19/Volumul 01

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

143

L 160/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

Uniunea Europeană și-a stabilit ca obiectiv instituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

(2)

Buna funcționare a pieței interne impune ca procedurile transfrontaliere de insolvență să funcționeze eficient și efectiv, iar adoptarea prezentului regulament este necesară pentru atingerea acestui obiectiv care este de domeniul cooperării judiciare în materie civilă, în sensul articolului 65 din tratat.

(3)

Activitățile întreprinderilor au din ce în ce mai des efecte transfrontaliere și sunt, prin urmare, într-o măsură tot mai mare reglementate de legislația comunitară. Insolvența acestor întreprinderi aduce deopotrivă atingere și bunei funcționări a pieței interne, impunându-se astfel crearea unui un act comunitar care să impună coordonarea măsurilor ce urmează să fie adoptate în privința patrimoniului unui debitor insolvent.

(4)

Pentru buna funcționare a pieței interne este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere bunurile lor sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă („forum shopping”).

(5)

Aceste obiective nu pot fi îndeplinite satisfăcător la nivel național și, prin urmare, se justifică întreprinderea de acțiuni la nivel comunitar.

(6)

În conformitate cu principiul proporționalității, prezentul regulament ar trebui să se limiteze la dispozițiile care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. În plus, prezentul regulament trebuie să conțină dispoziții privind recunoașterea acestor hotărâri și a dreptului aplicabil care să respecte, la rândul lor, acest principiu.

(7)

Procedurile de insolvență cu privire la falimentul întreprinderilor insolvente sau a altor persoane juridice, concordatele și procedurile analoage sunt excluse din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles din 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (3), astfel cum a fost modificată prin convențiile de aderare la această convenție (4).

(8)

Pentru a se atinge obiectivul de a ameliora eficiența și accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, este necesar și recomandabil ca dispozițiile privind competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în acest domeniu să fie cuprinse într-un act juridic comunitar imperativ și direct aplicabil în statele membre.

(9)

Prezentul regulament ar trebui să se aplice procedurilor de insolvență, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau o persoană juridică, un comerciant sau o persoană particulară. Procedurile de insolvență cărora li se aplică prezentul regulament sunt enumerate în anexe. Procedurile de insolvență referitoare la societățile de asigurare, instituțiile de credit, societățile de investiții care furnizează servicii ce implică deținerea de fonduri sau valori mobiliare ale terților și organismele de plasament colectiv sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament. Aceste societăți nu sunt reglementate de prezentul regulament deoarece sunt supuse unui regim special și, într-o oarecare măsură, autoritățile naționale de control au competențe de intervenție extrem de extinse.

(10)

Procedurile de insolvență nu implică în mod necesar intervenția unei autorități judiciare; expresia „instanță” utilizată în prezentul regulament trebuie înțeleasă în sens larg și include o persoană sau un organ abilitați de legislația națională să deschidă procedura de insolvență. Pentru ca acest regulament să se aplice, procedurile (cuprinzând acte și formalități prevăzute de lege) trebuie nu numai să se desfășoare conform dispozițiilor prezentului regulament, dar și să fie recunoscute oficial și să fie executorii în statul membru în care sunt deschise procedurile de insolvență și totodată trebuie să fie proceduri colective de insolvență care să antreneze desistarea parțială sau totală a debitorului și desemnarea unui lichidator.

(11)

Prezentul regulament ia în considerare faptul că, datorită diferențelor între sistemele de drept material naționale, nu este folosită în practică deschiderea unei proceduri de insolvență unice, cu aplicabilitate în întreaga Comunitate. Aplicarea fără excepție a legii statului de deschidere ar conduce, în acest context, în mod frecvent la dificultăți. Acesta este cazul, de exemplu, cu garanțiile foarte diferite care se întâlnesc pe cuprinsul Comunității. În plus, drepturile preferențiale de care se bucură anumiți creditori sunt, în unele cazuri, complet diferite. Prezentul regulament ar trebui să țină seama de acest lucru în două moduri diferite. Pe de o parte, trebuie să prevadă reguli speciale referitoare la legea aplicabilă anumitor drepturi și situații juridice deosebit de importante (de exemplu, drepturile reale și contractele de muncă). Pe de altă parte, trebuie acceptate, pe lângă procedura de insolvență principală cu întindere universală și proceduri interne care privesc numai bunurile situate în statul de deschidere.

