2.009.

Producția trebuie evaluată și înregistrată în momentul în care este generată. Prin urmare, ea trebuie înregistrată în momentul în care este produsă și nu în momentul în care este achitată de cumpărător.

2.010.

În SEC 2010, producția este considerată un proces continuu în cadrul căruia bunurile și serviciile se transformă în alte bunuri și servicii. Acest proces se poate desfășura în perioade diferite în funcție de produse, putând astfel depăși perioada contabilă. În consecință, această caracterizare a producției, combinată cu principiul contabilității pe bază de angajamente, duce la înregistrarea producției sub forma lucrărilor în curs. Astfel, conform SEC 2010 (3.54), producția produselor agricole se înregistrează ca și cum s-ar desfășura continuu pe întreaga perioada de producție (și nu doar în perioada culesului recoltelor sau sacrificării animalelor). Culturile în creștere, masa lemnoasă pe picior și efectivele de pești sau animalele crescute pentru consum alimentar sunt tratate ca stocuri de lucrări în curs în cursul procesului de producție și transformate în stocuri de produse finite la momentul finalizării procesului. Producția exclude orice modificări ale resurselor biologice necultivate, de exemplu creșterea animalelor, a păsărilor, a peștilor necaptivi sau creșterea necultivată a pădurilor, dar include capturile de animale, de păsări și de pești care trăiesc în sălbăticie.

2.011.

Înregistrarea producției sub forma lucrărilor în curs este de dorit și necesară pentru analiza economică atunci când procesul de producție se desfășoară pe o perioadă care depășește perioada de referință a conturilor. Acest lucru permite înregistrarea coerentă a costurilor și a producției pentru a se obține date semnificative despre valoarea adăugată. Dat fiind că CEA se întocmesc pe baza anului calendaristic, se poate estima că înregistrarea lucrărilor în curs nu se impune decât pentru produsele al căror proces de producție nu s-a încheiat la sfârșitul anului calendaristic (dar și în cazurile în care nivelul general al prețurilor se modifică rapid în timpul perioadei contabile).

2.012.

Cu toate acestea, pentru produsele agricole al căror ciclu de producție se desfășoară pe o perioadă mai scurtă decât perioada contabilă, se poate considera ca inutilă înregistrarea producției sub forma lucrărilor în curs. Contabilizarea producției în stadiul de produs finit, adică la recoltare (pentru producția vegetală), asigură o coerență suficientă cu costurile de producție. Această situație este valabilă pentru majoritatea producțiilor de plante din Europa al căror proces de producție se desfășoară pe o perioadă mai mică de un an. De asemenea, nu este necesar să se înregistreze sub formă de lucrări în curs producțiile vegetale cu ciclu scurt al căror proces de producție trece în al doilea an calendaristic (vezi punctul 2.172). În toate aceste cazuri, culturile în curs nu sunt considerate stocuri de lucrări în curs.

2.013.

În practică, metoda înregistrării sub formă de lucrări în curs se aplică numai produselor cu ciclu de producție lung. Este vorba în special de animale, de produse vegetale cum ar fi vinul (la care învechirea face parte integrantă din procesul de producție) și de plantații. Dat fiind că evoluția generală a prețurilor este în general slabă în Uniunea Europeană, ea nu ar trebui să conducă la înregistrarea anumitor produse sub formă de lucrări în curs (deși acest lucru poate să apară în anumite cazuri excepționale vezi punctul 2.172).

2.014.

În momentul recoltării (producția vegetală) sau sacrificării (animale) produselor cu ciclu lung de producție înregistrate ca lucrări în curs, procesul de producție se încheie, iar lucrările în curs se transformă în stocuri de produse finite care urmează să fie vândute sau utilizate în alte scopuri. ►M6  În cursul procesului de producție, valoarea care trebuie înregistrată în fiecare an ca producție sub formă de lucrări în curs poate fi obținută distribuind valoarea preconizată a produsului finit proporțional cu cheltuielile angajate în fiecare perioadă (a se vedea SCN 2008, 6. 112). ◄

2.015.

Animale: producția de animale necesită în general o anumită perioadă de timp care poate cuprinde mai multe exerciții financiare înainte ca procesul să se încheie. După nașterea animalelor, înregistrarea este posibilă și justificată în fiecare fază a producției, adică pentru fiecare grup de vârstă a animalelor (cu toate acestea, partea procesului de producție care precedă nașterea nu poate fi înregistrată deoarece nu ea nu poate fi separată de serviciile acordate animalelor gestante).

2.016.

Procesul de producție a animalelor de tracțiune se încheie în mod oficial la nașterea lor; din acel moment, ele sunt înregistrate la capitalul fix. Desigur că la naștere animalele nu sunt utilizabile în scopul prevăzut, dar variația datelor de la un animal la altul este de așa natură încât stabilirea unei vârste fixe pentru toate cazurile ar fi foarte arbitrară. Momentul nașterii a fost ales din rațiuni practice, cu atât mai mult cu cât viitorul acestor animale este hotărât în acest stadiu.

2.017.

Acest lucru nu este însă întotdeauna valabil pentru bovinele, porcinele, ovinele și celelalte animale care pot fi crescute pentru reproducție sau sacrificare. ►M6  În cazul în care se poate face distincție între animalele tinere în funcție de viitoarea lor utilizare, cele care vor fi folosite ca factor de producție se înregistrează de la naștere la formarea brută de capital fix (este vorba despre formarea brută de capital fix pentru uz propriu, care se înregistrează în momentul producerii), adică aceste animale sunt considerate lucrări în curs, iar creșterea lor se înregistrează la producție (a se vedea SEC 2010, 3.134). ◄ În caz contrar, animalele se includ în stocuri sub formă de lucrări în curs până la vârsta adultă și până în momentul în care sunt utilizate ca factori de producție (pentru a fi utilizate ca vaci de lapte sau de reproducție sau în alte scopuri productive, cum ar fi producția de lână). În această situație, ele se înregistrează la capitalul fix. Animalele care urmează să fie sacrificate sau care au fost scoase din turmele de reproducție înainte de a fi sacrificate, se înregistrează și ele la stocuri, și nu la capitalul fix.

2.018.

Un regim specific se aplică producției de pui, atunci când aceasta se întinde pe două perioade contabile. Ouăle care sunt puse la clocit la sfârșitul unui exercițiu sunt considerate producție de pui și sunt contabilizate în cadrul CEA ca producție de păsări (sub formă de lucrări în curs) (vezi punctul 2.048).

2.019.

Vin: producția se contabilizează sub formă de lucrări în curs deoarece învechirea face parte din procesul de producție și se poate întinde pe mai multe perioade contabile. La fel, mustul în fermentație, care nu mai este must proaspăt dar nu este încă vin este tratat ca și ouăle puse la clocit la sfârșitul perioadei contabile. În conturile economice pentru agricultură, el se contabilizează ca vin, sub formă de lucrări în curs.

2.020.

Activele cultivate în plantații: bunurile pentru formarea brută de capitalul fix pentru uz propriu (altele decât animalele) cum ar fi plantațiile cu producție periodică se înregistrează la formarea brută de capital fix în momentul producției activelor în cauză.

2.021.

Bunurile și serviciile de consum intermediar trebuie contabilizate în momentul în care intră în procesul de producție, adică în momentul în care ele se consumă efectiv, și nu la data cumpărării sau a intrării lor în stoc.

2.022.

Consumul de bunuri dintr-o anumită perioadă de referință corespunde în practică cumpărărilor sau achizițiilor de mărfuri plus stocul inițial și minus stocul final ( 15 ).

2.023.

Serviciile se contabilizează în momentul cumpărării lor. Cum serviciile nu pot fi stocate, momentul cumpărării lor este și momentul consumului.

2.024.

Următoarele servicii constituie o excepție de la această regulă:

2.025.

Formarea brută de capital fix se înregistrează în momentul transferului proprietății asupra activelor fixe în cauză la o unitate care intenționează să le utilizeze în scopuri productive. Există totuși două excepții de la acest principiu. Pe de o parte, activele achiziționate pe bază de leasing financiar sunt înregistrate ca și cum utilizatorul ar deveni proprietar în momentul în care el are dreptul de folosire a bunurilor (vezi punctul 2.122). Pe de altă parte, formarea brută de capital fix pentru uz propriu se înregistrează în momentul producerii activelor în cauză (cu excepția bovinelor, porcinelor, ovinelor și a altor animale pentru care nu poate fi clar definită utilizarea viitoare, aceste animale fiind trecute la stocuri sub formă de lucrări în curs, vezi punctul 2.017).

2.026.

În cazul unei plantații de pomi fructiferi sau podgorii (bunuri de capital fix produse pentru uz propriu), dacă toate lucrările necesare nu sunt încă încheiate la sfârșitul perioadei contabile, valoarea materialelor consumate și a serviciilor furnizate în cursul anului de referință se înregistrează ca formare brută de capital fix la sfârșitul perioadei.

2.027.

Achizițiile și vânzările de terenuri, precum și costurile aferente acestor tranzacții se contabilizează în momentul transferului de proprietate. Totuși, trebuie reținut că achiziția netă de terenuri nu face parte din formarea brută de capital fix deoarece terenurile sunt active neproduse. Achiziția netă de terenuri (și alte active corporale neproduse) se înregistrează în contul de capital („contul de achiziții de active nefinanciare”).

2.028.

Variațiile de stocuri corespund diferenței dintre intrările și ieșirile din stoc care au intervenit în cursul perioadei de referință.

2.029.

