EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Condiţii de eligibilitate pentru acordarea statutului de refugiat sau a protecţiei internaţionale

Această directivă stabileşte condiţiile pentru calificarea şi statutul resortisanţilor unor ţări din afara Uniunii Europene (UE) sau al persoanelor apatride ca refugiaţi sau persoane care au nevoie de protecţie internaţională de alt tip. De asemenea, directiva stabileşte conţinutul protecţiei care li se va oferi acestor persoane.

ACT

Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate.

SINTEZĂ

În cadrul Consiliului European de la Tampere din octombrie 1999, ţările Uniunii Europene (UE) s-au angajat să înfiinţeze un Sistem european comun de azil (SECA), pe baza aplicării complete şi cuprinzătoare a Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor, la care se adaugă Protocolul de la New York din 1967, pentru afirmarea principiului nereturnării şi pentru a asigura că nicio persoană nu este trimisă înapoi într-o locaţie în care ar putea să fie supusă persecuţiei. Înfiinţarea unui asemenea sistem presupune, pe termen scurt, o aliniere mai precisă a normelor privind recunoaşterea şi sensul statutului de refugiat.

Dispoziţii generale

Această directivă stabileşte standarde minime pentru a acorda statul de refugiat sau tipuri subsidiare de protecţie resortisanţilor unor ţări din afara UE sau persoanelor apatride, definind totodată şi conţinutul protecţiei care urmează să li se ofere.

Directiva se aplică tuturor solicitărilor depuse la frontieră sau pe teritoriul unei ţări din UE. În plus, ţările UE sunt libere să introducă sau să păstreze standarde mai favorabile.

Calificarea în vederea protecţiei internaţionale

Poate solicita statutul de refugiat orice resortisant al unei ţări din afara UE sau apatrid aflat în afara ţării sale de origine şi care nu doreşte sau nu poate să se întoarcă în acea ţară din cauza temerii de a fi supus persecuţiei. Solicitanţii care nu se califică pentru statutul de refugiat pot solicita forme subsidiare de protecţie.

Pentru a evalua în mod corect cererile, ţările din UE trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:

  • toate faptele relevante privind ţara de origine din momentul în care se ia decizia privind cererea, inclusiv legile şi reglementările din ţara de origine şi modul de aplicare a acestora;
  • documentaţia relevantă sau declaraţiile solicitantului din care reiese dacă a fost sau poate fi supus persecuţiei sau vătămării grave;
  • dacă există un indiciu serios privind temerilor fondate ale solicitantului de a fi supus persecuţiei sau al riscului real de a suferi vătămări grave, în cazurile în care solicitantul a fost deja supus persecuţiei sau altor vătămări grave şi nejustificate;
  • situaţia individuală a solicitantului (context, vârstă, sex, acte la care solicitantul a fost sau ar putea fi expus şi care ar duce la persecuţie sau la vătămare gravă etc.);
  • orice activitate desfăşurată de solicitant de la părăsirea ţării de origine.

Ţările UE trebuie să ţină cont de sursa ameninţării. Această ameninţare trebuie să vină din partea:

  • statului;
  • partidelor sau organizaţiilor care conduc statul;
  • actorilor non-statali, în cazul în care statul nu doreşte sau nu poate oferi o protecţie eficace.

În scopurile acestei directive, protecţia „de stat” poate fi oferită şi de către partide sau organizaţii, inclusiv organizaţii internaţionale care controlează o regiune sau o parte vastă a teritoriului statului.

Odată ce au stabilit că teama de a fi persecutat sau de a suferi alte vătămări grave şi nejustificate este fondată, ţările UE pot examina dacă acestea sunt clar restrânse la o anumită parte a teritoriului din ţara de origine şi, în cazul în care este aşa, dacă solicitantul ar putea fi trimis înapoi în mod rezonabil într-o altă parte a ţării, unde nu ar exista motive să se teamă că va fi persecutat sau supus altor vătămări grave şi nejustificate.