(12)

Prezentul regulament permite deschiderea procedurii principale de insolvență în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. Aceste proceduri au o întindere universală și includ toate bunurile debitorului. Pentru a proteja interesele diferite, prezentul regulament permite deschiderea de proceduri secundare paralele cu procedura principală. Proceduri secundare pot fi deschise în statul membru în care debitorul are un sediu. Efectele procedurilor secundare se limitează la bunurile situate în statul respectiv. Unitatea în cadrul Comunității se asigură prin norme imperative de coordonare cu procedurile principale.

(13)

„Centrul intereselor principale” trebuie să corespundă locului în care debitorul își conduce în mod obișnuit interesele și poate, prin urmare, să fie verificat de către terți.

(14)

Prezentul regulament se aplică numai procedurii în cadrul căreia centrul intereselor principale ale debitorului este situat în cadrul Comunității.

(15)

Normele de competență prevăzute în prezentul regulament stabilesc numai competența internațională, adică desemnează statul membru ale cărui instanțe pot deschide proceduri de insolvență. Competența teritorială din cadrul statului membru trebuie să fie stabilită prin legislația internă a statului membru respectiv.

(16)

Instanța competentă să deschidă o procedură principală de insolvență ar trebui să fie abilitată să ordone măsuri provizorii și de conservare din momentul depunerii cererii pentru deschiderea procedurii. Măsurile de conservare dispuse atât înainte, cât și după deschiderea procedurii de insolvență sunt foarte importante pentru a garanta eficiența acestei proceduri. În acest sens, prezentul regulament ar trebui să permită două posibilități: pe de o parte, instanța competentă în procedura principală ar trebui să fie abilitată să ordone și măsuri provizorii de protejare a bunurilor situate pe teritoriul altor state membre, pe de altă parte, un lichidator desemnat provizoriu înainte de deschiderea procedurii principale poate, în statul membru în care există un sediu aparținând debitorului, să solicite adoptarea măsurilor de conservare prevăzute de legislația din statele respective.

(17)

Înaintea deschiderii procedurii principale de insolvență, deschiderea unei proceduri de insolvență în statul membru în care debitorul are un sediu nu ar trebui să poată fi solicitată decât de creditorii locali și creditorii de la sediul local sau în cazurile în care dreptul statului membru în care debitorul are centrul intereselor sale principale nu permite deschiderea unei proceduri principale. Această limitare este justificată de faptul că se intenționează să se limiteze la minimum necesar cazurile în care proceduri teritoriale independente sunt solicitate înaintea procedurii principale de insolvență. Dacă se deschide procedura principală de insolvență, procedurile teritoriale devin secundare.

(18)

După deschiderea procedurii principale de insolvență, prezentul regulament nu aduce atingere dreptului de a solicita deschiderea unei proceduri de insolvență într-un stat membru în care debitorul are un sediu. Lichidatorul din cadrul procedurii principale sau orice altă persoană abilitată în acest scop conform legislației interne a statului membru respectiv poate solicita deschiderea de proceduri secundare de insolvență.

(19)

Procedurile secundare de insolvență pot urmări scopuri diferite, în afară de protejarea intereselor locale. Se pot ivi cazuri în care patrimoniul debitorului este prea complex pentru a fi administrat în bloc sau diferențele dintre sistemele juridice respective sunt atât de mari încât pot apărea dificultăți ca urmare a extinderii efectelor derivând din legislația statului de deschidere la celelalte state în care se află bunurile. Din acest motiv, lichidatorul din cadrul procedurii principale poate solicita deschiderea de proceduri secundare pentru o administrare eficientă a patrimoniului.

