12.6.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 173/190

(1)

Criza financiară a demonstrat că există o lipsă semnificativă de instrumente adecvate la nivelul Uniunii pentru a gestiona în mod eficient situația instituțiilor de credit și a firmelor de investiții neviabile sau în curs de a intra în dificultate (denumite în continuare „instituții”). Aceste instrumente sunt necesare în special pentru a preveni insolvența sau, în cazul în care aceasta se produce, pentru a reduce la minimum consecințele negative prin menținerea funcțiilor de importanță sistemică ale instituției în cauză. Pe parcursul crizei, aceste provocări au reprezentat un factor major care a forțat statele membre să salveze instituțiile prin utilizarea banilor contribuabililor. Obiectivul unui cadru de redresare și rezoluție credibil este acela de a evita pe cât posibil necesitatea unei astfel de măsuri.

(2)

Criza financiară a cunoscut dimensiuni sistemice în sensul că a afectat accesul la finanțare pentru multe instituții de credit. Pentru a evita intrarea în dificultate, cu consecințe pentru întreaga economie, o astfel de criză necesită măsuri menite să asigure accesul la finanțare, în condiții asemănătoare pentru toate instituțiile de credit altfel solvabile. Măsurile respective implică un aport general de lichiditate din partea băncilor centrale și garanții din partea statelor membre pentru titlurile de valoare emise de instituțiile de credit solvabile.

(3)

Piețele financiare din Uniune prezintă un nivel ridicat de integrare și de interconectare, multe instituții desfășurându-și deseori operațiunile dincolo de granițele naționale. Intrarea în dificultate a unei instituții transfrontaliere este susceptibil de a afecta stabilitatea piețelor financiare din statele membre în care își desfășoară activitatea. Incapacitatea statelor membre de a prelua controlul instituțiilor în curs de a intra în dificultate și de a proceda la rezoluția acestora astfel încât să se evite în mod eficient producerea de daune sistemice mai extinse poate submina încrederea reciprocă a statelor membre, precum și credibilitatea pieței interne a serviciilor financiare. Stabilitatea piețelor financiare este, prin urmare, o condiție esențială pentru instituirea și funcționarea pieței interne.

(4)

În prezent, procedurile de rezoluție a instituțiilor nu sunt armonizate la nivelul Uniunii. Unele state membre aplică în cazul instituțiilor aceleași proceduri pe care le aplică altor societăți insolvabile; aceste proceduri sunt uneori adaptate pentru instituțiile. Există mari diferențe de la un stat membru la altul în ceea ce privește fondul și procedurile prevăzute în actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează insolvența instituțiilor din statele membre. În plus, criza financiară a demonstrat faptul că procedurile generale de insolvență nu sunt întotdeauna adecvate pentru instituțiile, deoarece ele nu asigură întotdeauna o intervenție suficient de rapidă, menținerea funcțiilor critice ale instituției ori păstrarea stabilității financiare.

(5)

Este prin urmare necesară instituirea unui regim care să ofere autorităților un set credibil de instrumente pentru a interveni suficient de timpuriu și de rapid în cazul unei instituții neviabile sau în curs de a intra în dificultate, astfel încât să garanteze continuitatea funcțiilor financiare și economice critice ale acesteia, reducând în același timp la minimum impactul situației de dificultate a instituției asupra economiei și a sistemului financiar. Acest regim ar trebui să garanteze faptul că acționarii sunt cei care suportă pierderile primii, iar creditorii suportă pierderi ulterior acționarilor, cu condiția ca pierderile suferite de fiecare creditor să nu depășească pierderile care ar fi fost suferite de acesta dacă instituția ar fi fost lichidată în cadrul unei proceduri obișnuite de insolvență, în conformitate cu principiul potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat, astfel cum este specificat în prezenta directivă. Noi competențe ar trebui să permită autorităților, de exemplu, să mențină un acces neîntrerupt la depozite și la operațiunile de plată, să vândă după caz activitățile viabile ale instituției și să repartizeze pierderile în mod corect și previzibil. Aceste obiective ar trebui să contribuie la evitarea destabilizării piețelor financiare și să reducă la minimum costurile pentru contribuabili.

(6)

Revizuirea în curs a cadrului de reglementare, în special consolidarea rezervelor de capital și de lichidități, precum și îmbunătățirea instrumentelor pentru politicile macroprudențiale, ar trebui să reducă probabilitatea unor crize viitoare și să îmbunătățească reziliența instituțiilor la situații de tensiuni economice, cauzate fie de perturbări sistemice, fie de evenimente specifice fiecărei instituții. Cu toate acestea, nu este posibil să se elaborareze un cadru de reglementare și de supraveghere care să evite ca instituțiile respective să se confrunte vreodată cu situații dificile. Prin urmare, statele membre ar trebui să fie pregătite și să dispună de instrumente adecvate de redresare și rezoluție pentru a face față situațiilor care implică atât crize sistemice, cât și intrări în dificultate ale instituțiilor individuale. Astfel de instrumente ar trebui să includă mecanisme care să permită autorităților să gestioneze în mod eficient situația instituțiilor care sunt în curs de a intra în dificultate sau sunt susceptibile de a intra în dificultate.

(7)

Exercitarea unor astfel de competențe și măsurile luate ar trebui să ia în considerare circumstanțele în care se produce intrarea în dificultate. Dacă problema apare într-o anumită instituție, iar restul sistemului financiar nu este afectat, autoritățile ar trebui să-și exercite competențele de rezoluție fără a se preocupa de efectele de contagiere. Într-un mediu fragil, pe de altă parte, ar trebui să se acorde o mai mare atenție pentru a evita destabilizarea piețelor financiare.

(8)

Rezoluția unei instituții care își menține activitatea poate, în ultimă instanță, să implice instrumente publice de stabilizare financiară, inclusiv trecerea temporară în proprietatea publică. De aceea, este esențial să se structureze competențele de rezoluție și facilitățile de finanțare pentru rezoluție astfel încât contribuabilii să fie beneficiarii oricărui surplus care poate rezulta din restructurarea unei instituții care este readusă pe un curs sigur de către autorități. Responsabilitatea și asumarea riscurilor ar trebui să fie recompensate.

(9)

Unele state membre au adoptat deja modificări legislative care introduc mecanisme de rezoluție a instituțiilor în curs de a intra în dificultate; altele și-au exprimat intenția de a adopta astfel de mecanisme, în cazul în care ele nu sunt adoptate la nivel european. Absența condițiilor, competențelor și procedurilor comune de rezoluție a instituțiilor poate constitui un obstacol în calea bunei funcționări a pieței interne și poate frâna cooperarea dintre autoritățile națioanle în cazul grupurilor de instituții transfrontaliere în curs de a intra în dificultate. Acest lucru este valabil atunci când, din cauza unor abordări diferite, autoritățile națioanle nu au același nivel de control sau aceeași capacitate de a proceda la rezoluția instituțiilor. Aceste diferențe între regimurile de rezoluție pot afecta costurile de finanțare ale instituțiilor de credit, în mod diferit de la un stat la altul și pot crea denaturări ale concurenței între instituții. Existența unor regimuri de rezoluție eficiente în toate statele membre este necesară pentru a garanta că exercitarea de către instituții a drepturilor de stabilire pe care le conferă piața internă nu poate fi limitată de capacitatea financiară a statului membru de origine de a gestiona situația de dificultate a acestora.

(10)

Aceste obstacole ar trebui eliminate și ar trebui adoptate norme care să garanteze că dispozițiile pieței interne nu sunt compromise. În acest scop, normele care reglementează rezoluția instituțiilor de credit ar trebui să facă obiectul unor dispoziții comune minime de armonizare.

(11)

Pentru a asigura coerența cu legislația existentă a Uniunii în domeniul serviciilor financiare și pentru a garanta tuturor instituțiilor un nivel maxim de stabilitate financiară, regimul de rezoluție ar trebui să se aplice instituțiilor care fac obiectul cerințelor prudențiale prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (4) și în Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului (5). Totodată, regimul ar trebui să se aplice holdingurilor financiare, holdingurilor financiare mixte prevăzute în Directiva 2002/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului (6), holdingurilor cu activitate mixtă și instituțiilor financiare, în cazul în care acestea din urmă sunt filiale ale unei instituții sau a unui holding financiar, a unui holding financiar mixt sau a unui holding cu activitate mixtă și sunt supuse supravegherii întreprinderii-mamă pe o bază consolidată. Criza a demonstrat că insolvabilitatea unei entități afiliate unui grup poate avea un impact rapid asupra solvabilității întregului grup, putând astfel avea chiar implicații sistemice. Prin urmare, autoritățile ar trebui să dispună de mijloace eficiente de acțiune în ceea ce privește aceste entități, pentru a preveni contaminarea și pentru a elabora un plan de rezoluție coerent pentru ansamblul grupului, deoarece insolvabilitatea unei entități afiliate unui grup poate avea un impact rapid asupra solvabilității întregului grup.

(12)

Pentru a asigura coerența cadrului de reglementare, contrapărțile centrale definite în Regulamentul (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (7) și depozitarii centrali de titluri de valoare, definiți în regulamentul care urmează să fie adoptat de Parlamentul European și de Consiliu privind îmbunătățirea decontării titlurilor de valoare în Uniunea Europeană și privind depozitarii centrali de titluri de valoare (CSD), ar putea să facă obiectul unei inițiative legislative separate care să instituie un cadru de redresare și rezoluție pentru aceste entități.

(13)

Utilizarea instrumentelor și a competențelor de rezoluție prevăzute în prezenta directivă poate afecta drepturile acționarilor și pe cele ale creditorilor. Mai exact, competența autorităților de a transfera acțiunile sau o parte ori totalitatea activelor unei instituții către un cumpărător privat, fără acordul acționarilor, afectează drepturile de proprietate ale acționarilor. În plus, competența de a decide care datorii ale unei instituții în curs de a intra în dificultate să fie transferate, în conformitate cu obiectivul de a asigura continuitatea serviciilor și de a evita efectele negative asupra stabilității financiare, ar putea afecta tratamentul egal al creditorilor. Prin urmare, măsurile de rezoluție ar trebui să fie luate doar atunci când acest lucru este necesar în interes public, iar orice atingeri aduse drepturilor proprietarilor și creditorilor ca urmare a măsurilor de rezoluție ar trebui să fie compatibile cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta). În special, ar trebui ca, în acele situații în care creditorii din aceeași categorie sunt tratați diferiți în contextul unei măsuri de rezoluție, aceste distincții să fie justificate din perspectiva interesului public și să fie proporționale cu riscurile abordate și, de asemenea, ele nu ar trebui să aibă un caracter discriminatoriu, direct sau indirect, pe criterii de naționalitate.

(14)

Autoritățile ar trebui să ia în considerare tipul de activitate a instituției, structura acționariatului, forma juridică, profilul de risc, dimensiunea, statutul juridic și gradul de interconectare cu alte instituții sau cu sistemul financiar în general, domeniul de aplicare și complexitatea activității economice, dacă este sau nu membru al unui mecanism de protecție instituțională sau al altor sisteme de solidaritate reciprocă, măsura în care exercită servicii sau activități de investiții și dacă intrarea sa în dificultate și lichidarea ulterioară prin procedurile de insolvență obișnuite ar putea avea un efect negativ semnificativ asupra piețelor financiare, asupra altor instituții, asupra condițiilor de finanțare sau asupra economiei în ansamblu în contextul planurilor de redresare și de rezoluție și atunci când utilizează diversele competențe și instrumente pe care le au la dispoziție, asigurându-se că procedura este aplicată în mod corespunzător și proporțional și că există o sarcină administrativă minimă legată de obligațiile aferente pregătirii planurilor de redresare și de rezoluție. Întrucât conținutul și informațiile menționate în prezenta directivă și în anexa la aceasta stabilesc un standard minim pentru instituții cu relevanță sistemică evidentă, autoritățile pot aplica cerințe diferite sau semnificativ mai reduse în materie de planificare a redresării sau a rezoluției și de informare, în funcție de instituție și cu o frecvență a actualizărilor mai rară de un an. Pentru o instituție mică cu un grad redus de interconectare și de complexitate, un plan de redresare ar putea fi redus la unele informații de bază privind structura sa, condițiile pentru declanșarea procedurii de redresare, precum și acțiunile și opțiunile de redresare. În cazul în care s-ar putea permite unei instituții să intre în insolvență, atunci și planul de rezoluție ar putea fi redus. De asemenea, regimul ar trebui aplicat în așa fel încât să nu pericliteze stabilitatea piețelor financiare. În special, în situațiile caracterizate de probleme mai generale sau chiar de îndoieli cu privire la reziliența multora dintre instituții, este esențial ca autoritățile să examineze riscul de contagiere provocat de măsurile luate în legătură cu oricare dintre instituții.

(15)

Pentru a garanta rapiditatea de acțiune necesară, independența în raport cu actorii economici și pentru a evita conflictele de interese, statele membre ar trebui să desemneze autorități administrative publice sau autorități învestite cu competențe administrative publice care să îndeplinească funcțiile și sarcinile de rezoluție, în temeiul prezentei directive. Statele membre ar trebui să se asigure că acestor autorități de rezoluție le sunt alocate resursele corespunzătoare. Desemnarea de autorități publice nu ar trebui să excludă delegarea de funcții, sub responsabilitatea unei autorități de rezoluție. Nu este necesar să se prevadă însă tipul de autoritate sau autorități pe care statele membre ar trebui să le desemneze drept autoritate de rezoluție. Deși armonizarea acestui aspect ar veni în sprijinul coordonării, ea ar reprezenta un amestec important în sistemele constituționale și administrative ale statelor membre. Este însă posibilă atingerea unui grad suficient de coordonare, cu ajutorul unei cerințe mai puțin intruzive, în virtutea căreia toate autoritățile implicate în rezoluția instituțiilor ar trebui să fie reprezentate în colegii de rezoluție, care ar asigura coordonarea la nivel transnațional sau la nivelul Uniunii. Statele membre ar trebui, prin urmare, să aibă libertatea de a alege autoritățile responsabile pentru aplicarea instrumentelor de rezoluție și exercitarea competențelor prevăzute în prezenta directivă. În cazul în care un stat membru desemnează autoritatea responsabilă cu supravegherea prudențială a instituțiilor (autoritate competentă) drept autoritate de rezoluție, ar trebui instituite mecanisme structurale adecvate pentru a separa funcția de supraveghere de cea de rezoluție. Această separare nu ar trebui să împiedice funcția de rezoluție să aibă acces la orice informație aflată la dispoziția funcției de supraveghere.

(16)

Având în vedere consecințele pe care le-ar putea avea intrarea în dificultate a unei instituții asupra sistemului financiar și asupra economiei unui stat membru, precum și eventuala necesitate de a utiliza fonduri publice pentru soluționarea unei crize, ministerele de finanțe sau alte ministere relevante din statele membre ar trebui să fie strâns implicate, încă din faza de început, în procesul de gestionare a crizelor și de rezoluție.

(17)

Rezoluția eficientă a instituțiilor sau a entităților dintr-un grup active la nivelul Uniunii necesită cooperarea dintre autoritățile competente și autoritățile de rezoluție în cadrul colegiilor de supraveghere și de rezoluție în toate etapele acoperite de prezenta directivă, de la pregătirea planurilor de redresare și de rezoluție, până la rezoluția propriu-zisă a unei instituții. În caz de dezacord între autoritățile naționale cu privire la deciziile care urmează să fie adoptate referitor la instituții în conformitate cu prezenta directivă, autoritatea europeană de supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană) (ABE), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (8) ar trebui să joace, în cazurile specificate în prezenta directivă și în ultimă instanță, un rol de mediere. În anumite cazuri, prezenta directivă prevede medierea obligatorie realizată de ABE în conformitate cu articolul 19 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010. O astfel de mediere obligatorie nu constituie un obstacol pentru utilizarea, în alte situații, a medierii facultative, în conformitate cu articolul 31 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

(18)

În cadrul procedurii de rezoluție a instituțiilor sau a grupurilor active la nivelul Uniunii, deciziile luate ar trebui, de asemenea, să vizeze păstrarea stabilității financiare și reducerea la minimum a efectelor economice și sociale în statele membre în care instituția sau grupul își desfășoară activitatea.

(19)

Pentru a putea acționa în mod eficient în cazul instituțiilor în curs de a intra în dificultate, autoritățile ar trebui să aibă competența de a impune măsuri de pregătire și prevenire.

(20)

Având în vedere extinderea responsabilităților și a sarcinilor ABE prevăzută de prezenta directivă, Parlamentul European, Consiliul și Comisia ar trebui să asigure punerea imediată la dispoziție a unor resurse umane și financiare adecvate. În acest scop, procedura de stabilire, execuție și control al bugetului său, astfel cum sunt menționate la articolele 63 și 64 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010, ar trebui să țină seama în mod corespunzător de sarcinile respective. Parlamentul European și Consiliul ar trebui să garanteze respectarea celor mai înalte standarde de eficiență.

(21)

Este esențial ca instituțiile se elaboreze planuri de redresare și să le actualizeze în mod regulat, stabilind măsurile care trebuie luate pentru restabilirea poziției lor financiare în urma unei deteriorări semnificative. Aceste planuri ar trebui să fie detaliate și să se bazeze pe ipoteze realiste, aplicabile unei serii de scenarii solide și grave. Obligația de a întocmi planuri de redresare ar trebui aplicată însă proporțional, astfel încât să se țină cont de importanța sistemică a instituției sau a grupului și a gradului său de interconectare, inclusiv prin sisteme de garanții reciproce. În acest sens, conținutul solicitat ar trebui să țină cont de natura surselor de finanțare ale instituției, inclusiv finanțarea pe bază de garanții reciproce sau pasive, și de credibilitatea perspectivelor de a primi sprijin din partea grupului. Instituțiile ar trebui să aibă obligația de a-și prezenta planurile autorităților competente în vederea unei evaluări complete, care să stabilească printre altele dacă aceste planuri sunt suficient de cuprinzătoare și dacă ele ar putea restabili la timp viabilitatea instituției, chiar și în perioade de dificultăți financiare grave.

(22)

Planurile de redresare ar trebui să includă posibile măsuri care ar putea fi luate de către conducerea instituției atunci când sunt întrunite condițiile pentru intervenția timpurie.

(23)

Pentru a determina dacă o acțiune a sectorului privat ar putea împiedica într-un interval de timp rezonabil intrarea în dificultate a unei instituții, autoritatea relevantă ar trebui să ia în considerare eficacitatea măsurilor de intervenție timpurie întreprinse în termenul prestabilit de către autoritatea competentă. În cazul planurilor de redresare la nivel de grup, la elaborarea planurilor ar trebui să se țină seama de posibilul impact al măsurilor de redresare în toate statele membre în care grupul își desfășoară activitatea.

(24)

În cazul în care o instituție nu prezintă un plan de redresare adecvat, autoritățile competente ar trebui să aibă competența de a solicita instituțiilor luarea măsurilor necesare pentru remedierea deficiențelor majore ale planului. Această cerință ar putea afecta libertatea de a desfășura o activitate comercială, garantată prin articolul 16 din Cartă. Limitarea acestui drept fundamental este însă necesară pentru atingerea obiectivelor de stabilitate financiară. Mai precis, această limitare este necesară pentru consolidarea activității instituțiilor și pentru a evita o creștere excesivă a instituțiilor sau a asumării unor riscuri excesive de către acestea, fără capacitatea de a depăși eșecurile și pierderile și de a-și restabili baza de capital. Limitarea este proporțională deoarece permite măsuri preventive în măsura în care acestea sunt necesare pentru abordarea deficiențelor și, prin urmare, este conformă cu articolul 52 din Cartă.

(25)

Planificarea rezoluției este una dintre condițiile esențiale ale unei rezoluții eficiente. Autoritățile ar trebui să dețină toate informațiile necesare pentru a identifica funcțiile critice și pentru a asigura continuitatea acestora. Conținutul unui plan de rezoluție ar trebui, totuși, să fie proporțional cu importanța sistemică a instituției sau a grupului.

(26)

Având în vedere cunoștințele privilegiate deținute de instituție cu privire la propria funcționare și la orice problemă care poate decurge din aceasta, planurile de rezoluție ar trebui elaborate de autoritățile de rezoluție printre altele pe baza informațiilor furnizate de instituțiile implicate.

(27)

Pentru a respecta principiul proporționalității și pentru a evita impunerea unei sarcini administrative excesive, ar trebui ca, pentru cazurile limitate prevăzute în prezenta directivă, să se permită autorităților competente și, după caz, autorităților de rezoluție, să acorde derogări legate de diversele situații individuale de la cerințele legate de întocmirea planurilor de redresare și de rezoluție. Astfel de cazuri includ instituțiile afiliate unui organism central și scutite în totalitate sau parțial de cerințele prudențiale din dreptul intern în conformitate cu articolul 21 din Directiva 2013/36/UE, precum și instituțiile care aparțin unui mecanism de protecție instituțională în conformitate cu articolul 113 alineatul (7) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. În fiecare caz, acordarea unei derogări ar trebui să facă obiectul condițiilor specificate în prezenta directivă.

(28)

Având în vedere structura capitalului instituțiilor afiliate unui organism central, în sensul prezentei directive, aceste instituții nu ar trebui să fie obligate să elaboreze fiecare planuri de redresare sau de rezoluție separate doar din cauză că organismul central la care sunt afiliate se află sub supravegherea directă a Băncii Centrale Europene.

(29)

Autoritățile de rezoluție, în baza evaluării posibilităților de soluționare de către autoritățile de rezoluție relevante, ar trebui să aibă competența de a solicita modificări ale structurii și organizării instituțiilor direct sau indirect prin intermediul autorității competente, în vederea luării de măsuri necesare și proporționale în scopul de a reduce sau a elimina obstacolele importante din calea aplicării instrumentelor de rezoluție și pentru a se asigura că entităților în cauză li se pot aplica posibilitățile de soluționare. Datorită naturii potențial sistemice a tuturor instituțiilor, este esențial ca, pentru a putea menține stabilitatea financiară, autoritățile să aibă posibilitatea de a aplica oricărei instituții procedura de rezoluție. Pentru a nu încălca dreptul de a desfășura o activitate comercială prevăzut la articolul 16 din Cartă, puterile discreționare ale autorităților ar trebui să se limiteze la ceea ce este necesar pentru a simplifica structura și funcționarea instituției, exclusiv cu scopul de a spori posibilitățile de soluționare ale acesteia. În plus, orice măsură instituită în acest scop ar trebui să fie conformă cu dreptul Uniunii. Măsurile nu ar trebui să conțină niciun fel de discriminare directă sau indirectă pe criterii de naționalitate și ar trebui să fie justificate de un motiv imperios, și anume de menținerea stabilității financiare în interesul public. În plus, măsurile nu ar trebui să depășească nivelul minim necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite. Atunci când definesc măsurile care trebuie luate, autoritățile de rezoluție ar trebui să ia în considerare avertismentele și recomandările Comitetului european pentru risc sistemic, înființat în temeiul Regulamentului (UE) nr. 1092/2010 al Parlamentului European și Consiliului (9).

(30)

Măsurile propuse în vederea abordării sau eliminării obstacolelor din calea posibilităților de soluționare ale unei instituții sau a unui grup nu ar trebui să împiedice instituțiile să își exercite dreptul de stabilire conferit lor de Tratatul privind funționarea Uniunii Europene (TFUE).

(31)

Planurile de redresare și de rezoluție nu ar trebui să se bazeze pe accesul la sprijin financiar public extraordinar și nu ar trebui să expună contribuabilii la riscuri de pierdere.

(32)

Tratamentul grupurilor în cazul planificării redresării și a rezoluției prevăzute în prezenta directivă ar trebui să se aplice tuturor instituțiilor supravegheate pe bază consolidată, inclusiv grupurilor ale căror întreprinderi sunt legate printr-o relație în sensul articolului 22 alineatul (7) din Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului (10). Planurile de redresare și de rezoluție ar trebui să țină seama de structura financiară, tehnică și economică a grupului relevant. Dacă se întocmesc planuri de redresare și de rezoluție individuale pentru instituții care fac parte dintr-un grup, autoritățile relevante ar trebui să încerce să asigure, în măsura în care este posibil, coerența cu planuri de redresare și de rezoluție pentru restul grupului.

(33)

Regula generală ar trebui să fie ca planurile de redresare de rezoluție ale grupului să fie elaborate pentru grup în ansamblul acestuia și identifică măsuri în raport cu o instituție-mamă, precum și în raport cu toate filialele individuale care fac parte din grup. Autoritățile relevante, acționând în cadrul colegiului de rezoluție, ar trebui să facă toate eforturile necesare pentru a ajunge la o decizie comună cu privire la evaluarea și adoptarea planurilor respective. Totuși, în cazuri specifice, în care a fost elaborat un plan individual de redresare sau de rezoluție, domeniul de aplicare al planului de redresare a grupului evaluat de supraveghetorul consolidant sau al planului de rezoluție a grupului decis de autoritatea de rezoluție a grupului nu ar trebui să acopere acele entități din grup pentru care planurile individuale au fost evaluate sau elaborate de autoritățile relevante.

(34)

În cazul planurilor de rezoluție la nivel de grup, la elaborarea planurilor de rezoluție la nivel de grup ar trebui să se țină seama în mod specific de posibilul impact al măsurilor de rezoluție în toate statele membre în care grupul își desfășoară activitatea. La elaborarea planului ar trebui implicate autoritățile de rezoluție din statele membre în care grupul deține filiale.

(35)

Planurile de redresare și de rezoluție ar trebui să includă proceduri pentru informarea și consultarea reprezentanților angajaților pe întreg procesul de redresare și de rezoluție, după caz. Dacă este cazul, ar trebui respectate în acest sens acordurile colective sau alte înțelegeri convenite de partenerii sociali, precum și dreptul intern și dreptul Uniunii privind implicarea sindicatelor și a reprezentanților lucrătorilor în procesele de restructurare a întreprinderilor.

