia-cadru privind ordinul european de
supraveghere judiciară) Din cauza importanței reabilitării
sociale ca principiu călăuzitor al deciziilor-cadru, în legislația
de transpunere a statelor membre trebuie să se prevadă că
persoana vizată este consultată în mod adecvat în ceea ce privește
deciziile de transfer. Cu toate acestea, articolul 6 din Decizia-cadru
privind transferul deținuților prevede posibilitatea
efectuării transferului fără acordul persoanei condamnate, în anumite
condiții. Întrucât aceasta este o noutate în comparație cu Convenția
Consiliului Europei din 1983[9],
este important ca statele membre să transpună corect această
dispoziție. Legile de transpunere ar trebui să prevadă
posibilitatea efectuării unui transfer al persoanei condamnate
fără consimțământul acesteia numai în cele trei situații
limitativ prevăzute la articolul respectiv din decizia-cadru. Ar trebui
prevăzute cel puțin dispoziții privind luarea în considerare a
opiniei persoanei condamnate (în cazul în care aceasta se află încă
în statul emitent), furnizarea de informații persoanei condamnate,
consultarea dintre autoritățile competente și posibilitatea ca
autoritățile statului executant să prezinte un aviz motivat. Dintr-o analiză preliminară a legilor de
transpunere ale statelor membre rezultă că nu se prevede întotdeauna
în mod expres faptul că persoana ar trebui să fie notificată și
că acesteia ar trebui să i se dea posibilitatea să își
exprime opinia, de care trebuie să se țină seama. În conformitate cu Decizia-cadru privind măsurile
de probațiune și sancțiunile alternative, consimțământul
persoanei condamnate este necesar întotdeauna, cu excepția cazului în care
persoana a revenit în statul de executare, caz în care consimțământul
este implicit. Acest lucru este important deoarece această deciziecadru
nu poate fi utilizată împotriva voinței persoanei în cauză. Motivul
este că această decizie-cadru se aplică numai în cazul în care
persoana a fost deja eliberată în statul emitent, intenționează
să se întoarcă ca persoană liberă în țara sa de
origine și este pregătită să coopereze cu autoritățile
de supraveghere. Același lucru este valabil și în cazul
Deciziei-cadru privind ordinul european de supraveghere judiciară,
care se referă la etapa preprocesuală în cazul în care persoana
respectivă este încă prezumată nevinovată. Comisia va evalua dacă legile de transpunere
ale statelor membre prevăd în mod corect o procedură eficace prin
care se acordă un rol persoanei condamnate în procesul de transfer. 4.2. Principiul
încrederii reciproce: interdicția, în principiu, de a adapta
hotărârea de condamnare (Articolul 8 din Decizia-cadru privind
transferul deținuților, articolul 9 din Deciziacadru privind măsurile de probațiune și sancțiunile
alternative și articolul 13 din Decizia-cadru privind ordinul european de
supraveghere judiciară) Este important să se găsească un
echilibru corect între pedeapsa impusă inițial și tradițiile
juridice ale statelor membre, astfel încât să nu se nască conflicte
care ar putea afecta negativ funcționarea deciziilor-cadru. Întrucât
deciziile-cadru se bazează pe încrederea reciprocă în sistemele juridice
ale statelor membre, hotărârea instanței din statul emitent ar trebui
să fie respectată și, în principiu, nu ar trebui să existe
nicio revizuire sau adaptare a acesteia. Pedeapsa poate fi adaptată numai
în cazul în care durata sau natura sa nu este compatibilă cu dreptul
intern al statului de executare (cum ar fi o pedeapsă maximă
legală). Cu toate acestea, pedeapsa adaptată trebuie să
corespundă, cât mai îndeaproape posibil, pedepsei pronunțate în
statul emitent. Adaptarea nu poate să agraveze pedeapsa pronunțată
în statul emitent în ceea ce privește natura sau durata acesteia. Unele state membre au extins posibilitățile
de adaptare prin adăugarea unor condiții suplimentare (PL, LV).