Intrările în stoc sunt constituite fie din bunuri care vor fi utilizate ulterior în procesul de producție (stocuri de utilizat) – data de înregistrare fiind atunci momentul transferului de proprietate –, fie bunuri obținute produse chiar de domeniul economic respectiv și destinate unei utilizări ulterioare, de exemplu vânzarea sau includerea în capitalul fix (stocuri de producție) – atunci înregistrarea în stoc are loc când producția lor este încheiată.

2.030.

Pentru produsele nefinite generate de domeniul economic (înregistrate sub formă de lucrări în curs), valoarea materialelor consumate și a prestațiilor furnizate în cursul unei perioade de referință se contabilizează tot la stocuri la sfârșitul acestei perioade (cu excepția producției în curs a plantelor cu ciclu scurt de producție, vezi punctul 2.012; ca urmare, este posibil ca o parte din materialele consumate și din serviciile furnizate în timpul perioadei de referință să fi fost consumate fără ca în contrapartidă să aibă loc o creștere a valorii stocurilor).

2.031.

Ieșirile din stoc sunt constituite fie din fluxuri de bunuri care intră în procesul de producție (stocuri de utilizat), fie fluxuri de bunuri care părăsesc domeniul pentru a fi vândute sau pentru o altă utilizare (stocuri de producție). În primul caz, ieșirile se fac din stocurile domeniului în momentul consumului intermediar efectiv în procesul de producție; în al doilea caz, ieșirile se scad din stocuri în momentul vânzării sau al unei alte utilizări.

2.039.

Este punctul de plecare pentru țările a căror statistică oficială privind recolta include pierderile. Adoptarea conceptului de domeniu de activitate impune măsurarea totalității produselor activităților agricole ale unităților agricole din domeniu (conform punctelor 1.62 și 1.63). Conform convenției adoptate la punctul 1.31 (care menționează că produsul activităților agricole secundare ale unităților neagricole este nul deoarece se presupune că activitatea agricolă de orice fel este separabilă și reprezintă așadar activitatea principală a unei UAE agricole locale pe care o creează), întreaga producție agricolă trebuie contabilizată, cu excepția aceleia produse de unități pentru care activitatea agricolă nu reprezintă decât o activitate de recreere (vezi punctul 1.24).

2.040.

Acest capitol se referă la pierderile curente de bunuri din stoc (vezi punctul 2.041). Sunt pierderile pe câmp, din recoltă și alte pierderi la fermă (datorate naturii perisabile a produselor, accidentelor climatice de tip îngheț, secetă etc.). Nu trebuie indicate aici pierderile suferite în diverse etape de comercializare, adică în cursul transportului după plecarea de la fermă, a depozitării la comerciant precum și pierderile suferite pe parcursul prelucrării sau transformării la prelucrători. În schimb, trebuie incluse aici produsele oferite de producători, dar nevândute și stricate (în special fructele și legumele).

2.041.

Conform SEC 2010, producătorii pot suferi trei tipuri de pierderi: pierderi curente din stoc (punctul 3.147 din SEC 2010), pierderi excepționale din stoc [punctul 6.13 litera (e) din SEC 2010] și pierderi datorate catastrofelor (punctele 6.08 și 6.09 din SEC 2010).

2.042.

Pentru a înregistra pierderile de bunuri din stoc trebuie făcută distincția între pierderile curente, pe de o parte, și pierderile excepționale și datorate catastrofelor, pe de altă parte. Înregistrarea pierderilor depinde însă de metoda de calcul a producției și de tipul de material statistic de bază din fiecare țară.

2.043.

Atunci când producția se calculează pe baza datelor privind stocul inițial și cel final, pe vânzări și eventual alte utilizări (precum bunurile de capital fix produse pentru uz propriu), pierderile curente sunt deja deduse prin variația stocurilor și înregistrarea lor din nou la capitolul „pierderi” ar determina o dublă contabilizare. În schimb, atunci când calculul producției nu se bazează pe datele referitoare la stocuri, ci, de exemplu, pe numărul de nașteri efective, trebuie înregistrate pierderile curente în timpul producției din perioada de referință analizată, cât și pierderile de animale importate pentru creștere sau îngrășare sau care s-au născut în cursul perioadelor anterioare.

2.044.

Pierderile de bunuri din stoc excepționale și pierderile datorate unor catastrofe trebuie înregistrate în conturile de acumulare, și anume în contul „alte schimbări de volum ale activelor”. Producția include deci valoarea totală a acestor pierderi.

2.045.

Pierderile (curente, excepționale sau datorate unor catastrofe) de active fixe (vaci de lapte, animale de reproducție etc.) trebuie înregistrate în contul „alte schimbări de volum ale activelor”. Ele nu au nici un efect asupra valorii producției. Trebuie subliniat că pierderile care afectează plantațiile aflate deja în perioada de producție trebuie înregistrate fie la consumul de capital fix, fie la „alte schimbări de volum ale activelor”, după tipul de pierdere.

2.046.

Țările care nu înregistrează pierderile în valoarea recoltei de referință încep cu această poziție. Este vorba despre producția disponibilă în perioada de referință care este fie comercializată, utilizată ca mijloc de producție, prelucrată de către producător, consumată în propria gospodărie sau stocată fie, dacă este cazul, folosită ca bun de capital fix produs pentru uz propriu.

2.047.

Aici este vorba despre stocurile de producție (produse finite sau lucrări în curs) care se găsesc în unitățile agricole (adică la producătorii) la începutul anului de referință. Stocurile aflate în diferite etape de comercializare ca și stocurile de intervenție nu trebuie indicate aici (vezi punctul 2.201 și următoarele în ceea ce privește înregistrarea animalelor).

2.048.

Stocul inițial de „păsări” include și ouăle care se află în clocitoare la începutul perioadei de referință deoarece ele sunt considerate lucrări în curs pentru păsări (vezi punctul 2.018).

2.049.

La rubrica „intraconsum în cadrul exploatației” se înregistrează produsele a căror producție are loc în cadrul unității agricole (UAE locală) și care sunt utilizate de ea însăși în procesul de producție drept consum intermediar în cursul aceleiași perioade contabile.

2.050.

Toate produsele agricole (cu excepția animalelor, vezi punctele 2.067 și 2.208) care sunt vândute de către o unitate agricolă altor unități agricole producătoare trebuie contabilizate la vânzări, apoi la consumuri intermediare. Acest lucru este valabil și pentru bunurile tratate și prelucrate ca și de așa numitele produse derivate (de exemplu returul laptelui smântânit, tărâțele, turtele oleaginoase, pulpa de sfeclă și frunzele uscate ca și returul semințelor după prelucrare).

2.051.

Consumul intern în cadrul exploatației poate fi repartizat în funcție de utilizarea produselor consumate intern:

2.052.

Produsele consumate intern de aceeași activitate agricolă (aceeași clasă de activitate, la nivel de patru cifre în ►M3  NACE Rev. 2 ◄ ):

2.053.

Produse consumate intern în cadrul unei alte activități agricole (clasă de activitate diferită la nivelul de patru cifre în ►M3  NACE Rev. 2 ◄ ).

Este vorba în principal de produsele vegetale utilizate pentru hrana animală, dar și de produsele derivate animale utilizate în procesul de producție al unei alte activități (gunoi de grajd și îngrășăminte naturale lichide utilizate ca elemente de fertilizare pentru producția vegetală). Produsele vegetale utilizate pentru hrana animalelor pot fi clasificate după gradul lor de vandabilitate (care este evaluată în mod general):

2.054.

Produsele agricole consumate intern în cadrul unităților agricole nu se iau în calcul la măsurarea producției din ramura de activitate decât dacă ele corespund anumitor criterii. Definirea criteriilor limitative la înregistrarea consumurilor interne satisface două cerințe: mai întâi cerința de ordin metodologic deoarece, îndepărtându-ne de litera strictă a ►M6  SEC 2010 ◄ , trebuie să-i respectăm „spiritul” (prin implicarea a două activități distincte), dar și cerința de ordin practic, deoarece criteriile care urmează să fie stabilite trebuie să definească un cadru precis și comparabil al domeniului intraconsumurilor care trebuie contabilizate, pentru ca această metodă de măsurare a producției să fie fezabilă.

2.055.

Criteriile sunt următoarele:

▼M3

▼B

2.056.

Conform definiției criteriilor de selecție pentru includerea produselor consumate intern în măsurarea producției (vezi punctul 2.055), în producția agricolă a domeniului de activitate se înregistrează doar produsele vegetale utilizate la hrana animală (comercializabile sau nu).

2.057.

Atunci când aceste produse sunt contabilizate în producția domeniului de activitate, ele trebuie înregistrate și la consumul intermediar, conform principiului că trebuie luate în considerație cantitățile totale produse și utilizate pentru o activitate de producție diferită în cursul anului de referință (vezi punctul 2.055). Atunci când trecerea de la producție la consumul intermediar intervine după anul de referință, cantitățile produse corespunzătoare trebuie înregistrate ca „stoc final” al produsului respectiv în cursul anului de referință.

2.058.

Produsele derivate animale se exclud din consumurile interne datorită problemelor practice legate de disponibilitatea datelor privind cantitățile și mai ales prețul.

2.059.

În acest capitol care privește prelucrarea realizată de producător, se înregistrează cantitățile produse pentru a fi prelucrate ulterior de către producătorii agricoli (de exemplu, laptele transformat în unt sau brânză, merele transformate în must de mere și cidru), dar numai în cadrul unor activități de prelucrare care sunt separabile de activitatea principală agricolă (pe baza documentelor contabile, a se vedea punctul 1.26). Se contabilizează doar produsele brute (de exemplu, laptele brut, merele), și nu produsele prelucrate obținute din aceste produse brute (de exemplu, untul, mustul de mere și cidrul). Cu alte cuvinte, aici nu se ia în considerare munca incorporată în prelucrarea produselor agricole.