(36)

Dat fiind caracterul sensibil al informațiilor cuprinse în aceste planuri, informațiile confidențiale din planurile de redresare și de rezoluție ar trebui să facă obiectul dispozițiilor privind confidențialitatea prevăzute în prezenta directivă.

(37)

Autoritățile competente ar trebui să transmită planurile de redresare și orice modificare adusă la acestea autorităților de rezoluție relevante, iar acestea din urmă ar trebui să transmită planurile de rezoluție și orice modificare adusă la acestea autorităților competente, pentru ca fiecare autoritate de rezoluție relevantă să fie informată pe deplin și în permanență.

(38)

Furnizarea de sprijin financiar din partea uneia dintre entitățile unui grup transnațional către o altă entitate din același grup este în prezent limitată de o serie de dispoziții stabilite de dreptul intern din anumite state membre. Aceste dispoziții sunt destinate protejării creditorilor și a acționarilor fiecărei entități. Ele nu iau însă în considerare interdependența dintre entitățile aceluiași grup. Este prin urmare oportun să se stabilească condițiile în care sprijinul financiar poate fi acordat între entitățile unui grup transnațional de instituții, cu scopul de a asigura stabilitatea financiară a grupului în ansamblu fără a pune în pericol starea de lichiditate sau de solvabilitate a entității din grup care oferă acest sprijin. Sprijinul financiar între entitățile unui grup ar trebui să fie voluntar și ar trebui să facă obiectul unor mecanisme de siguranță corespunzătoare. Este oportun ca statele membre să nu condiționeze, direct sau indirect, exercitarea dreptului de stabilire de existența unui acord privind furnizarea de sprijin financiar. Dispozițiile privind sprijinul financiar intragrup din prezenta directivă nu afectează obligațiile contractuale sau statutare asumate între instituții și care protejează instituțiile participante prin intermediul garantării încrucișate sau al unor mecanisme echivalente. Dacă o autoritate competentă restricționează sau interzice sprijinul financiar intragrup și dacă planul de redresare a grupului face referire la sprijinul financiar intragrup, o astfel de interdicție sau restricție ar trebui să fie considerată ca fiind o modificare substanțială în scopul revizuirii planului de redresare.

(39)

Pe parcursul fazelor de redresare și intervenție timpurie prevăzute în prezenta directivă, acționarii ar trebui să păstreze responsabilitatea integrală și controlul instituției cu excepția cazului în care un administrator temporar a fost desemnat de autoritatea competentă. Aceștia nu ar mai trebui să păstreze o astfel de responsabilitate odată ce instituția a intrat în procesul de rezoluție.

(40)

În vederea menținerii stabilității financiare, este important ca autoritățile competente să fie în măsură să remedieze deteriorarea situației financiare și economice a unei instituții înainte ca aceasta să ajungă într-un stadiu în care singura alternativă rămasă la dispoziția autorităților să fie rezoluția. În acest scop, autorităților competente ar trebui să li se acorde competențe de intervenție timpurie, inclusiv competența de a numi un administrator temporar, care fie să înlocuiască organul de conducere și conducerea superioară ale unei instituții, fie să coopereze temporar cu acestea. Sarcina administratorului temporar ar trebui să constea în a exercita toate competențele de care dispune pentru a promova soluții în vederea redresării situației financiare a instituției. Numirea administratorului temporar nu ar trebui să aducă atingere în mod excesiv drepturilor acționarilor sau celor ale proprietarilor, ori obligațiilor procedurale instituite în temeiul dreptului comercial al Uniunii sau al celui național și ar trebui să respecte obligațiile internaționale ale Uniunii și ale statelor membre referitoare la protecția investițiilor. Competențele de intervenție timpurie ar trebui să le includă pe cele deja prevăzute în temeiul Directivei 2013/36/UE pentru împrejurări, altele decât cele considerate drept intervenție timpurie, precum și pentru alte situații considerate necesare pentru a restabili soliditatea financiară a unei instituții.

(41)

Cadrul de rezoluție ar trebui să prevadă declanșarea rapidă a procedurii de rezoluție, înainte ca insolvabilitatea instituției financiare să se reflecte în bilanț și înainte ca toate titlurile de capital să fi fost șterse. Procedura de rezoluție ar trebui demarată în momentul în care o autoritate competentă, în urma consultării unei autorități de rezoluție, stabilește că o instituție este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate și că măsurile alternative specificate în prezenta directivă ar putea preveni o astfel de situație de dificultate într-un interval de timp rezonabil. În mod excepționale, statele membre pot să prevadă faptul că, pe lângă autoritatea competentă, și autoritatea de rezoluție poate să stabilească dacă instituția este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate, în urma consultării autorității competente. Faptul că o instituție nu îndeplinește condițiile de autorizare nu ar trebui să justifice în sine declanșarea procedurii de rezoluție, mai ales dacă instituția este sau ar putea fi încă viabilă. O instituție ar trebui considerată în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate atunci când nu respectă sau când este susceptibilă să nu respecte, în viitorul apropiat, cerințele pentru continuarea autorizării, atunci când activele instituției sunt inferioare pasivelor sale sau sunt susceptibile să devină, în viitorul apropiat, inferioare pasivelor sale, atunci când instituția este în imposibilitatea de a-și plăti obligațiile la scadență sau este susceptibilă să se afle în această imposibilitate în viitorul apropiat sau atunci când instituția necesită sprijin financiar public extraordinar, cu excepția circumstanțelor specifice prevăzute în prezenta directivă. Necesitatea unei asistențe privind lichiditatea în situații de urgență din partea unei bănci centrale nu ar trebui să fie, în sine, o condiție care demonstrează în mod suficient faptul că o instituție se află sau se va afla în viitorul apropiat în imposibilitatea de a-și achita datoriile la scadență.

În cazul garantării de către stat a acestei facilități, o instituție care accesează o astfel de facilitate ar face obiectul normelor privind ajutoarele de stat. În vederea menținerii stabilității financiare, în special în cazul unui deficit de lichiditate sistemic, garanțiile acordate de stat pentru facilitățile de trezorerie oferite de băncile centrale sau garanțiile acordate de stat pentru instrumentele de datorie nou emise, pentru remedierea unei perturbări grave a economiei unui stat membru, nu ar trebui să conducă la declanșarea procedurii de rezoluție, dacă sunt îndeplinite anumite condiții. În special, garanțiile de stat ar trebui să fie aprobate în conformitate cu cadrul privind ajutoarele de stat și nu ar trebui să facă parte dintr-un pachet mai mare de măsuri de ajutor, iar utilizarea măsurilor de garantare ar trebui să fie strict limitată în timp. Ar trebui interzisă garantarea de către statele membre a creanțelor din titluri de capital. Atunci când furnizează o garanție, pentru noile emisiuni e instrumente de datorie, altele decât titluri de capital, un stat membru ar trebui să se asigure că garanția este remunerată în mod suficient de instituție. Mai mult, acordarea de sprijin financiar public extraordinar nu ar trebui să conducă la declanșarea rezoluției în cazul în care, cu titlu de precauție, un stat membru devine participant la capitalul unei instituții, inclusiv al unei instituții publice, care își respectă cerințele de capital. Un exemplu în acest sens ar putea fi situația în care o instituție este obligată să atragă capital nou ca urmare a rezultatelor unui test de rezistență bazat pe scenarii de criză sau ale unui exercițiu echivalent desfășurat de autoritățile macroprudențiale care include o cerință ce vizează menținerea stabilității financiare în contextul unei crize sistemice, instituția neputând însă atrage capital prin mecanisme private, pe piețele de profil. Simplul fapt că unei instituții i s-a acordat sprijin financiar public extraordinar înainte de intrarea în vigoare a prezentei directive nu ar trebui să constituie un temei pentru ca instituția să fie considerată în curs de a intra în dificultate sau susceptibilă de a intra în dificultate. În fine, accesul la facilitățile de trezorerie, inclusiv la asistența privind lichiditatea în situații de urgență, oferite de băncile centrale poate constitui ajutor de stat în temeiul normelor privind ajutoarele de stat.

(42)

În cazul rezoluției unui grup cu activitate transfrontalieră, orice măsură de rezoluție ar trebui să ia în considerare impactul potențial al rezoluției în toate statele membre în care instituția sau grupul își desfășoară activitatea.

(43)

Competențele autorităților de rezoluție ar trebui să se aplice și holdingurilor, în cazurile în care atât holdingul, cât și o instituție-filială a acestuia sunt în curs de a intra în dificultate sau sunt susceptibile de a intra în dificultate în Uniune sau într-o țară terță. În plus, chiar în cazul în care un anumit holding nu este în curs de a intra în dificultate sau nu este susceptibil de a intra în dificultate, competențele autorităților de rezoluție ar trebui să se aplice holdingului atunci când una sau mai multe instituții filiale îndeplinesc condițiile pentru declanșarea procedurii de rezoluție, sau o instituție dintr-o țară terță îndeplinește condițiile pentru rezoluție în acea țară terță, iar aplicarea instrumentelor și a competențelor de rezoluție în raport cu holdingul este necesară pentru rezoluția uneia sau mai multora dintre filialele acestuia, ori pentru rezoluția întregului grup.

(44)

În cazul în care o instituție este în curs de a intra în dificultatesau este susceptibilă de a intra în dificultate, autoritățile naționale de rezoluție ar trebui să aibă la dispoziție un set minim armonizat de instrumente și de competențe în materie de rezoluție. Exercitarea acestora ar trebui să fie supusă unor condiții și obiective comune, precum și unor principii generale. Odată ce autoritatea de rezoluție a luat decizia de a declanșa procedura de rezoluție împotriva unei instituții, procedurile obișnuite de insolvență ar trebui să fie excluse, cu excepția situației în care este necesar să fie combinate cu utilizarea instrumenelor de rezoluție și la inițiativa autorității de rezoluție. Statele membre ar trebui să fie în măsură să confere autorităților de rezoluție competențe și instrumente suplimentare, pe lângă cele care le-au fost conferite în temeiul prezentei directive. Utilizarea acestor instrumente și competențe suplimentare ar trebui să respecte însă principiile și obiectivele rezoluției, stabilite prin prezenta directivă. Mai exact, utilizarea unor astfel de instrumente sau competențe nu ar trebui să afecteze rezoluția eficientă a grupurilor transnaționale.

(45)

Pentru a evita hazardul moral, orice instituție în curs de a intra în dificultate ar trebui să fie în măsură să iasă de pe piață, indiferent de mărimea și de gradul său de interconectare, fără a provoca perturbări sistemice. În principiu, o instituție în curs de a intra în dificultate ar trebui să fie lichidată prin procedura obișnuită de insolvență. Cu toate acestea, lichidarea prin procedura obișnuită de insolvență ar putea să pună în pericol stabilitatea financiară, să întrerupă derularea funcțiilor critice și să afecteze protecția deponenților. În astfel de cazuri, este foarte probabilă existența unui interes public pentru a declanșa procedura de rezoluție împotriva unei instituții și pentru a aplica intrumentele de rezoluție în locul recurgerii la procedura obișnuită de insolvență. Prin urmare, obiectivele rezoluției ar trebui să fie asigurarea continuității funcțiilor critice, evitarea efectelor negative asupra stabilității financiare, protejarea fondurilor publice prin reducerea la minimum a dependenței instituțiilor în curs de a intra în dificultate de sprijinul financiar public extraordinar și protejarea deponenților care beneficiază de acoperire, a investitorilor, precum și a fondurilor și activelor clienților.

(46)

Înainte de aplicarea instrumentelor de rezoluție, ar trebui întotdeauna avută în vedere lichidarea instituției în curs de a intra în dificultate prin intermediul procedurii obișnuite de insolvență. Atunci când se recurge la instrumente de rezoluție, activitatea unei instituții în curs de a intra în dificultate ar trebui să fie menținută, în măsura posibilului, prin utilizarea de fonduri private. Acest lucru poate fi realizat fie prin vânzarea sau fuzionarea cu un cumpărător din sectorul privat, fie prin reducerea pasivelor instituției, fie prin conversia datoriei sale în titluri de capital, în vederea efectuării unei recapitalizări.

(47)

Atunci când aplică instrumente de rezoluție și exercită competențe în materie de rezoluție, autoritățile de rezoluție ar trebui să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a garanta că măsura de rezoluție este luată în conformitate cu anumite principii, inclusiv cel al participării în mod corespunzător la pierderi a acționarilor și a creditorilor, cel al înlocuirii conducerii, în principiu, cel al reducerii la minimum a costurilor legate de rezoluția instituției și cel al tratamentului echitabil al creditorilor aparținând aceleiași categorii. În special, trebuie ca, în acele situații în care creditorii din aceeași categorie sunt tratați diferiți în contextul unei măsuri de rezoluție, aceste distincții ar trebui să fie justificate din perspectiva interesului public și, de asemenea, ele nu ar trebui să aibă un caracter discriminatoriu, direct sau indirect, pe criterii de naționalitate. Atunci când utilizarea instrumentelor de rezoluție implică acordarea de ajutor de stat, intervențiile ar trebui evaluate în conformitate cu dispozițiile relevante privind ajutoarele de stat. Ajutorul de stat poate intra în joc, printre altele, atunci când fondurile de rezoluție sau fondurile de garantare a depozitelor intervin în rezoluția unei instituții în curs de a intra în dificultate.

(48)

Atunci când aplică instrumente de rezoluție și exercită competențe în materie de rezoluție, autoritățile de rezoluție ar trebui să informeze și să consulte reprezentanții angajaților, dacă este cazul. După caz, contractele colective sau alte proceduri prevăzute de către partenerii sociali ar trebui să fie respectate pe deplin în acest sens.

(49)

Limitările drepturilor acționarilor și ale creditorilor ar trebui să fie conforme principiilor enunțate la articolul 52 din Cartă. Prin urmare, instrumentele de rezoluție ar trebui să se aplice doar acelor instituții de credit care sunt în curs de a intra în dificultatesau sunt susceptibile de a intra în dificultate, și numai atunci când acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivului de stabilitate financiară, în interesul general. Mai exact, instrumentele de rezoluție ar trebui aplicate atunci când instituția nu poate fi lichidată în conformitate cu procedura obișnuită de insolvență, deoarece acest lucru ar putea destabiliza sistemul financiar, iar aceste măsuri sunt necesare pentru a asigura transferul rapid și menținerea funcțiilor de importanță sistemică și atunci când nu există nicio perspectivă rezonabilă de găsire a unei soluții alternative provenind din sectorul privat care să fie suficientă pentru redresarea deplină a instituției, nici chiar majorarea capitalului de către acționarii existenți sau de către o terță parte. În plus, atunci când se aplică instrumente de rezoluție și se exercită competențe în materie de rezoluție, ar trebui să se țină seama de principiul proporționalității și de particularitățile formei juridice a unei instituții.

(50)

Atingerile aduse drepturilor de proprietate nu ar trebui să fie disproporționate. Acționarii și creditorii afectați nu ar trebui să suporte pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi suportat în cazul în care instituția ar fi fost lichidată la momentul luării deciziei de declanșare a procedurii de rezoluție. În cazul unui transfer parțial al activelor unei instituții aflate în rezoluție către un cumpărător privat sau o bancă-punte, partea reziduală a instituției aflate în rezoluție ar trebui lichidată în baza procedurilor obișnuite de insolvență. În scopul protejării, în cadrul procedurii de lichidare a instituției, a acționarilor și a creditorilor rămași, aceștia ar trebui să aibă dreptul de a primi drept plată sau compensare a creanțelor în cadrul acestei proceduri, cel puțin suma pe care, conform estimărilor, ar fi recuperat-o în cazul în care întreaga instituție ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență.

(51)

Cu scopul de a proteja dreptul acționarilor și al creditorilor, ar trebui stabilite obligații clare în ceea ce privește evaluarea activelor și a pasivelor instituției aflate în rezoluție și, acolo unde se prevede în cadrul prezentei directive, evaluarea tratamentului pe care acționarii și creditorii l-ar fi primit în cazul în care instituția ar fi fost lichidată în baza procedurii obișnuite de insolvență. Începerea evaluării ar trebui să fie posibilă deja din faza de intervenție timpurie. Înainte de luarea oricărei măsuri de rezoluție, ar trebui efectuată o evaluare corectă și realistă a activelor și pasivelor instituției. Această evaluare ar trebui să fie supusă unei căi de atac numai împreună cu decizia de declanșare a procedurii de rezoluție. În plus, în cazurile în care se prevede acest lucru în cadrul prezentei directive, ar trebui să se efectueze, după aplicarea instrumentelor de rezoluție, o comparație ex post între tratamentul acordat efectiv acționarilor și creditorilor și tratamentul de care aceștia ar fi beneficiat în cadrul procedurii obișnuite de insolvență. În cazul în care se constată că acționarii și creditorii au primit ca plată sau compensare a creanțelor echivalentul unei sume inferioară celei pe care ar fi primit-o în cadrul procedurii obișnuite de insolvență, ei ar trebui să aibă dreptul la plata diferenței, în cazurile în care prezenta directivă prevede acest lucru. Spre deosebire de evaluarea efectuată înaintea de luarea măsurilor de rezoluție, ar trebui să existe posibilitatea de a contesta rezultatele comparației, separat de decizia de declanșare a procedurii de rezoluție. Statele membre ar trebui să aibă libertatea de a decide procedura de urmat pentru achitarea către acționari și creditori a diferenței de tratament constatate. Această eventuală diferență ar trebui plătită din fondurile mecanismelor financiare instituite în conformitate cu prezenta directivă.

(52)

Este importantă contabilizarea pierderilor în cazul intrării în dificultate a instituției. Evaluarea activelor și a pasivelor instituțiilor în curs de a intra în dificultate ar trebui să se bazeze pe estimări corecte, prudente și realiste, la momentul aplicării instrumentelor de rezoluție. Valoarea pasivelor nu ar trebui însă să fie afectată în cadrul evaluării de situația financiară a instituției. Din rațiuni de urgență, autoritățile de rezoluție ar trebui să poată efectua o evaluare rapidă a activelor sau a pasivelor unei instituții în curs de a intra în dificultate. Această evaluare ar trebui să fie provizorie și aplicabilă până la efectuarea unei evaluări independente. Standardele tehnice obligatorii ale ABE referitoare la metoda de evaluare ar trebui să stabilească un cadru de principii aplicabile cu ocazia desfășurării acestor evaluări și ar trebui să permită aplicarea unor diferite metodologii specifice de către autoritățile de rezoluție și evaluatorii independenți, după caz.

(53)

Pentru a menține încrederea pieței și a reduce la minimum contagiunea, este necesară o acțiune rapidă și coordonată. În momentul în care se stabilește că o instituție este în curs de a intra în dificultatesau este susceptibilă de a intra în dificultate și nu există nicio perspectivă rezonabilă ca vreo măsură alternativă, a sectorului privat sau de supraveghere, să prevină intrarea în dificultate a instituției într-un interval de timp rezonabil, autoritățile de rezoluție ar trebui să ia fără întârziere măsuri adecvate și coordonate de rezoluție în interesul public. Ținând cont de circumstanțele intrării în dificultate a unei instituții și, în special, de posibilul caracter urgent al situației, autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă posibilitatea de a lua măsuri de rezoluție, fără impunerea obligației ca acestea să facă mai întâi uz de competențele de intervenție timpurie.

(54)

Atunci când adoptă măsuri de rezoluție, autoritățile de rezoluție ar trebui să ia în considerare și să urmeze măsurile prevăzute în planurile de rezoluție, cu excepția cazului în care autoritățile de rezoluție consideră, având în vedere circumstanțele cazului, că obiectivele rezoluției vor fi obținute mai eficient prin adoptarea de măsuri care nu sunt prevăzute în planurile de rezoluție.

(55)

Cu excepția situațiilor prevăzute în mod expres în prezenta directivă, instrumentele de rezoluție ar trebui să fie aplicate înainte ca instituțiile să beneficieze de vreo infuzie de capital din partea sectorului public sau de acordarea vreunui sprijin financiar public extraordinar echivalent. Acest fapt nu trebuie să împiedice însă utilizarea fondurilor provenind din schemele de garantare a depozitelor sau a fondurilor de rezoluție pentru a absorbi pierderi care ar fi fost altfel suferite de deponenții care beneficiază de acoperire sau de creditorii excluși în temeiul competențelor discreționare. În acest sens, utilizarea sprijinului financiar public extraordinar, a fondurilor de rezoluție sau a schemelor de garantare a depozitelor, pentru sprijinirea procesului de rezoluție a instituțiilor în curs de a intra în dificultate ar trebui să respecte dispozițiile relevante privind ajutoarele de stat.

(56)

Problemele de pe piețele financiare din Uniune care sunt determinate de evenimente sistemice ar putea avea efecte negative asupra economiei și cetățenilor Uniunii. Prin urmare, instrumentele de rezoluție ar trebui să fie concepute astfel încât să poată face față unei game largi de scenarii în mare parte imprevizibile, ținând seama de faptul că ar putea exista o diferență între situația unei singure instituții aflate în criză și o criză bancară sistemică mai amplă.

(57)

Atunci când Comisia inițiază, în temeiul articolului 107 din TFUE, procedura de evaluare a ajutoarelor de stat în cazul instrumentelor publice de stabilizare menționate în prezenta directivă, ea ar trebui să evalueze în mod distinct dacă instrumentele publice de stabilizare notificate nu încalcă vreuna dintre dispozițiile din dreptul Uniunii legate intrinsec, inclusiv cele referitoare la cerința minimă de 8 % privind absorbția pierderilor prevăzută în prezenta directivă, precum și dacă există situația extraordinară a unei crize sistemice care justifică recurgerea la aceste instrumente în temeiul prezentei directive, garantând în același timp condiții de concurență echitabile în cadrul pieței interne. În conformitate cu articolele 107 și 108 din TFUE, această evaluare ar trebui efectuată înainte de a permite utilizarea oricărui instrument public de stabilizare.

(58)

Aplicarea instrumentelor publice de stabilizare ar trebui să fie neutră din punct de vedere fiscal pe termen mediu.

(59)

Instrumentele de rezoluție ar trebui să includă vânzarea activității sau a acțiunilor instituției aflate în rezoluție, crearea unei instituții-punte, separarea activelor performante ale instituției în curs de a intra în dificultate de activele slab performante sau toxice și recapitalizarea internă a acționarilor și creditorilor instituției în curs de a intra în dificultate.

(60)

În cazul în care pentru a transfera serviciile de importanță sistemică sau activitățile viabile ale unei instituții către o entitate solidă (cum ar fi un cumpărător din sectorul privat sau o instituție-punte) au fost utilizate instrumentele de rezoluție, partea reziduală a instituției ar trebui lichidată într-un termen adecvat, ținându-se cont de necesitatea instituției în curs de a intra în dificultate de a furniza eventuale servicii sau sprijin, astfel încât să permită cumpărătorului sau instituției-punte să-și desfășoare activitățile sau serviciile achiziționate prin transferul respectiv.

(61)

Instrumentul de vânzare a activității ar trebui să permită autorităților să efectueze vânzarea instituției sau a unor părți ale activității acesteia către unul sau mai mulți cumpărători, fără acordul acționarilor. Atunci când aplică instrumentul de vânzare a activității, autoritățile ar trebui să ia măsurile necesare pentru scoaterea pe piață a instituției sau a unei părți a activității acesteia în cadrul unui proces deschis, transparent și nediscriminatoriu, încercând în același timp să obțină prețul maxim de vânzare. În cazul în care, din motive de urgență, un astfel de proces este imposibil, autoritățile ar trebui să ia măsuri pentru a remedia efectele negative asupra concurenței și a pieței interne.

(62)

Orice venituri nete din transferul activelor sau pasivelor instituției aflate în rezoluție, în cazul aplicării instrumentului de vânzare a activității, ar trebui să revină instituției rămase în procedură de lichidare. Orice venituri nete din transferul acțiunilor sau al altor instrumente de proprietate emise de instituția aflată în rezoluție, în cazul aplicării instrumentului de vânzare a activității, ar trebui să revină deținătorilor respectivelor acțiuni sau alte instrumente de proprietate. Încasările ar trebui să fie calculate prin deducerea costurilor ocazionate de intrarea în dificultate a instituției și de procesul de rezoluție.

(63)

Pentru a efectua vânzarea activității în timp util și pentru a proteja stabilitatea financiară, evaluarea cumpărătorului unei dețineri calificate trebuie efectuată în mod prompt, în așa fel încât să nu se întârzie aplicarea instrumentului de vânzare a activității în conformitate cu prezenta directivă, prin derogare de la termenele și procedurile prevăzute în Directiva 2013/36/UE și Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European și a Consiliului (11).

(64)

Informațiile referitoare la scoaterea pe piață a unei instituții în curs de a intra în dificultate și la negocierile cu potențialii cumpărători anterioare aplicării instrumentului de vânzare a activității sunt susceptibile de avea o importanță sistemică. În scopul asigurării stabilității financiare este important ca publicarea acestor informații impusă de Regulamentul (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European și al Consiliului (12) să poată fi amânată pentru perioada de timp necesară planificării și structurării procesului de rezoluție a instituției, în conformitate cu întârzierile permise în cadrul regimului abuzului de piață.

(65)

Ca instituție aflată integral sau parțial în proprietatea uneia sau mai multor autorități publice sau controlată de autoritatea de rezoluție, rolul principal al instituției-punte ar fi asigurarea continuității în furnizarea de servicii financiare esențiale către clienții instituției în curs de a intra în dificultate și a continuității în desfășurarea activităților financiare esențiale. Instituția-punte ar trebui să funcționeze ca entitate viabilă și să fie introdusă înapoi pe piață în momentul în care există circumstanțele corespunzătoare și în termenul prevăzut în prezenta directivă ori să fie lichidată în cazul în care ea nu este viabilă.

(66)

Instrumentul de separare a activelor ar trebui să permită autorităților transferarea către un vehicul separat a activelor, drepturilor sau pasivelor unei instituții aflate în rezoluție. Acest instrument ar trebui utilizat numai în combinație cu alte instrumente, pentru a preveni apariția unui avantaj concurențial nejustificat pentru instituția în curs de a intra în dificultate.

