Help Print this page 
Title and reference
Efectul direct al dreptului european

Summaries of EU legislation: direct access to the main summaries page.
Languages and formats available
BG ES CS DA DE ET EL EN FR GA HR IT LV LT HU MT NL PL PT RO SK SL FI SV
HTML html ES html CS html DA html DE html EL html EN html FR html IT html HU html NL html PL html PT html RO html FI html SV
Multilingual display
Text

Efectul direct al dreptului european

Principiul efectului direct permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o prevedere europeană în fața unei instanțe naționale sau europene. Acest principiu se referă numai la anumite acte europene. În plus, principiul este supus mai multor condiții.

Efectul direct al dreptului european este, alături de principiul supremației, un principiu fundamental al dreptului european. Acesta a fost consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Acesta permite persoanelor fizice să invoce în mod direct dreptul european în fața instanțelor, independent de existența unor acte în dreptul național.

Principiul efectului direct garantează astfel aplicabilitatea și eficacitatea dreptului european în țările UE. Cu toate acestea, CJUE a definit mai multe condiții care trebuie îndeplinite pentru ca un act juridic european să se poată aplica în mod direct. În plus, efectul direct al unui act poate să privească numai relațiile între o persoană fizică și o țară a UE sau să fie extins la relațiile între toate persoanele fizice.

Definiție

Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiție, în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligații pentru țările UE, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene. Totuși, nu este necesar ca țara din UE să reia norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.

Efectul direct orizontal și vertical

Efectul direct include două aspecte: un efect vertical și un efect orizontal.

Efectul direct vertical intervine în relațiile între persoanele fizice și țară. Aceasta înseamnă că persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană față de țară.

Efectul direct orizontal intervine în relațiile între persoanele fizice. Aceasta înseamnă că o persoană fizică poate să se prevaleze de o normă europeană față de o altă persoană fizică.

În funcție de tipul de act în cauză, Curtea de Justiție a acceptat fie un efect direct complet (și anume un efect direct orizontal și un efect direct vertical), fie un efect direct parțial (limitat la efectul direct vertical).

Efectul direct și legislația primară

În ceea ce privește legislația primară, și anume textele cele mai importante din ordinea juridică europeană, Curtea de Justiție a stabilit în hotărârea Van Gend en Loos principiul efectului direct. Cu toate acestea, ea a indicat drept condiție ca obligațiile să fie precise, clare, necondiționate și să nu necesite măsuri complementare, cu caracter național sau european.

În hotărârea Becker (hotărârea din 19 ianuarie 1982), Curtea de Justiție refuză efectul direct în cazul în care țările posedă o marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a dispoziției vizate (hotărârea din data de 12 decembrie 1990, Kaefer și Procacci), indiferent cât de mică este această marjă.

Efectul direct și legislația secundară

Principiul efectului direct privește deopotrivă actele care provin din legislația secundară, și anume adoptate de instituții pe baza tratatelor fondatoare. Cu toate acestea, sfera de aplicare a efectului direct depinde de tipul actului:

  • regulamentul: regulamentele au întotdeauna un efect direct. Articolul 288 din Tratatul privind funcționarea UE precizează că regulamentele se aplică în mod direct în țările UE. Curtea de Justiție precizează în hotărârea Politi din data de 14 decembrie 1971 că este vorba despre un efect direct complet;
  • directiva: directiva este un act destinat țărilor UE și trebuie transpusă de acestea în legislațiile lor naționale. Totuși, în anumite cazuri, Curtea de Justiție le recunoaște un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a stabilit în jurisprudența sa că o directivă are un efect direct dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă țara din UE nu a transpus directiva în termenul prevăzut (hotărârea din data de 4 decembrie 1974, Van Duyn). Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical; țările UE au obligația de a pune în aplicare directivele, dar directivele nu pot fi invocate de o țară a UE împotriva unei persoane fizice (hotărârea din data de 5 aprilie 1979, Ratti);
  • decizia: decizia poate avea un efect direct atunci când desemnează o țară din UE ca destinatar. Curtea de Justiție recunoaște atunci un efect direct numai vertical (hotărârea din 10 noiembrie 1992, Hansa Fleisch);
  • acordurile internaționale: în hotărârea Demirel din data de 30 septembrie 1987, Curtea de Justiție a recunoscut un efect direct al unor acorduri în temeiul acelorași criterii stabilite în hotărârea Van Gend en Loos;
  • avizele și recomandările: avizele și recomandările nu au un caracter juridic obligatoriu. Prin urmare, acestea nu au un efect direct.

14.01.2015

Top