2.060.

Atunci când aceste activități de prelucrare sunt neagricole și neseparabile, produsul acestor activități de prelucrare se înregistrează în valoarea producției domeniului de activitate agricolă (vezi punctul 1.25). Produsele agricole de bază utilizate drept consum intermediar în cadrul acestor activități de prelucrare nu se înregistrează nici la producție, nici la consumul intermediar. Această convenție decurge din faptul că aceste două activități (producția de produse agricole și prelucrarea lor) nu pot fi diferențiate pe baza documentelor contabile. De aceea costurile celor două tipuri de activitate se contabilizează împreună, iar producția lor se evaluează la fel ca producția de produse prelucrate.

2.061.

Acest capitol cuprinde:

2.062.

►M3  Produsele agricole prelucrate de către unitatea agricolă în cadrul activităților de prelucrare separabile (care dau astfel naștere unei UAE locale neagricole) și consumate de gospodăriile de agricultori se înregistrează ca autoconsum la „industria producătoare” ale subsecțiunii C din cadrul NACE Rev. 2. ◄ În schimb, consumul de către gospodăriile agricole de produse agricole prelucrate în cadrul activităților de prelucrare neseparabile se înregistrează la autoconsumul acestor activități (vezi punctul 2.080) și este inclus în producția domeniului de activitate agricol.

2.063.

Valoarea locativă imputată a locuinței sau a casei locuite de proprietar nu apare aici, ci în domeniul „locația și folosirea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate” (clasa 68.20 din NACE Rev. 2). Închirierea locuințelor constituie o activitate neagricolă considerată întotdeauna ca fiind separabilă de activitatea agricolă.

2.064.

Acest capitol cuprinde vânzările de produse agricole efectuate de unitățile agricole către alte unități (agricole sau din alte domenii), inclusiv vânzările către organizațiile de stocare și intervenție, cu excepția cesiunilor de active fixe. Ea se împarte în vânzări naționale în afara domeniului de activitate, vânzări naționale către alte unități agricole și vânzări în străinătate.

2.065.

Pentru o unitate dată, vânzările corespund cifrei de afaceri obținute din comercializarea producției. ►M6  Trebuie reținut că vânzarea animalelor clasificate ca active fixe care sunt scoase din turmele de reproducție (sacrificare sau export) nu se înregistrează ca vânzare. ◄ Animalele clasificate ca active fixe și scoase din turmele de reproducție înainte de vânzare sunt transferate în stoc înainte de vânzare, dar apoi vânzarea lor (sacrificare sau export) se reflectă în conturi printr-o ieșire din stoc înregistrată doar în contul de capital. Producția corespunzătoare a fost imputată ca parte a producției de bunuri de capital fix pentru uz propriu al animalelor ( 17 ) apoi în contul de producție.

2.066.

Animale tratate ca stocuri: cesiunea animalelor tratate ca stocuri către o altă exploatație agricolă constituie o vânzare în sensul de mai sus. Această vânzare poate fi compensată printr-o ieșire din stocuri dacă animalele sunt contabilizate la stocuri la începutul exercițiului (dacă nu, se înregistrează doar vânzările).

2.067.

Achiziția de animale este intrare în stocuri dacă produsele nu sunt revândute în cursul exercițiului. Aceste animale achiziționate nu pot fi tratate însă drept consumuri intermediare, deoarece prin definiție, bunurile de consum intermediar trebuie să dispară (sau cel puțin trebuie să suporte o prelucrare semnificativă) în cursul procesului de producție. Aceste animale sunt considerate lucrări în curs în măsura în care procesul de producție animală nu s-a încheiat (procesul de producție se termină în momentul sacrificării). Achizițiile sunt deci înregistrate la intrări de stocuri de lucrări (produse) în curs și sunt contabilizate la vânzări „negative” și nu la consumul intermediar. Dacă este vorba de schimburi comerciale între exploatații rezidente, vânzările și achizițiile corespunzătoare se compensează (la cheltuieli de transfer de proprietate) ( 18 ). Datorită acestui regim specific al schimburilor comerciale de animale vii între unitățile agricole, nu există consum intermediar la „șeptel și produse animale” ( 19 ).

2.068.

Animale clasificate ca active fixe: schimburile comerciale de animale din capitalul fix între unități agricole nu se regăsesc în vânzări în sensul definit mai sus, ci ca schimburi de active (contabilizate în contul de capital ca formare brută de capital fix din agricultură). Dacă este vorba de schimburi între exploatațiile rezidente, vânzările și achizițiile corespunzătoare se compensează (la cheltuielile de transfer de proprietate).

2.069.

Înregistrarea importului de animale vii (care nu au destinația imediată sacrificarea): în același fel ca pentru schimburile comerciale dintre exploatațiile rezidente, importurile de animale având caracter de stocuri (altele decât cele care au destinația imediată sacrificarea) și importate în cursul perioadei de referință de către unități agricole se contabilizează la intrări de stocuri de lucrări în curs și deci se deduc din vânzări. Pe de altă parte, animalele clasificate ca active fixe (precum animalele de reproducere) și importate ca atare, nu trebuie deduse din vânzări.

2.070.

În practică însă diferența exactă între diferitele categorii de animale pe baza surselor de date comunitare disponibile (diferența între animalele clasificate ca active fixe și cele clasificate ca stocuri) este adesea greu de stabilit și de aceea se consideră că toate importurile de animale care au ca destinație constituirea de stocuri și valoarea tuturor animalelor importate (cu excepția celor destinate sacrificării imediate) se deduc din valoarea vânzărilor. Această metodă de contabilizare asigură operațiunilor de comerț exterior de animale vii un regim similar celui adoptat pentru calcularea producției indigene brute în statistica producției animale.

2.071.

Acest capitol cuprinde numai:

2.072.

Sunt stocurile de produse finite sau lucrările în curs prezente în unitățile din domeniu (adică la producători) la sfârșitul anului de referință. Nu trebuie înregistrate aici stocurile în diferitele etape de comercializare (în special rezervele la comercianți și prelucrători) și stocurile de intervenție.

2.073.

Trebuie contabilizate tot aici produsele care se stochează temporar și care se trec ulterior la intraconsum (de exemplu cerealele furajere, semințele și materialul săditor etc.), dat fiind că utilizarea finală a produsului nu este cunoscută în momentul intrării lor în stoc.

2.074.

Ea reprezintă suma coloanelor de la 7q până la 11q.

2.075.

Variația stocurilor în domeniu (fără stocurile din diferitele etape de comercializare) în cursul anului de referință este măsurată fie prin diferența dintre intrările și ieșirile de stoc, fie prin diferența dintre stocul final și cel inițial. În al doilea caz, celelalte schimbări de volum și câștigurile (fără pierderi) nominale din deținerea lor trebuie deduse la calculul variațiilor de stoc ca valoare (vezi punctul 2.179 și următoarele).

2.076.

Conform conceptului de producție adoptat și a regulilor de înregistrare privind intraconsumul (vezi punctul 2.049 și următoarele), autoconsumul (vezi punctele 2.059 și 2.060) și prelucrarea produselor agricole (vezi punctele 2.061, 2.062 și 2.063), producția activităților agricole poate fi descrisă după cum urmează:

2.077.

Conceptul de „producție totală” utilizat pentru măsurarea producției activității agricole ține cont de schimburile de bunuri și servicii agricole dintre unitățile agricole, precum și de intraconsumul de produse pentru hrana animalelor (comercializabile sau nu).

2.080.1.

În conformitate cu SEC 2010, 3.82, Cercetarea și dezvoltarea (C&D) este activitatea creativă efectuată în mod sistematic pentru a crește volumul de cunoștințe, precum și utilizarea acestui volum de cunoștințe pentru crearea sau dezvoltarea de produse noi, inclusiv versiuni sau calități îmbunătățite ale produselor existente sau crearea sau dezvoltarea de procese de producție noi sau mai eficiente. C&D care are o amploare semnificativă în raport cu activitatea principală este înregistrată ca activitate secundară a UAE locale. O UAE locală distinctă, care nu este atribuită domeniului de activitate agricol, este stabilită pentru activitățile de C&D acolo unde este posibil. În cazul unităților care au și activități de C&D, dacă ele nu pot fi atribuite unei UAE locale distincte și dacă este posibil să se estimeze cheltuielile de C&D pentru activitățile agricole, aceste estimări trebuie înregistrate în producția agricolă ca „alte activități secundare neagricole neseparabile” (producție pentru uz propriu) și în FBCF.

2.118.

Formarea brută de capital fix constă în achizițiile producătorilor rezidenți, minus cedările de active fixe într-o anumită perioadă, plus anumite adiționări la valoarea activelor neproduse realizate ca rezultat al activității productive a producătorilor sau a unităților instituționale (a se vedea SEC 2010, 3.125-3.129). Activele fixe sunt active produse utilizate în producție mai mult de un an (a se vedea SEC 2010, 3.124 și anexa 7.1).

2.119.