(67)

Un regim de rezoluție eficient ar trebui să reducă la minimum acele costuri ale rezoluției unei instituții în curs de a intra în dificultate care sunt suportate de contribuabili. Acesta ar trebui să garanteze o rezoluție a instituțiilor de importanță sistemică care să nu pună în pericol stabilitatea financiară. Instrumentul de recapitalizare internă atinge aceste obiective prin garantarea faptului că acționarii și creditorii instituției în curs de a intra în dificultate participă la pierderi și suportă aceste costuri ocazionate de intrarea în dificultate a instituției în mod corespunzător. Instrumentul de recapitalizare internă îi va încuraja mai mult pe acționarii și creditorii instituțiilor să monitorizeze soliditatea unei instituții în condiții normale și corespunde recomandării Consiliului pentru stabilitate financiară referitoare la includerea de competențe statutare privind reducerea valorii contabile a datoriilor și de conversie într-un cadru pentru rezoluție, ca o opțiune suplimentară în coroborare cu alte instrumente de rezoluție.

(68)

Pentru a se asigura că autoritățile de rezoluție au flexibilitatea necesară, în diferite circumstanțe, de a aloca pierderile către creditori, este adecvat ca respectivele autorități să fie în măsură să aplice instrumentul de recapitalizare internă atât atunci când obiectivul este acela de a aplica instituției în curs de a intra în dificultate procedura de rezoluție în condițiile menținerii activității acesteia, dacă există perspective reale de restabilire a viabilității instituției, cât și atunci când serviciile de importanță sistemică sunt transferate unei instituții-punte, iar partea reziduală a instituției își încetează activitatea și este lichidată.

(69)

Atunci când instrumentul de recapitalizare internă este aplicat cu scopul de a reface fondurile proprii ale instituției în curs de a intra în dificultate, pentru a permite menținerea activității acesteia, rezoluția prin recapitalizare internă ar trebui să fie însoțită de înlocuirea cadrelor de conducere, cu excepția situațiilor în care păstrarea acestora este adecvată și necesară pentru îndeplinirea obiectivelor rezoluției, și de restructurarea ulterioară a instituției și a activităților acesteia, într-un mod care să țină cont de motivele care au condus la intrarea ei în dificultate. Această restructurare ar trebui să fie realizată prin punerea în aplicare a unui plan de reorganizare a activității. După caz, aceste planuri trebuie să fie compatibile cu planul de restructurare pe care instituția trebuie să îl prezinte Comisiei conform cadrului privind ajutoarele de stat. Mai exact, pe lângă măsurile care vizează restabilirea viabilității pe termen lung a instituției, planul ar trebui să includă măsuri de limitare a ajutorului astfel încât să se reducă la minimum partajarea sarcinii suportate, precum și măsuri de limitare a denaturării concurenței.

(70)

Aplicarea instrumentului de recapitalizare internă în cazul datoriilor nu este oportună, dacă acestea sunt garantate prin garanții mobiliare, garanții reale sau prin alte mijloace. Cu toate acestea, pentru a se asigura că instrumentul de recapitalizare internă este eficace și își atinge obiectivele, este de dorit ca aceasta să poată fi aplicat unui număr cât mai mare de obligații negarantate ale unei instituții în curs de a intra în dificultate. Cu toate acestea, este adecvată excluderea anumitor tipuri de obligații negarantate din domeniul de aplicare al instrumentului de recapitalizare internă. Pentru a proteja deținătorii de depozite acoperite, instrumentul de recapitalizare internă nu ar trebui să se aplice depozitelor protejate în conformitate cu Directiva 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului (13). Pentru a asigura continuitatea funcțiilor critice, instrumentul de recapitalizare internă nu ar trebui să se aplice anumitor datorii față de angajații instituției în curs de a intra în dificultate sau creanțelor comerciale care se referă la mărfuri și servicii esențiale pentru funcționarea de zi cu zi a instituției. Pentru a onora drepturile la pensie și sumele aferente pensiilor datorate societăților de administrare a fondurilor de pensii și administratorilor fondurilor de pensii, instrumentul de recapitalizare internă nu ar trebui să se aplice datoriilor instituției în curs de a intra în dificultate față de un sistem de pensii. Cu toate acestea, instrumentul de recapitalizare internă s-ar aplica datoriilor pentru prestațiile de pensie care pot fi atribuite unei remunerații variabile nedecurgând din contractele colective de muncă, precum și componentei variabile a remunerației entităților care își asumă riscuri substanțiale. Pentru a reduce riscul de contagiune sistemică, instrumentul de recapitalizare internă nu ar trebui să se aplice pasivelor care rezultă din participarea la sisteme de plată și care au o scadență reziduală sub șapte zile și nici datoriilor față de instituții, excluzând entitățile care fac parte din același grup, cu o scadență inițială sub șapte zile.

(71)

Din moment ce protecția deponenților care beneficiază de acoperire constituie unul dintre cele mai importante obiective ale rezoluției, depozitele acoperite nu ar trebui să facă obiectul exercitării instrumentului de recapitalizare internă. Schema de garantare a depozitelor ar trebui să contribuie însă la finanțarea procesului de rezoluție absorbind pierderi pe măsura pierderilor nete pe care ar fi trebuit să le înregistreze după compensarea deponenților în cadrul unei proceduri obișnuite de insolvență. Exercitarea competențelor de recapitalizare internă ar garanta faptul că deponenții continuă să aibă acces la propriile depozite până cel puțin la nivelul de acoperire, acesta fiind principalul motiv pentru care au fost instituite schemele de garantare a depozitelor. Lipsa prevederii implicării acestor scheme în astfel de cazuri ar constitui un avantaj necuvenit față de restul creditorilor care ar fi condiționați de exercitarea competențelor autorității de rezoluție.

(72)

Autoritățile de rezoluție ar trebui să fie în măsură să excludă pasive, integral sau parțial, într-o serie de circumstanțe, inclusiv în cazurile în care recapitalizarea internă a pasivelor respective nu este posibilă într-un termen rezonabil, excluderea este strict necesară și este proporțională pentru a obține continuitatea funcțiilor critice și a liniilor de activitate esențiale sau în care aplicarea instrumentului de recapitalizare internă pentru pasivele în cauză ar conduce la o deteriorare a valorii, astfel încât pierderile suferite de alți creditori ar fi superioare cazului în care pasivele respective nu ar fi excluse de la recapitalizare. Autoritățile de rezoluție ar trebui să fie în măsură să excludă pasive, integral sau parțial, atunci când acest lucru este necesar pentru a evita răspândirea contaminării sau a instabilității financiare care ar putea determina o perturbare gravă a economiei unui stat membru. Atunci când efectuează aceste evaluări, autoritățile de rezoluție ar trebui să ia în considerare consecințele unei potențiale recapitalizări interne a pasivelor care rezultă din depozitele eligibile deținute de persoane fizice și de microîntreprinderi, întreprinderi mici și mijlocii peste nivelul de acoperire prevăzută în Directiva 2014/49/UE.

(73)

În cazul în care se aplică excluderile menționate, nivelul reducerii valorii contabile sau al conversiei altor pasive eligibile poate fi majorat pentru a ține seama de astfel de excluderi, sub rezerva respectării principiului „niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat în raport cu procedurile normale de insolvență”. În cazul în care pierderile nu pot fi transferate altor creditori, mecanismul de finanțare a rezoluției poate face o contribuție în beneficiul instituției aflate în rezoluție, sub rezerva unei serii de condiții stricte, inclusiv cerința ca pierderile în valoare totală de cel puțin 8 % din totalul pasivelor, incluzând fondurile proprii, să fi fost deja absorbite și ca finanțarea furnizată din fondul de rezoluție să fie limitată la oricare valoare este mai mică dintre 5 % din totalul pasivelor, incluzând fondurile proprii sau mijloacele disponibile fondului de rezoluție, și suma care poate fi percepută prin contribuții ex post în termen de trei ani.

(74)

În circumstanțe extraordinare, atunci când pasivele au fost excluse și fondul de rezoluție a fost utilizat pentru a contribui la recapitalizarea internă în locul pasivelor respective în măsura plafonului permis, autoritatea de rezoluție ar trebui să poată solicita finanțare din surse de finanțare alternative.

(75)

Cuantumul minim al contribuției la absorbția pierderilor și recapitalizării interne, de 8 % din totalul pasivelor inclusiv fondurile proprii sau, după caz, de 20 % din activele ponderate în funcție de risc ar trebui să se calculeze pe baza evaluării efectuate în scopul rezoluției în conformitate cu prezenta directivă. Pierderile istorice care au fost deja absorbite de acționari printr-o reducere a fondurilor proprii anterioară respectivei evaluări nu ar trebui incluse în procentele respective.

(76)

Niciun element din cadrul prezentei directive nu ar trebui să solicite statelor membre să finanțeze mecanisme de finanțare a rezoluției prin mijloace de la bugetul general al acestora.

(77)

Cu excepția situațiilor pentru care dispozițiile prezentei directive specifică altfel, autoritățile de rezoluție ar trebui să aplice instrumentul de recapitalizare internă astfel încât să respecte tratamentul egal al creditorilor și rangul statutar al creanțelor, conform legislației aplicabile în materie de insolvență. Pierderile ar trebui să fie absorbite în primul rând de instrumentele de capital reglementare și ar trebui să fie alocate acționarilor fie prin anularea sau transferul acțiunilor, fie prin diluarea semnificativă a acestora. În cazul în care aceste instrumente nu sunt suficiente, datoriile subordonate ar trebui convertite sau reduse. Atunci când clasele subordonate au fost convertite sau reduse integral, datoriile principale ar trebui convertite sau reduse.

(78)

În cazul în care există scutiri aplicabile pasivelor, de exemplu pentru sisteme de plată și de decontare, pentru angajați sau creditori comerciali, sau o ordine preferențială, de exemplu pentru depozitele persoanelor fizice, ale microîntreprinderilor și ale întreprinderilor mici și mijlocii, acestea ar trebui să se aplice în țările terțe, precum și în Uniune. Pentru a asigura capacitatea de a reduce valoarea contabilă a pasivelor sau de a le converti, dacă este cazul, în țări terțe, recunoașterea acestei posibilități ar trebui să fie inclusă în prevederile contractuale cărora li se aplică dreptul țării terțe, în special în ceea ce privește datoriile de rang inferiordin cadrul ierarhiei creditorilor. Astfel de clauze contractuale nu ar trebui cerute pentru pasivele scutite de procedura de recapitalizare internă pentru depozitele persoanelor fizice, ale microîntreprinderilor și ale întreprinderilor mici și mijlocii sau în cazul în care legislația țării terțe sau un acord obligatoriu încheiat cu țara terță respectivă permite autorității de rezoluție a statului membru să își exercite competențele de reducere a valorii contabile sau de conversie.

(79)

Pentru a evita structurarea de către instituții a propriilor pasive într-un mod care să împiedice funcționarea eficientă a instrumentului de recapitalizare internă, este oportun să se stabilească ca instituțiile să îndeplinească, în orice moment, o cerință minimă de fonduri proprii și de pasive eligibile, exprimată ca procent din pasivele totale și fondurile proprii ale instituției. Autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita, de la caz la caz, ca acest procent să fie format, integral sau parțial, din fonduri proprii sau dintr-o anumită categorie de pasive.

(80)

Prezenta directivă abordează „de sus în jos” modul de stabilire a cerinței minime de fonduri proprii și de pasive eligibile în cadrul unui grup. Abordarea respectivă recunoaște, în continuare, faptul că acțiunea de rezoluție se aplică la nivelul fiecărei persoane juridice în parte și că este neapărat necesar ca la nivelul entității din cadrul grupului în care se produc pierderile să fie localizată capacitatea de absorbție a pierderilor sau acestei persoane juridice să îi fie creat accesul la acea capacitate. În acest scop, autoritățile de rezoluție ar trebui să garanteze distribuția în întregul grup a capacității de absorbție a pierderilor dintr-un grup, în conformitate cu nivelul de risc al persoanelor juridice care îl constituie. Cerința minimă necesară pentru fiecare filială în parte ar trebui evaluată separat. Mai mult, autoritățile de rezoluție ar trebui să se asigure că întregul capital și pasivele contabilizate în contul cerinței minime consolidate sunt localizate la nivelul entităților susceptibile să înregistreze pierderi sau sunt în alt mod puse la dispoziție pentru a absorbi pierderi. Prezenta directivă ar trebui să permită o procedură de rezoluție cu mai multe puncte de intrare sau cu un singur punct de intrare. Cerințele minime pentru fondurile proprii și pasivele eligibile ar trebui să reflecte strategia de rezoluție adecvată pentru un grup în conformitate cu planul de rezoluție. În special, cerințele minime pentru fondurile proprii și pasivele eligibile ar trebui impuse la nivelul adecvat în cadrul grupului, astfel încât să reflecte o abordare cu mai multe puncte de intrare sau o abordare cu un singur punct de intrare, cuprinsă în planul de rezoluție, ținând seama de faptul că ar putea exista situații în care o abordare diferită de cea menționată în planul respectiv este utilizată, deoarece aceasta ar permite, de exemplu, atingerea obiectivelor rezoluției într-un mod mai eficient. În acest context, indiferent dacă un grup a ales abordarea cu un singur punct de intrare sau abordarea cu mai multe puncte de intrare, toate instituțiile și persoanele juridice din grup ar trebui să fie obligate de autoritățile de rezoluție să dispună în permanență de cerințe minime solide pentru fondurile proprii și pasivele eligibile, astfel încât să evite riscul de contagiere sau de panică bancară.

(81)

Statele membre ar trebui să se asigure că fondurile proprii de nivel 1 suplimentar sau de nivel 2 absorb integral pierderile în momentul în care instituția emitentă atinge punctul de neviabilitate. În consecință, ar trebui să se solicite autorităților de rezoluție reducerea valorii contabile a respectivelor instrumente în întregime sau conversia lor în instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, în momentul în care instituția atinge punctul de neviabilitate și înainte de luarea alte măsuri de rezoluție. În acest scop, punctul de neviabilitate al instituției ar trebui înțeles drept momentul în care autoritatea relevantă stabilește că instituția îndeplinește condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție sau momentul în care autoritatea decide că instituția ar înceta să mai fie viabilă, dacă instrumentele de capital respective nu ar fi reduse sau convertite. Faptul că instrumentele vor fi reduse sau convertite de către autorități, în circumstanțele prevăzute de prezenta directivă, ar trebui să fie menționat în condițiile care reglementează instrumentul și în orice prospect sau document de ofertă publicat sau furnizat în legătură cu instrumentele respective.

(82)

Pentru a permite obținerea de rezultate efective în urma procedurii de rezoluție ar trebui să existe posibilitatea aplicării instrumentului de recapitalizare internă înainte de 1 ianuarie 2016.

(83)

Autoritățile de rezoluție ar trebui să poată aplica doar parțial instrumentul de recapitalizare internă, în cazul în care o evaluare a posibilului impact asupra stabilității sistemului financiar din statele membre vizate și din restul Uniunii Europene demonstrează că aplicarea sa în totalitate ar fi contrară intereselor publice generale ale statelor membre sau ale Uniunii în ansamblul său.

(84)

Autoritățile de rezoluție ar trebui să dispună de toate competențele juridice necesare, care pot fi exercitate, în diferite combinații, în aplicarea instrumentelor de rezoluție. Acestea ar trebui să includă competența de a transfera acțiuni sau active, drepturi sau pasive ale unei instituții în curs de a intra în dificultate către o altă entitate, cum ar fi o altă instituție sau o instituție-punte, competența de a reduce valoarea contabilă a acțiunilor sau de a le anula, ori de a reduce valoarea contabilă a pasivelor unei instituții în curs de a intra în dificultate sau a le converti, competența de a înlocui cadrele de conducere și competența de a impune un moratoriu temporar privind plata creanțelor. Sunt necesare competențe suplimentare, inclusiv cea de a solicita altor părți ale grupului asigurarea continuității serviciilor esențiale.

(85)

Nu este necesar să se impună autorităților de rezoluție mijloacele exacte de intervenție în cazul instituțiilor în curs de a intra în dificultate. Autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă posibilitatea de a alege între preluarea controlului printr-o intervenție directă asupra instituției sau prin ordin executiv. Ele ar trebui să decidă în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte. Impunerea unui sistem unic pentru asigurarea unei cooperări eficiente între statele membre nu pare a fi necesară la acest moment.

(86)

Cadrul de rezoluție ar trebui să cuprindă cerințe procedurale prin care să se garanteze faptul că măsurile de rezoluție sunt notificate și făcute publice în mod corect, sub rezerva excepțiilor limitate prevăzute în prezenta directivă. Ținând însă cont de faptul că informațiile obținute de autoritățile de rezoluție și de consilierii lor profesionali pe parcursul procesului de rezoluție vor fi probabil sensibile, aceste informații ar trebui să facă obiectul unui regim de confidențialitate eficient. Ar trebui să se țină seama de faptul că informațiile privind conținutul și detaliile planurilor de redresare și de rezoluție, precum și rezultatele eventualelor evaluări ale acestor planuri pot avea un impact major, în special asupra întreprinderilor în cauză. Toate informațiile furnizate în ceea ce privește o decizie înainte de a fi luată, indiferent dacă privesc îndeplinirea condițiilor pentru declanșarea procedurii de rezoluție, ori utilizarea unui instrument specific sau a unei eventuale măsuri în cursul procedurii, trebuie considerate ca având efecte asupra intereselor publice și private vizate de măsură. Cu toate acestea, informația conform căreia autoritatea de rezoluție examinează o anumită instituție ar putea fi de ajuns să producă efecte negative asupra instituției respective. Prin urmare, este necesar să se asigure că există mecanisme adecvate pentru păstrarea confidențialității acestor informații, cum ar fi conținutul și detaliile privind planurile de redresare și de rezoluție, precum și rezultatele eventualelor evaluări efectuate în acest context.

(87)

Autoritățile de rezoluție ar trebui să dispună de competențe auxiliare privind asigurarea eficacității transferului de acțiuni, instrumente de datorie și active, drepturi și pasive. Sub rezerva mecasnismelor de siguranță prevăzute în prezenta directivă, aceste competențe ar trebui să includă competența de a ridica drepturile deținute de terți asupra instrumentelor sau activelor transferate, competența de a asigura respectarea contractelor și continuitatea acordurilor în beneficiul destinatarului activelor și acțiunilor transferate. Cu toate acestea, drepturile angajaților de a rezilia contractul de muncă nu ar trebui să fie afectate. De asemenea, nu ar trebui să fie afectat nici dreptul unei părți de a rezilia un contract cu o instituție aflată în rezoluție sau, cu o entitate din grup, pentru alte motive decât rezoluția instituției în curs de a intra în dificultate. Autoritățile de rezoluție ar trebui să aibă competența auxiliară de a solicita instituției reziduale care se află în curs de lichidare în temeiul procedurii obișnuite de insolvență prestarea acelor servicii care sunt necesare pentru a permite instituției către care au fost transferate active sau acțiuni în virtutea aplicării instrumentului de vânzare a activității sau a instrumentului instituției-punte să își desfășoare activitatea.

(88)

În conformitate cu articolul 47 din Cartă, părțile în cauză au dreptul la un proces echitabil și la o cale de atac eficientă împotriva măsurilor care le afectează. În consecință, deciziile luate de autoritățile de rezoluție ar trebui să facă obiectul dreptului la o cale de atac.

(89)

Măsurile de gestionare a crizelor luate de autoritățile naționale de rezoluție pot necesita evaluări economice complexe și o marjă largă de apreciere. Autoritățile naționale de rezoluție sunt special înzestrate cu capacitatea de expertiză necesară pentru a realiza aceste evaluări și pentru a stabili utilizarea adecvată a marjei de apreciere. Prin urmare, este important să se asigure că evaluările economice complexe efectuate de autoritățile naționale de rezoluție în acest context sunt utilizate ca bază de către instanțele naționale cu ocazia examinării măsurilor de gestionare a crizelor în cauză. Cu toate acestea, natura complexă a acestor evaluări nu ar trebui să împiedice instanțele naționale să analizeze dacă elementele de probă invocate de către autoritatea de rezoluție sunt exacte din punct de vedere material, fiabile și coerente, dacă elementele de probă conțin toate informațiile relevante care ar trebui să fie luate în considerare pentru a evalua o situație complexă și dacă ele sunt de natură să susțină concluziile deduse pe baza lor.

(90)

Ținând cont de faptul că prezenta directivă are drept obiectiv tratarea unor situații de extremă urgență și că suspendarea oricărei decizii a autorităților de rezoluție ar putea afecta continuitatea funcțiilor critice, este necesar să se prevadă faptul că nitroducerea unei căi de atac nu ar trebui să aibă drept rezultat suspendarea automată a efectelor deciziei contestate, iar decizia autorității de rezoluție ar trebui să aibă imediat titlu executoriu, cu prezumția că suspendarea ar fi contrară interesului public.

(91)

În plus, acolo unde este necesar, pentru a proteja părțile terțe care au achiziționat cu bună-credință active, drepturi și obligații ale instituției aflate în rezoluție, în temeiul exercitării de către autorități a competențelor de rezoluție și pentru a asigura stabilitatea piețelor financiare, nicio cale de atac nu ar trebui să afecteze actele administrative sau tranzacțiile încheiate ulterior pe baza unei decizii anulate. În astfel de cazuri, reparațiile în cazul unei decizii abuzive ar trebui să se limiteze prin urmare la acordarea de despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele afectate.

(92)

Având în vedere că este posibil să se impună luarea urgentă a unor măsuri de gestionare a crizelor din cauza riscurilor majore la adresa stabilității financiare a statului membru respectiv și a Uniunii, orice procedură în temeiul dreptului intern referitoare la cererea de aprobare judiciară ex ante a unei astfel de măsuri, precum și examinarea de către instanță a cererii respective ar trebui să fie realizate rapid. Dată fiind cerința ca o măsură de gestionare a crizelor să fie luată de urgență, instanța ar trebui să adopte o decizie în termen de 24 de ore, iar statele membre ar trebui să se asigure că autoritatea relevantă poate lua o decizie imediat după ce instanța și-a dat acordul. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere posibilului drept al părților interesate de a depune o cerere în fața instanței în vederea anulării deciziei pentru o perioadă de timp limitată după ce autoritatea de rezoluție a luat măsura de gestionare a crizelor.

(93)

Pentru ca procedura de rezoluție să producă efectele dorite și pentru a evita conflictele de competență, pe parcursul perioadei în care autoritatea de rezoluție își exercită competențele de rezoluție sau aplică instrumentele de rezoluție, procedura obișnuită de insolvență pentru instituția în curs de a intra în dificultate nu ar trebui deschisă sau, după caz, continuată decât la inițiativa sau cu consimțământul autorității de rezoluție. Este util și necesar ca anumite obligații contractuale să fie suspendate pentru o perioadă limitată, astfel încât autoritatea de rezoluție să aibă timpul necesar punerii în practică a acestor instrumente. Totuși, acest lucru nu ar trebui să se aplice obligațiilor în legătură cu sistemele desemnate în temeiul Directivei 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului (14), contrapartidele centrale și băncile centrale. Directiva 98/26/CE reduce riscul ce decurge din participarea la sistemele de plată și de decontare a titlurilor de valoare, în special prin reducerea perturbărilor în cazul insolvenței unui participant la un astfel de sistem. Pentru a se asigura că aceste protecții se aplică în mod corespunzător în situații de criză, menținând, în același timp, un nivel adecvat de certitudine pentru operatorii sistemelor de plată și de titluri de valoare, precum și pentru alți participanți pe piață, prezenta directivă prevede că o măsură de prevenire sau de gestionare a crizelor nu ar trebui, de una singură, să fie recunoscută ca o procedură de insolvență în sensul Directivei 98/26/CE, cu condiția ca obligațiile contractuale substanțiale să fie îndeplinite în continuare. Cu toate acestea, nicio dispoziție din prezenta directivă nu aduce atingere funcționării unui sistem desemnat în temeiul Directivei 98/26/CE sau dreptului la garanții suplimentare garantat prin articolul 9 din Directiva 98/26/CE.

(94)

Pentru a se asigura că, atunci când efectuează transferul de active și pasive către un cumpărător din sectorul privat sau o instituție-punte, autoritățile de rezoluție au la dispoziție o perioadă corespunzătoare de timp pentru a identifica acele contracte care trebuie transferate, ar putea fi oportună impunerea de restricții proporționale asupra drepturilor contrapartidelor de a rezilia, de a anticipa scadența sau de a pune capăt în orice alt fel contractelor financiare, înainte de efectuarea transferului. O astfel de restricție ar fi necesară pentru a permite autorităților să obțină o imagine fidelă a bilanțului unei instituții în curs de a intra în dificultate, fără modificările pe care exercitarea pe scară largă a drepturilor de reziliere le-ar aduce valorii și sferei de activitate ale instituției. Pentru a afecta într-o măsură cât mai mică posibil drepturile contractuale ale contrapartidelor, restricțiile privind drepturile de reziliere ar trebui să se aplice doar în legătură cu măsura de prevenire a crizelor sau cu măsura de gestionare a crizelor, inclusiv cu producerea unui eveniment direct legat de aplicarea unei astfel de măsuri, iar drepturile de reziliere care decurg din orice alt tip de nerespectare a obligațiilor, inclusiv din nerespectarea obligațiilor de plată sau a obligațiilor de a da curs apelului în marjă, ar trebui să fie menținute.