(20)

Procedurile principale și procedurile secundare pot însă contribui la o valorificare eficientă a masei bunurilor numai dacă procedurile paralele în curs de desfășurare sunt coordonate. Principala condiție aici este ca diferiții lichidatori să coopereze strâns, în special printr-un schimb de informații într-un volum suficient. Pentru a asigura rolul predominant al procedurii principale, lichidatorului din cadrul acestei proceduri ar trebui să i se ofere câteva posibilități de a interveni în procedurile secundare în curs. De exemplu, ar trebui să fie abilitat să propună un plan de reorganizare sau concordat sau să solicite suspendarea lichidării masei bunurilor în procedura secundară de insolvență.

(21)

Orice creditor, care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în Comunitate, trebuie să beneficieze de dreptul de a-și înregistra cererea de admitere a creanței privind bunurile debitorului în orice procedură de insolvență aflată în curs de desfășurare în Comunitate. Acest lucru ar trebuie să se aplice și autorităților fiscale și instituțiilor de asigurări sociale. Cu toate acestea, pentru a asigura egalitatea de tratament a creditorilor, distribuirea încasărilor trebuie să fie coordonată. Fiecare creditor ar trebui să poată păstra ceea ce a primit în cursul procedurii de insolvență, însă nu ar trebui să aibă dreptul de a participa la distribuirea masei bunurilor în cadrul altei proceduri decât dacă creditorii de același rang nu au obținut, în aceeași proporție, un dividend echivalent.

(22)

Prezentul regulament ar trebui să prevadă recunoașterea imediată a hotărârilor privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență care intră în domeniul său de aplicare și a hotărârilor aflate în legătură directă cu această procedură de insolvență. Recunoașterea automată trebuie să determine extinderea efectelor atribuite procedurii de legea statului de deschidere la toate celelalte state membre. Recunoașterea hotărârilor pronunțate de instanțele statelor membre trebuie să se bazeze pe principiul încrederii reciproce. În acest scop, motivele de nerecunoaștere trebuie reduse la minimum necesar. Aceasta este și temeiul de soluționare al oricărui conflict care există între instanțele a două state membre care se consideră deopotrivă competente pentru a deschide procedura principală. Hotărârea instanței care deschide mai întâi procedura ar trebui să fie recunoscută în celelalte state membre fără ca acestea să aibă dreptul de a supune controlului hotărârea instanței respective.

(23)

În domeniul său de aplicare, prezentul regulament ar trebui să prevadă norme conflictuale unitare, care să înlocuiască, în cadrul domeniului lor de aplicare, normele interne de drept internațional privat. În absența unor dispoziții contrare, se aplică legea statului membru de deschidere (lex concursus). Această normă conflictuală ar trebui să fie aplicabilă atât pentru procedura principală, cât și pentru procedurile locale; lex concursus determină toate efectele procedurii de insolvență, atât cele de natură procedurală, cât și pe cele materiale, asupra persoanelor și raporturilor juridice respective. Ea reglementează toate condițiile privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență.

(24)

Recunoașterea automată a unei proceduri de insolvență căreia i se aplică în mod obișnuit legea statului de deschidere poate interfera cu normele care reglementează tranzacțiile desfășurate în alte state membre. Pentru a proteja așteptările legitime și siguranța tranzacțiilor într-un alt stat membru decât cel de deschidere, ar trebui să se prevadă o serie de excepții de la norma generală.