Pentru ansamblul economiei naționale, prin formarea brută de capital fix se înțelege partea din produsul intern brut produsă în cursul anului de referință pentru a fi utilizată pe o durată mai mare de un an ca mijloc de producție în procesul de producție. Se face astfel diferența față de consumul final al gospodăriilor private sau al colectivităților publice, exporturi și variațiile de stocuri. Se exclud astfel din FBCF a economiei naționale bunurile care, deși au fost produse la un moment dat în trecut și deci au fost incluse cu acest titlu în produsul intern, își schimbă utilizarea în cursul perioadei considerate. Într-adevăr, o schimbare de utilizare sau de proprietate nu implică faptul că aceste bunuri participă a doua oară la formarea produsului intern și nu modifică cu nimic masa totală de capital fix a economiei naționale în ansamblul său. Includerea acestor operațiunile prezintă totuși interes pentru analiza pe domenii sau pe sectoare.

2.120.

Dacă bunurile cunosc o altă utilizare după ce și-au schimbat proprietarul (adică ele nu mai fac parte din capitalul fix), există o diminuare de capital fix în economia națională. Cazurile cele mai curente din practică privesc vehiculele cu motor cumpărate de ocazie de către gospodării de la unitățile de producție, navele de ocazie revândute în străinătate ca și bunurile de capital fix date la fier vechi și destinate unei utilizări intermediare. Dat fiind că noua utilizare (consum final sau export sau orice altă utilizare după natura bunului produs pornind din fierul vechi), face parte în aceste cazuri din produsul național, formarea brută de capital fix trebuie diminuată în mod corespunzător. Iată de ce ►M6  SEC 2010 ◄ utilizează pentru calcularea formării brute de capital fix conceptul de achiziții nete de bunuri produse existente, această poziție permițând să se ia în considerație ieșirile de capital, adică diminuarea capitalului fix.

2.121.

Este posibil ca achizițiile nete de bunuri existente să fie pozitive, adică ele să reprezinte creșteri de capital fix al economiei naționale. Acest lucru este valabil când vehiculele de ocazie care au figurat deja la consumul final în cadrul produsului național sunt cumpărate pentru a fi utilizate ca bunuri de capital fix. Dat fiind faptul că în mod normal, vânzările de bunuri de investiții existente depășesc achizițiile, achizițiile nete sunt negative pentru economia națională în ansamblu. Dacă se repartizează formarea brută de capital fix pe domeniile utilizatoare, achizițiile nete pot fi totuși pozitive în anumite domenii.

2.122.

Determinarea formării brute de capital fix a sectoarelor sau ramurilor economiei se bazează pe criteriul proprietății (achiziție, cesiune), și nu pe cel al utilizării bunurilor. Trebuie notat că activele fixe achiziționate prin leasing financiar (dar nu cele închiriate în cadrul unui simplu contract de locațiune) sunt asimilate activelor locatarului (dacă este producător) și nu ale locatorului care deține un activ financiar echivalent cu un credit fictiv [a se vedea punctul 2.109 litera (d) și capitolul 15 din SEC 2010 despre distincția dintre diferitele forme de locațiune a bunurilor de folosință îndelungată] ( 21 ).

2.123.

►M6  Aplicarea criteriului proprietății depinde de sistemul statistic pe baza căruia se calculează FCBF. ◄ Dacă este vorba despre date care provin de la achizitori, teoretic nu există dificultăți (în afară de dificultatea practică de a recenza totalitatea investitorilor). Totuși, în special în agricultură, calculele sunt adeseori efectuate pe baza datelor furnizate de către producătorii de bunuri de capital privind producția sau vânzările lor. În plus față de cazurile în care nu se poate determina clar dacă un bun trebuie considerat capital fix, este dificil să se identifice cumpărătorul real, deoarece natura bunurilor de capital fix furnizează indicații mai degrabă despre utilizator. Fiind vorba despre agricultură, există riscul de a fi recenzate și bunurile de capital fix care nu au fost achiziționate de către exploatațiile agricole, ci de întreprinderi comerciale cu scopul de închiriere fără personal de deservire.

2.124.

Achizițiile de active fixe includ activele fixe noi sau existente, care au fost achiziționate (cumpărate, achiziționate în cadrul operațiunilor de troc, primite ca transfer de capital în natură, achiziționate prin leasing financiar), activele fixe produse și păstrate pentru uzul propriu al producătorului, îmbunătățirile majore aduse activelor fixe și activelor corporale neproduse, creșterea naturală a activelor agricole (animale și plantații) și costurile legate de transferul de proprietate al activelor neproduse [a se vedea SEC 2010 punctul 3.125 litera (a)].

2.126.

►M6  Achiziția sau producția pentru uz propriu a unui ansamblu de bunuri de folosință îndelungată necesare instalării inițiale constituie o formare de capital fix. ◄ Stocul de sticle al unei fabrici de bere sau al unei întreprinderi viticole (cu excluderea totuși a sticlelor ne-returnabile) constituie o masă de bunuri de trecut la activ, deși valoarea fiecărei sticle este nesemnificativă. Același lucru este valabil pentru scaune și mese, vesela și tacâmurile de restaurant și pentru utilajele unei întreprinderi. Prima instalare a acestor bunuri constituie o formare de capital fix: totuși, în aceste cazuri nu se calculează nici un consum de capital fix deoarece se admite că stocul, odată constituit, va păstra mereu aceeași valoare datorită achizițiilor curente de înlocuire a pieselor pierdute sau devenite inutilizabile. Achizițiile pentru înlocuirile curente se contabilizează la consumul intermediar. Această regulă teoretic clară este uneori dificil de aplicat în practică deoarece datele statistice despre producție sau vânzări nu permit să se știe exact dacă bunurile în chestiune sunt achiziționate pentru instalarea inițială sau pentru înlocuirea pieselor existente.

2.127.

Bunurile și serviciile încorporate în bunurile existente de capital fix pentru a le îmbunătăți, repara sau prelungi durata de viață sau capacitatea de producție se menționează odată cu bunurile de capital fix la care sunt încorporate. Aceste lucrări sunt considerate ca achiziții de active fixe noi. În principiu, aici este vorba de toate bunurile și serviciile încorporate în bunurile de capital fix care depășesc cu mult cadrul lucrărilor curente de întreținere și de reparație. Prin lucrări curente de întreținere se înțeleg toate prestațiile care, ținând cont de durata normală de viață a capitalului fix, trebuie să fie efectuate la intervale relativ scurte pentru a păstra capacitatea de utilizare a bunului respectiv. Este vorba de exemplu despre înlocuirea pieselor cu uzură rapidă, vopsirea exterioară sau interioară etc.

2.128.

Valoarea sumelor necesare acestei întrețineri nu constituie un criteriu care să ne permită să stabilim dacă este vorba, în cazul considerat, de un serviciu care creează un activ sau de o simplă operațiune de întreținere curentă, deoarece pentru un bun de capital fix de valoare ridicată, chiar serviciile de întreținere curentă pot fi foarte costisitoare [vezi punctul 2.109 litera (e)]. Clasificarea serviciilor la bunurile de capital fix existente în categoriile „întreținere curentă” sau „formarea brută de capital fix” este determinată de perioada de timp care se scurge înainte ca prestația să se repete; de exemplu înlocuirea pieselor care în mod normal se uzează într-un an, cum ar fi pneurile unui camion, este considerată operațiune de întreținere curentă, în timp ce înlocuirea motorului este considerată formare de capital fix, nu pentru că valoarea este mai ridicată, ci pentru că în mod normal motorul nu se înlocuiește în fiecare an, ci doar după mai mulți ani. Înregistrarea în activ a unui asemenea serviciu (anume contabilizarea sa sub formă de capital fix și nu ca operațiune de întreținere curentă) permite, datorită consumului de capital fix, repartizarea uniformă a valorii pe toată durata de utilizare.

2.129.

SCN 2008 specifică faptul că lucrările de îmbunătățire aduse activelor fixe trebuie să fie determinate fie de amploarea schimbărilor operate în caracteristica activelor fixe – adică schimbări importante de dimensiune, formă, eficacitate, capacitate sau durată de viață anticipată – fie de faptul că aceste îmbunătățiri nu fac parte din acel tip de lucrări care se efectuează în mod regulat pe același tip de active fixe ca întreținere curentă și reparații (a se vedea SCN 2008, 10.43 și 10.46).

2.130.

Cesiunile de active fixe se referă la activele fixe existente vândute, dărâmate, trecute la rebuturi sau sacrificate de către proprietarul lor, cedate în cadrul operațiunilor de troc sau cedate ca transfer de capital în natură [a se vedea SEC 2010 punctul 3.125 litera (b) și punctul 3.126]. Aceste cesiuni trebuie în mod normal să conducă la schimbarea de proprietate și să aibă o utilizare economică directă (așa că activele dărâmate, rebuturile sau cele sacrificate de către proprietar fără altă utilizare economică nu fac parte din aceste cesiuni) (a se vedea SCN 2008, 10.38). Totuși, anumite cesiuni pot fi interne în cadrul aceleiași unități instituționale, cum sunt animalele sacrificate de agricultor și consumate de familia sa.

2.131.

Formarea brută de capital fix trebuie evaluată la prețul de achiziție (inclusiv costurile aferente transferului de proprietate, cheltuielile de instalare și alte cheltuieli de mutare) sau la prețul de bază al activelor fixe similare, atunci când ea face obiectul unei producții pentru uz propriu (prețul de bază putând fi obținut din suma costurilor suportate). Cesiunile trebuie înregistrate la prețul de vânzare, ceea ce ar trebui să corespundă prețului de achiziție minus costurile aferente transferului de proprietate asupra activelor, cheltuielile de instalare și cheltuielile de mutare (vezi punctul 2.130).

2.132.