(95)

Pentru ca acordurile legitime încheiate pe piețele de capital să nu fie afectate în eventualitatea transferării unei părți, dar nu a totalității activelor, drepturilor și obligațiilor instituției în curs de a intra în dificultate, este oportună includerea de mecasisme de siguranță care să prevină divizarea pasivelor, drepturilor și a contractelor conexate, după caz. Această restricție privind anumite practici legate de contractele conexate ar trebui extinsă la contractele încheiate cu aceeași contraparte și acoperite prin acorduri de garanție, contracte de garanție financiară cu transfer de proprietate, acorduri de compensare reciprocă și acorduri de compensare cu exigibilitate imediată (set-off și close out netting), precum și prin mecanisme de finanțare structurate. Atunci când se aplică mecasnisme de siguranță, autoritățile de rezoluție ar trebui să fie obligate ori să transfere toate contractele conexate, în cadrul unui acord protejat, ori să le mențină pe toate la instituția în curs de a intra în dificultate. Aceste mecasnisme de siguranță ar trebui să garanteze faptul că tratamentul reglementar al cerințelor de capital în ceea ce privește expunerile care fac obiectul unui acord de compensare în sensul Directivei 2013/36/UE nu este compromis.

(96)

Garantarea faptului că autoritățile de rezoluție au la dispoziție aceleași instrumente și competențe va facilita o acțiune coordonată în eventualitatea intrării în dificultate a unui grup transnațional, însă pentru promovarea cooperării și prevenirea fragmentării abordărilor naționale par a fi necesare eforturi suplimentare. În ceea ce privește procedurile de rezoluție declanșate împotriva entităților din grup, ar trebui să se prevadă obligația autorităților de rezoluție de a se consulta reciproc și de a coopera în cadrul colegiilor de rezoluție, pentru a conveni asupra unei scheme de rezoluție a grupului. Aceste colegii ar trebui create pornind de la colegiile de supraveghere existente, prin includerea autorităților de rezoluție și prin implicarea ministerelor competente, a băncilor centrale, a ABE și, după caz, a autorităților responsabile de schemele de garantare a depozitelor. În caz de criză, colegiul de rezoluție va juca rolul de forum pentru schimbul de informații și pentru coordonarea măsurilor de rezoluție.

(97)

Rezoluția grupurilor transnaționale ar trebui să țină cont de două imperative majore: pe de o parte, necesitatea unor proceduri care să ia în considerare caracterul urgent al situației și care să permită găsirea de soluții eficiente, corecte și tempestive pentru întregul grup, iar pe de altă parte, necesitatea de a proteja stabilitatea financiară în toate statele membre în care grupul își desfășoară activitatea. Autoritățile de rezoluție ar trebui să-și împărtășească opiniile în cadrul colegiilor de rezoluție. Măsurile de rezoluție propuse de autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să fie pregătite și discutate de diferitele autorități de rezoluție în contextul planurilor de rezoluție a grupului. Colegiile de rezoluție ar trebui să includă punctele de vedere ale autorităților de rezoluție din toate statele membre în care grupul desfășoară activitate, în scopul de a facilita, ori de câte ori este posibil, luarea unor decizii comune și rapide. Măsurile de rezoluție luate de autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să țină întotdeauna cont de impactul lor eventual asupra stabilității financiare în statele membre în care grupul își desfășoară activitatea. Acest aspect ar trebui garantat prin posibilitatea autorităților de rezoluție din statul membru de stabilire al filialei de a se opune deciziilor autorității de rezoluție la nivel de grup, nu doar din rațiuni legate de caracterul oportun sau inoportun al măsurilor de rezoluție, ci și invocând necesitatea protejării stabilității financiare a respectivului stat membru.

(98)

Colegiul de rezoluție nu ar trebui să fie un organism decizional, ci o platformă care facilitează procesul decizional al autorităților naționale. Deciziile comune ar trebui luate de autoritățile naționale vizate.

(99)

Crearea unei scheme de rezoluție a grupului ar trebui să faciliteze o rezoluție coordonată, ceea ce va conduce probabil la obținerea celor mai bune rezultate pentru toate instituțiile din grup. Schema de rezoluție a grupului ar trebui să fie propusă de autoritatea de rezoluție la nivel de grup și să fie prezentată colegiului de rezoluție. Autoritățile naționale de rezoluție care nu sunt de acord cu schema respectivă sau decid să ia măsuri de rezoluție în mod independent ar trebui să explice care sunt motivele dezacordului lor și să comunice motivele respective, precum și detaliile eventualelor măsuri de rezoluție pe care intenționează să le ia în mod independent, autorității de rezoluție a grupului, precum și altor autorități de rezoluție vizate de schema de rezoluție la nivel de grup. Orice autoritate națională care decide să se abată de la schema de rezoluție a grupului ar trebui să țină seama în mod corespunzător de impactul potențial asupra stabilității financiare din statele membre în care sunt situate celelalte autorități de rezoluție, precum și de efectele potențiale asupra altor părți ale grupului.

(100)

Ca parte a schemei de rezoluție a grupului, autoritățile ar trebui invitate să aplice același instrument persoanelor juridice care îndeplinesc condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție. Autoritățile de rezoluție ale grupurilor ar trebui să aibă competența de a recurge la un instrument de instituție-punte la nivel de grup (ceea ce poate include, după caz, acorduri de partajare a sarcinii) pentru a stabiliza un grup în ansamblul său. Proprietatea filialelor ar putea fi transferată către banca-punte în vederea vânzării ulterioare, fie sub forma unui pachet, fie individual, atunci când condițiile de piață sunt adecvate. În plus, autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să aibă competența de a aplica instrumentul de recapitalizare internă la nivelul entității-mamă.

(101)

Rezoluția eficace a instituțiilor și grupurilor care își desfășoară activitatea la nivel internațional necesită cooperarea între Uniune, statele membre și autoritățile de rezoluție din țări terțe. Această cooperare va fi facilitată în cazul în care regimurile de rezoluție din țările terțe se bazează pe principiile și abordările comune elaborate în prezent de Consiliul pentru Stabilitate Financiară și de G20. În acest scop, ABE ar trebui să fie abilitată să încheie acorduri-cadru de cooperare facultativă cu autoritățile țărilor terțe, în conformitate cu articolul 33 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010, iar autorităților naționale ar trebui să li se permită să încheie acorduri bilaterale conforme cu aceste acorduri-cadru ale ABE. Elaborarea respectivelor acorduri dintre autoritățile naționale responsabile cu gestionarea situației de dificultate a firmelor transnaționale ar trebui să reprezinte un mijloc de a asigura o planificare, un proces decizional și o coordonare eficiente în ceea ce privește grupurile internaționale. În general, în cadrul acestor acorduri ar trebui să existe reciprocitate. Autoritățile naționale de rezoluție, ca parte a colegiului de rezoluție european ar trebui, după caz, să recunoască și să execute procedurile de rezoluție ale țărilor terțe în situațiile prevăzute în prezenta directivă.

(102)

Ar trebui să se coopereze atât în ceea ce privește filialele grupurilor din Uniune sau din țări terțe, cât și în ceea ce privește sucursalele instituțiilor din Uniune sau din țări terțe. Filialele grupurilor din țări terțe sunt întreprinderi stabilite în Uniune și, prin urmare, se supun în totalitate dreptului Uniunii, inclusiv instrumentelor de rezoluție prevăzute în prezenta directivă. Este totuși necesar ca statele membre să își păstreze dreptul de a acționa în raport cu sucursalele instituțiilor care își au sediul în țări terțe, atunci când recunoașterea și aplicarea, în cazul unei sucursale, a procedurilor de rezoluție din țara terță ar pune în pericol stabilitatea financiară din Uniune ori atunci când deponenții din Uniune nu ar beneficia de tratament egal față de deponenții din țara terță. În astfel de situații, precum și în celelalte situații prevăzute de prezenta directivă, statele membre ar trebui să aibă dreptul ca, în urma consultării autorităților de rezoluție naționale, să refuze recunoașterea procedurilor de rezoluție din țările terțe cu privire la sucursale din Uniune de către instituții având sediul în țăra terță.

(103)

Există situații în care eficacitatea instrumentelor de rezoluție aplicate poate depinde de posibilitățile de finanțare pe termen scurt ale instituției sau ale instituției-punte, de furnizarea de garanții cumpărătorilor potențiali sau de furnizarea de capital instituției-punte. Fără a aduce atingere rolului deținut de băncile centrale în furnizarea de lichidități pentru sistemul financiar chiar și în perioade de criză, este important ca statele membre să instituie mecanisme de finanțare, pentru a evita situația în care fondurile necesare în aceste scopuri provin de la bugetele naționale. Stabilizarea sistemului financiar ar trebui finanțată de ansamblul sectorului financiar.

(104)

Ca regulă generală, statele membre ar trebui să-și creeze mecanismele de finanțare naționale prin fonduri controlate de autorități de rezoluție, menit să fie utilizat în scopurile prevăzute în prezenta directivă. Cu toate acestea, ar trebui să se prevadă o excepție strict limitată pentru a permite statelor membre să își creeze mecanismele de finanțare naționale prin contribuții obligatorii din partea instituțiilor care sunt autorizate pe teritoriile loe și care nu sunt deținute printr fonduri controlat de autoritățile lor de rezoluție, cu condiția îndeplinirii anumitor condiții.

(105)

În principiu, contribuțiile ar trebui colectate din sectorul financiar înaintea oricărei operațiuni de rezoluție și independent de aceasta. Atunci când finanțarea prealabilă este insuficientă pentru acoperirea pierderilor sau a costurilor suportate prin recurgerea la mecanisme de finanțare, ar trebui colectate contribuții suplimentare pentru acoperirea costurilor sau a pierderilor suplimentare.

(106)

Pentru a atinge o masă critică și pentru a evita efectele prociclice care ar putea apărea în caz de criză sistemică, dacă mecanismele de finanțare ar fi alimentate exclusiv prin contribuții ex post, este indispensabil ca mijloacele financiare ex ante disponibile ale mecanismelor de finanțare naționale să se cifreze cel puțin la un anumit nivel-țintă minim.

(107)

Pentru a asigura un calcul corect al contribuțiilor și a oferi stimulente pentru funcționarea în conformitate cu un model mai puțin riscant, contribuțiile la mecanismele de finanțare naționale ar trebui să țină seama de gradul de risc pentru credite, lichidități și piață la care sunt expuse instituțiile.

(108)

Garantarea unei rezoluții eficace a instituțiilor în curs de a intra în dificultate pe întreg cuprinsul Uniunii este un element esențial al finalizării pieței interne. Intrarea în dificultate a acestor instituții are un efect negativ nu doar asupra stabilității financiare a piețelor pe care acestea operează în mod direct, ci și asupra întregii piețe financiare a Uniunii. Odată cu realizarea pieței interne a serviciilor financiare, se consolidează interacțiunea diferitelor sisteme financiare naționale. Instituțiile funcționează în afara statului membru de stabilire și sunt interconectate prin intermediul pieței interbancare și al altor piețe care au, în esență, un caracter paneuropean. Asigurarea finanțării eficiente a rezoluției acestor instituții în toate statele membre este nu numai în interesul statelor membre în care ele își desfășoară activitatea, cât și în interesul tuturor statelor membre în general, ca mijloc de a asigura condiții egale de concurență și de a îmbunătăți funcționarea pieței financiare interne. Înființarea unui sistem european al mecanismelor de finanțare ar trebui să garanteze faptul că toate instituțiile care operează în Uniune fac obiectul unor mecanisme de finanțare a rezoluției la fel de performante și să contribuie la stabilitatea pieței interne.

(109)

În scopul îmbunătățirii rezilienței sistemului european respectiv al mecanismelor de finanțare și în conformitate cu obiectivul potrivit căruia ar trebui ca finanțarea să provină în principal de la acționarii și creditorii instituției aflate în rezoluție și apoi de la sectorul financiar, mai degrabă decât de la bugetele publice, mecanismele de finanțare pot cere împrumut de la alte mecanisme de finanțare, în caz de necesitate. În mod asemănător, ele ar trebui să aibă competența de a acorda împrumuturi altor mecanisme care au nevoie de creditare. Acordarea de împrumuturi în cauză ar trebui să fie strict pe bază de voluntariat. Decizia de a acorda un împrumut unui alt mecanism ar trebui să fie luată de mecanismul de finanțare creditor, însă, având în vedere implicațiile fiscale potențiale, ar trebui ca statele membre să aibă posibilitatea de a solicita o consultare sau un consimțământ din partea ministerului competent.

(110)

Deși mecanismele de finanțare sunt instituite la nivel național, ele ar trebui să devină reciproce în contextul rezoluției grupurilor, cu condiția să se ajungă la un acord al autorităților naționale în ceea ce privește rezoluția instituției. Nu ar trebui ca depozitele acoperite de schemele de garantare a depozitelor să suporte vreo pierdere în procesul de rezoluție. Atunci când o acțiune de rezoluție garantează faptul că deponenții continuă să aibă acces la propriile depozite, ar trebui ca schemelor de garantare a depozitelor la care este afiliată o instituție aflată în rezoluție să li se ceară să facă o contribuție care să nu depășească valoarea pierderilor pe care aceste scheme ar fi trebuit să o suporte în cazul în care instituția ar fi fost lichidată în conformitate cu procedura obișnuită de insolvență.

(111)

Deși depozitele acoperite sunt protejate în caz de pierdere în procesul de rezoluție, alte depozite eligibile sunt potențial disponibile în scopul absorbției pierderilor. Pentru a oferi un anumit nivel de protecție persoanelor fizice, microîntreprinderilor și întreprinderilor mici și mijlocii care dețin depozite eligibile care depășesc nivelul depozitelor acoperite, astfel de depozite ar trebui să aibă un rang mai înalt de prioritate față de creanțele deținute de creditorii chirografari neprivilegiați obișnuiți în temeiul dreptului intern care reglementează procedurile obișnuite de insolvență. În temeiul aceluiași drept intern, creanța schemei de garantare a depozitelor ar trebui să aibă un rang și mai înalt decât categoriile de depozite eligibile menționate anterior. Armonizarea legislației naționale referitoare la insolvență în acest domeniu este necesară pentru a reduce la minim expunerea fondurilor de rezoluție ale statelor membre în temeiul principiului potrivit căruia niciun creditor nu trebuie să fie dezavantajat, după cum se prevede în prezenta directivă.

(112)

Atunci când sunt transferate depozite către o altă instituție în contextul rezoluției unei instituții, deponenții nu ar trebui să fie asigurați dincolo de nivelul de acoperire prevăzut de Directiva 2014/49/UE. Prin urmare, creanțele asociate depozitelor rămase în instituția aflată în rezoluție ar trebui să fie limitate la diferența dintre fondurile transferate și nivelul de acoperire prevăzut de Directiva 2014/49/UE. În cazurile în care valoarea depozitelor transferate este superioară nivelului de acoperire, deponentul ar trebui să nu poată invoca schema de garantare a depozitelor în ceea ce privește depozitele menținute în instituția aflată în rezoluție.

(113)

Stabilirea mecanismelor de finanțare care instituie sistemul european al mecanismelor de finanțare prevăzut de prezenta directivă ar trebui să asigure coordonarea utilizării fondurilor disponibile la nivel național pentru procedurile de rezoluție.

(114)

Competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din TFUE ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește specificarea criteriilor pentru definirea „funcțiilor critice” și a „liniilor de activitate esențiale” în temeiul prezentei directive; a circumstanțelor când este necesară excluderea pasivelor de la cerințele privind reducerea valorii contabile sau conversia, în temeiul prezentei directive; a categoriilor de acorduri pentru care statele membre ar trebui să asigure o protecție adecvată în cazul transferului; a modului în care ar trebui să fie ajustate contribuțiile instituțiilor la mecanismele de finanțare a rezoluției, proporțional cu profilul de risc al acestora; înregistrarea, contabilitatea, obligațiile de raportare și alte obligații menite să asigure faptul că contribuțiile ex ante sunt plătite în mod efectiv; și a circumstanțelor și condițiilor în care o instituție poate să fie temporar scutită de la plata contribuțiilor ex post. Este deosebit de important ca, în timpul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți. Atunci când pregătește și elaborează acte delegate, Comisia ar trebui să asigure o transmitere simultană, în timp util și adecvată a documentelor relevante către Parlamentul European și Consiliu.

(115)

Este oportun ca, în cazurile prevăzute de prezenta directivă, ABE să promoveze convergența practicilor autorităților naționale prin intermediul unor orientări în conformitate cu articolul 16 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010. În domeniile care nu fac obiectul unor standarde tehnice de reglementare sau de punere în aplicare, ABE poate emite din proprie inițiativă orientări și recomandări cu privire la aplicarea dreptului Uniunii.

(116)

Parlamentul European și Consiliul ar trebui să aibă la dispoziție trei luni de la data notificării pentru a formula obiecțiuni la un act delegat. De asemenea, ar trebui ca Parlamentul European și Consiliul să poată informa celelalte instituții în legătură cu intenția lor de a nu formula obiecțiuni.

(117)

Standardele tehnice în materie de servicii financiare ar trebui să faciliteze o armonizare coerentă și o protecție adecvată a deponenților, investitorilor și consumatorilor din întreaga Uniune. Ar fi eficient și oportun ca, în cazurile precizate în prezenta directivă, să se încredințeze ABE, ca organism cu înaltă specializare, sarcina de a elabora proiecte de standarde tehnice de reglementare și proiecte de standarde tehnice de punere în aplicare care nu implică alegeri strategice, urmând ca acestea să fie înaintate Comisiei.

(118)

În cazurile prevăzute de prezenta directivă, Comisia ar trebui să adopte proiectele de standarde tehnice de reglementare elaborate de ABE prin intermediul actelor delegate, în temeiul articolului 290 din TFUE și în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010. În cazurile prevăzute de prezenta directivă, Comisia ar trebui să adopte proiecte de standarde tehnice de punere în aplicare elaborate de ABE prin intermediul actelor de punere în aplicare în temeiul articolului 291 din TFUE și în conformitate cu articolul 15 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

(119)

Directiva 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului (15) prevede recunoașterea și executarea reciprocă în toate statele membre a deciziilor privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor având sucursale în state membre, altele decât cele în care își au sediul social. Directiva garantează faptul că toate activele și pasivele instituției, indiferent de țara în care se află, sunt tratate în cadrul unui proces unic, în statul membru de origine, iar creditorii din statele membre-gazdă sunt tratați în același mod ca și creditorii din statul membru de origine. Pentru ca procedura de rezoluție să fie eficace, Directiva 2001/24/CE ar trebui să se aplice în cazul utilizării instrumentelor de rezoluție, atât în cazurile în care aceste instrumente li se aplică instituțiilor, cât și în cele în care li se aplică altor entități care fac obiectul regimului de rezoluție. Prin urmare, Directiva 2001/24/CE ar trebui modificată în consecință.

(120)

Directivele Uniunii în materie de drept al societăților comerciale conțin norme obligatorii privind protecția acționarilor și a creditorilor instituțiilor care se încadrează în domeniul de aplicare al acestor directive. Atunci când este necesară o acțiune rapidă a autorităților de rezoluție, aceste norme pot reduce atât eficacitatea acțiunilor întreprinse de autoritățile de rezoluție, cât și utilizarea instrumentelor și competențelor de rezoluție, astfel că ar trebui incluse derogări corespunzătoare în prezenta directivă. În scopul de a garanta părților interesate maxima certitudine juridică, derogările ar trebui definite în mod clar și strict și ar trebui să fie utilizate exclusiv în interes public și doar atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru declanșarea procedurii de rezoluție. Recurgerea la instrumentele de rezoluție presupune îndeplinirea obiectivelor rezoluției și a condițiilor de rezoluție prevăzute de prezenta directivă.

(121)

Directiva 2012/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului (16) conține norme privind drepturile acționarilor de a decide în legătură cu majorările sau reducerile capitalului, dreptul de a participa, prin aport în numerar, la orice nouă emisiune de acțiuni, protecția creditorilor în cazul reducerii capitalului și convocarea adunării acționarilor, în cazul unor grave pierderi de capital. Aceste norme pot împiedica acțiunea rapidă a autorităților de rezoluție și ar trebui prevăzute derogări corespunzătoare de la aceste norme.

(122)

Directiva 2011/35/UE a Parlamentului European și a Consiliului (17) stabilește, printre altele, norme privind aprobarea fuziunilor de către adunările generale ale fiecăreia dintre societățile care fuzionează, privind cerințele referitoare la proiectul de fuziune, raportul de gestionare și raportul de expertiză, precum și privind protecția creditorilor. Directiva 82/891/CEE a Consiliului (18) conține prevederi similare referitoare la societățile comerciale publice pe acțiuni. Directiva 2005/56/CE a Parlamentului European și a Consiliului (19) prevede normele corespunzătoare fuziunilor transfrontaliere ale societăților comerciale pe acțiuni. Pentru a le permite autorităților de rezoluție să acționeze rapid, ar trebui prevăzute derogări corespunzătoare de la aceste directive.

(123)

Directiva 2004/25/CE a Parlamentului European și a Consiliului (20) prevede obligația de a lansa o ofertă publică de cumpărare privind toate acțiunile societății, la un preț echitabil în sensul directivei respective, în cazul în care un acționar preia, în mod direct sau indirect, singur sau împreună cu alții, un anumit procent din acțiunile unei societăți, stabilit de dreptul intern, care îi asigură controlul asupra respectivei societăți. Scopul acestei norme privind oferta obligatorie este protejarea acționarilor minoritari în caz de schimbare a controlului. Cu toate acestea, perspectiva unei astfel de obligații costisitoare ar putea descuraja investițiile în instituția afectată, făcând astfel dificilă exercitarea de către autoritățile de rezoluție a tuturor competențelor în materie. Ar trebui prevăzute derogări corespunzătoare de la norma privind oferta obligatorie, în măsura necesară utilizării competențelor de rezoluție, în timp ce, după încheierea perioadei de rezoluție, norma privind oferta obligatorie ar trebui să se aplice oricărui acționar care dobândește controlul asupra instituției afectate.

(124)

Directiva 2007/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului (21) prevede drepturile procedurale ale acționarilor în ceea ce privește adunările generale. Directiva 2007/36/CE prevede, printre altele, termenul minim de convocare a adunărilor generale și conținutul convocării unei adunări generale. Normele respective pot împiedica acțiunea rapidă a autorităților de rezoluție și, prin urmare, ar trebui prevăzute derogări corespunzătoare de la această directivă. Înainte de declanșarea procedurii de rezoluție ar putea fi necesară o creștere rapidă a capitalului, în cazul în care instituția nu îndeplinește sau este susceptibilă să nu îndeplinească cerințele prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și Directiva 2013/36/UE, iar o creștere a capitalului ar restabili probabil situația financiară și ar evita atingerea pragului de declanșare a procedurii de rezoluție. În astfel de situații, ar trebui permisă convocarea adunării generale în termen scurt. Cu toate acestea, acționarii ar trebui să-și păstreze competența decizională în ceea ce privește prelungirea sau scurtarea termenului de convocare a adunărilor generale. Ar trebui prevăzute derogări corespunzătoare de la Directiva 2007/36/CE pentru instituirea acestui mecanism.

(125)

Pentru a se asigura că autoritățile de rezoluție sunt reprezentate în sistemul european de supraveghere financiară instituit prin Regulamentul (UE) nr. 1092/2010, Regulamentul (UE) nr. 1093/2010, Regulamentul (UE) nr. 1094/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (22) și Regulamentul (UE) nr. 1095/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (23) și că ABE are expertiza necesară pentru a îndeplini sarcinile prevăzute în prezenta directivă, Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 ar trebui modificat, pentru a include autoritățile naționale de rezoluție, astfel cum sunt definite în prezenta directivă, în conceptul de autorități competente definit în regulamentul respectiv. Această asimilare a autorităților de rezoluție la autoritățile competente în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 este în concordanță cu funcțiile atribuite ABE în conformitate cu articolul 25 din respectivul regulament, și anume de a contribui și a participa activ la elaborarea și coordonarea planurilor de redresare și de rezoluție și de a face eforturi în vederea facilitării rezoluției instituțiilor în curs de a intra în dificultate, în special a grupurilor transnaționale.

(126)

În scopul garantării respectării obligațiilor ce decurg din prezenta directivă de către instituții, de către persoanele care controlează efectiv activitatea acestora și de către organele de conducere ale acestora, și pentru a se asigura că aceștia fac obiectul unui tratament similar pe întreg teritoriul Uniunii, statele membre ar trebui să fie obligate să prevadă sancțiuni administrative și alte măsuri administrative care să fie eficiente, proporționale și disuasive. Prin urmare, sancțiunile administrative și alte măsuri administrative instituite de statele membre ar trebui să respecte anumite cerințe esențiale privind destinatarii, criteriile care trebuie avute în vedere la aplicarea sancțiunilor sau a unei alte măsuri administrative, publicarea sancțiunilor sau a altor măsuri administrative, competențele-cheie în materie de sancționare și nivelurile amenzilor administrative. Sub rezerva respectării unor cerințe stricte de păstrare a secretului profesional, ABE ar trebui să păstreze o bază de date centrală cu toate sancțiunile administrative și informațiile referitoare la recursuri care i-au fost aduse la cunoștință de către autoritățile competente și autoritățile de rezoluție.

(127)

Prezenta directivă face referire atât la sancțiuni administrative cât și la alte măsuri administrative, în scopul de a include toate dispozițiile aplicate după comiterea unei infracțiuni și de a preveni comiterea unor noi infracțiuni, indiferent dacă aceste dispoziții sunt încadrate în dreptul intern cu titlul de sancțiuni sau de alte măsuri administrative.

(128)

Chiar dacă nimic nu împiedică statele membre să stabilească norme pentru sancțiuni administrative, precum și sancțiuni penale pentru aceleași încălcări, nu ar trebui ca statelor membre să li se impună să stabilească norme pentru sancțiuni administrative aplicate încălcărilor prezentei directive care fac obiectul dreptului penal intern. În conformitate cu dreptul intern, statele membre nu au obligația de a impune atât sancțiuni administrative cât și penale pentru aceeași încălcare, dar pot face acest lucru dacă dreptul intern le-o permite. Cu toate acestea, menținerea sancțiunilor penale mai degrabă decât a sancțiunilor administrative sau a altor măsuri administrative pentru încălcări ale prezentei directive nu ar trebui să reducă sau să afecteze în alt mod capacitatea autorităților de rezoluție și a autorităților competente de a coopera, a accesa și a face schimb de informații în timp util cu autoritățile de rezoluție și cu autoritățile competente din alte state membre în sensul prezentei directive, inclusiv după eventuala trimitere a cazurilor de încălcare relevante către autoritățile judiciare competente în vederea urmăririi penale.