Statul de executare dobândește astfel posibilitatea de a evalua dacă
pedeapsa impusă în statul emitent corespunde pedepsei care ar fi fost
impusă în mod normal pentru această infracțiune în statul de
executare. Acest lucru contravine obiectivelor și spiritului deciziei-cadru. Cu privire la pedepsele neprivative de libertate,
Decizia-cadru privind măsurile de probațiune și sancțiunile
alternative asigură faptul că o sancțiune alternativă
poate fi transferată, chiar dacă acest tip de sancțiune nu ar fi
impusă pentru o infracțiune similară în statul membru de
executare. În plus, întrucât statele membre trebuie să prevadă cel puțin
măsurile de probațiune și sancțiunile alternative menționate
la articolul 4 alineatul (1) din această decizie-cadru, un efect secundar
pozitiv va fi promovarea și apropierea sancțiunilor alternative detenției
în diferitele state membre. O evaluare preliminară a legislației
arată că unele state membre nu au transpus toate măsurile
obligatorii (BG, PL). Același lucru este valabil și în cazul
Deciziei-cadru privind ordinul european de supraveghere judiciară
în temeiul căreia statele membre trebuie să prevadă cel puțin
cele șase măsuri obligatorii, după cum se prevede la articolul 8
alineatul (1). HU permite transferul doar în cazul a trei măsuri de
supraveghere judiciară. 4.3. Hotărâri
ulterioare: diferențe în executarea pedepsei (Articolul
17 din Decizia-cadru privind transferul deținuților, articolul 14 din
Deciziacadru
privind măsurile de probațiune și sancțiunile alternative și
articolul 18 din Decizia-cadru privind ordinul european de supraveghere
judiciară) Perioada pe care persoana condamnată o va
petrece efectiv în închisoare va depinde în mare măsură de dispozițiile
privind eliberarea înainte de termen și condiționată în statul
de executare. Diferențele dintre statele membre sunt considerabile în
această privință: în unele state membre, persoana
condamnată este eliberată după executarea a două treimi din
pedeapsă, în timp ce în alte state membre după executarea unei treimi
din pedeapsă. Articolul 17 din Decizia-cadru privind transferul
deținuților prevede ca executarea unei pedepse, inclusiv condițiile
pentru eliberarea înainte de termen și condiționată, să fie
reglementată de legislația statului de executare. Cu toate acestea,
statul membru respectiv trebuie să informeze, la cerere, statul membru
care a pronunțat inițial pedeapsa în legătură cu normele în
vigoare în statul de executare privind eliberarea înainte de termen și
condiționată. În cazul în care în statul emitent există temeri
în sensul că transferul ar duce, din perspectiva sa, la o eliberare
prematură, acesta poate decide să nu transfere persoana în cauză
și să retragă certificatul. Prin urmare, este important ca
statele membre să transpună în mod corect această obligație
de informare la cerere și înainte de transferul și de executarea
pedepsei, ceea ce nu este cazul în legile de transpunere ale unor state membre.
Comisia va încuraja schimbul de informații
privind eliberarea înainte de termen și condiționată prin baze
de date în cooperare cu statele membre și cu părțile interesate. 4.4. Obligația
de a accepta un transfer, cu excepția cazului în care există motive
de refuz (Articolul
9 din Decizia-cadru privind transferul deținuților, articolul 11 din
Deciziacadru
privind măsurile de probațiune și sancțiunile alternative și
articolul 15 din Decizia-cadru privind ordinul european de supraveghere
judiciară) Una dintre noutățile aduse de deciziile-cadru
este că impun, în principiu, obligația de a accepta cererile de
transfer. Aceasta derivă din principiul recunoașterii reciproce, pe
care se bazează deciziile-cadru, și se reflectă în acea dispoziție
comună a deciziilor-cadru potrivit căreia statul de executare trebuie
să recunoască o hotărâre judecătorească ce i-a fost
transmisă de statul emitent. Transferurile pot fi refuzate doar în situații
limitate, în special în cazul în care se aplică motivele de refuz menționate
în diferitele decizii-cadru. Dimpotrivă, nu există nicio obligație
pentru statul emitent de a transmite o hotărâre judecătorească
[a se vedea articolul 4 alineatul (5) din Decizia-cadru privind transferul
deținuților]. O analiză preliminară a legilor de