Reguli specifice care privesc statutul de refugiat

În accepţiunea acestei directive, se consideră că următoarele situaţii care duc la încălcări grave ale drepturilor umane fundamentale, prin natura sau prin repetarea lor, constituie „persecuţie” dacă sunt bazate pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţa la un anumit grup social sau opinie politică:

  • violenţă fizică sau psihică, inclusiv acte de violenţă sexuală;
  • măsuri juridice, administrative, poliţieneşti sau judiciare care sunt discriminatorii sau sunt implementate într-o manieră discriminatorie;
  • urmărirea în justiţie sau sancţionarea disproporţionată sau discriminatorie sau pentru refuzul satisfacerii unui stagiu militar care ar include crime extrem de grave, cum ar fi crime de război şi crime împotriva umanităţii;
  • refuzul unei căi judiciare de atac care conduce la o sancţiune disproporţionată sau discriminatorie;
  • acte împotriva persoanelor de un anumit sex sau acte împotriva copiilor.

Este indiferent dacă solicitantul posedă efectiv caracteristicile pe care se bazează discriminarea; este suficient ca asemenea caracteristici să îi fie atribuite de către părţile persecutoare. Tot astfel, este indiferent dacă solicitantul vine dintr-o ţară în care mulţi oameni sau toţi oamenii se confruntă cu riscul oprimării generalizate.

Refugiaţii îşi pot pierde statutul de refugiat în anumite cazuri (dobândirea unei noi naţionalităţi, întoarcerea voluntară în ţara de origine, dacă situaţia din ţara de origine a dispărut sau s-a schimbat într-o asemenea măsură încât nu mai este necesară protecţia etc.). În orice caz, dovada că un refugiat nu mai este eligibil pentru protecţie internaţională cade în sarcina ţării din UE.

Persoanelor care au comis următoarele fapte li se poate refuza statutul de refugiat sau protecţia subsidiară:

  • o crimă de război, o crimă împotriva umanităţii sau o crimă împotriva menţinerii păcii;
  • o crimă gravă de drept comun;
  • acte ce contravin principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

Totuşi, ţările UE trebuie să evalueze aceste cazuri în mod individual şi să ofere solicitanţilor posibilitatea unei căi de atac împotriva deciziilor de refuzare a protecţiei internaţionale.

Reguli specifice privind statutul de protecţie subsidiară

Directiva prevede ca ţările UE să acorde statutul de protecţie subsidiară celor care solicită protecţie internaţională dacă aceştia se află în afara ţării lor de origine şi nu se pot întoarce în acea ţară din cauza unui risc real de a suferi vătămări grave, cum ar fi:

  • tortură sau tratament inuman sau degradant sau sancţiuni;
  • pedeapsa cu moartea sau execuţia;
  • o ameninţare gravă şi individuală la adresa vieţii sau a persoanei unui civil, ca rezultat al violenţei nediscriminatorii ce apare în situaţii de conflict armat internaţional sau naţional.

Protecţia subsidiară poate fi retrasă dacă situaţia din ţara de origine a încetat să mai existe sau s-a modificat într-atât încât protecţia nu mai este necesară.

Drepturi acordate în virtutea statutului de refugiat sau de protecţie subsidiară

Ţările UE se angajează să ţină cont în mod special de nevoile anumitor categorii de oameni (minorii în general, minorii neînsoţiţi, persoanele cu dizabilităţi, persoanele în vârstă, femeile însărcinate, părinţii singuri însoţiţi de minori şi persoanele care au fost supuse torturii, violului sau altor forme grave de violenţă psihologică, fizică sau sexuală).

În baza condiţiilor ce pot fi definite de ţările UE, membrii familiei unui beneficiar al statutului de refugiat sau de protecţie subsidiară au dreptul la aceleaşi beneficii ca şi beneficiarul.