(25)

În special în cazul drepturilor reale este necesară o derogare specială de la legea statului de deschidere, deoarece aceste drepturi au o importanță considerabilă pentru acordarea creditelor. Justificarea, valabilitatea și întinderea unui astfel de drept real trebuie, prin urmare, să fie determinate în mod normal de către legea locului (lex situs) și să nu fie afectate de deschiderea procedurii de insolvență. Titularul dreptului real ar trebui, prin urmare, să-și poată valorifica în continuare dreptul de a delimita garanția reală de masa bunurilor. Dacă bunurile sunt supuse drepturilor reale în temeiul legii statului unde sunt situate, dar procedura principală se desfășoară în alt stat membru, lichidatorul din cadrul procedurii principale ar trebui să poată cere deschiderea unei proceduri secundare în jurisdicția în care s-au născut drepturile reale, în măsura în care debitorul are un sediu în statul respectiv. Dacă nu este deschisă o procedură secundară, excedentul obținut din vânzarea bunurilor supuse drepturilor reale trebuie plătit lichidatorului din cadrul procedurii principale.

(26)

Dacă legea statului în care s-a deschis procedura nu admite compensarea, creditorul are totuși dreptul la o compensare dacă aceasta este posibilă în temeiul legii aplicabile creanței debitorului insolvent. În acest fel, compensarea va dobândi caracter de garanție reglementată de o lege de care creditorul respectiv se poate prevala în momentul nașterii creanței.

(27)

Este, de asemenea, nevoie de o protecție specială în cazul sistemelor de plată și a piețelor financiare. Aceasta este aplicabilă în cazul compensării și lichidării prevăzute în cadrul unor astfel de sisteme, precum și în cazul cesiunii de titluri de valoare și al garanțiilor constituite pentru astfel de tranzacții, în special conform Directivei 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al plății în sistemele de plată și al plății în operațiunile cu titluri de valoare (5). Singura lege aplicabilă acestor tranzacții trebuie să fie cea aplicabilă sistemului sau pieței respective. Această dispoziție are menirea să împiedice posibilitatea ca mecanismele pentru plata și lichidarea tranzacțiilor prevăzute în sistemele de plată și compensare sau pe piețele financiare reglementate ale statelor membre să fie modificate în cazul insolvenței uneia dintre părțile la tranzacție. Directiva 98/26/CE cuprinde dispoziții speciale care ar trebui să aibă întâietate asupra normelor generale din prezentul regulament.

(28)

Pentru a proteja angajații și locurile de muncă, efectele procedurii de insolvență asupra continuării sau încetării raporturilor de muncă și asupra drepturilor și obligațiilor fiecărei părți decurgând din aceste raporturi trebuie să fie determinate de legea aplicabilă contractului în conformitate cu normele conflictuale generale. Orice alte aspecte legate de insolvență, cum ar fi problema dacă creanțele angajaților sunt privilegiate și care este rangul eventual al acestui privilegiu, ar trebui să fie determinate de legea statului în care s-a deschis procedura.

(29)

În interesul tranzacțiilor, conținutul principal al hotărârii de deschidere a procedurii ar trebui să fie publicat în celelalte state membre, la cererea lichidatorului. Dacă există un sediu în statul membru respectiv, s-ar putea cere ca publicarea să fie obligatorie. Însă în nici unul din aceste două cazuri publicarea nu constituie o condiție prealabilă pentru recunoașterea procedurii deschise în alt stat membru.

(30)

Este posibil ca unele din persoanele interesate să nu aibă cunoștință despre deschiderea procedurii și să acționeze cu bună credință de o manieră care vine în conflict cu noua situație. Pentru a proteja aceste persoane care, fără să fi avut cunoștință despre deschiderea procedurii în alt stat membru, execută o obligație față de debitor, când, de fapt, ar fi trebuit să execute obligația față de lichidatorul din cadrul procedurii din alt stat membru, ar trebui să se prevadă caracterul liberator al acestei executări sau plăți.

(31)

Prezentul regulament ar trebui să includă anexe referitoare la organizarea procedurii de insolvență. Întrucât aceste anexe se referă exclusiv la legislația statelor membre, există rațiuni specifice și justificate pentru ca Consiliul să-și rezerve dreptul de a modifica aceste anexe pentru a ține seama de modificările aduse dreptului intern al statelor membre.

(32)

În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit și Irlanda au făcut cunoscută dorința lor de a participa la adoptarea și aplicarea prezentului regulament.