(129)

În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (24), statele membre s-au angajat să însoțească, în cazurile justificate, notificarea măsurilor de transpunere cu unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, organul legislativ consideră că transmiterea unor astfel de documente este justificată.

(130)

Prezenta directivă respectă atât drepturile fundamentale, cât și drepturile, libertățile și principiile recunoscute în particular de Cartă, în special dreptul la proprietate, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil și dreptul la apărare.

(131)

Deoarece obiectivul prezentei directive, și anume armonizarea normelor și a procedurilor aplicabile rezoluției instituțiilor, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre dar, având în vedere efectele intrării în dificultate a oricărei instituții la nivelul întregii Uniuni, poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este definit la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este definit la articolul menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului menționat.

(132)

Atunci când iau decizii sau măsuri în temeiul prezentei directive, autoritățile competente și autoritățile de rezoluție ar trebui să acorde întotdeauna atenția cuvenită impactului deciziilor și măsurilor lor asupra stabilității financiare din alte state membre și asupra situației economice din alte state membre și ar trebui să aibă în vedere însemnătatea oricărei filiale sau sucursale pentru sectorul financiar și pentru economia statului membru în care este stabilită sau situată filiala sau sucursala respectivă, chiar și în cazurile în care filiala sau sucursala în cauză are o importanță mai mică pentru grupul consolidat.

(133)

Comisia va examina aplicarea generală a prezentei directive și în special, va lua în considerare în lumina acordurilor încheiate în temeiul oricărui act de drept al Uniunii care instituie un mecanism de rezoluție care vizează mai mult de un stat membru, exercitarea competențelor ABE în temeiul prezentei directive de a media între o autoritate de rezoluție dintr-un stat membru care participă la mecanismul în cauză și o autoritate de rezoluție dintr-un stat membru care nu participă la acesta,

(a)

instituții stabilite în Uniune;

(b)

instituțiile financiare stabilite în Uniune, care sunt filiale ale unei instituții de credit, ale unei firme de investiții ori ale uneia dintre societățile menționate la litera (c) sau (d) și care fac obiectul supravegherii consolidate a întreprinderii-mamă în conformitate cu articolele 6-17 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

(c)

holdingurile financiare, holdingurile financiare mixte și holdingurile cu activitate mixtă stabilite în Uniune;

(d)

holdingurile financiare-mamă dintr-un stat membru, holdingurile financiare-mamă din Uniune, holdingurile financiare mixte-mamă dintr-un stat membru, holdingurile financiare mixte-mamă din Uniune;

(e)

sucursalele instituțiilor stabilite sau situate în afara Uniunii, conform condițiilor specifice stipulate în prezenta directivă.

1.

„rezoluție” înseamnă aplicarea unui instrument de rezoluție sau a unui instrument prevăzut la articolul 37 alineatul (9) în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective de rezoluție menționate la articolul 31 alineatul (2);

2.

„instituție de credit” înseamnă o instituție de credit astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu excepția entităților menționate la articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2013/36/UE;

3.

„firmă de investiții” înseamnă o firmă de investiții astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 care face obiectul cerinței privind capitalul inițial prevăzute la articolul 28 alineatul (2) din Directiva 2013/36/UE;

4.

„instituție financiară” înseamnă o instituție financiară astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 26 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

5.

„filială” înseamnă o filială, astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 16 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

6.

„întreprindere-mamă” înseamnă o întreprindere-mamă astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 15 litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

7.

„bază consolidată” înseamnă baza situației consolidate astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 47 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

8.

„sistem instituțional de protecție” sau „SIP” înseamnă un mecanism ce respectă cerințele prevăzute la articolul 113 alineatul (7) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

9.

„societate financiară holding” înseamnă un holding financiar astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 20 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

10.

„societate financiară holding mixtă” înseamnă o societate financiară holding mixtă astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 21 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

11.

„societate holding cu activitate mixtă” înseamnă o societate holding cu activitate mixtă astfel cum este definit la articolul 4 alineatul (1) punctul 22 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

12.

„societate financiară holding -mamă dintr-un stat membru” înseamnă o societate financiară holding-mamă dintr-un stat membru astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 30 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

13.

„societate financiară holding-mamă din Uniune” înseamnă societate financiară holding-mamă din UE astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 31 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

14.

„societate financiară holding mixtă-mamă dintr-un stat membru” înseamnă societate financiară holding mixtă-mamă dintr-un stat membru astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 32 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

15.

„societate financiară holding mixtă-mamă din Uniune” înseamnă o societate financiară holding mixtă-mamă din UE astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 33 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

16.

„obiectivele rezoluției” sunt obiectivele rezoluției menționate la articolul 31 alineatul (2);

17.

„sucursală” înseamnă o sucursală, astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

18.

„autoritate de rezoluție” înseamnă autoritatea desemnată de un stat membru în conformitate cu articolul 3;

19.

„instrument de rezoluție” înseamnă un instrument de rezoluție menționat la articolul 37 alineatul (3);

20.

„competență de rezoluție” înseamnă o competență în sensul articolelor 63-72;

21.

„autoritate competentă” înseamnă o autoritate competentă astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 40 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, inclusiv Banca Centrală Europeană, referitor la anumite competențe conferite prin Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului (25);

22.

„ministere competente” înseamnă ministerele de finanțe sau alte ministere ale statelor membre responsabile pentru deciziile economice, financiare și bugetare la nivel național, conform competențelor naționale, care au fost desemnate în conformitate cu articolul 3 alineatul (5);

23.

„instituție” înseamnă o instituție de credit sau o firmă de investiții;

24.

„organ de conducere” înseamnă un organ de conducere astfel cum este definit la articolul 3 alineatul (1) punctul 7 din Directiva 2013/36/UE;

25.

„conducere superioară” înseamnă conducerea superioară astfel cum este definită la articolul 3 alineatul (1) punctul 9 din Directiva 2013/36/UE;

26.

„grup” înseamnă o întreprindere-mamă și filialele sale;

27.

„grup transfrontalier” înseamnă un grup ale cărui entități sunt stabilite în cel puțin două state membre;

28.

„sprijin financiar public extraordinar” înseamnă ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene sau orice alt sprijin financiar public la nivel supranațional, care, dacă ar fi furnizat la nivel național ar constitui un ajutor de stat și care este furnizat pentru a menține sau restabili viabilitatea, lichiditatea sau solvabilitatea unei instituții sau entități menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) sau a unui grup din care face parte o astfel de entitate sau grup;

29.

„asistență privind lichiditatea în situații de urgență” înseamnă furnizarea de bani ai băncii centrale sau orice altă formă de asistență ce poate conduce la creșterea volumului de bani ai băncii centrale, către o instituție financiară solvabilă sau un grup de instituții financiare solvabile, care se confruntă temporar cu probleme de lichidități, fără ca o astfel de operațiune să fie parte a politicii monetare;

30.

„criză sistemică” înseamnă o perturbare a sistemului financiar care poate genera consecințe negative grave pentru piața internă și economia reală; toate tipurile de entități financiare intermediare, piețe și infrastructuri financiare pot fi importante din punct de vedere sistemic într-o anumită măsură;

31.

„entitate din grup” înseamnă o persoană juridică care face parte dintr-un grup;

32.

„plan de redresare” înseamnă un plan de redresare elaborat și actualizat de o instituție în conformitate cu articolul 5;

33.

„plan de redresare a grupului” înseamnă un plan de redresare a grupului elaborat și păstrat la zi în conformitate cu articolul 7;

34.

„sucursală semnificativă” înseamnă o sucursală care ar fi considerată drept semnificativă într-un stat membru-gazdă în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din Directiva 2013/36/UE;

35.

„funcții critice” înseamnă activități, servicii sau operațiuni a căror întrerupere ar putea conduce, într-unul sau mai multe state membre, la perturbarea serviciilor esențiale pentru economia reală sau la perturbarea stabilității financiare din cauza dimensiunii, cotei de piață, a interconexiunilor externe și interne, a complexității sau activităților transfrontaliere ale unei instituții sau grup, mai ales având în vedere caracterul substituibil al respectivelor activități, servicii sau operațiuni;

36.

„linii de activitate esențiale” înseamnă liniile de activitate și serviciile asociate care reprezintă importante surse de venit, de profit sau de valoare a francizei pentru o instituție sau pentru un grup din care face parte instituția;

37.

„supraveghetor consolidant” înseamnă un supraveghetor consolidant, astfel cum este definit la articolul 4 alineatul (1) punctul 41 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

38.

„fonduri proprii” înseamnă fonduri proprii în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 118 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

39.

„condiții de declanșare a procedurii de rezoluție” înseamnă condițiile menționate la articolul 32 alineatul (1);

40.

„măsură de rezoluție” înseamnă decizia de a supune o instituție sau entitate menționată la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) unei proceduri de rezoluție în conformitate cu articolul 32 sau 33, precum și aplicarea unui instrument de rezoluție sau exercitarea uneia sau mai multor competențe de rezoluție;

41.

„plan de rezoluție” înseamnă un plan de rezoluție întocmit pentru o instituție în conformitate cu articolul 10;

42.

„rezoluția grupului” înseamnă oricare dintre următoarele măsuri:

43.

„plan de rezoluție a grupului” înseamnă un plan de rezoluție întocmit pentru un grup în conformitate cu articolele 12 și 13;

44.

„autoritate de rezoluție a grupului” înseamnă autoritatea de rezoluție din statul membru în care se află sediul supraveghetorului consolidant;

45.

„schemă de rezoluție a grupului” înseamnă un plan întocmit în conformitate cu articolul 91 în scopul rezoluției unui grup;

46.

„colegiu de rezoluție” înseamnă un colegiu instituit în conformitate cu articolul 88 în vederea îndeplinirii sarcinilor menționate la articolul 88 alineatul (1);

47.

„procedură obișnuită de insolvență” înseamnă procedura de insolvență colectivă care implică dezinvestirea parțială sau integrală a dreptului de administrare a unui debitor și numirea unui lichidator sau a unui administrator, aplicabilă în mod normal instituțiilor în temeiul dreptului intern și care este fie specifică instituțiilor în cauză, fie aplicabilă în general oricărei persoane fizice ori juridice;

48.

„instrumente de datorie” în sensul articolului 63 alineatul (1) literele (g) și (j) înseamnă obligațiuni și alte forme de datorii transferabile, instrumente care creează sau recunosc o datorie și instrumente care dau dreptul de a achiziționa instrumente de datorie;

49.

„instituție-mamă dintr-un stat membru” înseamnă o instituție mamă dintr-un stat membru astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 28 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

50.

„instituție-mamă din Uniune” înseamnă o instituție-mamă din UE astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 29 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

51.

„cerințe de fonduri proprii” înseamnă cerințele prevăzute la articolele 92-98 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

52.

„colegiu de supraveghere” înseamnă un colegiu de supraveghere instituit în conformitate cu articolul 116 din Directiva 2013/36/UE;

53.

„cadrul Uniunii privind ajutoarele de stat” înseamnă cadrul instituit prin articolele 107, 108 și 109 din TFUE și prin reglementările și toate actele Uniunii, inclusiv orientări, comunicări și avize stabilite sau adoptate în temeiul articolului 108 alineatul (4) sau al articolului 109 din TFUE;

54.

„lichidare” înseamnă valorificarea activelor unei instituții sau entități menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d);

55.

„instrument de separare a activelor” înseamnă mecanismul prin care o autoritate de rezoluție efectuează, în conformitate cu articolul 42, un transfer al activelor, drepturilor sau pasivelor unei instituții supuse procedurii de rezoluție către un vehicul de gestionare a activelor;

56.

„vehicul de gestionare a activelor” înseamnă o persoană juridică ce îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 42 alineatul (2);

57.

„instrument de recapitalizare internă” înseamnă mecanismul prin care o autoritate de rezoluție exercită, în conformitate cu articolul 43, competențele de reducere a valorii contabile și conversie referitoare la pasivele unei instituții aflate în rezoluție;

58.

„instrumentul de vânzare a activității” înseamnă mecanismul prin care o autoritate de rezoluție efectuează, în conformitate cu articolul 38, un transfer al acțiunilor sau al altor instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în rezoluție sau al activelor, drepturilor sau pasivelor unei instituții aflate în rezoluție, către un cumpărător care nu este o instituție-punte;

59.

„instituție punte” înseamnă o persoană juridică ce îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 40 alineatul (2);

60.

„instrumentul instituției-punte” înseamnă mecanismul de transfer către o instituție-punte, în conformitate cu articolul 40, al acțiunilor ori al altor instrumente de proprietate care au fost emise de o instituție aflată în rezoluție sau al activelor, drepturilor sau pasivelor unei instituții aflate în rezoluție;

61.

„instrumente de proprietate” înseamnă acțiuni, alte instrumente care conferă dreptul de proprietate, instrumente care dau dreptul de a achiziționa acțiuni sau alte instrumente de proprietate sau care pot fi convertite în acestea și instrumente reprezentând participații în acțiuni sau în alte instrumente de proprietate;

62.

„acționari” înseamnă acționari sau deținători ai altor instrumente de proprietate;

63.

„competențe de transfer” înseamnă competențele menționate la articolul 63 alineatul (1) litera (c) sau (d) privind transferarea acțiunilor, a altor instrumente de proprietate, a instrumentelor de datorie, a activelor, a drepturilor ori pasivelor sau a oricărei combinații a acestor elemente, de la o instituție aflată în rezoluție către un destinatar;

64.

„contraparte centrală” înseamnă o CPC, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 648/2012;

65.

„instrument financiar derivat” înseamnă un instrument financiar derivat, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 5 din Regulamentul (UE) nr. 648/2012;

66.

„competențe de reducere a valorii contabile și de conversie” înseamnă competențele menționate la articolul 59 alineatul (2) și la articolul 63 alineatul (1) literele (e)-(i);

67.

„obligație garantată” înseamnă o datorie pentru care dreptul creditorului la plată sau la altă formă de executare este asigurat printr-un privilegiu, o, un gaj sau drept de retenție, sau prin contracte de garanție reală, inclusiv datorii care rezultă din tranzacții de răscumpărare sau din alte contracte de garanție cu transfer de proprietate;

68.

„instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază” înseamnă instrumente de capital ce întrunesc cerințele prevăzute la articolul 28 alineatele (1)-(4), articolul 29 alineatele (1)-(5) sau articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

69.

„instrumente de fonduri proprii de nivelul 1 suplimentar” înseamnă instrumente de capital ce întrunesc cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

70.

„cuantum agregat” înseamnă cuantumul agregat cu care trebuie reduse sau convertite pasivele eligibile, rezultată în urma evaluării efectuate de autoritatea de rezoluție în conformitate cu articolul 46 alineatul (1);

71.

„pasive eligibile” înseamnă acele pasive și instrumente de capital care nu se nu îndplinesc condițiile pentru a fi considerate instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, instrumente de fonduri proprii de nivelul 1 suplimentar sau instrumente de fonduri proprii de nivel 2, aparținând unei instituții sau entități menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) care nu sunt excluse din domeniul de aplicare al instrumentului de recapitalizare internă în temeiul articolului 44 alineatul (2);

72.

„schemă de garantare a depozitelor” înseamnă o schemă de garantare a depozitelor introdusă și recunoscută în mod oficial de un stat membru în temeiul articolului 4 din Directiva 2014/49/UE;

73.

„instrumente de fonduri proprii de nivel 2” înseamnă instrumente de capital sau împrumuturi subordonate ce întrunesc cerințele prevăzute la articolul 63 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

74.

„instrumente de capital relevante” în sensul dispozițiilor titlului IV capitolul IV secțiunea 5 și ale titlului IV capitolul V înseamnă instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar și instrumente de fonduri proprii de nivel 2;

75.

„rată de conversie” înseamnă factorul care determină numărul de acțiuni sau alte instrumente de proprietate în care poate fi convertită o datorie aparținând unei anumite categorii, exprimat fie în raport cu un singur instrument din categoria respectivă, fie în raport cu o unitate de valoare dată a unui titlu de creanță;

76.

„creditor afectat” înseamnă creditorul a cărui creanță este legată de un element de pasiv redus sau convertit în acțiuni sau în alte instrumente de proprietate prin exercitarea competenței de reducere a valorii contabile sau de conversie, în urma utilizării instrumentului de recapitalizare internă;

77.

„deținător afectat” înseamnă un deținător de instrumente de proprietate ale cărui instrumente sunt anulate prin exercitarea competenței menționate la articolul 63 alineatul (1) litera (h);

78.

„autoritate corespunzătoare” înseamnă autoritatea dintr-un stat membru, desemnată conform articolului 61, care, conform dreptului intern din statul membru respectiv, este responsabilă cu stabilirea elementelor menționate la articolul 59 alineatul (3);

79.

„instituție-mamă relevantă” înseamnă o instituție-mamă dintr-un stat membru, o instituție-mamă din Uniune, o societate financiară holding, o societate financiară holding mixtă, o societate financiară holding cu activitate mixtă, o societate financiară holding-mamă dintr-un stat membru, o societate financiară holding-mamă din Uniune, societate financiară holding mixtă-mamă dintr-un stat membru sau o societate financiară holding mixtă-mamă din Uniune căruia i se aplică instrumentul de recapitalizare internă;

80.

„destinatar” înseamnă entitatea căreia îi sunt transferate acțiuni, alte instrumente de proprietate, instrumente de datorie, active, drepturi ori pasive sau orice combinație a acestor elemente, aparținând unei instituții aflate în rezoluție;

81.

„zi lucrătoare” înseamnă orice altă zi decât sâmbăta, duminica sau zilele de sărbătoare legală din statul membru în cauză;

82.

„drept de încetare” înseamnă dreptul de a înceta un contract, dreptul de a accelera, lichida ori compensa obligații sau orice clauză similară care suspendă, modifică sau stinge o obligație a uneia dintre părțile la contract sau o clauză care împiedică nașterea unei obligații în temeiul contractului, obligație care ar s-ar fi născut în absența acesteia;

83.

„instituție aflată în rezoluție” înseamnă o instituție, o instituție financiară, societate financiară holding, societate financiară holding mixtă, o societate holding cu activitate mixtă, societate financiară holding-mamă dintr-un stat membru, o societate financiară holding-mamă din Uniune, societate financiară holding mixtă-mamă dintr-un stat membru sau societate financiară holding mixtă-mamă din Uniune care face obiectul unei măsuri de rezoluție;

84.

„filială din Uniune” înseamnă o instituție stabilită într-un stat membru și care este filială a unei instituții dintr-o țară terță sau a unei întreprinderi-mamă dintr-o țară terță;

85.

„întreprindere-mamă din Uniune” înseamnă o instituție-mamă din Uniune, o societate financiară holding-mamă din Uniune sau o societate financiară holding mixtă-mamă din Uniune;

86.

„instituție dintr-o țară terță” înseamnă o entitate care are sediul central stabilit într-o țară terță și care ar face obiectul definiției unei instituții, dacă ar fi stabilită în Uniune;

87.

„întreprindere-mamă dintr-o țară terță” înseamnă o instituție-mamă, o societate financiară holding-mamă sau o societate financiară holding mixtă-mamă, stabilită într-o țară terță;

88.

„procedură de rezoluție dintr-o țară terță” înseamnă o măsură prevăzută de legislația unei țări terțe pentru a gestiona intrarea în dificultate a unei instituții sau a unei întreprinderi-mamă din țara terță respectivă care este comparabilă, din punctul de vedere al obiectivelor și al rezultatelor anticipate, cu măsurile de rezoluție întreprinse în temeiul prezentei directive;

89.

„sucursală din Uniune” înseamnă o sucursală a unei instituții dintr-o țară terță, situată într-un stat membru;

90.

„autoritate relevantă dintr-o țară terță” înseamnă o autoritate dintr-o țară terță care îndeplinește funcții comparabile cu cele ale autorităților de rezoluție sau ale autorităților competente prevăzute în prezenta directivă;

91.

„mecanism de finanțare a grupului” înseamnă mecanismul sau mecanismele de finanțare ale statului membru al autorității de rezoluție a grupului;

92.

„tranzacție back-to-back” înseamnă o tranzacție încheiată între două entități din grup cu scopul de a transfera, în totalitate sau în parte, riscul generat de o altă tranzacție încheiată între una dintre aceste entități din grup și o terță parte;

93.

„garanție intragrup” înseamnă un contract prin care o entitate din grup garantează obligațiile unei alte entități din grup față de o terță parte;

94.

„depozite acoperite” înseamnă depozite acoperite astfel cum sunt definite la articolul 2 alineatul (1) punctul 5 din Directiva 2014/49/UE;

95.

„depozite eligibile” înseamnă depozite eligibile astfel cum sunt definite la articolul 2 alineatul (1) punctul 4 din Directiva 2014/49/UE;

96.

„obligațiune garantată” înseamnă un instrument astfel cum este menționat la articolul 52 alineatul (4) din Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului (26);

97.

„contract de garanție financiară cu transfer de proprietate” înseamnă un contract de garanție financiară cu transfer de proprietate astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2002/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului (27);

98.

„acord de compensare” înseamnă un acord prin care mai multe creanțe sau obligații pot fi convertite într-o singură creanță netă, inclusiv acordurile de compensare cu exigibilitate imediată în temeiul cărora, în cazul producerii unui eveniment determinat (oricum și oriunde ar fi definit acesta), scadența obligațiilor părților este accelerată, astfel încât ele fie devin imediat exigibile, fie sunt stinse și, în orice caz, sunt convertite într-o singură creanță netă sau înlocuite cu aceasta, inclusiv „clauza de compensare cu exigibilitate imediată” astfel cum este definită la articolul 2 alineatul (1) litera (n) punctul (i) din Directiva 2002/47/CE și „compensarea” astfel cum este definită la articolul 2 litera (k) din Directiva 98/26/CE;

99.

„acord de compensare reciprocă” înseamnă un acord prin care două sau mai multe creanțe sau obligații datorate între instituție aflată în rezoluție și o contrapartidă pot face obiectul unei compensări reciproce;

100.

„contracte financiare” înseamnă următoarele contracte și acorduri:

101.

„măsură de prevenire a crizelor” înseamnă exercitarea competențelor privind eliminarea directă a deficiențelor sau a obstacolelor din calea posibilității de redresare în temeiul articolului 6 alineatul (6), exercitarea competențelor de abordare sau de eliminare a obstacolelor din calea posibilității de soluționare în temeiul articolului 17 sau al articolului 18, aplicarea unei măsuri de intervenție timpurie în temeiul articolului 27, numirea unui administrator temporar în temeiul articolului 29 sau exercitarea competențelor de reducere a valorii contabile sau de conversie în temeiul articolului 59;

102.

„măsură de gestionare a crizelor” înseamnă o măsură de rezoluție sau numirea unui administrator special în temeiul articolului 35 sau a unei persoane în temeiul articolului 51 alineatul (2) sau al articolului 72 alineatul (1);

103.

„capacitate de redresare” înseamnă capacitatea unei instituții de a-și restabili poziția financiară în urma unei deteriorări semnificative;

104.

„deponent” înseamnă un deponent astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (1) punctul 6 din Directiva 2014/49/UE;

105.

„investitor” înseamnă un investitor în sensul articolului 1 punctul 4 din Directiva 97/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului (28);

106.

„autoritate națională macroprudențială desemnată” înseamnă autoritatea însărcinată cu realizarea politicii macroprudențiale, menționată în recomandarea B1 din Recomandarea Comitetului european pentru risc sistemic din 22 decembrie 2011 privind mandatul autorităților naționale pentru chestiuni macroprudențiale (CERS/2011/3);

107.

„microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii” înseamnă microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii astfel cum sunt definite în funcție de criteriul cifrei anuale de afaceri la articolul 2 alineatul (1) din anexa la Recomandarea Comisiei 2003/361/CE (29);

108.

„piață reglementată” înseamnă o piață reglementată astfel cum e definită în articolul 4 alineatul (1) punctul 21 din Directiva 2014/65/UE.

(a)

conținutul și detaliile planurilor de redresare și de rezoluție prevăzute la articolele 5-12;

(b)

data până la care primele planuri de redresare și rezoluție sunt elaborate și frecvența pentru actualizarea acestor planuri, care poate fi inferioară celei prevăzute la articolul 5 alineatul (2), articolul 7 alineatul (5), articolul 10 alineatul (6) și articolul 13 alineatul (3);

(c)

conținutul și detaliile informațiilor solicitate din partea instituțiilor în conformitate cu articolul 5 alineatul (5), articolul 11 alineatul (1) și articolul 12 alineatul (2) și în secțiunile A și B din anexă;

(d)

nivelul de detaliere pentru evaluarea posibilității de soluționare prevăzut la articolele 15 și 16 și în secțiunea C din anexă;

(a)

cerințelor prevăzute la secțiunile 2 și 3 instituțiilor afiliate unui organism central și complet sau parțial exceptate de la aplicarea cerințelor prudențiale în dreptul intern în conformitate cu articolul 10 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

(b)

cerințelor prevăzute la secțiunea 2 instituțiilor care sunt membre ale unui SIP.

(a)

aplică cerințele de la secțiunile 2 și 3 din prezentul capitol pe bază consolidată organismului central și instituțiilor afiliate la acesta în sensul articolului 10 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

(b)

impun SIP respectarea cerințelor din secțiunea 2 în cooperare cu fiecare dintre membrii ce se bucură de o derogare.

(a)

valoarea totală a activelor sale depășește 30 000 000 000 EUR; sau

(b)

ponderea totalului activelor în PIB-ul statului membru în care este stabilită depășește 20 %, cu excepția cazului în care totalul activelor este sub 5 000 000 000 EUR;

(a)

în mod rezonabil, este probabil ca punerea în aplicare a măsurilor propuse în aceste planuri să păstreze sau să restabilească viabilitatea și poziția financiară a instituției sau a grupului, ținând seama de măsurile pregătitoare pe care instituția le-a luat sau a planificat să le ia;

(b)

în mod rezonabil, este probabil ca planul și opțiunile specifice din cadrul acestuia să fie puse în aplicare în mod rapid și eficient în situații de criză financiară, evitând pe cât posibil vreun efect negativ semnificativ asupra sistemului financiar, inclusiv în scenariile care ar determina și alte instituții să pună în aplicare planuri de redresare în aceeași perioadă.