Această directivă le impune ţărilor UE să garanteze o serie de drepturi pentru persoanele care se califică pentru statutul de refugiat sau de protecţie subsidiară, printre care:

  • principiul nereturnării;
  • dreptul la informare într-o limbă pe care o înţeleg;
  • dreptul la un permis de şedere valabil cel puţin trei ani, cu posibilitatea de reînnoire pentru refugiaţi, şi un permis de şedere valabil cel puţin un an, cu posibilitatea de reînnoire, pentru persoanele cu statut de protecţie subsidiară;
  • dreptul de a călători în interiorul şi în afara ţării care a acordat statutul de refugiat sau protecţie subsidiară;
  • dreptul la un loc de muncă remunerat, ca angajat sau ca liber-profesionist şi dreptul de a urma cursuri de formare profesională;
  • accesul la sistemele de învăţământ pentru minori şi de reconversie profesională pentru adulţi;
  • acces la îngrijire medicală şi la orice alte forme de îngrijire necesare, în special pentru persoanele cu nevoi speciale (minori, victime ale torturii, ale violului sau ale altor forme de violenţă psihologică, fizică sau sexuală etc.);
  • accesul la un spaţiu de locuit corespunzător;
  • accesul la programe de facilitare a integrării în societatea gazdă şi la programe care facilitează întoarcerea voluntară în ţara de origine.

Referinţe

Act

Intrarea în vigoare

Termen de transpunere în legislaţia statelor membre

Jurnalul Oficial

Directiva 2004/83/CE

20.10.2004

10.10.2006

JO L 304 din 30.9.2004

ACTE CONEXE

Raport al Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu din 16 iunie 2010 privind aplicarea Directivei 2004/83/CE din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei [COM(2010) 314 final – nepublicat în Jurnalul Oficial]. Acest raport prezintă transpunerea şi implementarea Directivei 2004/83/CE de către statele membre UE, precum şi eventualele probleme identificate ca urmare a acestui proces.

Deşi anumite ţări din UE nu s-au încadrat în termenul limită pentru transpunerea directivei în legislaţia naţională, până în acest moment, directiva a fost deja transpusă de toate ţările din UE. Totuşi, unele prevederi au fost transpuse incorect sau doar parţial, inclusiv prin standarde mai reduse decât cele stabilite în directivă. În consecinţă, modul în care ţările din UE acordă protecţie şi conţinutul protecţiei respective prezintă variaţii mari.

De exemplu, transpunerea a fost problematică pentru următoarele prevederi privind acordarea protecţiei internaţionale:

  • lista de aspecte de luat în considerare la evaluarea cererilor;
  • actorii persecuţiei;
  • calificarea pentru protecţie subsidiară;
  • încetarea sau excluderea din protecţie şi datoria ţărilor UE de a demonstra motivele pentru acestea.

Pe de altă parte, aproape toate ţările din UE au transpus prevederile cu privire la actorii protecţiei şi la actele şi motivele de persecuţie.

În ceea ce priveşte conţinutul protecţiei acordate, unele state membre nu au transpus prevederile privind persoanele vulnerabile, minorii şi accesul la informare, îngrijire medicală şi facilităţi de integrare. Prevederea de nereturnare a fost transpusă de toate ţările din UE. În plus, mai multe state membre acordă permise de şedere mai îndelungate decât cele prevăzute de directivă şi autorizează accesul pe piaţa muncii.

Diferenţele privind implementarea în ţările UE este, într-o oarecare măsură, rezultatul caracterului vag şi ambiguu al anumitor concepte din directivă, cum ar fi actorii protecţiei şi protecţia internaţională, fapt ce se poate remedia numai prin modificarea prevederilor relevante.

Pe scurt, nu s-a atins încă pe deplin scopul de a armoniza calificarea şi statutul beneficiarilor protecţiei internaţionale şi conţinutul respectivei protecţii.

Ultima actualizare: 19.10.2010

Top