Costurile aferente transferului de proprietate asupra activelor constituie formarea brută de capital fix la achizitor, chiar dacă o parte din costuri este plătită de către vânzător. Ele cuprind cheltuielile angajate pentru a se intra în posesia activului (cheltuieli de instalare, de transport etc.), cheltuielile cu onorariile și comisioanele intermediarilor (notari, experți etc.) și impozitele datorate pentru serviciile intermediare de transfer de proprietate de active.

2.133.

Formarea brută de capital fix a achizitorului cuprinde valoarea bunurilor achiziționate (fără costurile de transfer) plus totalitatea costurilor de transfer aferente achiziției. Invers, formarea brută de capital fix a vânzătorului cuprinde numai valoarea bunurilor vândute (fără costuri de transfer) ( 22 ). În cazul activelor neproduse (precum terenurile sau activele brevetate cum sunt drepturile de producție) neincluse în formarea brută de capital fix, aceste costuri trebuie separate de achiziția/cesiunea acestor active și înregistrate la un capitol distinct precum formarea brută de capital fix a achizitorului.

2.134.

Contul de bilanț, care constituie un inventar punctual al valorilor activelor deținute și angajamentelor contractate, informează despre diversele componente ale variației valorii activelor. ►M6  Conform definiției din conturile de bilanț (a se vedea SEC 2010, 7.12 și 7.13), modificarea valorii activelor între sfârșitul și începutul exercițiului contabil poate fi descrisă după cum urmează: ◄

2.135.

Câștigurile (după deducerea pierderilor) nominale din deținere corespund câștigurilor (după deducerea pierderilor) din deținere acumulate în timpul perioadei considerate și rezultând din schimbarea prețului activului ale cărui caracteristici economice și fizice (cantitative și calitative) rămân neschimbate în cursul perioadei respective. Aceste schimbări se înregistrează în contul de reevaluare.

2.136.

Celelalte schimbări de volum al activelor sunt fluxuri care permit înregistrarea descoperirii, degradării sau epuizării activelor naturale ca și consecința evenimentelor excepționale care pot modifica beneficiile care s-ar putea obține din active. În ceea ce privește activele domeniului de activitate agricol, aceste alte schimbări de volum pot fi împărțite în trei categorii principale:

▼M7

▼B

2.137.

Astfel, formarea brută de capital fix și consumul de capital fix (vezi punctele 3.098 – 3.106) nu constituie singurele elemente de luat în considerație când se analizează variația valorii activelor.

2.138.

SEC 2010 face distincția între mai multe elemente care trebuie contabilizate ca FBCF (a se vedea SEC 2010, 3.127):

2.139.

CEA face distincția între următoarele tipuri de elemente de formare brută de capital fix:

2.140.

Formarea brută de capital fix în active agricole cuprinde două categorii de active (animalele și plantațiile) utilizate în mod repetat și continuu în vederea producției unor produse precum fructele, cauciucul, laptele etc. Este vorba despre pomi fructiferi, viță de vie, hamei, plantații pentru fructe bacă și culturile de sparanghel. Plantațiile de pomi de Crăciun (care nu dau un produs finit decât o singură dată) nu sunt active fixe după cum nu sunt nici cerealele și legumele. Printre animalele tratate ca active fixe se numără animalele de reproducție, șeptelul de lapte, oile crescute pentru lână și animalele de tracțiune (animalele de sacrificat, inclusiv păsările, nu sunt active fixe).

2.141.

SEC 2010 (3.125) definește formarea brută de capital fix în plantații drept valoarea achizițiilor minus cesiunile de active naturale de producție periodică (precum pomii fructiferi) ajunse la maturitate, plus creșterea naturală a acestor active naturale până ce ele ajung la maturitate (adică generează un produs), în timpul exercițiului financiar în cauză.

2.142.

Această definiție a formării brute de capital fix (FBCF) corespunde:

2.143.

Primele două elemente ale FBCF în plantații reprezintă o producție agricolă a FBCF pentru uz propriu.

2.144.

Cesiunile de plantații (înregistrate la FBCF negativă) pot lua două forme. Pe de o parte, ele pot reprezenta plantațiile în curs vândute unei alte unități (agricole). În acest caz, doar costurile aferente transferului de proprietate sunt incluse în CEA. Pe de altă parte, este posibil ca plantațiile să fi fost tăiate. În acest caz însă, conform definiției generale a cesiunilor, plantațiile tăiate trebuie să aibă o utilizare economică directă, adică o contrapartidă sub forma unei utilizări în bunuri și servicii [precum vânzarea către o întreprindere specializată în vânzarea lemnului ( 23 )]. În acest al doilea caz, cesiunile de plantații de înregistrat la formarea brută de capital fix negativ ar trebui să reprezinte o sumă modestă.

2.145.

În consecință, în majoritatea cazurilor (cu excepția celui de al doilea caz descris la punctul 2.144), valoarea desțelenirilor nu trebuie să fie dedusă din valoarea investițiilor în plantații. Investițiile pentru reînnoirea plantațiilor existente trebuie considerate investiții și nu cheltuieli de întreținere curentă.

2.146.

Regimul contabil al desțelenirilor din plantații trebuie analizat în relație cu calculul consumului de capital fix. Conform ►M6  SEC 2010 ◄ , plantațiile fac obiectul unui consum de capital fix care corespunde deprecierii plantațiilor atunci când ele au ajuns la maturitate. Desțelenirile ( 24 ) din plantații trebuie deci interpretate după cum urmează:

2.147.

Astfel, variația valorii plantațiilor în cursul unei perioade contabile cuprinde următoarele patru componente (vezi punctul 2.134):

2.148.

Lucrările referitoare la active cultivate vegetale, adică la plantații, sunt înregistrate fie ca vânzări de către întreprinderi specializate în asemenea lucrări agricole executate pe bază de contract (pregătirea solului, furnizarea mașinilor, a materialului săditor, a mâinii de lucru etc.), fie ca producție pentru uz propriu de bunuri de capital fix (a se vedea punctul 1.75).

2.149.

Formarea brută de capital fix în animale corespunde următoarelor elemente:

2.150.

Conform ►M6  SEC 2010 ◄ , formarea brută de capital fix în animale măsoară diferența între achiziții (creștere naturală și importuri) în timpul anului, inclusiv cele care rezultă din producția pentru uz propriu, și cesiunile de animale (pentru sacrificare ( 27 ), export sau orice altă utilizare finală), la care se adaugă costul aferent transferului de proprietate ( 28 ). FBCF în animale intervine asupra întregii durate de viață a animalului. Într-o primă etapă, FBCF este constituită în principal din creșterea naturală a animalului. Atunci când acesta ajunge la vârsta adultă, FBCF este măsurată în principal prin cesiuni (vânzări pentru sacrificare sau export). Importul, exportul ca și costurile aferente transferului de proprietate sunt componente ale FBCF în animale sunt susceptibile să intervină pe întreaga durata de viață a animalului. Creșterea naturală a animalelor (și nu FBCF în ansamblul său) constituie o producție agricolă de exploatare pentru uz propriu de active fixe în animale.

2.151.

Măsurarea FBCF în animale nu constituie decât un element al variației valorii activelor. Într-adevăr, formarea brută de capital fix în animale nu poate fi măsurată prin variația numărului de animale evaluată la prețul mediu al anului calendaristic pentru fiecare categorie de animale (metoda cantitativă) decât dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

O altă metodă de calcul (metoda directă) constă în măsurarea fluxurilor de intrare și de ieșire a fiecărei categorii de animale, la prețurile corespunzătoare: această metodă trebuie să ia în considerare, în afară de achiziții și cesiuni, intrările (în special nașterile) și ieșirile intervenite în cadrul exploatațiilor.

2.152.

Ca regulă generală, formarea brută de capital fix în animale nu poate fi măsurată prin diferența dintre valorile animalelor la sfârșitul și la începutul exercițiului contabil. Regula de calcul a formării brute de capital fix în animale depinde direct de metoda adoptată pentru înregistrare și măsurarea celor trei elemente ale variației valorii animalelor (altele decât FBCF), în special consumul de capital fix. ►M6  Aceasta este o abatere de la SEC 2010. ◄

2.153.

În SNC, teoretic, animalele trebuie să facă obiectul unui consum de capital fix ( 29 ). Într-adevăr, consumul de capital fix în animale corespunde măsurării scăderii anticipate a eficacității productive a animalelor atunci când ele sunt utilizate în scopuri productive, scădere care se reflectă la rândul său în valoarea actualizată a veniturilor viitoare obținute de la aceste animale. Totuși, ținând cont de dificultățile practice în evaluarea consumului de capital fix (definirea parametrilor de calcul fiind foarte complexă, a se vedea punctele 3.105 și 3.106), niciun consum de capital fix nu trebuie calculat pentru animalele productive.

2.154.

Formarea brută de capital fix în animale poate fi măsurată aplicând diferite metode. Utilizarea metodei inventarului permanent permite evaluarea fiecărui element al FBCF care este definit la punctul 2.149 (și anume creșterea naturală a animalelor, importurile, vânzările pentru sacrificări și exporturile, costurile aferente transferului de proprietate) în modul cel mai riguros. Cu toate acestea, ea necesită numeroase date (cum ar fi prețurile animalelor de producție pe durata întregii lor vieți productive). Același lucru este valabil în cazul metodelor bazate pe ciclul de producție a animalelor. Trebuie deci aplicată o metodă mai simplă, chiar dacă nu este la fel de riguroasă.

2.155.

Metoda recomandată se bazează pe abordarea calculului indirect ( 30 ). Ea se bazează pe calculul variației numărului de animale ca și pe următoarele două ipoteze:

2.156.