(33)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament și, prin urmare, nu îi revin obligații în virtutea acestuia și nici nu îi sunt aplicabile dispozițiile sale,

(a)

„procedură de insolvență” înseamnă procedurile colective prevăzute la articolul 1 alineatul (1). Aceste proceduri sunt enumerate în anexa A;

(b)

„lichidator” înseamnă orice persoană sau organ care are funcția de a administra sau lichida bunurile de care debitorul a fost desistat sau de a supraveghea administrarea afacerilor sale. Aceste persoane și organe sunt enumerate în anexa C;

(c)

„procedură de lichidare” înseamnă procedura de insolvență în sensul prevăzut la litera (a) în care se realizează lichidarea bunurilor debitorului, inclusiv atunci când procedura este închisă printr-un concordat ori altă măsură care pune capăt stării de insolvență, sau din cauza insuficienței activului. Aceste proceduri sunt enumerate în anexa B;

(d)

„instanță” înseamnă organul judiciar sau orice altă autoritate competentă dintr-un stat membru abilitată să deschidă o procedură de insolvență sau să pronunțe hotărâri în cursul acestei proceduri;

(e)

„hotărâre” în legătură cu deschiderea unei proceduri de insolvență sau numirea unui lichidator, înseamnă hotărârea oricărei instanțe competente să deschidă o astfel de procedură sau să desemneze un lichidator;

(f)

„momentul deschiderii procedurii” înseamnă momentul de la care hotărârea de deschidere a procedurii își produce efectele, indiferent dacă este o hotărâre definitivă sau nu;

(g)

„statul membru în care sunt situate bunurile” înseamnă:

(h)

„sediu” înseamnă un loc de derulare de operațiuni unde debitorul exercită în mod netranzitoriu o activitate economică cu mijloace umane și bunuri.

(a)

o procedură de insolvență nu poate fi deschisă în temeiul alineatului (1) datorită condițiilor stabilite prin legea statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul intereselor principale ale debitorului sau

(b)

deschiderea procedurii teritoriale de insolvență este cerută de un creditor care își are domiciliul, reședința obișnuită sau sediul social în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul respectiv, sau a cărui creanță a luat naștere din exploatarea acelui sediu.

(a)

debitorii care pot face obiectul procedurii de insolvență în raport cu calitatea acestora;

(b)

bunurile care formează obiectul desistării și regimul aplicabil bunurilor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență;

(c)

atribuțiile debitorului și ale lichidatorului;

(d)

condițiile de opozabilitate a compensării;

(e)

efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care debitorul este parte;

(f)

efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare;

(g)

creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență;

(h)

normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor;

(i)

normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din vânzarea bunurilor, rangul creanțelor și drepturile creditorilor care au obținut o satisfacere parțială după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compensări;

(j)

condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat;

(k)

drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență;

(l)

cui îi revine sarcina costurilor și cheltuielilor procedurii de insolvență;

(m)

normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile adunării creditorilor.

(a)

dreptul de a executa sau de a solicita executarea bunurilor și de a obține câștiguri materiale dintr-o asemenea executare ori din fructele bunurilor respective, în special în temeiul unui gaj sau ipoteci;

(b)

dreptul exclusiv de realizare a unei creanțe, în special ca urmare a gajării sau cesionării creanței cu titlu de garanție;

(c)

dreptul de a revendica bunurile și/sau de a cere restituirea acestora din mâna oricui le-ar deține sau le-ar folosi împotriva voinței părții îndreptățite;

(d)

dreptul real de a culege fructele unui bun.

—

respectivul act este supus legii altui stat membru decât cea a statului de deschidere a procedurii și

—

această lege nu permite în cazul respectiv, sub nici o formă, atacarea actului respectiv.