(a)

reducerea profilului de risc al instituției, inclusiv al riscului de lichiditate;

(b)

aplicarea de măsuri de recapitalizare în timp util;

(c)

revizuirea strategiei și structurii instituției;

(d)

efectuarea de modificări în strategia de finanțare, pentru îmbunătățirea rezilienței liniilor de activitate esențiale și a funcțiilor critice;

(e)

efectuarea de modificări în structura de guvernanță a instituției.

(a)

autorităților competente elevante menționate la articolele 115 și 116 din Directiva 2013/36/UE;

(b)

autorităților competente ale statelor membre în care sunt situate sucursale semnificative, în măsura în care acest lucru este relevant pentru sucursala respectivă;

(c)

autorității de rezoluție a grupului; și

(d)

autorităților de rezoluție ale filialelor.

(a)

examinarea și evaluarea planului de redresare a grupului;

(b)

elaborarea sau nu a unui plan de redresare pe bază individuală pentru instituțiile care fac parte din grup; și

(c)

aplicarea măsurilor menționate la articolul 6 alineatele (5) și (6).

(a)

elaborarea sau nu a unui plan de redresare pe bază individuală pentru instituțiile aflate sub jurisdicția sa; sau

(b)

aplicarea la nivel de filială a măsurilor menționate la articolul 6 alineatele (5) și (6);

(a)

să ia măsuri pe baza planului său de redresare în cazul în care indicatorul relevant nu a fost respectat, însă numai atunci când conducerea instituției consideră că acest lucru este adecvat în condițiile date; sau

(b)

să nu ia o astfel de măsură în cazul în care conducerea instituției consideră că acest lucru nu este adecvat în condițiile date.

(a)

orice sprijin financiar public extraordinar pe lângă utilizarea mecanismelor de finanțare instituite în conformitate cu articolul 100;

(b)

orice asistență privind lichiditatea în situații de urgență din partea băncii centrale; sau

(c)

orice asistență privind lichiditatea din partea băncii centrale furnizată cu garanții, rate ale dobânzilor sau durate non-standard.

(a)

un rezumat al elementelor-cheie ale planului;

(b)

un rezumat al modificărilor importante survenite în cadrul instituției ulterior transmiterii ultimelor informații referitoare la rezoluție;

(c)

o demonstrație a modului în care funcțiile critice și liniile de activitate esențiale ar putea fi separate de alte funcții, din punct de vedere juridic și economic, în măsura necesară asigurării continuității acestora în cazul intrării în dificultate a instituției;

(d)

o estimare a calendarului punerii în aplicare a fiecărui aspect important al planului;

(e)

o descriere detaliată a evaluării posibilităților de soluționare, efectuată în conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol și articolul 15;

(f)

o descriere a tuturor măsurilor necesare conform articolului 17 pentru a aborda sau înlătura obstacolele din calea posibilităților de soluționare, identificate în urma evaluării efectuate în conformitate cu articolul 15;

(g)

o descriere a proceselor de stabilire a valorii și tranzacționabilității funcțiilor critice, a liniilor de activitate esențiale și a activelor instituției;

(h)

o descriere detaliată a măsurilor destinate garantării faptului că informațiile solicitate în conformitate cu articolul 11 sunt actualizate și puse la dispoziția autorităților de rezoluție în orice moment;

(i)

explicarea, de către autoritatea de rezoluție, a modului în care pot fi finanțate opțiunile de rezoluție fără recurgerea la oricare dintre următoarele:

(j)

o descriere detaliată a diferitelor strategii de rezoluție care ar putea fi aplicate, în funcție de diferitele scenarii posibile și termenele aplicabile;

(k)

o descriere a interdependențelor critice;

(l)

o descriere a opțiunilor care ar permite menținerea accesului la serviciile de plăți și de compensare și o evaluare a portabilității pozițiilor clientului;

(m)

o analiză a impactului planului asupra angajaților instituției, inclusiv o evaluare a oricăror costuri asociate și o descriere a procedurilor vizate pentru consultarea personalului în cursul procesului de rezoluție, ținând seama de sistemele naționale de dialog cu partenerii sociali, după caz;

(n)

un plan de comunicare cu mass-media și cu publicul;

(o)

cerința minimă de fonduri proprii și pasive eligibile necesare în temeiul articolului 45 alineatul (1) și, după caz, termenul în care trebuie să se ajungă la acest nivel;

(p)

acolo unde este cazul, cerința minimă de fonduri proprii și instrumente contractuale de recapitalizare internă, în temeiul articolului 45 alineatul (1) și, după caz, termenul în care trebuie să se ajungă la acest nivel;

(q)

o descriere a operațiunilor și a sistemelor esențiale pentru a menține funcționarea continuă a proceselor operaționale ale instituției;

(r)

după caz, orice opinie exprimată de instituție cu privire la planul de rezoluție.

(a)

să coopereze atât cât este necesar la elaborarea planurilor de rezoluție;

(b)

să furnizeze, fie direct, fie prin intermediul autorității competente, toate informațiile necesare elaborării și punerii în aplicare a planurilor de rezoluție.

(a)

întreprinderii-mamă din Uniune;

(b)

filialelor ce fac parte din grup și sunt situate în Uniune;

(c)

entităților menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (c) și (d); și

(d)

conform titlului VI, a filialelor ce fac parte din grup și sunt situate în afara Uniunii.

(a)

stabilește măsurile de rezoluție care urmează a fi luate în cadrul scenariilor prevăzute la articolul 10 alineatul (3), pentru toate entitățile din grup, atât prin intermediul măsurilor de rezoluție luate cu privire la entitățile menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) și (d), la întreprinderea-mamă și la instituțiile-filiale, cât și prin intermediul unor măsuri de rezoluție coordonate referitoare la instituțiile-filiale;

(b)

examinează măsura în care instrumentele și competențele de rezoluție ar putea fi aplicate și exercitate în mod coordonat în cazul entităților din grup stabilite în Uniune, inclusiv măsurile vizând facilitarea achiziționării de către o terță parte a grupului în ansamblu, a unor linii de activitate separate sau a unor activități realizate fie de mai multe entități din grup, fie doar de unele dintre acestea, și să identifice eventualele obstacole din calea unei rezoluții coordonate;

(c)

în cazul grupurilor care conțin entități constituite în țări terțe, identifică modalitățile adecvate de cooperare și de coordonare cu autoritățile relevante ale respectivelor țări terțe și implicațiile pentru rezoluția în cadrul Uniunii.

(d)

identifică măsurile necesare, inclusiv separarea din punct de vedere juridic și economic a anumitor funcții sau liniile de activitate, pentru a facilita rezoluția grupului, atunci când sunt îndeplinite condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție;

(e)

stabilește măsuri suplimentare, care nu sunt prevăzute în prezenta directivă și pe care autoritatea de rezoluție la nivel de grup intenționează să le aplice pentru rezoluția grupului;

(f)

identifică modul în care ar putea fi finanțate măsurile de rezoluție a grupului și în cazul în care ar fi necesare mecanisme de finanțare, definește principii de partajare a responsabilității pentru respectiva finanțare între surse de finanțare din diferite state membre. Planul nu trebuie să se bazeze pe niciuna dintre următoarele:

(a)

ABE;

(b)

autoritățile de rezoluție ale filialelor;

(c)

autoritățile de rezoluție ale jurisdicțiilor în care sunt situate sucursale semnificative, în măsura în care acest lucru este relevant pentru sucursala semnificativă;

(d)

autorităților competente relevante menționate la articolele 115 și 116 din Directiva 2013/36/UE; și

(e)

autoritățile de rezoluție ale statelor membre în care sunt stabilite entitățile menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (c) și (d).

(a)

orice fel de sprijin financiar public extraordinar, în afara utilizării mecanismelor de finanțare instituite în conformitate cu articolul 100;

(b)

orice asistență privind lichiditatea în situații de urgență din partea băncii centrale;

(c)

orice asistență privind lichiditatea din partea băncii centrale oferit cu garanții, dobânzi sau durate non-standard.

(a)

orice sprijin financiar public extraordinar, în afara utilizării mecanismelor de finanțare instituite în conformitate cu articolul 100;

(b)

orice asistență privind lichiditatea în situații de urgență din partea băncii centrale;

(c)

orice asistență privind lichiditatea din partea băncii centrale furnizată cu garanții, dobânzi sau durate non-standard.

(a)

să solicite instituției revizuirea oricăror acorduri de finanțare intragrup sau examinarea motivelor pentru absența acestora, sau încheierea unor acorduri de servicii, fie intragrup, fie cu părți terțe, pentru a asigura furnizarea de funcții critice;

(b)

să solicite instituției limitarea expunerilor sale individuale și agregate maxime;

(c)

să impună cerințe suplimentare de informare punctuală sau periodică, relevante pentru procedura de rezoluție;

(d)

să solicite instituției renunțarea la anumite active;

(e)

să solicite instituției limitarea sau încetarea anumitor activități aflate în curs de desfășurare sau propuse;

(f)

să limiteze sau să împiedice crearea de noi linii de activitate economică, dezvoltarea celor existente, vânzarea de produse noi sau vânzarea produselor existente;

(g)

să solicite modificarea structurilor juridice sau operaționale ale instituției sau ale oricărei entități din grup, fie în mod direct, fie în mod indirect sub controlul lor, pentru a reduce complexitatea și a garanta astfel posibilitatea separării, din punct de vedere juridic și operațional, a funcțiilor critice de alte funcții, prin aplicarea instrumentelor de rezoluție;

(h)

să solicite unei instituții sau unei întreprinderi-mamă înființarea unei societăți financiare holding-mamă într-un stat membru sau a unei societăți financiare holding-mamă din Uniune;

(i)

să solicite unei instituții sau entități menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) să emită pasive eligibile pentru a îndeplini cerințele de la articolele 45;

(j)

să solicite unei instituții sau entități menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) să adopte alte măsuri pentru a îndeplini cerința minimă pentru fondurile proprii și pentru pasivele eligibile în temeiul articolului 45, inclusiv, îndeosebi, să încerce să renegocieze orice pasiv eligibil și orice instrument de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar sau instrument de fonduri proprii de nivel 2 pe care l-a emis, pentru a se asigura că orice decizie a autorității de rezoluție de a reduce valoarea contabilă a pasivului sau instrumentului în cauză sau de a-l converti ar fi aplicată în temeiul legislației jurisdicției care îl reglementează; și

(k)

în cazul în care o instituție este filială a unei societăți holding cu activitate mixtă, poate solicita societății holding cu activitate mixtă înființarea unei societăți financiare holding separate pentru a controla instituția, dacă este necesar pentru a facilita rezoluția instituției și pentru a evita eventualele efecte negative ale aplicării instrumentelor și competențelor de rezoluție menționate în titlul IV asupra părții nefinanciare a grupului.

(a)

să fie susținute de o expunere a motivelor care au stat la baza evaluării sau a constatării în cauză;

(b)

să indice modul în care respectiva evaluare sau constatare respectă cerința privind aplicarea proporțională prevăzută la alineatul (4); și

(c)

să se supună dreptului la recurs.

(a)

pentru acordarea de sprijin financiar intragrup oricărei entități din grup care întâmpină dificultăți financiare, dacă instituția decide acest lucru, pentru fiecare situație în mod individual și conform politicilor grupului, în cazul în care aceasta nu reprezintă un risc pentru întreg grupul; sau

(b)

pentru a funcționa într-un stat membru.

(a)

să acopere una sau mai multe filiale ale grupului și poate prevedea sprijin financiar din partea întreprinderii-mamă către filiale, din partea filialelor către întreprinderea-mamă, între filialele din grup care sunt parte la acord sau orice combinație a acestor entități;

(b)

să prevadă sprijin financiar sub forma unui împrumut, a acordării de garanții, a furnizării de active pentru a fi utilizate drept garanție reală sau a oricărei combinații între aceste forme de sprijin financiar, în cadrul uneia sau mai multor tranzacții, inclusiv între beneficiarul sprijinului și o terță parte.

(a)

fiecare parte trebuie să decidă în mod liber cu privire la încheierea acordului;

(b)

la încheierea acordului și la calcularea contraprestației aferente furnizării sprijinului financiar, fiecare parte trebuie să acționeze potrivit propriilor interese, care pot ține seama de eventualele beneficii directe sau indirecte pe care le poate obține partea în urma furnizării sprijinului financiar;

(c)

fiecare parte care acordă sprijin financiar trebuie să primească toate informațiile relevante de la părțile care primesc sprijin financiar, înainte de stabilirea contraprestației aferente furnizării acestuia și înainte de luarea oricărei decizii privind furnizarea acestuia;

(d)

contraprestația aferentă furnizării sprijinului financiar poate ține seama de informațiile pe care partea furnizoare de sprijin financiar le deține în virtutea faptului că aparține aceluiași grup ca și partea beneficiară a sprijinului financiar și care nu sunt disponibile pentru piață; și

(e)

în ceea ce privește principiile de calcul al contraprestației aferente furnizării sprijinului financiar, nu există obligația de a se ține seama de eventualele efecte temporare anticipate asupra prețurilor de pe piață ca urmare a unor evenimente externe grupului.

(a)

există o perspectivă rezonabilă conform căreia sprijinul acordat va contribui în mod semnificativ la soluționarea dificultăților financiare ale entității din grup beneficiare;

(b)

furnizarea de sprijin financiar are ca obiectiv menținerea sau refacerea stabilității financiare a grupului în ansamblul său sau a oricărei entități din grup și este în interesul entității din grup care furnizează sprijinul;

(c)

sprijinul financiar este oferit în termenii prevăzuți la articolul 19 alineatul (7), inclusiv în ceea ce privește contraprestația;

(d)

pe baza informațiilor aflate la dispoziția organului de conducere al entității din grup furnizoare de sprijin financiar la momentul luării deciziei de acordare a sprijinului financiar, există o perspectivă rezonabilă ca entitatea din grup beneficiară să achite contraprestația sprijinului acordat, iar dacă sprijinul este acordat sub formă de împrumut, ca entitatea din grup beneficiară să îl ramburseze. Dacă sprijinul este acordat sub forma unei garanții sau a unui titlu de valoare de orice fel, se aplică aceeași condiție datoriei rezultate pentru beneficiar în cazul executării garanției sau titlului de valoare respective;

(e)

furnizarea sprijinului financiar nu ar compromite lichiditatea sau solvabilitatea entității din grup care furnizează sprijinul;

(f)

furnizarea sprijinului financiar nu ar reprezenta o amenințare la adresa stabilității financiare în statul membru al entității din grup care furnizează sprijinul;

(g)

entitatea din grup care furnizează sprijinul se conformează la momentul acordării cerințelor Directivei 2013/36/UE referitoare la capital sau la lichidități, precum și oricăror cerințe impuse în temeiul articolului 104 alineatul (2) din Directiva 2013/36/UE, iar furnizarea sprijinului financiar nu cauzează încălcarea de către entitate a acestor cerințe, cu excepția cazului în care este autorizată de autoritatea competentă responsabilă cu supravegherea la nivel individual a entității care furnizează sprijinul;

(h)

entitatea din grup care furnizează sprijinul se conformează la momentul acordării acestuia cerințelor Directivei 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 575/2013 referitoare la expunerile mari, inclusiv legislația națională privind exercitarea opțiunilor prevăzute în aceasta, iar acordarea sprijinului financiar nu cauzează încălcarea, de către entitatea din grup, a acestor cerințe, cu excepția cazului în care este autorizată de autoritatea competentă responsabilă cu supravegherea la nivel individual a entității din grup care acordă sprijinul;

(i)

furnizarea sprijinului financiar nu ar submina posibilitățile de soluționare a entității din grup care furnizează sprijinul.

(a)

propria autoritate competentă;

(b)

dacă este vorba de o autoritate distinctă de autoritățile menționate la literele (a) și (c), după caz, supraveghetorul consolidant;

(c)

dacă este vorba de o autoritate distinctă de autoritățile menționate la literele (a) și (b), autoritatea competentă a entității din grup care primește sprijinul financiar; și

(d)

ABE.

(a)

supraveghetorul consolidant;

(b)

autoritatea competentă a entității din grup care primește sprijinul financiar; și

(c)

ABE.

(a)

autoritatea competentă;

(b)

dacă este vorba de o autoritate distinctă de autoritățile menționate la literele (a) și (c), după caz, supraveghetorul consolidant;

(c)

dacă este vorba de o autoritate distinctă de autoritățile menționate la literele (a) și (b), autoritatea competentă a entității din grup care primește sprijinul financiar; și

(d)

ABE.

(a)

să solicite organului de conducere al instituției punerea în aplicare a unuia sau a mai multora dintre acordurile sau măsurile stabilite în planul de redresare sau în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) să actualizeze acest plan de redresare atunci când circumstanțele care au condus la intervenția timpurie diferă de prezumțiile prevăzute în planul inițial de redresare și să pună în aplicare unul sau mai multe dintre acordurile sau măsurile stabilite în planul actualizat într-un anumit interval de timp, pentru a garanta faptul că condițiile menționate în fraza introductivă nu se mai aplică;

(b)

să solicite organului de conducere al instituției examinarea situației, identificarea de măsuri vizând depășirea oricăror probleme constatate, precum și întocmirea unui program de acțiune pentru depășirea aceste probleme și a unui calendar de punere în aplicare a acestuia;

(c)

să solicite organului de conducere al instituției convocarea unei adunări a acționarilor instituției sau, în cazul în care organul de conducere nu respectă această cerință, să convoace adunarea respectivă în mod direct, și în ambele cazuri să stabilească ordinea de zi și să solicite ca acționarii să analizeze posibilitatea adoptării anumitor decizii;

(d)

să solicite destituirea sau înlocuirea unuia sau a mai multor membri ai organului de conducere sau ai conducerii superioare, în cazul în care aceste persoane se dovedesc necorespunzătoare pentru exercitarea atribuțiilor lor în sensul articolului 13 din Directiva 2013/36/UE sau articolului 9 din Directiva 2014/65/UE;

(e)

să solicite organului de conducere ale instituției elaborarea unui plan de negociere a restructurării datoriilor cu o parte sau cu totalitatea creditorilor instituției, în conformitate cu planul de redresare, după caz;

(f)

să solicite efectuarea de modificări în strategia de afaceri a instituției;

(g)

să solicite efectuarea de modificări în structurile juridice sau operaționale ale instituției; și

(h)

să dobândească, inclusiv prin inspecții la fața locului, și să prezinte autorității de rezoluție, toate informațiile necesare pentru actualizarea planului de rezoluție și pentru a pregăti rezoluția eventuală a instituției, precum și pentru a efectua o evaluare a activelor și pasivelor instituției în conformitate cu articolul 36;

(a)

asigurarea continuității funcțiilor critice;

(b)

evitarea efectelor negative semnificative asupra stabilității financiare, în special prin prevenirea contagiunii, inclusiv asupra infrastructurilor pieței și prin menținerea disciplinei pe piață;

(c)

protejarea fondurilor publice prin reducerea la minimum a sprijinului financiar public extraordinar;

(d)

protecția deponenților care intră sub incidența Directivei 2014/49/UE și a investitorilor aflați sub incidența Directivei 97/9/CE;

(e)

protejarea fondurilor și a activelor clienților.

(a)

stabilirea faptului că instituția este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibilă de a intra în dificultate se face de către autoritatea competentă, după consultarea autorității de rezoluție sau, sub rezerva condițiilor prevăzute în alineatul (2), de către autoritatea de rezoluție după consultarea autorității competente;

(b)

având în vedere calendarul și alte circumstanțe relevante, nu există nicio perspectivă rezonabilă potrivit căreia intrarea în dificultate a unei instituții ar putea fi împiedicat, într-o perioadă rezonabilă, prin măsuri alternative ale sectorului privat, inclusiv măsuri luate de către un SIP, sau prin măsuri de supraveghere, inclusiv măsuri de intervenție timpurie sau măsuri de reducere a valorii contabile sau de conversie a instrumentelor de capital relevante, în conformitate cu articolul 59 alineatul (2) luate în legătură cu instituția în cauză;

(c)

măsura de rezoluție este necesară în interesul public în sensul alineatului (5).

(a)

instituția încalcă cerințele deținerii în continuare a autorizației sau, potrivit unor elemente obiective, se poate conchide că instituția le va încălca în viitorul apropiat, într-o măsură suficientă pentru a justifica retragerea autorizației de către autoritatea competentă, inclusiv cazul în care instituția a suportat sau este susceptibilă de a suporta pierderi care îi vor epuiza toate sau o parte semnificativă din fondurile proprii, dar fără a se limita la acesta;

(b)

activul instituției este inferior pasivului sau, potrivit unor elemente obiective, se poate conchide că acest lucru se va petrece în viitorul apropiat;

(c)

instituția se află în imposibilitatea de a-și achita datoriile sau alte pasive la scadență sau, potrivit unor elemente obiective, se poate conchide că acest lucru se va petrece în viitorul apropiat;

(d)

este necesar un sprijin financiar public extraordinar, cu excepția cazului în care, pentru evita sau a remedia o perturbare gravă a economiei unui stat membru și a menține stabilitatea financiară, sprijinul financiar public extraordinar îmbracă oricare dintre formele următoare:

(a)

acționarii instituției aflate în rezoluție sunt primii care suportă pierderi;

(b)

creditorii instituției aflate în rezoluție suportă pierderi ulterior acționarilor, în conformitate cu ordinea priorității creanțelor acestora din cadrul procedurii obișnuite de insolvență, cu excepția cazului în care în prezenta directivă se prevede în mod expres altceva;

(c)

organul de conducere și conducerea superioară ale instituției aflate în rezoluție sunt înlocuite, cu excepția cazurilor în care păstrarea integrală sau parțială a organului de conducere sau a conducerii superioare, în funcție de circumstanțe, este considerată necesară pentru realizarea obiectivelor rezoluției;

(d)

organul de conducere și conducerea superioară a instituției aflată în rezoluție oferă întreaga asistență necesară pentru realizarea obiectivelor rezoluției;

(e)

persoanele fizice și juridice sunt trase la răspundere, în temeiul legislației statului membru, în conformitate cu dreptul civil sau penal, pentru responsabilitatea lor legată de intrarea în dificultate a instituției;

(f)

cu excepția unor dispoziții contrare din prezenta directivă, creditorii din aceeași categorie sunt tratați în mod egal;

(g)

niciun creditor nu suportă pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi suportat în cazul în care instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) ar fi fost lichidată prin intermediul procedurii obișnuite de insolvență conform mecanismelor de siguranță de la articolele 73-75;

(h)

depozitele acoperite sunt protejate în întregime; și

(i)

măsurile de rezoluție se iau conform mecanismelor de siguranță din prezenta directivă.

(a)

să fundamenteze stabilirea faptului că s-au îndeplinit condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție sau condițiile de reducere a valorii contabile sau de conversie a instrumentelor de capital;

(b)

în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție, să fundamenteze decizia privind măsura de rezoluție corespunzătoare care trebuie luată în legătură cu instituția sau cu entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d);

(c)

în cazul în care este exercitată competența de reducere a valorii contabile sau de conversie a instrumentelor de capital relevante, să fundamenteze decizia privind amploarea anulării sau diluării acțiunilor sau a altor instrumente de proprietate, precum și amploarea reducerii valorii contabile sau a conversiei instrumentelor de capital relevante;

(d)

în cazul în care se aplică instrumentul de recapitalizare internă, să fundamenteze decizia privind amploarea reducerii valorii contabile sau a conversiei pasivelor eligibile;

(e)

în cazul în care se aplică instrumentul instituției-punte sau instrumentul de separare a activelor, să fundamenteze decizia privind activele, drepturile, pasivele sau acțiunile sau alte instrumente de proprietate care urmează să fie transferate și decizia privind valoarea eventualelor contraprestații ce trebuie plătite instituției aflate în rezoluție sau, după caz, deținătorilor acțiunilor sau ai altor instrumente de proprietate;

(f)

în cazul în care se aplică instrumentul de vânzare a activității, să fundamenteze decizia privind activele, drepturile, pasivele sau acțiunile sau alte instrumente de proprietate care urmează să fie transferate și să fundamenteze interpretarea pe care autoritatea de rezoluție o dă condițiilor comerciale în sensul articolului 38;

(g)

în toate situațiile, să asigure că eventualele pierderi privind activele instituției sau entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) sunt recunoscute în întregime în momentul aplicării instrumentelor de rezoluție sau al exercitării competenței de reducere a valorii contabile sau de conversie a instrumentelor de capital relevante.

(a)

autoritatea de rezoluție și orice mecanisme de finanțare care acționează în temeiul articolului 101 poate recupera eventualele cheltuieli rezonabile suportate în mod corespunzător de la instituția aflată în rezoluție, în conformitate cu articolul 37 alineatul (7);

(b)

mecanismul de finanțare a rezoluției poate percepe dobânzi sau taxe în legătură cu eventualele împrumuturi sau garanții furnizate instituției aflate în rezoluție, în conformitate cu articolul 101.

(a)

un bilanț actualizat și un raport privind poziția financiară a instituției sau a entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d);

(b)

o analiză și o estimare a valorii contabile a activelor;

(c)

o listă a soldului din bilanț și din afara bilanțului a datoriilor care figurează în registrele și evidențele contabile ale instituției sau ale entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), cu indicarea creditelor relevante și a rangurilor de prioritate ale acestora, conform legislației aplicabile privind insolvența;

(a)

să asigure că eventualele pierderi privind activele instituției sau ale entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) sunt recunoscute în întregime în registrele contabile ale instituției sau ale entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d);

(b)

să fundamenteze o decizie de a reajusta creanțele creditorilor sau să majoreze valoarea contraprestațiilor plătite, în conformitate cu alineatul (11).