transpunere în statele membre arată că există diferențe
semnificative în transpunerea motivelor de refuz. Unele state membre nu au
transpus toate motivele de refuz, astfel cum sunt prevăzute în
deciziile-cadru (HU, LU, NL, DK, LV), iar altele au adăugat motive
suplimentare (AT, BE, DK). Unele state membre au transpus în mod corect
motivele de refuz cu titlu facultativ pentru autoritatea competentă (FI,
LV, BG), în timp ce altele le-au transpus ca fiind obligatorii (AT, IT, MT,
SK), iar în alte state membre, rezultatul final al transpunerii constă
într-o soluție mixtă de motive obligatorii și opționale
(BE, DK, HU, LU, NL și PL). Transpunerea unor motive suplimentare de refuz și
conferirea unui caracter obligatoriu acestora par în contradicție atât cu
litera, cât și cu spiritul deciziilorcadru. În legătură cu caracterul opțional
al aplicării motivelor de refuz de către autoritățile
competente care vor lua decizia privind recunoașterea și executarea,
textul deciziilorcadru prevede în mod clar că autoritatea competentă
„poate” refuza recunoașterea hotărârii judecătorești și
executarea pedepsei dacă se aplică motivele de refuz. Această
formulare indică faptul că autoritatea competentă ar trebui
să aibă libertatea de a decide, de la caz la caz, dacă să
invoce sau nu un motiv de refuz, ținând seama de aspectul
reabilitării sociale care stă la baza tuturor celor trei deciziicadru.
Motivele de refuz ar trebui, prin urmare, să fie transpuse ca fiind
facultative pentru autoritatea competentă. Această abordare este în spiritul deciziilor-cadru, care
prevăd că transferul trebuie să consolideze perspectivele de
reabilitare socială și poate avea loc la cererea expresă a
persoanei acuzate sau condamnate. Într-un astfel de caz, o obligație de a
refuza transferul întrucât unul dintre motivele de refuz nu se aplică nu
ar fi, în mod normal, în interesul persoanei condamnate. 4.5. Termene (Articolul 12 din
Decizia-cadru privind transferul deținuților, articolul 12 din
Deciziacadru
privind măsurile de probațiune și sancțiunile alternative și
articolul 12 din Decizia-cadru privind ordinul european de supraveghere
judiciară) Deciziile-cadru stabilesc un nou sistem,
simplificat și mai eficient, de transferare a pedepselor, menit să
faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară. În acest sens,
ele prevăd termenele în care transferul trebuie efectuat. Termenele ar trebui transpuse de statele membre
astfel încât, ca regulă generală, hotărârea definitivă,
inclusiv în căile de atac, să fie pronunțată în termenul
stabilit. Termenul poate fi depășit numai în circumstanțe excepționale. Deși se admite în mod unanim că toate
statele membre ar trebui să se asigure că persoanele condamnate își
pot exercita drepturile conferite de lege și pot dispune de căi de
atac în conformitate cu legislația lor națională, AT, HU și
LV nu au prevăzut în legea/legislația de transpunere un termen maxim
pentru pronunțarea hotărârilor de soluționare a contestării
procedurilor de transfer. Statele membre ar trebui să asigure
echilibrul dintre integrarea căilor de atac în sistemul lor și
importanța respectării termenelor prevăzute de deciziile-cadru[10]. 4.6. Legătura
dintre deciziile-cadru și Decizia-cadru privind mandatul european de
arestare (articolul 25 din Decizia-cadru privind
transferul deținuților și articolul 21 din Decizia-cadru privind
ordinul european de supraveghere judiciară) Articolul 25 din Decizia-cadru privind transferul
deținuților, coroborat cu articolul 4 alineatul (6) și cu
articolul 5 alineatul (3) din Decizia-cadru privind mandatul european de
arestare, permite unui stat membru să refuze predarea unei persoane
care face obiectul unui mandat european de arestare (sau să permită o
predare cu condiția ca persoana să fie returnată în statul
membru respectiv) atunci când persoana căutată este cetățean
sau rezident al acelui stat ori locuiește în acel stat membru, în cazul în
care respectivul stat membru se angajează să execute pedeapsa cu
închisoarea în conformitate cu Decizia-cadru privind transferul deținuților. Unele state membre nu au indicat în legea lor de
transpunere că dispozițiile lor interne de transpunere a
Deciziei-cadru privind transferul deținuților ar trebui