—

de un bun imobil sau

—

de o navă sau o aeronavă supuse înscrierii într-un registru public sau

—

de valori mobiliare a căror existență presupune înscrierea într-un registru prevăzut de lege;

(a)

lichidatorul desemnat în cadrul procedurii principale;

(b)

orice altă persoană sau autoritate abilitată să solicite deschiderea unei proceduri de insolvență în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată deschiderea procedurii secundare.

—

la cererea lichidatorului din procedura principală;

—

din oficiu, la cererea unui creditor sau la cererea lichidatorului din procedura secundară dacă se consideră că măsura nu mai este justificată, în special, de interesele creditorilor din procedura principală sau din procedura secundară.

(a)

Convenția între Belgia și Franța privind competența, valabilitatea și executarea hotărârilor, sentințelor arbitrale și actelor autentice, semnată la Paris la 8 iulie 1899;

(b)

Convenția între Belgia și Austria privind falimentul, concordatul și moratoriul (cu protocolul adițional din 13 iunie 1973), semnată la Bruxelles la 16 iulie 1969;

(c)

Convenția între Belgia și Țările de Jos privind competența teritorială, falimentul și valabilitatea și executarea hotărârilor, sentințelor arbitrale și actelor autentice, semnată la Bruxelles la 28 martie 1925;

(d)

Tratatul între Germania și Austria privind falimentul și concordatul, semnat la Viena la 25 mai 1979;

(e)

Convenția între Franța și Austria privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie de faliment, semnată la Viena la 27 februarie 1979;

(f)

Convenția între Franța și Italia privind executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Roma la 3 iunie 1930;

(g)

Convenția între Italia și Austria în materie de faliment și concordat, semnată la Roma la 12 iulie 1977;

(h)

Convenția între Regatul Țărilor de Jos și Republica Federală Germania privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii în materie civilă și comercială, semnată la Haga la 30 august 1962;

(i)

Convenția între Regatul Unit al Marii Britanii și Regatul Belgiei pentru executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă și comercială, împreună cu Protocolul, semnată la Bruxelles la 2 mai 1934;

(j)

Convenția între Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia și Islanda în materie de faliment, semnată la Copenhaga la 7 noiembrie 1933;

(k)

Convenția europeană privind anumite aspecte internaționale în materie de faliment, semnată la Istanbul la 5 iunie 1990.

(a)

în nici un stat membru, în măsura în care este incompatibil cu obligațiile în materie de faliment care decurg dintr-o convenție încheiată de statul respectiv cu una sau mai multe țări terțe înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament;

(b)

în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în măsura în care este incompatibil cu obligațiile în materie de faliment și lichidare a societăților insolvente care decurg din acordurile cu Commonwealth-ul existente la data intrării în vigoare a prezentului regulament.

—

Het faillissementLa faillite

—

Het gerechtelijk akkoordLe concordat judiciaire

—

De collectieve schuldenregelingLe règlement collectif de dettes

—

Das Konkursverfahren

—

Das gerichtliche Vergleichsverfahren

—

Das Gesamtvollstreckungsverfahren

—

Das Insolvenzverfahren

—

Πτώχευση

—

Η ειδική εκκαθάριση

—

Η προσωρινή διαχείριση εταιρίας. Η διοίκηση και η διαχείριση των πιστωτών

—

Η υπαγωγή επιχείρησης υπό επίτροπο με σκοπό τη σύναψη συμβιβασμού με τους πιστωτές

—

Concurso de acreedores

—

Quiebra

—

Suspensión de pagos

—

Liquidation judiciaire

—

Redressement judiciaire avec nomination d'un administrateur

—

Compulsory winding up by the court

—

Bankruptcy

—

The administration in bankruptcy of the estate of persons dying insolvent

—

Winding-up in bankruptcy of partnerships

—

Creditors' voluntary winding up (with confirmation of a Court)

—

Arrangements under the control of the court which involve the vesting of all or part of the property of the debtor in the Official Assignee for realisation and distribution

