Recurs introdus la 12 aprilie 2016 de Dirk Andres (administrator judiciar al patrimoniului Heitkamp BauHolding GmbH), anterior Heitkamp BauHolding GmbH, împotriva Hotărârii Tribunalului (Camera a noua) din 4 februarie 2016 în cauza T-287/11, Heitkamp BauHolding GmbH/Comisia Europeană

(Cauza C-203/16 P)

(2016/C 211/48)

Limba de procedură: germana

Părțile

Recurent: Dirk Andres (administrator judiciar al patrimoniului Heitkamp BauHolding GmbH) (reprezentanţi: W. Niemann, S. Geringhoff, P. Dodos, avocaţi)

Celelalte părți din procedură: Comisia Europeană, Republica Federală Germania

Concluziile recurentului

—

Anularea în parte a Hotărârii Tribunalului din 4 februarie 2016 în cauza T-287/11, astfel cum este formulată în dispozitiv, în ceea ce privește partea în care este respinsă acțiunea (punctele 2 și 3 din dispozitiv) și, având în vedere concluziile prezentate în primă instanță, anularea Deciziei 2011/527/UE a Comisiei din 26 ianuarie 2011 privind ajutorul de stat acordat de Germania C 7/10 (ex CP 250/09 și NN 5/10) – Legea privind impozitul pe profit, „KStG, Sanierungsklausel” (1);

—	cu titlu subsidiar, anularea în parte a hotărârii sus-menționate a Tribunalului, astfel cum este formulată în dispozitiv, în ceea ce privește partea în care este respinsă acțiunea (punctele 2 și 3 din dispozitiv) și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal;

—	obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele și principalele argumente

În susținerea recursului, recurentul invocă următoarele motive.

Mai întâi, recurentul invocă vicii de procedură. Tribunalul nu a motivat sau a justificat în mod contradictoriu concluziile sale privind definiția cadrului de referință, caracterul selectiv al măsurii și, în același timp, prin faptul că nu a luat în considerare argumentele recurentului, a încălcat dreptul la apărare al acestuia.

În continuare, recurentul invocă încălcarea articolului 107 TFUE și, în acest sens, prezintă trei motive.

În primul rând, Tribunalul a definit necorespunzător cadrul de referință, întrucât, confundând prima și a doua fază ale examinării selectivității, a apreciat în mod neîntemeiat că norma privind excluderea utilizării pierderilor, în sensul articolului 8c alineatul 1 din Legea impozitului pe profit, reprezintă regula de bază pertinentă și că menținerea pierderilor, potrivit „clauzei de restructurare” prevăzute la articolul 8c alineatul 1a, reprezintă excepția. În acest context, Tribunalul nu a luat în considerare că clauza de restructurare reprezintă o componentă a normei fiscale mai generale, al cărei temei este cuprins în dreptul constituțional german, care este aplicabilă în condiții normale și care privește reportarea pierderilor, potrivit articolului 10d din Legea privind impozitul pe venit.

În al doilea rând, Tribunalul a apreciat în mod neîntemeiat că clauza de restructurare este selectivă. Tribunalul nu a luat în considerare că clauza de restructurare nu definește un domeniu de aplicare personal, ci, dimpotrivă, de aceasta pot beneficia toate întreprinderile, indiferent de forma și de obiectul acestora. Clauza de restructurare este aplicabilă fără deosebire tuturor întreprinderilor care au dificultăți economice. În acest context, Tribunalul nu a luat în considerare nici faptul că, în ceea ce privește obiectivul pertinent al normei privind nevalorificarea pierderilor, care constă, concret, în excluderea riscului unei utilizări abuzive a pierderilor, întreprinderile aflate în dificultate și întreprinderile stabile nu se află într-o situație de fapt și de drept comparabilă. În cazurile de aplicare a clauzei de restructurare, potrivit competenței legiuitorului de stabilire a cadrului legal, utilizarea abuzivă a pierderilor este exclusă.

În al treilea rând, Tribunalul a considerat, în orice caz, în mod neîntemeiat că clauza de restructurare nu este justificată. Recurentul prezintă argumente potrivit cărora clauza de restructurare nu vizează susținerea întreprinderilor aflate în dificultate, ci urmărește să asigure o impozitare a acestora potrivit principiului impozitării în funcție de capacitatea de plată, care constituie un obiectiv inerent dreptului fiscal german. În special, prin menținerea pierderilor se urmărește ca așa-numitele „profituri fictive”, care provin din renunțarea la executarea prestațiilor, să fie în final scutite de impozitare prin compensarea acestora cu pierderile.

(1) JO L 235, p. 26.