să se aplice în situațiile de mai sus (DK, HU, LU, LV, MT și
SK). AT prevede această posibilitate doar în cazul în care cererea de
predare se referă la cetățenii proprii. În loc să respecte
obligația de a executa pedeapsa astfel cum a fost impusă în statul
emitent, NL și-a rezervat dreptul de a efectua o evaluare a
compatibilității pedepsei cu închisoarea prevăzute cu cea care
ar fi fost aplicată în Țările de Jos pentru infracțiunea în
cauză. Acest lucru pare să fie contrar literei și spiritului
acestor decizii-cadru. Articolul 21 din Decizia-cadru privind ordinul
european de supraveghere judiciară prevede posibilitatea emiterii unui
mandat european de arestare pentru a readuce persoana, atunci când aceasta
trebuie să compară în fața instanței sau în cazul în care
are obligația de a se întoarce deoarece nu îndeplinește condițiile
impuse de ordinul european de supraveghere judiciară. Nu toate statele
membre au transpus articolul 21 (HU, LV și PL). Acest lucru este
regretabil, având în vedere faptul că, prin natura sa, un ordin european
de supraveghere judiciară ar fi foarte util pentru a permite persoanelor
care vor face obiectul unui proces pentru fapte relativ minore să se
întoarcă în țara lor până la începerea procesului. Ca recunoaștere
a acestui fapt, articolul 21 din Decizia-cadru privind ordinul european de
supraveghere judiciară suprimă în mod expres cerința care se
aplică în mod normal unui mandat european de arestare, și anume ca
infracțiunea pentru care este emis mandatul european de arestare să
fie pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate cu o
durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni[11]. 4.7. Declarații
privind dispozițiile tranzitorii (Articolul 28 Decizia-cadru privind transferul
deținuților) Articolul 28 din Decizia-cadru privind transferul
deținuților permite statelor membre să facă o declarație,
la adoptarea deciziei-cadru, prin care să indice faptul că, în ceea
ce privește hotărârile judecătorești definitive pronunțate
înainte de o anumită dată (care nu poate depăși termenul de
5 decembrie 2011), acestea vor continua să aplice instrumentele juridice
existente privind transferul persoanelor condamnate. Data adoptării
acestei decizii-cadru a fost 27 noiembrie 2008. Din informațiile trimise Comisiei reiese
că patru state membre (IE, MT, NL și PL) au făcut astfel de
declarații. Cu toate acestea, conform celor mai recente informații
primite de Comisie, IE, MT și PL au depășit data adoptării
acestei decizii-cadru, și anume, 27 noiembrie 2008. În opinia Comisiei,
aceste declarații nu sunt valabile, iar statele membre în cauză ar
trebui să elimine fără întârziere aceste termene din legislația
lor de transpunere existentă sau propusă. 5. Un
nou cadru juridic pentru asigurarea faptului că legislația din al
treilea pilon este aplicată în practică Deciziile-cadru care au fost adoptate în cadrul așa-numitului
„al treilea pilon” au fost convenite în unanimitate de către toate statele
membre, care s-au angajat să le pună în aplicare înainte de expirarea
datei de transpunere. În consecință, statele membre au creat o
ordine juridică obligatorie, ca și în alte domenii ale legislației
UE, chiar dacă nu este disponibil niciun mecanism coercitiv până la
expirarea perioadei de tranziție, în conformitate cu Protocolul nr. 36 la
Tratatul de la Lisabona. Se admite în mod unanim că forța
executorie a legislației UE, care include măsurile adoptate în cadrul
celui de al treilea pilon, nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție
de nivelul de transpunere în ordinea juridică națională
fără a pune în pericol realizarea unei cooperări judiciare
efective. De la 1 decembrie 2014, Curtea de Justiție a
UE va fi pe deplin competentă, inclusiv în ceea ce privește
hotărârile preliminare privind interpretarea legislației, în domeniul
cooperării polițienești și al cooperării judiciare în
materie penală. Comisia și statele membre vor avea dreptul de a iniția
acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva acelor
state membre care nu au pus în aplicare sau au pus în aplicare în mod incorect
legislația UE. Aceste posibilități noi vor fi deosebit
de relevante pentru cele mai importante acte legislative adoptate înainte de