Măsurarea FBCF se obține prin însumarea următoarelor elemente:

2.157.

Termenul „depreciere prin reformă” înseamnă aici diferența, existentă în momentul retragerii din șeptelul producător, între valoarea animalelor evaluate ca animale productive (la un preț care ar putea fi numit preț de „capital”) și valoarea acelorași animale evaluate ca animale pentru sacrificare (adică la prețul de vânzare la abator).

2.158.

Termenul „alte pierderi de animale productive” cuprinde două tipuri de pierderi:

2.159.

Valoarea pierderilor de înregistrat în calculul FBCF corespunde diferenței între valoarea animalelor la prețul predominant la începutul perioadei și valoarea de cesiune a acestor animale. Aceste cesiuni sunt evaluate la prețul de vânzare în caz de sacrificare (adică pentru vânzare sau autoconsum) sau pot avea valoarea zero dacă animalele nu au utilizare economică (trecere la rebut etc.).

2.160.

Termenii „alte pierderi de animale productive” și „depreciere prin reformă” corespund unor fluxuri înregistrate în contul „alte schimbări de volum al activelor” din contul de bilanț. Ele permit articularea diferitelor componente ale variației valorii activelor și FBCF și conformitatea cu ►M6  SEC 2010 ◄ . Ignorarea lor ar conduce la subestimarea nivelului real al formării brute de capital fix în animale.

2.161.

Estimarea producției pentru uz propriu în animale, care corespunde creșterii naturale a animalelor decurge din definiția FBCF în animale enunțată la punctul 2.149, aplicată categoriilor de animale care nu sunt încă adulte:

Producție pentru uz propriu = FBCF + cesiuni (sacrificare și export) – achiziții (import) ( 31 ) – (costul transferului de proprietate).

2.162.

Activele fixe, altele decât activele agricole (plantații și animale) cuprind următoarele elemente:

2.163.

Formarea brută de capital fix corespunde achiziției acestor active (active noi produse sau importate în timpul exercițiului sau active existente) minus cesiunile lor către alte unități (din domeniul de activitate agricol sau alte domenii). Trebuie reamintit că dacă această tranzacție se referă la două unități din domeniul „agricultură” în timpul aceluiași exercițiu contabil, cele două fluxuri se consolidează și doar costurile aferente transferului de proprietate se înregistrează la poziția activului fix corespunzător.

2.164.

În cazul construcțiilor sau al echipamentelor (destinate vânzării) a căror producție se întinde pe mai multe perioade, valoarea lucrărilor efectuate în timpul perioadei de producție trebuie contabilizată la variația stocurilor producătorului sub formă de lucrări în curs. Aceste bunuri (mobile sau imobile) nu se înregistrează în formarea brută de capital fix decât la momentul transferului de proprietate. În schimb, când această producție se efectuează pentru uz propriu, aceste lucrări se contabilizează ca formare brută de capital fix în timpul întregii perioade de producție (vezi punctul 2.025).

2.165.

Activele care își schimbă utilizarea economică fără să existe o schimbare a proprietarului (de exemplu o clădire agricolă utilizată în alte scopuri decât o activitate de producție agricolă) nu intră la cesiunea de active. Aceste schimbări se înregistrează în contul „alte schimbări de volum ale activelor”.

2.166.

Îmbunătățirile majore aduse activelor corporale neproduse corespund în principal amenajărilor funciare (calitatea, randamentul terenurilor datorită irigațiilor, drenărilor, prevenirii inundațiilor etc.) și se analizează ca orice altă FBCF (a se vedea SEC 2010, 3.128).

2.167.

Aceste investiții corespund cheltuielilor de amenajări funciare și pregătirea lor pentru alte utilizări productive, cu excepția cheltuielilor de întreținere curentă (vezi punctele 2.127 – 2.129). Trebuie ca aceste cheltuieli să fie efectuate de către exploatanți sau ca rezultatul lor să devină proprietatea exploatanților. ►M6  Este vorba în special despre cheltuielile pentru lucrări de infrastructură, defrișare, nivelare, asanare, irigare și comasare (a se vedea SEC 2010 punctul 3.128 și SCN 2008 punctele 10.79-10.81). ◄

2.168.

Costurile aferente transferului de proprietate asupra activelor neproduse se referă la achizițiile de terenuri și de active necorporale neproduse (cum sunt activele brevetate, drepturile de producție etc.) de către unitățile agricole. Aceste achiziții de active neproduse nu se înregistrează ca formare brută de capital fix (ci la un alt capitol al contului de capital, deoarece este vorba de active neproduse); doar costurile aferente transferului de proprietate se contabilizează la FBCF (pentru achizitor, dar nu pentru vânzător).

2.168.1.

Cercetarea și dezvoltarea constă în valoarea cheltuielilor cu activitățile creative efectuate în mod sistematic pentru a crește volumul de cunoștințe, precum și în utilizarea acestui volum de cunoștințe pentru elaborarea de noi aplicații. Cu excepția cazurilor în care poate fi estimată în mod rezonabil, această valoare este evaluată, prin convenție, la suma costurilor, inclusiv a costurilor activităților de cercetare și dezvoltare infructuoase (a se vedea SEC 2010 anexa 7.1).

2.169.

Bunurile și serviciile următoare nu intră în formarea brută de capital fix:

▼M6

▼B

▼M6

▼B

2.170.

Valoarea bunurilor de capital fix utilizate simultan în scopuri profesionale și private (de exemplu automobile) se contabilizează conform celor două tipuri posibile de utilizare; în parte la formarea brută de capital fix și în parte la consumul final.

2.171.

Stocurile cuprind toate bunurile care nu fac parte din capitalul fix și care, la un moment dat, sunt deținute de unitățile producătoare. Se disting două tipuri de stocuri: stocuri de utilizare și stocuri de producție:

2.172.

Neînregistrarea culturilor în curs de creștere ca lucrări în curs se justifică în cazul agriculturii europene prin faptul că marea majoritate a culturilor au un ciclu de producție mai mic decât exercițiul contabil. În același fel se estimează că contabilizarea lor în momentul recoltei asigură suficientă coerență a costurilor de producție în analiza veniturilor din activitate (vezi punctul 2.012). Când recolta, lucrările de pregătire și însămânțare a solului nu au loc în cursul aceleiași perioade contabile, conturile perioadei în care au apărut costurile indică o pierdere contabilă, iar cele ale perioadei de recoltă, un câștig contabil. Această metodă de contabilizare poate totuși fi acceptată, deoarece atunci când condițiile rămân aceleași de la un an la altul, există o compensare aproximativă deoarece cheltuielile se compensează în aceleași perioadă cu profitul provenit din vânzarea recoltei precedente. Doar în cazul unei schimbări importante a producțiilor sau în caz de recolte foarte proaste această compensare nu are loc. În această situație, se poate prefera înregistrarea producției sub formă de lucrări în curs (vezi de asemenea punctul 2.013).

2.173.

Trebuie precizat că serviciile nu fac obiectul stocurilor cu excepția celor care sunt incluse în valoarea de achiziție a bunurilor incluse în stoc.

2.174.

Conform ►M6  SEC 2010 ◄ , variațiile stocurilor se calculează deducând din valoarea intrărilor de stocuri, valoarea ieșirilor de stocuri și eventualele pierderi curente de bunuri stocate.

2.175.

Intrările în stocuri trebuie evaluate în momentul intrării în stoc, iar ieșirile la prețurile predominante în momentul ieșirii din stoc. Momentul înregistrării (ca și evaluarea) intrărilor și ieșirilor din stoc trebuie să fie în legătură cu momentul în care se efectuează celelalte operațiuni privind produsele (producție și consum intermediar).

2.176.

Prețul de bază este prețul de utilizat pentru evaluarea variației stocurilor (intrări, ieșiri sau pierderi curente de produse finite sau de lucrări în curs). În ceea ce privește intrările de lucrări în curs, prețul utilizat se estimează aplicând fracțiunea costurilor de producție totale angajate înainte de sfârșitul perioadei la prețul de bază al produsului finit echivalent. ►M6  Sau valoarea intrărilor de lucrări în curs poate fi estimată prin valoarea costurilor de producție, plus valoarea corespunzătoare excedentului net din exploatare sau venitului mixt scontat (a se vedea SEC 2010, 3.47 și 3.48). ◄

2.177.

Metoda recomandată în ►M6  SEC 2010 ◄ pentru înregistrarea intrărilor și ieșirilor de stocuri este cea a inventarului permanent. Totuși, această metodă nu este întotdeauna aplicabilă, datorită dificultăților legate de obținerea informațiilor despre intrări și ieșiri. Încercând o aliniere la „metoda inventarului permanent”, ►M6  SEC 2010 ◄ recomandă metoda „cantitativă”, care constă în calcularea variațiilor stocurilor ca diferență de volum între stocurile la deschiderea și închiderea exercițiului contabil, evaluată la prețurile medii în vigoare în perioada în cauză. Această metodă nu este însă valabilă decât atunci când prețurile rămân stabile în timpul perioadei respective sau când prețurile și cantitățile stocate cresc sau scad într-un ritm constant în timpul exercițiului contabil.

2.178.

Cu toate acestea, „metoda cantitativă” nu se poate aplica producțiilor vegetale datorită fluctuației prețurilor și cantităților rezultate din procesul de producție și a structurii ofertei și cererii. ►M6  Această problemă specifică a agriculturii este recunoscută de SEC 2010 [punctul 3.153 litera (c)]. ◄

2.179.

