Help Print this page 
Title and reference
Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Bruxelles I)

Summaries of EU legislation: direct access to the main summaries page.
Languages and formats available
BG ES CS DA DE ET EL EN FR GA HR IT LV LT HU MT NL PL PT RO SK SL FI SV
HTML html ES html CS html DA html DE html EL html EN html FR html IT html HU html NL html PL html PT html RO html FI html SV
Multilingual display
Text

Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Bruxelles I)

Acest regulament stabilește norme care reglementează competența judiciară a instanțelor, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și penală în statele membre ale Uniunii Europene (EU).

ACT

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [A se vedea actul/actele de modificare].

SINTEZĂ

Acest regulament stabilește normele care reglementează competența judiciară a instanțelor în materie civilă și comercială. Acesta prevede că o hotărâre pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene (UE) trebuie recunoscută fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială, exceptând cazurile în care recunoașterea este contestată. O hotărâre de încuviințare a executării unei hotărâri străine trebuie adoptată în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate. Acest regulament enumeră motive de neexecutare, însă instanțele nu au posibilitatea de a le invoca din oficiu. Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă. De asemenea, nu se aplică pentru:

  • starea sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni;
  • falimente;
  • securitate socială;
  • arbitraj.

Norme de competență

Principiul fundamental este că exercitarea competenței judiciare trebuie să se efectueze pe teritoriul statului membru al UE în care are domiciliul pârâtul, indiferent de naționalitatea sa. Determinarea domiciliului se efectuează în conformitate cu legea statului membru în care instanța este sesizată. Dacă o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru a cărui instanță este sesizată, instanța, pentru a determina dacă partea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, aplică legea statului membru în cauză. În cazul persoanelor juridice sau al firmelor, domiciliul se determină în funcție de sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal. În cazul trusturilor, domiciliul este definit de instanța care a fost sesizată, prin aplicarea normelor sale de drept internațional privat .

Acționarea în justiție a pârâtului într-un alt stat membru al UE

În afară de principiul de bază privind competența judiciară, în anumite cazuri, pârâtul poate fi acționat în justiție în instanțele aflate pe teritoriul unui alt stat membru al UE. Acest lucru este valabil pentru următoarele domenii de competență jurisdicțională enumerate în regulament: competențele speciale sau exclusive, precum și competențele în materie de asigurări, de contracte încheiate de consumatori și de contracte individuale de muncă.

Competențele speciale ale instanțelor se aplică, de exemplu:

  • în materie contractuală: ca regulă generală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;
  • în materia obligației de întreținere: ca regulă generală, în fața instanțelor de la locul unde creditorul obligației de întreținere își are reședința;
  • în materii legate de răspundere pentru acte ilegale – prejudicii, delicte sau cvasidelicte: în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.

În materie de asigurări, un asigurător poate fi acționat în justiție în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul sau în alt stat membru, în cazul acțiunilor intentate de către deținătorul poliței de asigurare, asiguratul sau un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul. În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul poate fi acționat în justiție și în fața instanțelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă.

Regulamentul prevede și norme privind competența în materia contractelor încheiate de consumatori. Consumatorii sunt definiți ca persoanele care încheie un contract cu un profesionist, într-un scop care se situează în afara domeniului lor profesional. Acesta se aplică contractelor încheiate cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în UE, cu excepția contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare. Consumatorul este protejat în același fel descris aici în cazul în care contractul are ca obiect vânzarea de bunuri în rate egale, fixe și eșalonate sau prin împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate, sau orice altă formă de credit. Pentru ca consumatorul să beneficieze de această protecție în alte cazuri, contractul trebuie să fi fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau care își direcționează activitățile spre acel stat membru. Un consumator poate introduce o acțiune fie înaintea instanțelor din statul membru al UE pe teritoriul căruia pârâtul își are domiciliul, fie înaintea instanțelor din locul unde consumatorul (reclamantul) își are domiciliul. Acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru al UE pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.

În materia contractelor individuale de muncă, angajații pot acționa în justiție angajatorul fie în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat angajatorul, fie în fața instanțelor din statul membru în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea. Un angajat care nu își desfășoară în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceluiași stat poate acționa în justiție angajatorul înaintea instanțelor din locul unde este situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta. Un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă are o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre se consideră că are domiciliul pe teritoriul statului respectiv. Un angajator poate introduce o acțiune împotriva unui angajat numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul.

Indiferent de domiciliu, următoarele instanțe au competențe exclusive în ceea ce privește:

  • drepturile reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul;
  • valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăților sau a persoanelor juridice ori valabilitatea deciziilor organelor acestora: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul persoana juridică;
  • valabilitatea înregistrărilor în registrele publice: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;
  • înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale sau a altor drepturi similare: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument al Uniunii sau a unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc;
  • executarea hotărârilor: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

Dacă părțile, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au încheiat o convenție care prevede un acord de alegere a forului , competența judiciară îi revine instanței stabilite de părți. Regulamentul prevede anumite formalități care trebuie îndeplinite în astfel de convenții atributive de competență: convenția trebuie să se încheie în scris ori verbal sau într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau, în comerțul internațional, într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt la curent.