(a)

să-și exercite competența de a majora valoarea creanțelor creditorilor sau a proprietarilor de instrumente de capital relevante care au fost reduse în cadrul instrumentului de recapitalizare internă;

(b)

să împuternicească o instituție-punte sau un vehicul de gestionare a activelor să efectueze o plată suplimentară de contraprestații aferente activelor, drepturilor sau datoriilor față de instituția aflată în rezoluție sau, după caz, aferente acțiunilor sau instrumentelor de proprietate către deținătorii acțiunilor sau altor instrumente de proprietate.

(a)

metodologia utilizată pentru evaluarea valorii activelor și pasivelor instituției sau ale entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d);

(b)

separarea evaluărilor în temeiul articolelor 36 și 74;

(c)

metodologia utilizată pentru calcularea și includerea unei rezerve pentru pierderi suplimentare în evaluarea provizorie.

(a)

instrumentul de vânzare a activității;

(b)

instrumentul instituției-punte;

(c)

instrumentul de separare a activelor;

(d)

instrumentul de recapitalizare internă.

(a)

ca deducere din orice contraprestații plătite de beneficiar instituției aflate în rezoluție sau, după caz, deținătorilor acțiunilor sau ai altor instrumente de proprietate;

(b)

de la instituția aflată în rezoluție, în calitate de creditor preferențial; or

(c)

din eventualele încasări ca urmare a încetării funcționării instituției-punte sau a vehiculului de gestionare a activelor, în calitate de creditor preferențial.

(a)

atunci când sunt aplicate unui grup transfrontalier, aceste competențe suplimentare nu ridică obstacole în calea unei rezoluții eficiente a grupului; și

(b)

ele respectă obiectivele rezoluției și principiile generale care reglementează rezoluția, menționate la articolele 31 și 34.

(a)

acționarii și deținătorii de alte instrumente de proprietate, precum și deținătorii de instrumente de capital relevante și de alte pasive eligibile au adus o contribuție, prin reducerea valorii contabile, prin conversie sau prin alte modalități, în vederea absorbției pierderilor și a recapitalizării instituției aflate în rezoluție, în valoare de cel puțin 8 % din totalul pasivelor, incluzând fondurile proprii ale instituției respective, cuantificată la momentul luării măsurii de rezoluție în conformitate cu evaluarea prevăzută la articolul 36;

(b)

aceasta va fi condiționată de aprobarea prealabilă și finală în conformitate cu cadrul Uniunii privind ajutoarele de stat.

(a)

acțiuni sau alte instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în rezoluție;

(b)

orice categorii de active, drepturi sau pasive ale unei instituții aflate în rezoluție sau totalitatea acestora.

(a)

proprietarilor acțiunilor sau instrumentelor de proprietate, în cazul în care vânzarea activității s-a efectuat prin transferarea acțiunilor sau instrumentelor de proprietate emise de instituția aflată în rezoluție de la deținătorii respectivelor acțiuni sau instrumente la cumpărător;

(b)

instituției aflate în rezoluție, în cazul în care vânzarea activității s-a efectuat prin transferarea unora sau a tuturor activelor sau pasivelor instituției aflate în rezoluție la cumpărător.

(a)

respectivul transfer de acțiuni sau de alte instrumente de proprietate către cumpărător are efect juridic imediat;

(b)

în cursul perioadei de evaluare și în cursul eventualelor perioade de dezinvestire prevăzute la litera (f), dreptul cumpărătorului de vot aferent respectivelor acțiuni sau altor instrumente de proprietate este suspendat și îi revine doar autorității de rezoluție, care nu are nicio obligație de a exercita vreun astfel de drept de vot și care nu are nici o răspundere pentru exercitarea sau neexercitarea respectivelor drepturi de vot;

(c)

în cursul perioadei de evaluare și în cursul oricărei perioade de dezinvestire prevăzute la litera (f), sancțiunile și celelalte măsuri aplicate încălcării condițiilor pentru achiziții sau cedări ale participațiilor calificate avute în vedere la articolele 66, 67 și 68 din Directiva 2013/36/UE nu se aplică respectivelor transferuri de acțiuni sau de alte instrumente de proprietate;

(d)

autoritatea competentă, imediat după finalizarea evaluării, notifică în scris autorității de rezoluție și cumpărătorului decizia autorității competente de a aproba sau, în conformitate cu articolul 22 alineatul (5) din Directiva 2013/36/UE, de a se opune respectivului transfer de acțiuni sau de alte instrumente de proprietate către cumpărător;

(e)

în cazul în care autoritatea competentă aprobă un astfel de transfer de acțiuni sau de alte instrumente de proprietate către cumpărător, dreptul de vot aferent respectivelor acțiuni sau altor instrumente de proprietate se consideră acordat în întregime cumpărătorului, imediat după primirea de către autoritatea de rezoluție și de către cumpărător a respectivei notificări de aprobare din partea autorității competente;

(f)

dacă autoritatea competentă se opune respectivului transfer de acțiuni sau de alte instrumente de proprietate către cumpărător, atunci:

(a)

accesul nu este refuzat pentru motivul că cumpărătorul nu dispune de un rating din partea unei agenții de rating de credit sau că ratingul respectiv nu este proporțional cu nivelurile de rating impuse pentru a beneficia de accesul la sistemele menționate în primul paragraf;

(b)

în cazul în care cumpărătorul nu îndeplinește criteriile legate de calitatea de membru sau criteriile de participare la un sistem relevant de plată, compensare sau decontare, la bursa de valori, la o schemăde compensații pentru investitori sau la o schemă de garantare a depozitelor, drepturile menționate la primul paragraf se exercită pentru o perioadă de timp care poate fi precizată de autoritatea de rezoluție, demaxim 24 de luni, care poate fi prelungită la cererea cumpărătorului adresată autorității de rezoluție.

(a)

ea trebuie să fie cât se poate de transparentă și nu trebuie să prezinte în mod semnificativ incorect activele, drepturile, pasivele, acțiunile sau alte instrumente de proprietate a acelei instituții pe care autoritatea intenționează să le transfere, având în vedere circumstanțele și în special necesitatea de a menține stabilitatea financiară;

(b)

ea nu trebuie să favorizeze sau să discrimineze în mod necuvenit anumiți cumpărători potențiali;

(c)

ea trebuie să fie liberă de orice conflict de interese;

(d)

ea nu trebuie să confere niciun avantaj necuvenit vreunui cumpărător potențial;

(e)

ea trebuie să țină seama de nevoia ca acțiunea de rezoluție să se desfășoare cu rapiditate;

(f)

scopul său trebuie să fie maximizarea, pe cât posibil, a prețului de vânzare al acțiunilor sau altor instrumente de proprietate, al activelor, drepturilor sau pasivelor în cauză.

(a)

acesta consideră că intrarea în dificultate sau susceptibila intrare în dificultate a instituției aflate în rezoluție ar crea sau ar înrăutăți o amenințare deja gravă la adresa stabilității financiare; și

(b)

acesta consideră că respectarea cerințelor sus-menționate ar putea submina eficacitatea instrumentului de vânzare a activității în ceea ce privește eliminarea respectivei amenințări sau atingerea obiectivelor rezoluției menționate la articolul 31 alineatul (2) litera (b).

(a)

acțiuni sau alte instrumente de proprietate emise de una sau de mai multe instituții aflate în rezoluție;

(b)

oricare dintre activele, drepturile sau pasivele uneia sau ale mai multor instituții aflate în rezoluție sau totalitatea acestora.

(a)

ea se află total sau parțial în proprietatea uneia sau mai multor autorități publice printre care se pot număra autoritatea de rezoluție sau mecanismul de finanțare a rezoluției și este controlată de autoritatea de rezoluție;

(b)

este creată în scopul de a primi și a deține unele sau toate acțiunile sau alte instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în rezoluție ori unele sau toate activele, drepturile și pasivele uneia sau mai multor instituții aflate în rezoluție în vederea păstrării accesului la funcțiile critice și a vânzării instituției sau a entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d).

(a)

proprietarilor acțiunilor sau instrumentelor de proprietate, în cazul în care transferul către instituția-punte s-a efectuat prin transferarea acțiunilor sau instrumentelor de proprietate emise de instituția aflată în rezoluție de la deținătorii respectivelor acțiuni sau instrumente la instituția-punte;

(b)

instituției aflate în rezoluție, în cazul în care transferul către instituția-punte s-a efectuat prin transferarea unora sau a tuturor activelor sau pasivelor instituției aflate în rezoluție la instituția-punte.

(a)

transfera înapoi drepturile, activele sau pasivele de la instituția-punte la instituția aflată în rezoluție, sau acțiunile sau alte instrumente de proprietate înapoi la proprietarii lor inițiali, iar instituția aflată în rezoluție sau proprietarii inițiali au obligația de a reprimi toate aceste active, drepturi sau pasive, sau acțiuni sau alte instrumente de proprietate, dacă și numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (7);

(b)

transfera acțiuni sau alte instrumente de proprietate, sau active, drepturi sau pasive de la instituția-punte către o terță parte.

(a)

atunci când posibilitatea ca anumite acțiuni sau alte instrumente de proprietate, active, drepturi sau pasive specifice să fie transferate înapoi este precizată în mod expres în cadrul instrumentului prin care este efectuat transferul;

(b)

atunci când aceste acțiuni sau alte instrumente de proprietate, active, drepturi sau pasive specifice nu îndeplinesc condițiile de transfer sau nu se încadrează în categoria acțiunilor sau altor instrumente de proprietate, activelor, drepturilor sau pasivelor specificate în cadrul instrumentului prin care este efectuat transferul.

(a)

accesul nu este refuzat pentru motivul că instituția-punte nu dispune de un rating din partea unei agenții de rating de credit sau că ratingul respectiv nu este proporțional cu nivelurile de rating impuse pentru a beneficia de accesul la sistemele menționate la primul paragraf;

(b)

În cazul în care instituția-punte nu întrunește criteriile legate de calitatea de membru sau criteriile de participare la un sistem relevant de plată, compensare sau decontare, la bursa de valori, la o schemă de compensare pentru investitori sau la un sistem de garantare a depozitelor, drepturile menționate la primul paragraf se exercită pentru o perioadă de timp care poate fi precizată de autoritatea de rezoluție, de maximum 24 de luni, care poate fi prelungită la cererea instituției-punte adresată autorității de rezoluție.

(a)

conținutul documentelor constitutive ale instituției-punte este aprobat de autoritatea de rezoluție;

(b)

sub rezerva structurii de proprietate a instituției-punte, autoritatea de rezoluție numește sau aprobă organul de conducere al instituției punte;

(c)

autoritatea de rezoluție aprobă remunerațiile membrilor organului de conducere și stabilește responsabilitățile lor corespunzătoare;

(d)

autoritatea de rezoluție aprobă strategia și profilul de risc ale instituției-punte;

(e)

instituția-punte este autorizată în conformitate cu Directiva 2013/36/UE sau, după caz, cu Directiva 2014/65/UE, și deține autorizațiile necesare, în temeiul dreptului intern aplicabile, pentru desfășurarea activităților sau furnizarea serviciilor pe care le achiziționează în urma unui transfer efectuat conform articolului 63 din prezenta Directivă;

(f)

instituția-punte respectă, după caz, dispozițiile Regulamentului (UE) 575/2013 și ale Directivelor 2013/36/UE și 2014/65/UE, și face obiectul unei supravegheri în conformitate cu respectivele dispoziții.

(g)

instituția-punte funcționează în conformitate cu cadrul Uniunii privind ajutoarele de stat, iar autoritatea de rezoluție poate prevedea restricții asupra activității sale în consecință.

(a)

fuzionarea instituției-punte cu o altă entitate;

(b)

instituția-punte nu mai respectă cerințele articolului 40 alineatul (2);

(c)

vânzarea tuturor sau aproape a tuturor activelor, drepturilor sau pasivelor instituției-punte către o terță parte;

(d)

expirarea perioadei specificate la alineatul (5) sau, după caz, la alineatul (6);

(e)

activele instituției-punte sunt complet lichidate, iar pasivele sale sunt achitate integral.

(a)

vine în sprijinul realizării uneia dintre situațiile menționate la alineatul (3) litera (a), (b), (c) sau (e); sau

(b)

este necesară pentru a asigura continuitatea unor servicii bancare și financiare esențiale.

(a)

este total sau parțial în proprietatea uneia sau mai multor autorități publice printre care se pot număra autoritatea de rezoluție sau mecanismul de finanțare a rezoluției și este controlată de autoritatea de rezoluție;

(b)

a fost creată în scopul de a primi, parțial sau integral, activele, drepturile și pasivele uneia sau ale mai multor instituții aflate în rezoluție sau ale unei instituții-punte.

(a)

conținutul documentelor constitutive ale vehiculului de gestionare a activelor este aprobat de autoritatea de rezoluție;

(b)

sub rezerva structurii de proprietate a vehiculului de gestionare a activelor, autoritatea de rezoluție numește sau aprobă organul de conducere al vehiculului de gestionare a activelor;

(c)

autoritatea de rezoluție aprobă remunerațiile membrilor organului de conducere și stabilește responsabilitățile lor corespunzătoare;

(d)

autoritatea de rezoluție aprobă strategia și profilul de risc ale vehiculului de gestionare a activelor;

(a)

situația de pe piața specifică a acelor active este de așa natură încât lichidarea lor în cadrul procedurii obișnuite de insolvență ar putea avea un efect negativ asupra uneia sau mai multor piețe financiare;

(b)

un astfel de transfer este necesar pentru a asigura buna funcționare a instituției aflate în rezoluție sau a instituției-punte; sau

(c)

un astfel de transfer este necesar pentru a maximiza încasările rezultate din lichidare.

(a)

atunci când posibilitatea ca anumite drepturi, active sau pasive specifice să fie transferate înapoi este precizată în mod expres în cadrul instrumentului prin care este efectuat transferul;

(b)

atunci când aceste drepturi, active sau pasive specifice nu îndeplinesc condițiile de transfer sau nu se încadrează în categoria drepturilor, activelor sau pasivelor specificate în cadrul instrumentului prin care este efectuat transferul.

(a)

recapitalizarea unei instituții sau a unei entități menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din prezenta directivă care îndeplinește condițiile de declanșare a procedurii de rezoluție într-o măsură suficientă pentru a restabili capacitatea acesteia de a se conforma condițiilor de autorizare (în măsura în care respectivele condiții se aplică entității) și de a continua să-și desfășoare activitățile pentru care este autorizată în conformitate cu Directiva 2013/36/UE sau cu Directiva 2014/65/UE, în cazul în care entitatea este autorizată în conformitate cu respectivele directive și pentru a menține un nivel suficient de încredere a pieței în instituție sau entitate;

(b)

conversia în titluri de capital sau reducerea valorii principalului creanțelor sau al instrumentelor de datorie care sunt transferate:

(a)

depozitele acoperite;

(b)

obligațiile garantateinclusiv obligațiunile garantate și pasivele sub forma unor instrumente financiare utilizate în scopul acoperirii riscurilor, care constituie o parte integrantă a portofoliului de acoperire și care, în temeiul dreptului intern, sunt garantate în mod asemănător cu obligațiunile garantate;

(c)

orice datorie care rezultă în virtutea deținerii de către instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din prezenta directivă a unor active sau lichidități aparținând clienților, inclusiv active sau lichidități aparținând clienților deținute în numele unui OPCVM, în conformitate cu definiția de la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2009/65/CE, sau de un FIA, în conformitate cu definiția de la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/61/UE a Parlamentului European și a Consiliului (31), cu condiția ca respectivul client să fie protejat în baza legislației aplicabile privind insolvența;

(d)

orice datorie care rezultă în virtutea existenței unei relații fiduciare între instituție sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) (în calitate de fiduciar) și o altă persoană (în calitate de beneficiar), cu condiția ca respectivul beneficiar să fie protejat în baza legislației aplicabile privind insolvența sau în baza dreptului civil;

(e)

datorii față de instituții, excluzând entitățile care fac parte din același grup, cu o scadență inițială de sub șapte zile;

(f)

datorii cu o scadență reziduală de sub șapte zile față de sisteme sau operatorii de sisteme desemnați în conformitate cu Directiva 98/26/CE, sau participanții la astfel de sisteme și care rezultă din participarea la un astfel de sistem;

(g)

o datorie față de oricare dintre următoarele persoane:

(a)

recapitalizarea pasivului respectiv nu este posibilă într-un termen rezonabil, în pofida eforturilor depuse cu bună credință de către autoritatea de rezoluție;

(b)

excluderea este strict necesară și este proporțională pentru a obține continuitatea funcțiilor critice și a liniilor de activitate esențiale într-un mod care să mențină capacitatea instituției aflate în rezoluție de a continua operațiunile, serviciile și tranzacțiile-cheie;

(c)

excluderea este strict necesară și proporțională pentru evitarea declanșării unei contaminări la scară largă, în special în ceea ce privește depozitele eligibile deținute de persoane fizice și de microîntreprinderi, întreprinderi mici și mijlocii, care ar perturba grav funcționarea piețelor financiare, inclusiv a infrastructurilor pieței financiare, într-un mod care ar putea determina o perturbare gravă a economiei unui stat membru sau a Uniunii; sau

(d)

aplicarea instrumentului de recapitalizare internă respectivelor pasive ar provoca o distrugere a valorii care ar face ca pierderile suportate de alți creditori să fie mai mari decât în cazul în care respectivele pasive ar fi fost excluse de la recapitalizarea internă.

(a)

de a acoperi orice pierderi care nu au fost absorbite de pasive eligibile și de a restabili la zero valoarea activului net al instituției aflate în rezoluție în conformitate cu articolul 46 alineatul (1) litera (a);

(b)

de a achiziționa acțiuni sau alte instrumente de proprietate sau de capital în instituția aflată în rezoluție, pentru a recapitaliza instituția în conformitate cu articolul 46 alineatul (1) litera (b).

(a)

acționarii și deținătorii de alte instrumente de proprietate, precum și deținătorii de instrumente de capital relevante și de alte pasive eligibile au adus o contribuție, prin reducerea valorii contabile, prin conversie sau prin alte modalități, în vederea absorbției pierderilor și a recapitalizării instituției aflate în rezoluție, în valoare de cel puțin 8 % din totalul pasivelor, incluzând fondurile proprii ale instituției respective, cuantificată la momentul luării măsurii de rezoluție în conformitate cu evaluarea prevăzută la articolul 36; și

(b)

contribuția mecanismului de finanțare a rezoluției nu depășește 5 % din totalul pasivelor, incluzând fondurile proprii ale instituției aflate în rezoluție, cuantificată la momentul luării măsurii de rezoluție în conformitate cu evaluarea prevăzută la articolul 36.

(a)

suma aflată la dispoziția mecanismului de finanțare care a fost obținută prin contribuții de la instituții și sucursale din Uniune în conformitate cu articolul 100 alineatul (6) și articolul 103;

(b)

suma care poate fi obținută prin contribuții ex post în conformitate cu articolul 104 în termen de trei ani; și

(c)

în cazul în care sumele menționate la literele (a) și (b) din acest alineat sunt insuficiente, sume obținute din surse de finanțare alternative în conformitate cu articolul 105.

(a)

a fost atinsă limita de 5 % menționată la alineatul (5) litera (b); și

(b)

toate pasivele negarantate și neprivilegiate, altele decât depozitele eligibile, au fost reduse sau convertite integral.

(a)

contribuția la absorbția pierderilor și recapitalizare menționată la alineatul (5) punctul (i) are o valoare de cel puțin 20 % din activele ponderate în funcție de risc ale instituției în cauză;

(b)

mecanismul de finanțare a rezoluției al statului membru în cauză are la dispoziție, prin intermediul contribuțiilor ex ante (excluzând contribuțiile către o schemă de garantare a depozitelor) percepute în conformitate cu articolul 100 alineatul (6) și articolul 103, o sumă cel puțin egală cu 3 % din depozitele acoperite ale tuturor instituțiilor de credit autorizate pe teritoriul statului membru respectiv; și

(c)

instituția în cauză deține active în valoare mai mică de 900 de miliarde EUR pe bază consolidată.

(a)

principiului conform căruia pierderile ar trebui să fie suportate în primul rând de acționari și, în al doilea rând, în general, de către creditorii instituției aflate în rezoluție, în ordinea de preferință;

(b)

nivelului capacității de absorbție a pierderilor de care ar mai dispune instituția aflată în rezoluție în cazul excluderii pasivului sau a categoriei de pasive; și

(c)

necesității de a păstra resurse corespunzătoare pentru finanțarea rezoluției.

(a)

aceste instituții vor lichidate prin aplicarea procedurilor naționale de insolvență sau prin alte tipuri de proceduri puse în aplicare în conformitate cu articolele 38, 40 sau 42 din prezenta directivă, prevăzute pentru aceste instituții; și

(b)

procedurile naționale de insolvență respective, sau celelalte tipuri de proceduri, vor garanta faptul că creditorii acestor instituții, inclusiv deținătorii de obligațiuni garantate, după caz, vor suporta pierderile într-un mod care să permită atingerea obiectivelor rezoluției.

(a)

instrumentul este emis și achitat integral;

(b)

pasivul nu este datorat instituției înseși și nu face obiectul unei garanții acordate de aceasta;

(c)

achiziționarea instrumentului nu a fost finanțată, direct sau indirect, de instituție;

(d)

pasivul are o scadență reziduală de cel puțin un an;

(e)

pasivul nu provine dintr-un instrument financiar derivat;

(f)

pasivul nu provine dintr-un depozit care beneficiază de preferință în ierarhia națională a creanțelor, în conformitate cu articolul 108.

(a)

necesitatea de a garanta faptul că instituția poate face obiectul procedurii de rezoluție prin aplicarea instrumentelor de rezoluție, inclusiv, după caz, a instrumentului de recapitalizare internă, într-un mod care să permită atingerea obiectivelor rezoluției;

(b)

necesitatea de a garanta, după caz, că instituția deține o cantitate suficientă de pasive eligibile pentru a garanta că, în cazul aplicării instrumentului de recapitalizare internă pierderile pot fi absorbite, iar ponderea fondurilor proprii de nivel 1 de bază ale instituției poate fi readusă la un nivel care să-i permită să respecte în continuare condițiile de autorizare și să-și desfășoare în continuare activitățile pentru care a fost autorizată în temeiul Directivei 2013/36/UE sau Directivei 2014/65/UE, precum și să mențină în continuare un grad suficient de încredere a pieței în respectiva instituție sau entitate;

(c)

necesitatea de a garanta că, dacă planul de rezoluție anticipează că anumite clase de pasive eligibile ar putea fi excluse din recapitalizarea internă în temeiul articolului 44 alineatul (3) sau că anumite clase de pasive eligibile ar putea fi transferate integral unui destinatar în cadrul unui transfer parțial, instituția deține suficiente alte pasive eligibile pentru a garanta că pierderile ar putea fi absorbite și că ponderea fondurilor proprii de nivel 1 de bază ale instituției ar putea fi readusă la un nivel necesar pentru a-i permite să respecte în continuare condițiile de autorizare și să-și desfășoare în continuare activitățile pentru care a fost autorizată în temeiul Directivei 2013/36/UE sau al Directivei 2014/65/UE;

(d)

dimensiunea, modelul economic, modelul de finanțare și profilul de risc ale instituției;

(e)

măsura în care schema de garantare a depozitelor ar putea contribui la finanțarea rezoluției în conformitate cu articolul 109;

(f)

măsura în care intrarea în dificultate a instituției ar avea efecte negative asupra stabilității financiare, mai exact din cauza contagiunii rezultate de pe urma interconectării sale cu alte instituții sau cu restul sistemului financiar,

(a)

criteriile menționate la alineatul (6), în special dimensiunea, modelul economic și profilul de risc ale filialei, inclusiv fondurile sale proprii; și

(b)

cerința consolidată care a fost stabilită pentru grup în conformitate cu alineatul (9).

(a)

instituția-mamă din Uniune respectă, pe bază consolidată, cerința minimă stabilită la alineatul (8); și

(b)

autoritatea competentă a instituției-mamă din Uniune a acordat instituției o derogare deplină de la aplicarea cerințelor individuale de capital, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

(a)

atât filiala, cât și întreprinderea-mamă a acesteia fac obiectul autorizării și supravegherii de către același stat membru;

(b)

filiala este inclusă în supravegherea pe bază consolidată a instituției care este întreprinderea-mamă;

(c)

instituția situată la cel mai înalt nivel în cadrul grupului din statul membru al filialei, în cazul în care este diferită de instituția-mamă din Uniune, respectă, pe bază subconsolidată, cerința minimă stabilită în conformitate cu alineatul (7);

(d)

nu există niciun impediment practic sau legal semnificativ, actual sau potențial, în calea transferului prompt de fonduri proprii sau a rambursării rapide a pasivelor către filială de către întreprinderea sa mamă;

(e)

fie întreprinderea-mamă îndeplinește cerințele autorității competente privind gestionarea prudentă a filialei și a declarat, cu consimțământul autorității competente, că garantează angajamentele asumate de filială, fie riscurile filialei sunt nesemnificative;

(f)

procedurile de evaluare, măsurare și control al riscului aplicate de întreprinderea-mamă includ filiala;

(g)

întreprinderea-mamă deține mai mult de 50 % din drepturile de vot aferente acțiunilor din capitalul filialei sau are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor organului de conducere al filialei; și

(h)

autoritatea competentă a filialei a acordat filialei o derogare deplină de la aplicarea cerințelor individuale de capital, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

(a)

să conțină o clauză contractuală care prevede faptul că, în cazul în care autoritatea de rezoluție decide să aplice instituției respective instrumentul de recapitalizare internă, acesta este redus sau convertit în măsura necesară, înainte ca alte pasive eligibile să fie reduse sau convertite; și

(b)

să facă obiectul unui acord, al unui angajament sau al unei dispoziții de subordonare cu caracter obligatoriu potrivit cărora, în eventualitatea unor proceduri obișnuite de insolvență, instrumentul este de rang inferior altor pasive eligibile să fie reduse în temeiul articolului 43 alineatul (1) litera (d) și nu poate fi rambursat decât după lichidarea altor pasive eligibile datorate la momentul respectiv.