Tratatul de la Lisabona în domeniul justiției penale, categorie din care
Comisia consideră că fac parte cele trei decizii-cadru. 6. Concluzii Deși se recunosc eforturile depuse de unele
state membre până în prezent, gradul de transpunere a acestor trei acte
legislative importante este departe de a fi satisfăcător. Obiectivul creării unui spațiu de
libertate, securitate și justiție pentru toți cetățenii
UE, definit la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, nu
poate fi atins dacă statele membre nu transpun corect instrumentele asupra
cărora au convenit. Transpunerea parțială și
incompletă a deciziilor-cadru împiedică aplicarea principiului
recunoașterii reciproce în materia justiției penale. În plus, aceasta
încalcă așteptările legitime ale cetățenilor UE,
întrucât aceștia pierd un instrument valoros de reducere a impactului
negativ asupra vieții lor în cazul în care sunt suspectați sau acuzați
în alt stat membru, în special acei cetățeni care fac obiectul unui
mandat european de arestare în faza preprocesuală. În același timp,
nu poate fi îndeplinit obiectivul deciziilor-cadru, și anume acela de a
garanta faptul că justiția este înfăptuită, sporind totodată
șansele de reabilitare socială a persoanei suspectate sau învinuite. În cele din urmă, transpunerea cu întârziere
este regretabilă, întrucât deciziile-cadru au potențialul de a
conduce la o reducere a pedepselor cu închisoarea impuse de instanțe în
sarcina nerezidenților. Acest lucru ar putea conduce nu numai la reducerea
supraaglomerării din închisori și, prin urmare, la îmbunătățirea
condițiilor de detenție, ci și - în consecință - ar
permite efectuarea unor economii semnificative în bugetele alocate de statele
membre pentru închisori. Ținând seama de faptul că, începând cu
data de 1 decembrie 2014, Comisia își va putea exercita competența de
a iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor,
este extrem de important ca toate statele membre să analizeze prezentul
raport și să transmită Comisiei toate informațiile
relevante, pentru a-și îndeplini obligațiile care le revin în temeiul
tratatului. În plus, Comisia încurajează acele state membre care au
semnalat că pregătesc legislația în domeniu, să adopte și
să notifice cât mai repede aceste măsuri naționale. Comisia cere
imperativ tuturor statelor membre care nu au acționat încă în acest
sens să ia rapid toate măsurile necesare în vederea transpunerii cât
mai complete a deciziilor-cadru. În plus, Comisia invită acele state
membre care au transpus incorect deciziile-cadru să revizuiască și
să își alinieze legislația națională de transpunere la
dispozițiile deciziilor-cadru. [1] Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27
noiembrie 2008 (JO L 327, 5.12.2008, p. 27). [2] Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului adoptată
la 27 noiembrie 2008 (JO L 337, 16.12.2008, p. 102). [3] Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului adoptată
la 23 octombrie 2009 (JO L 294, 11.11.2009, p. 20). [4] COM(2011) 327 final: http://ec.europa.eu/justice/newsroom/criminal/opinion/110614_en.htm. [5] Data expirării perioadei de tranziție în
conformitate cu Protocolul nr. 36 la Tratatul de la Lisabona (a se vedea
secțiunea 5). [6] Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002
privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre (Decizia-cadru privind mandatul european de arestare), JO L 190,
18.7.2002, p. 1. [7] Anumite state membre au informat Comisia cu privire la
procesul de pregătire a legislației relevante la nivel național.
Cu toate acestea, niciunul dintre aceste state membre nu a adoptat
legislația și nu a notificat Comisia înainte de luna decembrie 2013. [8] A se vedea hotărârea Curții de Justiție a
Uniunii Europene din 16 iunie 2005, cauza C-105/03, Pupino. [9] În protocolul adițional din 1997 la această
convenție se prevedea deja transferul deținuților fără
consimțământul acestora, într-un număr limitat de situații.
Cu toate acestea, protocolul sus-menționat nu a fost ratificat de
către toate statele membre. [10] A se vedea hotărârea Curții de Justiție a
UE, 30 mai 2013, cauza C-168/13 PPU, Jeremy F./Premier ministre. [11] A se vedea articolul 2 alineatul (1) din Decizia-cadru
privind mandatul european de arestare.