Trebuie de asemenea să se considere că variația stocurilor, definită la punctul 2.174, nu reprezintă decât una dintre componentele variației valorii stocurilor între deschiderea și închiderea exercițiului financiar. Între-adevăr, există o ecuație contabilă fundamentală între bilanțurile de deschidere și de închidere a activelor de stocuri:

2.180.

Aceste câștiguri și pierderi nominale din deținere ca și celelalte schimbări de volum ( 32 ) nu trebuie incluse în măsurarea producției, ci în contul altor schimbări ale activelor (respectiv în contul de reevaluare și în contul altor schimbări de volum al activelor).

2.181.

Principala dificultate legată de evaluarea variației stocurilor în CEA se referă la produsele vegetale. Într-adevăr, aceste produse agricole sunt produse sezoniere ale căror intrări în stoc nu intervin decât după recoltare și ale căror ieșiri se desfășoară pe mai multe luni după recoltare și se continuă adeseori în anul contabil următor. De asemenea prețul lor poate cunoaște fluctuații importante de la un exercițiu la altul și chiar în cursul aceluiași exercițiu.

2.182.

În cazul evaluării variațiilor de șeptel, nu este foarte important dacă animalele au fost crescute de la naștere în țară sau că atunci când erau tinere au fost importate din străinătate pentru a fi apoi crescute și îngrășate în țară. În momentul în care animalele importate sunt preluate de exploatația care continuă să le crească în țară, animalele sunt „naționalizate” și asimilate producției interne.

2.183.

Pentru a evalua variațiile șeptelului la sfârșitul perioadei de referință, este necesar să se facă distincția între șeptelul cu caracteristici de stoc și cel cu caracteristici de active fixe (vezi punctele 2.140 și 2.202). În ceea ce privește prima categorie de animale, prețul de bază trebuie considerat ca fiind suma costurilor de producție în cursul anilor de viață ai animalului mediu în diferitele clase de șeptel până la anul de referință inclusiv, plus valoarea corespunzătoare excedentului net de exploatare sau venitului mixt scontat (vezi punctul 2.176). Dacă, la origine, animalul a fost importat înainte de începutul vieții sale pe teritoriul național, prețul de achiziție în momentului importului poate fi considerat ca reprezentând suma costurilor de producție până la această dată.

2.184.

Datorită evoluției în general constante a prețurilor animalelor, variația stocurilor de animale poate fi evaluată printr-o metodă simplă de aproximare excluzând câștigurile (după deducerea pierderilor) nominale din deținere. Această metodă constă în a înmulți, pentru fiecare categorie de animale, variația volumului efectivelor între sfârșitul și începutul exercițiului financiar cu prețul mediu constatat în cursul întregului exercițiu.

2.185.

Produsele sezoniere (vezi punctele 2.178 și 2.181) sunt produse pentru care metoda cantitativă nu constituie o bună aproximare a metodei inventarului permanent, datorită evoluției neregulate a prețurilor și cantităților. Aplicarea unei metode cantitative ar putea antrena includerea câștigurilor sau pierderilor nominale din deținere la calcularea variației stocurilor. O soluție ar putea fi calculul variației stocurilor pe perioade mai scurte decât perioada de referință (de exemplu trimestrul), sub-perioade care ar fi mai omogene în ceea ce privește evoluția prețurilor și a cantităților. Totuși, acest tip de metodă este adesea greu de aplicat datorită lipsei datelor de bază.

2.186.

Pentru a defini o altă metodă de evaluare a stocurilor de produse sezoniere, trebuie examinată evoluția prețurilor bunurilor stocate. Prețului unui bun poate varia în timpul stocării sale din cel puțin trei motive (SCN 2008, 6.143):

2.187.

Diferența constatată între prețul la care sunt stocate produsele și cel la care ele ies din stoc ar trebui să reflecte valoarea unei producții suplimentare realizate în timpul stocării (a se vedea SCN 2008, 6.143), dat fiind că produsele ieșite din stoc după mai multe luni de la recoltare sunt diferite din punct de vedere economic de cele care au fost stocate. Acest tip de creștere a valorii produselor nu trebuie să fie considerat ca un câștig nominal din deținere.

2.188.

Pe baza diferitelor componente ale variației valorii stocurilor și a factorilor care determină variația prețurilor produselor deținute în stoc și ținând cont de dificultatea excluderii totale a înregistrării câștigurilor/pierderilor din deținere în evaluare producției sezoniere, se recomandă două metode. Ele se deosebesc prin interpretarea activității de stocare și prin momentul în care se înregistrează modificarea valorii bunurilor care rezultă din trecerea lor în stocuri. Prima metodă constituie metoda de referință de aplicat în evaluarea producției și variației stocurilor producțiilor agricole sezoniere. A doua metodă poate fi utilizată pentru cazurile mai specifice (în principal produsele cu o slabă predictibilitate a prețurilor).

2.189.

Metoda de referință constă în determinarea variației stocurilor ca diferență între valoarea producției anului și valoarea vânzărilor (și altor utilizări) în cursul aceluiași an ( 33 ). Ea se bazează pe ipoteza că nu mai există stocuri la sfârșitul anului comercial (sfârșitul primului semestru al anului calendaristic următor). Ea evaluează direct producția totală recoltată în timpul anului n cu ajutorul unui preț mediu ponderat în vigoare în timpul anului comercial (n/n + 1) și deduce din aceasta valoarea tuturor vânzărilor (și altor utilizări) efectuate în cursul anului civil n corespunzător anului recoltei ( 34 ) la prețurile din momentul vânzării (sau altor utilizări).

2.190.

Metoda de referință consideră activitatea de stocare ca un factor de creștere a prețurilor bunurilor în timpul stocării. Astfel ea face distincție între activitatea de stocare și efectele sale asupra prețurilor produselor. Creșterea de valoare rezultată din trecerea în stoc este „anticipată” deoarece ea este atribuită producției anului n (anul recoltei, chiar dacă vânzările se întind pe doi ani calendaristici), evoluțiile prețurilor putând fi anticipate fără prea mare incertitudine, căci ele rezultă din variații ale prețurilor suficient de regulate și previzibile (vezi punctul 2.186).

2.191.

Aplicarea acestei metode permite minimalizarea includerii câștigurilor sau pierderilor din deținere în calcularea producției. Ea asigură coerența între calculul producției la valoare și calculul său la cantitate și evită înregistrarea producției pe baza lucrărilor în curs (care necesită date despre nivelul stocurilor la începutul și la sfârșitul anului calendaristic cu prețurile corespunzătoare). Ea facilitează întocmirea conturilor în prețuri constante.

2.192.

O a doua metodă este recomandată pentru cazul specific al produselor cu slabă predictibilitate a prețului (precum fructele, legumele, cartofii și uleiul de măsline) și care au nivele de stocare importante din punct de vedere economic în exploatațiile agricole. Mai puțin riguroasă decât metoda de referință în ceea ce privește excluderea câștigurilor și pierderilor din deținere din calculul producției, această metodă consideră activitatea de stocare ca o extindere în timp a procesului de producție. Includerea creșterii prețului bunurilor stocate este întârziată și alocată anului în care are loc stocarea.

2.193.

În conformitate cu cea de-a doua metodă, producția sezonieră se calculează direct ca sumă a vânzărilor, a celorlalte utilizări și a variațiilor stocurilor. Variațiile stocurilor sunt estimate prin evaluarea stocurilor la sfârșitul și începutul exercițiului financiar prin intermediul prețurilor corespunzătoare din acel moment.

2.194.

Trebuie notat că aceste două metode diferă în măsurarea variației stocurilor, dar nu în evaluarea vânzărilor (acestea sunt evaluate la prețurile de bază predominante la data ieșirii din stoc).

2.195.

Vinul este un produs stocat în general timp de mai mulți ani în scopul învechirii și maturării. În cursul acestei perioade de stocare, calitatea se modifică. Această activitate de stocare în exploatație poate fi considerată ca o extensie a procesului de producție a vinului, vinul care iese din stoc fiind diferit de cel care a intrat. În aceste condiții vinul stocat trebuie tratat ca lucrare în curs iar creșterea în valoare constatată ca o creștere a producției care trebuie calculată în mod continuu în timp.

2.196.

Variația valorii vinului poate rezulta din trei factori: modificarea calității sale, schimbări în structura ofertei și cererii (adică prețurile relative între vinurile tinere și vinurile vechi) și o creștere generală a prețurilor. Atunci când variația valorii vinului datorată primilor doi factori trebuie să fie integrată în calcularea producției, orice creștere a prețurilor vinului datorată primilor doi factori nu trebuie să figureze în valoarea producției, ci să fie considerată ca un câștig din deținere (înregistrată în contul de reevaluare).

2.197.

Contabilizarea creșterii valorii vinului în valoarea producției ar trebui realizată în mod continuu, pe parcursul învechirii. Totuși, acest lucru ar necesita un mare număr de informații despre structura stocurilor de vin după anul de producție, calitate și zonă de producție, ca și despre evoluția prețului respectiv. Cum aceste date nu sunt în general disponibile în statele membre, există două metode practice care permit aproximarea aprecierii vinului datorită învechirii în conturile economice agricole. Mai puțin riguroase pe plan conceptual, aceste două metode par totuși acceptabile în situația actuală de disponibilitate a datelor. Fiecare stat membru va alege metoda în funcție de structurile proprii ale viticulturii sale și de sistemul său statistic.

2.198.