—

Company examinership

—

Fallimento

—

Concordato preventivo

—

Liquidazione coatta amministrativa

—

Amministrazione straordinaria

—

Amministrazione controllata

—

Faillite

—

Gestion contrôlée

—

Concordat préventif de faillite (par abandon d'actif)

—

Régime spécial de liquidation du notariat

—

Het faillissement

—

De surséance van betaling

—

De schuldsaneringsregeling natuurlijke personen

—

Das Konkursverfahren

—

Das Ausgleichsverfahren

—

O processo de falência

—

Os processos especiais de recuperação de empresa, ou seja:

—

Konkurssikonkurs

—

Yrityssaneerausföretagssanering

—

Konkurs

—

Företagsrekonstruktion

—

Winding up by or subject to the supervision of the court

—

Creditors' voluntary winding up (with confirmation by the court)

—

Administration

—

Voluntary arrangements under insolvency legislation

—

Bankruptcy or sequestration

—

Het faillissementLa faillite

—

Das Konkursverfahren

—

Das Gesamtvollstreckungsverfahren

—

Das Insolvenzverfahren

—

Πτώχευση

—

Η ειδική εκκαθάριση

—

Concurso de acreedores

—

Quiebra

—

Suspensión de pagos basada en la insolvencia definitiva

—

Liquidation judiciaire

—

Compulsory winding up

—

Bankruptcy

—

The administration in bankruptcy of the estate of persons dying insolvent

—

Winding-up in bankruptcy of partnerships

—

Creditors' voluntary winding up (with confirmation of a court)

—

Arrangements under the control of the court which involve the vesting of all or part of the property of the debtor in the Official Assignee for realisation and distribution

—

Fallimento

—

Liquidazione coatta amministrativa

—

Faillite

—

Régime spécial de liquidation du notariat

—

Het faillissement

—

De schuldsaneringsregeling natuurlijke personen

—

Das Konkursverfahren

—

O processo de falência

—

Konkurssikonkurs

—

Konkurs

—

Winding up by or subject to the supervision of the court

—

Creditors' voluntary winding up (with confirmation by the court)

—

Bankruptcy or sequestration

—

De curatorLe curateur

—

De commissaris inzake opschortingLe commissaire au sursis

—

De schuldbemiddelaarLe médiateur de dettes

—

Konkursverwalter

—

Vergleichsverwalter

—

Sachwalter (nach der Vergleichsordnung)

—

Verwalter

—

Insolvenzverwalter

—

Sachwalter (nach der Insolvenzordnung)

—

Treuhänder

—

Vorläufiger Insolvenzverwalter

—

Ο σύνδικο

—

Ο προσωρινός διαχειριστής. Η διοικούσα επιτροπή των πιστωτών

—

Ο ειδικός εκκαθαριστής

—

Ο επίτροπος

—

Depositario-administrador

—

Interventor o Interventores

—

Síndicos

—

Comisario

—

Représentant des créanciers

—

Mandataire liquidateur

—

Administrateur judiciaire

—

Commissaire à l'exécution de plan

—

Liquidator

—

Official Assignee

—

Trustee in bankruptcy

—

Provisional Liquidator

—

Examiner

—

Curatore

—

Commissario

—

Le curateur

—

Le commissaire

—

Le liquidateur

—

Le conseil de gérance de la section d'assainissement du notariat

—

De curator in het faillissement

—

De bewindvoerder in de surséance van betaling

—

De bewindvoerder in de schuldsaneringsregeling natuurlijke personen

—

Masseverwalter

—

Ausgleichsverwalter

—

Sachwalter

—

Treuhänder

—

Besondere Verwalter

—

Vorläufiger Verwalter

—

Konkursgericht

—

Gestor judicial

—

Liquidatário judicial

—

Comissão de credores

—

Pesänhoitajaboförvaltare

—

Selvittäjäutredare

—

Förvaltare

—

God man

—

Rekonstruktör

—

Liquidator

—

Supervisor of a voluntary arrangement

—

Administrator

—

Official Receiver

—

Trustee

—

Judicial factor