De asemenea, există prevederi referitoare la cazurile în care există mai mulți pârâți, la cererea de chemare în garanție, cererea de intervenție sau alte cereri de terță opoziție, la cererile reconvenționale și la cazurile în care o acțiune poate fi combinată cu o acțiune în materie de drepturi reale imobiliare.

Regulamentul stabilește și un mecanism de rezolvare a cazurilor de litispendență (lis pendens) și de conexitate.

Recunoaștere și executare

O hotărâre pronunțată într-un stat membru al UE este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială. Hotărâre înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță sau un tribunal dintr-un stat membru al UE, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare. Hotărârea străină nu poate face în nicio situație obiectul unei revizuiri pe fond.

O hotărâre nu este recunoscută dacă:

  • recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru al UE în care aceasta se solicită;
  • actul de sesizare a instanței nu a fost comunicat pârâtului în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea;
  • aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru în care se solicită recunoașterea;
  • aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-o țară terță, între aceleași părți, într-o cauză având același obiect și aceeași cauză.

Instanța înaintea căreia este invocată recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru al UE poate suspenda acțiunea în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare.

O hotărâre este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv. Părțile pot introduce o acțiune împotriva unei hotărâri privind cererea de încuviințare a executării.

Înlocuirea Convenției de la Bruxelles din 1968

Acest regulament înlocuiește convenția de la Bruxelles din 1968, care s-a aplicat între statele membre anterior intrării în vigoare a regulamentului. Convenția se aplică în continuare în ceea ce privește teritoriile statelor membre care intră în domeniul său de aplicare teritorială și care sunt excluse de la aplicarea acestui regulament în temeiul articolului 299 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (acum articolul 355 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Acest regulament enumeră și o serie de alte convenții, tratate și acorduri între statele membre pe care le înlocuiește.

Chiar și după intrarea în vigoare a regulamentului, competența judiciară între Danemarca și celelalte state membre a continuat să fie reglementată de Convenția de la Bruxelles din 1968. Această excepție pentru Danemarca s-a bazat pe Protocolul nr. 5 din 1997 privind poziția Danemarcei, anexat la tratate (acum Protocolul nr. 22). La 19 octombrie 2005, UE a încheiat un acord cu Danemarca privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială care a extins prevederile regulamentului la acest stat. La 27 aprilie 2006, acordul s-a aprobat în numele UE prin Decizia 2006/325/CE a Consiliului. Aceasta a intrat în vigoare la 1 iulie 2007.

Conform prevederilor din Protocolul privind poziția Regatului Unit al Marii Britanii și al Republicii Irlanda anexat la tratate, aceste două state și-au notificat dorința de a participa la adoptarea și aplicarea acestui regulament.

REFERINȚE

Act

Intrarea în vigoare

Termen de transpunere în legislația statelor membre

Jurnalul Oficial

Regulamentul (CE) nr. 44/2001

1.3.2002

-

JO L 12, 16.1.2001

Act(e) de modificare

Intrarea în vigoare

Termen de transpunere în legislația statelor membre

Jurnalul Oficial

Regulamentul (CE) nr. 1791/2006

1.1.2007

-

JO L 363, 20.12.2006

Regulamentul (CE) nr. 1103/2008

4.12.2008

-

JO L 304, 14.11.2008

Modificările și corecturile succesive aduse Regulamentului (CE) nr. 44/2001 au fost integrate în textul de bază. Această versiune consolidată are doar un caracter informativ.

ACTE CONEXE

Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European din 21 aprilie 2009 privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [ COM(2009) 174 final – Nepublicat în Jurnalul Oficial].

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești [Jurnalul Oficial L 338 din 23.12.2003].

Acest regulament se aplică materiilor civile privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei, precum și tuturor aspectelor legate de răspunderea părintească. Acesta nu se aplică materiilor civile privind obligația de întreținere, care sunt reglementate prin Regulamentul (CE) nr. 4/2009.

Acord între Comunitatea Europeanăși Regatul Danemarcei privind competența judiciară, recunoaștereași executarea hotărârilor judecătoreștiîn materie civilăși comercială[JO L 251 din 21.9.2013].

În urma notificării transmise Comisiei de către Danemarca privind decizia acesteia din urmă de a pune în aplicare conținutul Regulamentului (CE) nr. 4/2009 în măsura în care acesta modifică Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și conținutul Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1142/2011 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, acest acord conține lista autorităților administrative daneze care tratează aspectele vizate de aceste două regulamente.

Ultima actualizare: 07.04.2014

Top