(a)

modul în care a fost implementată la nivel național cerința minimă privind fondurile proprii și pasivele eligibile și, în special, dacă au existat divergențe referitoare la nivelurile stabilite pentru instituții comparabile între statele membre;

(b)

modul în care a fost aplicată în statele membre competența de a impune instituțiilor să respecte cerința minimă prin instrumente contractuale de recapitalizare internă și dacă au existat divergențe în respectivele abordări;

(c)

identificarea modelelor de afaceri care reflectă profilurile de risc globale ale instituției;

(d)

nivelul adecvat al cerinței minime pentru fiecare dintre modelele de afaceri identificate la litera (c);

(e)

dacă ar trebui stabilită o sferă de aplicare pentru cerința minimă aferentă fiecărui model de afaceri;

(f)

perioada de tranziție adecvată pentru ca instituțiile să realizeze respectarea eventualelor niveluri minime armonizate prevăzute;

(g)

dacă cerințele prevăzute la articolul 45 sunt suficiente pentru a garanta că fiecare instituție dispune de o capacitate de absorbție a pierderilor adecvată și, în caz contrar, ce îmbunătățiri suplimentare sunt necesare pentru a asigura realizarea acestui obiectiv;

(h)

dacă sunt necesare modificări ale metodologiei de calcul prevăzute la prezentul articol pentru a garanta că cerința minimă poate fi utilizată drept indicator adecvat al capacității unei instituții de absorbție a pierderilor;

(i)

dacă este oportun ca cerința să se bazeze pe totalul pasivelor și fondurile proprii și, în special, dacă este mai oportun să se utilizeze ca numitor pentru cerință activele ponderate în funcție de risc ale instituției;

(j)

dacă abordarea prezentului articol privind aplicarea cerinței minime în cazul grupurilor este oportună și, în special, dacă ea asigură în mod adecvat faptul că capacitatea de absorbție a pierderilor în cadrul grupului este situată în entitățile în care ar putea apărea pierderi sau este accesibilă acestora;

(k)

dacă condițiile pentru derogări de la cerința minimă sunt adecvate și, în special, dacă astfel de derogări ar trebui să fie disponibile pentru filiale la nivel transfrontalier;

(l)

dacă este oportun ca autoritățile de rezoluție să poată solicita ca cerința minimă să fie respectată prin instrumente contractuale de recapitalizare internă și dacă este oportună o armonizare suplimentară a abordării privind instrumentele contractuale de recapitalizare internă;

(m)

dacă cerințele instrumentelor contractuale de recapitalizare internă prevăzute la alineatul (14) sunt adecvate; și

(n)

dacă este oportun ca instituțiilor și grupurilor să li se impună să facă publică cerința lor minimă de fonduri proprii și pasive eligibile sau nivelul lor de fonduri proprii și pasive eligibile și, dacă acesta este cazul, cu ce frecvență și în ce format se fac publice aceste informații.

(a)

impactul cerinței minime și al oricăror propuneri de niveluri armonizate ale cerinței minime asupra:

(b)

interacțiunea dintre cerințele minime și cerințele de fonduri proprii, efectul de levier și cerințele de lichiditate stabilite în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și în Directiva 2013/36/UE.

(c)

capacitatea instituțiilor de a mobiliza în mod independent capital sau finanțare de pe piețe pentru a respecta eventualele cerințe minime armonizate propuse.

(d)

coerența cu cerințele minime legate de eventualele standarde internaționale elaborate de forurile internaționale.

(a)

după caz, cuantumul cu care trebuie reduse pasivele eligibile pentru a garanta faptul că valoarea activului net al instituției aflate în rezoluție este egală cu zero; și

(b)

după caz, cuantumul cu care pasivele eligibile trebuie convertite în acțiuni sau în alte tipuri de instrumente de capital pentru a restabili ponderea fondurilor proprii de nivel 1 de bază, fie a:

(a)

anulează acțiunile sau alte instrumente de proprietate existente sau le transferă creditorilor care fac obiectul unei recapitalizări interne;

(b)

cu condiția ca, în conformitate cu evaluarea efectuată în temeiul articolului 36, instituția aflată în rezoluție să aibă o valoare netă pozitivă, diluează acționarii existenți și deținătorii altor instrumente de proprietate ca urmare a conversiei în acțiuni și alte instrumente de proprietate a:

(a)

ca urmare a conversiei unor instrumente de datorie în acțiuni sau în alte instrumente de proprietate în conformitate cu clauzele contractuale ale instrumentelor inițiale de datorie, efectuată cu ocazia producerii unui eveniment care a precedat sau care a avut loc în același timp cu evaluarea autorității de rezoluție potrivit căreia instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) îndeplinea condițiile de declanșare a unei proceduri de rezoluție;

(b)

ca urmare a conversiei instrumentelor de capital relevante în instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază, în conformitate cu articolul 60.

(a)

evaluarea efectuată în conformitate cu articolul 36;

(b)

cuantumul cu care autoritatea de rezoluție a evaluat că instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază trebuie să fie reduse și instrumentele de capital relevante trebuie reduse sau convertite în temeiul artioclului 60 alineatul (1); și

(c)

cuantumul agregat evaluat de autoritatea de rezoluție în temeiul articolului 46.

(a)

instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază sunt reduse în conformitate cu articolul 60 alineatul (1) litera (a);

(b)

dacă și numai dacă reducerea totală în temeiul literei (a) este inferioară sumei cuantumulrilor menționate la articolul 47 alineatul (3) literele (b) și (c), autoritățile reduc valoarea contabilă a principalului acelor instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar, în măsura în care este necesar și în limitele capacității acestora;

(c)

dacă și numai dacă reducerea totală în temeiul literelor (a) și (b) este inferioară sumei cuantumulrilor mențioante la articolul 47 alineatul (3) literele (b) și (c), autoritățile reduc valoarea contabilă a principalului acelor instrumente de fonduri proprii de nivel 2, în măsura în care este necesar și în limitele capacității acestora;

(d)

dacă și numai dacă deprecierea totală a acțiunilor sau a altor instrumente de proprietate și a instrumentelor de capital relevante în temeiul literelor (a), (b) și (c) este inferioară sumei cuantumulrilor mențioante la articolul 47 alineatul (3) literele (b) și (c), autoritățile reduc, în măsura în care este necesar, principalul datoriilor subordonate care nu reprezintă instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar sau de nivel 2, în conformitate cu ierarhia creanțelor din procedura obișnuită de insolvență, coroborat cu reducerea valorii contabile prevăzută la literele (a), (b) și (c), pentru a obține cuantumul agregat menționat la la articolul 47 alineatul (3) literele (b) și (c);

(e)

dacă și numai dacă deprecierea totală a acțiunilor sau a altor instrumente de proprietate și a instrumentelor de capital relevante, precum și a pasivelor eligibile în temeiul literelor (a)-(d) din prezentul alineat este inferioară sumei cuantumulrilor mențioante la articolul 47 alineatul (3) literele (b) și (d), autoritățile reduc în măsura în care este necesar, conform articolului 44, valoarea principalului sau a sumei de plată restante aferente acelor pasive eligibile rămase în conformitate cu ierarhia creanțelor în procedurile obișnuite de insolvență, inclusiv a ierarhiei depozitelor menționate la articolul 108, coroborat cu reducerea valorii contabile prevăzută la literele (a), (b), (c) și (d) din prezentul alineat, pentru a obține cuantumul agregat menționat la articolul 47 alineatul (3) literele (b) și (c).

(a)

reducerea valorii principalului instrumentului, în caz de producere a unui eveniment care afectează situația financiară, solvabilitatea sau fondurile proprii ale instituției sau entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d);

(b)

conversia instrumentelor în acțiuni sau în alte instrumente de proprietate, în caz de producere a unui astfel de eveniment.

(a)

unor metode adecvate pentru determinarea valorii categoriilor de instrumente financiare derivate, inclusiv a tranzacțiilor care fac obiectul unor acorduri de compensare;

(b)

unor principii de stabilire a momentului exact la care trebuie determinată valoarea unei poziții pe instrumente financiare derivate; și

(c)

unor metodologii adecvate pentru compararea distrugerii valorii care ar rezulta din închiderea și recapitalizarea internă a instrumentelor financiare derivate cu valoarea pierderilor care ar fi suportate de instrumentele financiare derivate într-o recapitalizare internă.

(a)

un diagnostic detaliat al factorilor și problemelor care au făcut ca instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) să fie în curs de a intra în dificultate sau să fie susceptibilă de a intra în dificultate, și circumstanțele care au condus la dificultățile acesteia;

(b)

o descriere a măsurilor care urmează să fie adoptate, vizând restabilirea viabilității pe termen lung a instituției sau a entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d);

(c)

un calendar de punere în aplicare a măsurilor respective;

(a)

reorganizarea activităților instituției sau entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d);

(b)

schimbări ale sistemelor operaționale și ale infrastructurii din cadrul instituției;

(c)

încetarea activităților producătoare de pierderi;

(d)

restructurarea activităților existente care pot fi făcute competitive;

(e)

vânzarea de active sau de linii de activitate.

(a)

elementele minime care trebuie incluse în planul de reorganizare a activității în conformitate cu alineatul (5); și

(b)

conținutul minim al rapoartelor menționate la alineatul (10).

(a)

modificarea tuturor registrelor relevante;

(b)

radierea sau retragerea de la tranzacționare a acțiunilor sau a altor instrumente de proprietate, sau a instrumentelor de datorie;

(c)

cotarea sau admiterea la tranzacționare a noilor acțiuni sau a altor instrumente de proprietate.

(d)

cotarea din nou sau readmiterea oricăror instrumente de datorie care au fost reduse, fără a fi necesară emiterea unui prospect în conformitate cu Directiva 2003/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului (32).

(a)

pasivul este achitat proporțional cu valoarea redusă;

(b)

instrumentul sau acordul relevant care a dat naștere pasivului inițial continuă să se aplice în raport cu valoarea reziduală a principalului, sau cu suma de plată restantă aferentă pasivului, sub rezerva unei eventuale modificări a cuantumului dobânzii de plată pentru a ține cont de reducerea valorii principalului, precum și sub rezerva oricărei alte modificări ulterioare a clauzelor pe care autoritatea de rezoluție ar putea să o facă în virtutea competenței menționate la articolul 63 alineatul (1) litera (j).

(a)

să nu fie excluse în temeiul articolului 44 alineatul (2);

(b)

să nu fie depozite menționate la articolul 108 litera (a);

(c)

să fie reglementate de dreptul unei țări terțe; și

(d)

să fie emise sau contractate după data la care un stat membru aplică prevederile adoptate în vederea transpunerii prezentei secțiuni.

(a)

ministerul competent sau guvernul și autoritatea de rezoluție, după consultarea băncii centrale și a autorității competente, stabilesc că aplicarea instrumentelor de rezoluție nu ar fi suficientă pentru evitarea efectelor negative semnificative asupra stabilității financiare;

(b)

ministerul competent sau guvernul și autoritatea de rezoluție stabilesc că aplicarea instrumentelor de rezoluție nu ar fi suficientă pentru protejarea interesului public, în cazul în care instituției i-a fost deja acordat anterior un aport extraordinar de lichiditate din partea băncii centrale;

(c)

în ceea ce privește instrumentul de trecere temporară în proprietate publică, ministerul competent sau guvernul, după consultarea autorității competente și a autorității de rezoluție, stabilește că aplicarea instrumentelor de rezoluție nu ar fi suficientă pentru protejarea interesului public, în cazul în care instituției i-a fost deja acordat anterior sprijin financiar publicprin intermediul instrumentului de sprijin financiar prin aport de capital.

(a)

instrumentul de sprijin financiar prin aport public de capital prevăzut la articolul 57;

(b)

instrumentul de trecerea temporară în proprietate publică prevăzut la articolul 58.

(a)

instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază;

(b)

instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar sau de nivel 2.

(a)

o persoană desemnată de statul membru; sau

(b)

o întreprindere deținută în întregime de statul membru.

(a)

independent de măsura de rezoluție; sau

(b)

în combinație cu o măsură de rezoluție, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru declanșare a procedurii de rezoluție specificate la articolele 32 și 33.

(a)

dacă s-a stabilit faptul că condițiile pentru declanșarea procedurii de rezoluție specificate la articolele 32 și 33 au fost îndeplinite înainte de luarea unei eventuale măsuri de rezoluție;

(b)

autoritatea corespunzătoare stabilește că, dacă respectiva competență nu este exercitată în ceea ce privește instrumentele de capital relevante, instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) va înceta să mai fie viabilă;

(c)

în cazul instrumentelor de capital relevante emise de o filială și în cazul în care aceste instrumente de capital sunt contabilizate în scopul respectării cerințelor de fonduri proprii pe bază individuală și consolidată, autoritatea corespunzătoare a statului membru al supraveghetorului consolidant și autoritatea corespunzătoare a statului membru al filialei stabilesc împreună, sub forma unei decizii comune în conformitate cu articolul 92 alineatele (3) și (4), faptul că, în caz de neexercitare a competenței de reducere a valorii contabile sau de conversie în privința acestor instrumente, grupul nu va mai fi viabil;

(d)

în cazul instrumentelor de capital relevante emise la nivelul întreprinderii-mamă și în cazul în care aceste instrumente de capital sunt contabilizate în scopul respectării cerințelor de fonduri proprii pe bază individuală la nivelul întreprinderii-mamă sau pe bază consolidată, iar autoritatea corespunzătoare a statului membru al supraveghetorului consolidant stabilește că, în caz de neexercitare a competenței de reducere a valorii contabile sau de conversie în privința acestor instrumente, grupul nu va mai fi viabil;

(e)

instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) solicită sprijin financiar public extraordinar, cu excepția oricăreia dintre circumstanțele prevăzute la articolul 32 alineatul (4) litera (d) punctul (iii).

(a)

instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) sau grupul este în curs de a intra în dificultate sau este susceptibil de a intra în dificultate;

(b)

având în vedere calendarul și alte circumstanțe relevante, nu există nicio perspectivă rezonabilă potrivit căreia intrarea în dificultate a instituției sau a entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) ar putea fi împiedicată în timp util prin vreo măsură, fie ea o măsură alternativă a sectorului privat sau o măsură de supraveghere (inclusiv măsurile de intervenție timpurie), în afara unei măsuri de reducere a valorii contabile sau de conversie a instrumentelor de capital, individual sau în combinație cu o măsură de rezoluție.

(a)

instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază se reduc în primul rând în funcție de pierderi și în limitele capacității lor, iar autoritatea de rezoluție ia una sau ambele măsuri specificate la articolul 47 alineatul (1) cu privire la deținătorii instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 de bază;

(b)

valoarea principalului instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar relevanteste redusă sau convertită în instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, în proporția impusă pentru a atinge obiectivele rezoluției stabilite la articolul 31 și în limitele capacității instrumentelor de capital relevante, reținându-se valoarea cea mai mică:

(c)

valoarea principalului instrumentelor de fonduri proprii de nivel 2 este redusă sau convertită în instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, în proporția impusă pentru a atinge obiectivele rezoluției stabilite la articolul 31 și în limitele capacității instrumentelor de capital relevante, reținându-se valoarea cea mai mică.

(a)

reducerea valorii respectivului principal este permanentă, sub rezerva oricărei majorări în conformitate cu mecanismul de rambursare din articolul 46 alineatul (3);

(b)

față de deținătorul instrumentului de capital relevant nu subzistă nicio datorie în cadrul respectivei valori a instrumentului care a fost redus sau în legătură cu aceasta, cu excepția datoriilor ajunse deja la scadență și a oricăror datorii legate de daunele care pot apărea ca rezultat al unei căi de atac formulate împotriva legalității exercitării competenței de reducere a valorii contabile;

(c)

nu se plătește nicio despăgubire deținătorilor de instrumente de capital relevante, în afara celor prevăzute la alineatul (3).

(a)

respectivele instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază sunt emise de către instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) sau de către o întreprindere-mamă a respectivei instituții sau entități menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), cu acordul autorității de rezoluție a instituției sau entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) sau, după caz, al autorității de rezoluție a întreprinderii-mamă;

(b)

respectivele instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază sunt emise anterior oricărei emisiuni de acțiuni sau de instrumente de proprietate efectuate de către instituția sau entitatea respectivă, menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) în vederea unui aport de capital din partea statului sau a unei entități publice;

(c)

respectivele instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază sunt atribuite și transferate fără întârziere, după exercitarea competenței de conversie;

(d)

rata de conversie care determină numărul de instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază care sunt furnizate pentru fiecare instrument de capital relevant respectă principiile stabilite la articolul 50 și toate orientările elaborate de ABE în temeiul articolului 50 alineatul (4).

(a)

autoritatea corespunzătoare din statul membru în care a fost înființată instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din prezenta directivă care a emis acele instrumente în conformitate cu titlul III din Directiva 2013/36/UE este responsabilă cu efectuarea constatărilor menționate la articolul 59 alineatul (3) litera (b) din prezenta directivă;

(b)

autoritatea corespunzătoare din statul membru al supraveghetorului consolidant și autoritatea corespunzătoare din statul membru în care a fost înființată instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) din prezenta directivă care a emis acele instrumente în conformitate cu titlul III din Directiva 2013/36/UE sunt responsabile cu efectuarea constatării comune, sub forma unei decizii comune, menționate la articolul 59 alineatul (3) litera (c) din prezenta directivă.

(a)

o autoritate corespunzătoare care intenționează să efectueze una dintre constatările menționate la articolul 59 alineatul (3) litera (b), (c), (d) sau (e) notifică fără întârziere supraveghetorul consolidant și, dacă nu este una și aceeași, autoritatea corespunzătoare din statul membru în care este situat supraveghetorul consolidant;

(b)

o autoritate corespunzătoare care intenționează să efectueze una dintre constatările menționate la articolul 59 alineatul (3) litera (c) notifică fără întârziere autoritatea competentă responsabilă a fiecărei instituții sau entități menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) care a emis instrumentele de capital relevante în raport cu care trebuie exercitată competența de reducere a valorii contabile sau de conversie, în cazul în care respectiva constatare ar fi efectuată, precum și, dacă sunt diferite, de autoritățile corespunzătoare și supraveghetorul consolidant din statele membre în care sunt situate.

(a)

existența unei eventuale măsuri alternative, care ar putea înlocui exercitarea competenței de reducere a valorii contabile sau de conversie în conformitate cu articolul 59 alineatul (3);

(b)

dacă o astfel de măsură alternativă există, cât de fezabilă ar fi aplicarea sa;

(c)

dacă aplicarea unei astfel de măsuri alternative este fezabilă, care sunt perspectivele reale ca această măsură să abordeze, într-un interval de timp corespunzător, acele circumstanțe care altminteri ar necesita efectuarea uneia dintre constatările menționate la articolul 59 alineatul (3).

(a)

competența de a solicita oricărei persoane să prezinte orice fel de informație solicitată autorității de rezoluție pentru luarea unei decizii privind adoptarea unei măsuri de rezoluție și pentru pregătirea respectivei măsuri, inclusiv actualizări și completări ale informațiilor furnizate în cadrul planurilor de rezoluție, precum și informații care urmează să fie furnizate prin intermediul inspecțiilor la fața locului;

(b)

competența de a prelua controlul asupra unei instituții aflate în rezoluție și de a exercita toate drepturile și competențele conferite acționarilor, altor proprietari și organului de conducere al instituției aflate în rezoluție;

(c)

competența de a transfera acțiuni și alte instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în rezoluție;

(d)

competența de a transfera unei alte entități, cu consimțământul acesteia, anumite drepturi, active sau pasive ale unei instituții aflate în rezoluție;

(e)

competența de a reduce, inclusiv la zero, valoarea contabilă a principalului sau suma restantă datorată în temeiul pasivelor eligibile ale unei instituții aflate în rezoluție;

(f)

competența de a converti pasivele eligibile ale unei instituții aflate în rezoluție în acțiuni ordinare sau în alte instrumente de proprietate ale instituției respective sau ale entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), ale unei instituții-mamă relevante sau ale unei instituții-punte către care sunt transferate activele, drepturile sau pasivele instituției sau ale entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d);

(g)

competența de a anula instrumente de datorie emise de o instituție aflată în rezoluție, cu excepția obligațiilor garantate prin garanții mobiliare care fac obiectul articolului 44 alineatul (2);

(h)

competența de a reduce, inclusiv la zero, valoarea nominală a acțiunilor sau a altor instrumente de proprietate ale unei instituții aflate în rezoluție, precum și de a anula astfel de acțiuni sau alte instrumente de proprietate;

(i)

competența de a solicita unei instituții aflate în rezoluție sau unei instituții-mamă relevante emiterea unor noi acțiuni, a altor instrumente de proprietate sau a altor instrumente de capital, inclusiv a unor acțiuni preferențiale și a unor instrumente convertibile contingente;

(j)

competența de a modifica sau de a ajusta scadența instrumentelor de datorie și a altor pasive eligibile emise de o instituție aflată în rezoluție sau competența de a modifica suma dobânzilor de plată în cadrul instrumentelor respective și al altor pasive eligibile sau data la care dobânda devine exigibilă, inclusiv prin suspendarea temporară a plăților cu excepția obligațiilor garantate prin garanții mobiliare care fac obiectul articolului 44 alineatul (2);

(k)

competența de a lichida și a rezilia contracte financiare sau contracte derivate în scopul aplicării articolului 49;

(l)

competența de a demite sau de a înlocui organul de conducere și conducerea superioară ale unei instituții aflate în rezoluție;

(m)

competența de a impune autorității competente să evalueze cumpărătorul unei participații calificate în timp util prin derogare de la termenele prevăzute la articolul 22 din Directiva 2013/36/UE și la articolul 12 din directiva 2014/65/UE.

(a)

sub rezerva articolului 3 alineatul (6) și a articolului 85 alineatul (1), obligația de a obține aprobarea sau acordul oricărei persoane, fie ea publică sau privată, inclusiv al acționarilor sau al creditorilor instituției aflate în rezoluție;

(b)

înaintea exercitării competenței, obligația procedurală de a notifica o persoană anume, inclusiv eventuala obligație de a publica orice notificare sau prospect ori de a depune sau de a înregistra orice document la oricare altă autoritate.

(a)

sub rezerva articolului 78, de a lua măsuri, astfel încât un transfer să poată fi efectuat în condițiile în care instrumentele financiare, drepturile, activele sau datoriile transferate sunt libere de orice obligație sau grevare cu sarcini; în acest sens, orice drept de compensare în conformitate cu prezenta directivă nu se consideră obligație sau grevare cu sarcini;

(b)

de a revoca drepturile de a achiziționa alte acțiuni sau alte instrumente de proprietate;

(c)

de a solicita autorității relevante încetarea sau suspendarea admiterii la tranzacționare pe o piață reglementată sau a cotării oficiale a instrumentelor financiare conform Directivei 2001/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului (33);

(d)

de a lua măsuri, astfel încât destinatarul să fie tratat în același mod în care ar fi tratată instituția aflată în rezoluție în legătură cu orice drepturi sau obligații ale instituției aflate în rezoluție, ori acțiuni întreprinse de aceasta, inclusiv, sub rezerva articolelor 38 și 40, eventuale drepturi sau obligații referitoare la participarea la infrastructura pieței;

(e)

solicita instituției aflate în rezoluție sau destinatarului să furnizeze celeilalte părți informații și asistență; și

(f)

de a anula sau modifica clauzele unui contract la care instituția aflată în rezoluție este parte sau de a se substitui unei entități destinatare în calitate de parte semnatară;

(a)

continuitatea contractelor încheiate de instituția aflată în rezoluție, astfel încât destinatarul să își asume drepturile și pasivele instituției aflate în rezoluție referitoare la orice instrument financiar, drept, activ sau pasiv transferat și să se substituie instituției aflate în rezoluție, în mod explicit sau implicit, în toate documentele contractuale relevante;

(b)

substituirea instituției aflate în rezoluție cu destinatarul, în cadrul oricărei proceduri judiciare referitoare la orice instrument financiar, drept, activ sau pasiv transferat.

(a)

dreptului de reziliere a contractului de muncă deținut de angajații instituției aflate în rezoluție;

(b)

sub rezerva articolelor 69, 70 și 71, niciunui drept al unei părți la un contract de a-și exercita drepturile contractuale, inclusiv dreptul de reziliere, atunci când clauzele contractuale o permit, în temeiul unui act sau al unei omisiuni comise fie de către instituția aflată în rezoluție, anterior transferului în cauză, fie de către destinatar, ulterior respectivului transfer.

(a)

în aceleași condiții, în cadrul unui acord, în cazul în care serviciile și facilitățile au fost furnizate instituției aflate în rezoluție în perioada imediat anterioară luării măsurii de rezoluție și pe durata acelui acord;

(b)

în cazul în care nu există un acord sau acordul a expirat, în condiții rezonabile.

(a)

instrumente sau pasive reglementate de legislația unui alt stat membru decât statul autorității de rezoluție care a exercitat competențele de reducere a valorii contabile sau de conversie (denumit în continuare „statul membru B”);

(b)

pasive datorate creditorilor situați în statul membru B,

(a)

dreptul acționarilor, creditorilor și al părților terțe de a contesta printr-o cale de atac, în conformitate cu articolul 85, transferul menționat la alineatul (1) din prezentul articol al acțiunilor, altor instrumente de proprietate, activelor, drepturilor sau pasivelor;

(b)

dreptul creditorilor de a contesta printr-o cale de atac, în conformitate cu articolul 85, reducerea principalului sau conversia unui instrument ori a unui pasiv menționat la prezentul articol alineatul (4) literele (a) sau (b);

(c)

mecanismele de siguranță menționate în capitolul VII referitoare la transferurile parțiale ale activelor, drepturilor și pasivelor prevăzute la alineatul (1).

(a)