Cod de conduită privind complementaritatea şi diviziunea muncii în cadrul politicii de dezvoltare

În scopul îmbunătăţirii performanţei politicii de cooperare a Uniunii Europene (UE), Comisia propune un cod de conduită voluntar pentru o mai bună diviziune a sarcinilor între donatorii UE în ţările în curs de dezvoltare. Acest cod se bazează pe unsprezece principii care vizează reducerea formalităţilor administrative, utilizarea fondurilor acolo unde sunt mai necesare, punerea în comun a asistenţei şi distribuirea sarcinilor pentru a furniza o asistenţă de o valoare mai importantă, mai eficientă şi mai rapidă.

ACT

Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European din 28 februarie 2007, intitulată „Codul de conduită al UE în materie de diviziune a muncii în cadrul politicii de dezvoltare” [COM(2007) 72 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial].

SINTEZĂ

Prezenta comunicare propune un cod de conduită în scopul consolidării complementarităţii şi diviziunii muncii între donatorii UE (statele membre UE) în ţările în curs de dezvoltare. Codul de conduită a fost adoptat la 15 mai 2007 de către Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe şi reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului. Cu această ocazie, Consiliul a modificat anumite puncte ale propunerii Comisiei, adăugând un al unsprezecelea principiu celor zece principii propuse.

Se întâmplă adeseori ca finanţatorii să fie concentraţi pe aceleaşi ţări şi pe aceleaşi sectoare. Această situaţie duce la cheltuieli administrative şi costuri de tranzacţionare ridicate în ţările beneficiare, dispersează dialogul politic, reduce transparenţa şi creşte riscul de corupţie. Pe de altă parte, unele ţări sunt aproape neglijate de finanţatori.

Codul de conduită defineşte principiile operaţionale ale complementarităţii în domeniul cooperării pentru dezvoltare. În lipsa unei definiţii a complementarităţii recunoscute la nivel internaţional, Comisia o defineşte ca fiind diviziunea optimă a muncii între diferiţi actori cu scopul de a obţine cea mai bună utilizare a resurselor umane şi financiare. Aceasta presupune că fiecare participant îşi concentrează cooperarea pe domeniile în care poate furniza o valoare adăugată, în raport cu ce întreprind ceilalţi participanţi.

Bazat pe bunele practici din domeniu, codul a fost redactat în strânsă colaborare cu experţi din statele membre. Codul se bazează pe principiile definite în Declaraţia de la Paris privind eficienţa asistenţei pentru dezvoltare [asumarea responsabilităţii, alinierea, armonizarea şi gestionarea pe baza rezultatelor şi responsabilitatea comună], precum şi pe obiectivele şi valorile suplimentare evidenţiate în Consensul european.

Codul propune orientări generale care stabilesc principiile complementarităţii în materie de asistenţă pentru dezvoltare. Codul este format, în special, din unsprezece principii directoare:

• concentrarea activităţilor pe un număr limitat de sectoare naţionale (sectoare prioritare). Donatorii UE ar trebui să îşi limiteze asistenţa acordată unei ţări partenere la două sectoare în care aceştia deţin cel mai bun avantaj comparativ, aşa cum a fost recunoscut de guvernul ţării partenere şi de alţi donatori. În plus faţă de aceste două sectoare, donatorii pot furniza sprijin bugetar şi financiar programelor privind societatea civilă, cercetarea şi educaţia;
• reorientarea către alte activităţi la nivel naţional (sectoare neprioritare). În ceea ce priveşte sectoarele neprioritare, donatorii ar trebui fie să acţioneze în continuare prin intermediul unui acord de parteneriat/cooperare delegat(ă) *, fie reorientând resursele eliberate către un ajutor bugetar general sau retrăgându-se în mod responsabil;
• încurajarea stabilirii, în fiecare sector prioritar, a unui donator principal, responsabil cu coordonarea între toţi donatorii din sectorul în cauză, în vederea reducerii costurilor de tranzacţie;
• încurajarea înfiinţării unor acorduri de parteneriat/cooperare delegat(ă), prin care un donator este împuternicit să acţioneze în numele altor donatori privind administrarea fondurilor şi dialogul cu guvernul partener privind politica care trebuie pusă în aplicare în sectorul în cauză;
• asigurarea unui sprijin adecvat în sectoarele strategice. Cel puţin un donator ar trebui să fie implicat în mod activ în fiecare dintre sectoarele considerate importante pentru reducerea sărăciei. În plus, fiecare sector trebuie să aibă un maxim de trei până la cinci donatori activi;
• reproducerea acestei practici de diviziune a muncii la nivel regional, prin aplicarea principiilor de diviziune a muncii la nivel naţional şi în colaborarea lor cu organismele regionale;
• desemnarea unui număr limitat de ţări prioritare pentru fiecare donator, printr-un dialog în cadrul UE;
• acordarea de finanţare adecvată pentru ţările neglijate din punct de vedere al asistenţei, care sunt adesea „state fragile” a căror stabilizare are un impact pozitiv pentru toată regiunea;
• analizarea şi extinderea domeniilor de competenţă: donatorii UE ar trebui să-şi aprofundeze evaluările avantajelor lor comparative, pentru a se specializa mai mult;
• continuarea progresului în ceea ce priveşte alte dimensiuni ale complementarităţii, precum complementaritatea verticală * şi cea între modalităţi şi instrumente;
• aprofundarea reformelor din sistemele de ajutor: modificările propuse în cod necesită reforme structurale şi la nivelul resurselor umane.

Comisia consideră că acest cod de conduită va ajuta Uniunea să joace un rol de lider în materie de complementaritate şi de diviziune a muncii în contextul procesului internaţional de armonizare şi aliniere (Declaraţia de la Paris).

Succesul punerii sale în aplicare va depinde, în mare parte, de rolul delegaţiilor Comisiei şi al reprezentanţelor locale ale statelor membre. În plus, punerea sa în aplicare ar trebui să facă obiectul unei monitorizări anuale fondată pe o eşantionare a cazurilor naţionale, un atlas al donatorilor UE revizuit şi raportul privind dezvoltarea.

Acest cod de conduită reprezintă un document „viu” care va face obiectul unor revizuiri regulate, pe baza experienţei acumulate la punerea sa în aplicare şi monitorizarea rezultatelor.

Context

Promovarea diviziunii muncii în cadrul politicii de dezvoltare a UE nu este un obiectiv nou. În 1995 şi 1999, Consiliul adoptase deja rezoluţii privind complementaritatea între politica comunitară de cooperare pentru dezvoltare şi politicile statelor membre. Apoi, Declaraţia din noiembrie 2000 privind politica de dezvoltare a fost o încercare de a realiza o complementaritate operaţională între Comisie şi statele membre, în funcţie de zonele de valoare adăugată ale intervenţiei Comunităţii. Această abordare s-a lovit însă de dificultăţi politice şi operaţionale. În 2004, UE a hotărât să dezvolte o strategie operaţională pentru complementaritate, al cărei rezultat este prezenta comunicare. În plus, acest angajament către o mai bună complementaritate a devenit un element central al Consensului european şi al Planului de acţiune pentru eficacitatea ajutorului.

Ultima actualizare: 27.10.2011