Anticiparea includerii învechirii vinului: prima metodă constă în evaluarea intrărilor în stocuri a vinurilor destinate învechirii la producător cu ajutorul prețurilor de vânzare ale vinurilor deja învechite, constatate în al doilea semestru. Aprecierea așteptată a învechirii este așadar anticipată în producția anului recoltei. Această apreciere nu este decât parțială deoarece aceste vinuri nu sunt evaluate la adevăratul lor preț de vânzare, ci la prețurile altor vinuri de același fel, dar mai vechi. Diferența dintre prețul real de vânzare și cel utilizat la evaluarea intrărilor în stoc nu este contabilizată în valoarea producției, deoarece ea este interpretată ca un câștig din deținere (de notat că această diferență cuprinde mai ales efectele inflației). Nefăcând nici o diferență între anii de recoltă a vinurilor în stoc sau vândute, ea presupune că piața vinurilor de calitate este omogenă în ceea ce privește vârsta vinurilor.

2.199.

Întârzierea luării în considerație a învechirii vinului: a doua metodă constă în evaluarea intrărilor în stoc la prețul vinurilor „neînvechite” în vigoare la momentul recoltei și de a nu înregistra adausul la lucrările în curs la vin (adică creșterea prețului datorată învechirii, în afara efectului variației generale a prețului vinului) decât în momentul vânzării vinului vechi. Vânzările fiind evaluate la prețul mediu al anului de vânzare, orice creștere de valoare între anul de recoltare și anul de vânzare este atribuită producției anului de vânzare (și nu este deci repartizată în timp). Această metodă cere mai multe date despre structura stocurilor de vin deoarece ea presupune că se cunoaște distribuția stocurilor (și a ieșirilor din stoc) pe an de recoltă. Cu toate acestea, ea poate da o viziune mai precisă asupra vânzărilor și stocurilor diferitelor recolte de vin.

2.200.

Nici una dintre cele două metode practice nu permite repartizarea în timp a aprecierii vinului rezultat din învechire: una o contabilizează prin anticipare, iar cealaltă prin întârziere. Acest inconvenient poate fi considerat ca relativ minor în cele două cazuri dacă se pleacă de la ipoteza unei anumite stabilități în timp a producției de vin „vechi”. Se pare că prima metodă este preferabilă atunci când durata medie de învechire este scurtă.

2.201.

Conform punctelor 2.140 și 2.151, variațiile efectivelor de animale (în sensul statisticii agricole) se contabilizează în formarea brută de capital fix sau în variația stocurilor în funcție de tipul animalului.

(a)

(b)

1.   Animale identificate ca active fixe:

2.   Animale identificate ca stocuri:

3.   Regim de adoptat:

(c)

(d)

3.037.

Următoarele concepte ale regimului TVA normal se aplică și regimurilor forfetare:

3.038.

►M6  Dispozițiile SEC 2010, 4.17 prevăd o metodă simplă de înregistrare a TVA. ◄ Este vorba de sistemul de înregistrare „net”, adică prețurile intrărilor și ieșirilor se înregistrează fără TVA deductibilă.

3.039.

Din punct de vedere fiscal, TVA este considerată drept „capitol tranzitoriu” pentru producători, astfel încât TVA deductibilă pe care un producător trebuie să o plătească pe achizițiile sale nu face parte din costurile reale calculate de producător și nu trebuie considerată decât un acont și o plată în avans a TVA pe care producătorul trebuie să o calculeze pentru cifra de afaceri proprie, astfel încât să-i rămână doar diferența de achitat autorităților fiscale. Deoarece în general numai utilizatorul final al unui produs trebuie să suporte taxa pe valoarea adăugată percepută pentru produsul respectiv, producătorul (și împreună cu producătorii bunurilor de consum intermediar necesare) acționează ca un agent fiscal. Viceversa, dacă producătorul nu are posibilitatea de a deduce (sau de a recupera) taxa plătită pe achiziții (TVA nedeductibilă), TVA este considerată, în acest caz, ca făcând parte din costuri.

3.040.

Exploatanții supuși regimului normal nu se confruntă cu probleme de contabilitate; TVA facturată pe produsele vândute sau cedate în alt mod nu este luată în considerație în CEA și nu figurează în nici un preț de producție utilizat pentru evaluarea producției finale; nici TVA deductibilă, plătită pe achizițiile bunurilor de consum intermediar și a bunurilor de capital fix nu mai figurează în prețurile corespunzătoare în momentul calculării cheltuielilor pentru CEA.

3.041.

Cu toate acestea, problemele de contabilitate apar în cazul exploatanților supuși unuia din cele două regimuri forfetare (vezi punctul 3.035 și următoarele). În mod evident, compensația acordată diferiților exploatanți nu este decât rareori egală exact cu TVA plătită pe achiziții. În cazul regimurilor forfetare, metoda de înregistrare a TVA este identică cu cea utilizată în regimul normal, adică fără TVA pentru diferitele elemente ale producției finale și fără TVA deductibilă pentru diferitele elemente ale consumului intermediar și ale formării brute de capital fix.

Diferența dintre compensația forfetară acordată agricultorilor supuși regimului forfetar și TVA pe care ar putea-o deduce dacă ar fi supuși regimului TVA normal reprezintă supra-compensarea sau sub-compensarea. În cadrul CEA, toate supra-compensările sau sub-compensările se înregistrează separat.

3.042.

Metoda de contabilizare a supra-compensării sau sub-compensării TVA în regimurile forfetare este următoarea:

„TVA pe achiziții” este TVA pe care agricultorii supuși regimului forfetar ar putea-o deduce dacă ar fi supuși regimului normal de TVA.

3.043.

Această metodă de contabilizare prezintă avantajul de a conduce la o tratare omogenă a producției agricole, a consumului intermediar și a formării brute de capital fix indiferent de regimul de impozitare a TVA la care sunt supuși agricultorii. În plus, ea determină o tratare simetrică a supra-compensării sau sub-compensării TVA în raport cu valoarea adăugată brută la prețul de bază, ceea ce permite calculul valorii adăugate brute la prețul de bază, independent de sistemul de impozitare a TVA adoptat, ceea ce favorizează armonizarea și comparabilitatea CEA în statele membre (vezi punctul 3.033).

3.060.

De obicei, beneficiarii subvențiilor trebuie să fie producători de bunuri și servicii comerciale sau de bunuri și servicii pentru uz final propriu. Bunurile și serviciile comerciale sunt toate bunurile și serviciile care sunt comercializate sau destinate comercializării pe piață. Ele cuprind produsele vândute, oferite la schimb, utilizate pentru plăți în natură sau depozitate în vederea utilizării ulterioare într-unul sau mai multe din scopurile menționate anterior. Producția pentru uz final propriu corespunde produselor păstrate în vederea consumului final sau a formării brute de capital fix de către aceeași unitate. Totuși, producătorii necomerciali pot beneficia de alte subvenții pentru producție, dacă ele se acordă în conformitate cu reglementările generale aplicabile producătorilor comerciali și necomerciali.

3.061.

Producția de servicii comerciale include de asemenea serviciile comerciale și serviciile de depozitare. Deci se pot acorda subvenții atât agenților comerciali cât și organizațiilor de reglementare a pieței a căror activitate constă din achiziționarea, depozitarea și revânzarea produselor agricole (vezi punctele 3.068 și 3.069 privind organizațiile de reglementare a pieței).

3.062.

Conform ►M6  SEC 2010 ◄ , celelalte subvenții pentru producție pot fi acordate în cazul în care influența asupra prețurilor de vânzare sau a remunerării suficiente a factorilor de producție nu constituie neapărat principalul scop al acestor subvenții. De exemplu, se poate acorda un ajutor financiar pentru producția agricolă în scopul protejării patrimoniului cultural și natural, promovarea turismului într-o anumită regiune sau pentru protejarea solului contra eroziunii, regularizarea echilibrului hidrologic natural sau pentru influențarea climatului.

3.063.

Cu excepția subvențiilor pentru plata dobânzilor, care constituie un tip special de subvenție, celelalte subvenții pe producție sunt atribuite contului de exploatare al domeniilor de producție sau al sectoarelor cărora le sunt plătite. Consecința acestui mod de alocare a subvențiilor între domenii și sectoare este că CEA nu includ totalitatea ajutoarelor acordate agriculturii. Practic, unitățile de producție din agricultură și silvicultură beneficiază, pe lângă ajutoare directe, și de subvenții (în sensul ►M6  SEC 2010 ◄ ), care sunt plătite unor domenii de producție din amonte sau din aval și în special organismelor de reglementare a pieței ( 43 ).

3.064.

Pentru agricultură, celelalte subvenții pentru producție includ în principal următoarele ajutoare:

3.065.

Aplicarea principiului drepturilor constatate pentru înregistrarea altor subvenții pentru producție se poate dovedi delicată. Deoarece este dificil să se stabilească o regulă generală, acest principiu trebuie să fie aplicat în mod coerent, flexibil și pragmatic. Având în vedere că un număr mare de subvenții pentru agricultură privesc producția și factorii de producție (suprafața, efectivele de animale etc.), înregistrarea trebuie făcută cel mai adesea atunci când are loc producția sau când sunt achiziționați factorii de producție (mai ales în cazul terenurilor și efectivelor de animale). În cazul subvențiilor care nu au o legătură directă cu producția sau cu factorii de producție, stabilirea momentului operațiunii este greu de făcut și de diferențiat de momentul plății subvențiilor. În acest caz precis, subvențiile se înregistrează atunci când sunt primite (criteriul plății).

3.066.

Se recomandă următoarele regimuri speciale:

3.067.

Din CEA se exclud următoarele subvenții:

3.068.

►M6  La o repartizare a economiei, organismele de reglementare a pieței sunt clasificate astfel: