I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Acordul privind pescuitul

B. Protocolul din 2013

C. Regulamentul nr. 764/2006

D. Decizia 2013/785/UE

E. Regulamentul nr. 1270/2013

III. Litigiul principal și întrebările preliminare

IV. Procedura în fața Curții

V. Cu privire la a treia și la a patra întrebare preliminară

A. Cu privire la competența Curții

B. Cu privire la fond

1. Observații introductive

2. Invocabilitatea normelor de drept internațional pentru a contesta validitatea actelor contestate

a) Principii generale

b) Cu privire la invocabilitatea normelor de drept internațional aplicabile încheierii unor acorduri internaționale privind exploatarea resurselor naturale ale Saharei Occidentale

1) Dreptul la autodeterminare

i) Dreptul la autodeterminare face parte din „drepturile omului”

ii) Dreptul la autodeterminare ca principiu de drept internațional general, ca principiu de drept internațional convențional și ca obligație erga omnes

– Uniunea este ținută de dreptul la autodeterminare

– Dreptul la autodeterminare este o normă de drept internațional care, din punctul de vedere al conținutului său, este necondiționată și suficient de precisă

– Natura și economia dreptului la autodeterminare nu se opun controlului jurisdicțional al actelor contestate

2) Principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale

3) Normele de drept internațional umanitar aplicabile încheierii unor acorduri internaționale privind exploatarea resurselor naturale de pe teritoriul ocupat

3. Cu privire la validitatea Regulamentului nr. 764/2006, a Deciziei 2013/785 și a Regulamentului nr. 1270/2013, precum și cu privire la compatibilitatea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 cu normele invocabile de drept internațional la care se referă articolul 3 alineatul (5) TUE

a) Cu privire la respectarea, de către actele contestate, a dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare, precum și a obligației de a nu recunoaște o situație ilicită rezultată dintr‑o încălcare a acestui drept și de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații

1) Cu privire la existența unei voințe libere a poporului din Sahara Occidentală de a asigura prin actele contestate dezvoltarea sa economică și de a dispune de bogățiile și de resursele sale naturale

2) Cu privire la obligația de a nu recunoaște o situație ilicită rezultată dintr‑o încălcare a dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare și de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații

3) Acordurile internaționale aplicabile Saharei Occidentale ar fi fost încheiate cu Regatul Maroc pe baza unui alt titlu decât afirmarea suveranității sale asupra acestui teritoriu?

i) Regatul Maroc în calitate de putere administrantă de facto a Saharei Occidentale

ii) Regatul Maroc în calitate de putere ocupantă a Saharei Occidentale

– Cu privire la aplicabilitatea dreptului internațional umanitar în Sahara Occidentală

– Cu privire la existența unei ocupații militare în Sahara Occidentală

– Cu privire la capacitatea puterii ocupante de a încheia acorduri internaționale aplicabile teritoriului ocupat și cu privire la condițiile de legalitate cărora le este supusă încheierea unor asemenea acorduri

b) Cu privire la respectarea, de către actele contestate, a principiului suveranității permanente asupra resurselor naturale și a normelor de drept internațional umanitar aplicabile exploatării resurselor naturale ale teritoriului ocupat

1) Principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale

2) Articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907

3) Cu privire la respectarea, de către actele contestate, a principiului suveranității permanente asupra resurselor naturale și a articolului 55 din Regulamentul de la Haga din 1907

c) Cu privire la limitările obligației de nerecunoaștere

4. Rezumat

VI. Cu privire la cererea Consiliului de a limita temporar efectele declarației de nevaliditate

VII. Concluzie

1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește validitatea Acordului de parteneriat în domeniul pescuitului încheiat între Comunitatea Europeană și Regatul Maroc ( 2 ) (denumit în continuare „Acordul privind pescuitul”), a Protocolului între Uniunea Europeană și Regatul Maroc de stabilire a posibilităților de pescuit și a contribuției financiare prevăzute de Acordul privind pescuitul ( 3 ) (denumit în continuare „Protocolul din 2013”) și a Regulamentului (UE) nr. 1270/2013 al Consiliului din 15 noiembrie 2013 privind alocarea posibilităților de pescuit în temeiul Protocolului din 2013 ( 4 ), în măsura în care instituie și pun în aplicare o exploatare de către Uniunea Europeană și de către Regatul Maroc a resurselor maritime biologice ale Saharei Occidentale.

2.

Este vorba despre prima cerere preliminară privind validitatea unor acorduri internaționale încheiate de Uniune, precum și a actelor lor de încheiere. În acest sens, ea ridică chestiuni de drept noi, atât cu privire la competența Curții de a se pronunța asupra validității acordurilor internaționale încheiate de Uniune, la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească particularii pentru a invoca norme de drept internațional în cadrul examinării validității acestor acorduri internaționale, cât și cu privire la interpretarea acestor norme. Aceste aspecte prezintă o importanță primordială în ceea ce privește controlul jurisdicțional al acțiunii externe a Uniunii și procesul de decolonizare a Saharei Occidentale care este în curs de desfășurare din anii ’60.

3.

Desigur, mai multe dintre răspunsurile care urmează să fie date la aceste întrebări vor avea ramificații politice. Cu toate acestea, astfel cum a statuat Curtea Internațională de Justiție, „faptul că o problemă juridică prezintă și aspecte politice, «așa cum se întâmplă, prin natura lucrurilor, în cazul unui număr semnificativ de probleme care se ridică la nivel internațional», nu este suficient pentru a o lipsi de caracterul său de «problemă juridică» și pentru «a lipsi Curtea de o competență care îi este conferită în mod expres prin statut […]». Indiferent de aspectele politice ale problemei ridicate, Curtea nu poate înlătura caracterul juridic al unei probleme care o invită să îndeplinească o sarcină în esență judiciară […]” ( 5 ).

4.

Acordul privind pescuitul este consecința unei serii de acorduri încheiate începând cu anul 1987 în domeniul pescuitului între Uniune și Regatul Maroc. Încheierea sa a fost aprobată în numele Comunității prin Regulamentul nr. 764/2006. Conform articolului 17 din acest regulament, el a intrat în vigoare la 28 februarie 2007 ( 6 ).

5.

Potrivit preambulului și articolelor 1 și 3 din Acordul privind pescuitul, acesta instituie un parteneriat care are drept scop să contribuie la punerea în aplicare efectivă a politicii în domeniul pescuitului a Regatului Maroc și, în sens mai larg, la conservarea, precum și la exploatarea durabilă și responsabilă a resurselor maritime biologice, prin intermediul normelor referitoare la cooperarea economică, comercială, științifică și tehnică între părți, la condițiile de acces ale navelor de pescuit ce arborează pavilionul unui stat membru al Uniunii la zonele de pescuit marocane, la modalitățile de control al pescuitului în aceste zone, precum și la cooperarea dintre întreprinderile din sectorul pescuitului.

6.

Articolul 2, intitulat „Definiții”, prevede următoarele:

„În sensul prezentului acord, al protocolului și al anexei:

[…]”

7.

Articolul 5, intitulat „Accesul navelor comunitare la pescuit în zonele de pescuit marocane”, prevede:

„(1)   Marocul se angajează să autorizeze navele [Uniunii] să desfășoare activități de pescuit în zonele sale de pescuit în conformitate cu prezentul acord, inclusiv protocolul și anexa la acesta.

[…]

(4)   [Uniunea] se angajează să ia toate măsurile corespunzătoare necesare pentru a asigura respectarea de către navele sale a prezentului acord și a legislației care reglementează pescuitul în apele aflate sub jurisdicție marocană, în conformitate cu Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării.”

8.

Articolul 7, intitulat „Contribuția financiară”, prevede:

„(1)   [Uniunea] acordă Marocului o contribuție financiară în conformitate cu termenii și condițiile prevăzute în protocol și anexe. Această contribuție este compusă din două elemente conexe, și anume:

(2)   Componenta contribuției financiare prevăzute la alineatul (1) litera (b) se determină de comun acord și în conformitate cu protocolul, ținând seama de obiectivele identificate de cele două părți ca urmând a fi realizate în contextul politicii sectoriale în domeniul pescuitului din Maroc și al unui program anual și multianual de punere în aplicare a acesteia.”

9.

Articolul 11, intitulat „Zona de aplicare”, prevede următoarele:

„Prezentul acord se aplică, pe de o parte, teritoriilor în care se aplică Tratatul [FUE], în condițiile prevăzute în acest tratat și, pe de altă parte, teritoriului Marocului și apelor aflate sub jurisdicție marocană.”

10.

Articolul 13, intitulat „Soluționarea litigiilor”, prevede că „[p]ărțile contractante se consultă cu privire la orice litigiu privind interpretarea sau aplicarea prezentului acord”.

11.

Potrivit articolului 16, „[p]rotocolul și anexa cu apendicele sale fac parte integrantă din prezentul acord”. Acest protocol și anexa respectivă cu apendicele sale au fost încheiate pentru o perioadă de patru ani ( 7 ). Prin urmare, ele nu mai sunt în vigoare, însă sunt înlocuite prin Protocolul din 2013 și anexa la acesta cu apendicele sale.

12.

La 18 noiembrie 2013, Uniunea și Regatul Maroc au semnat Protocolul din 2013 care stabilește posibilitățile de pescuit și contribuția financiară prevăzute de Acordul privind pescuitul. El a intrat în vigoare la 15 iulie 2014 ( 8 ).

13.

Articolul 1 din acesta, intitulat „Principii generale”, prevede următoarele:

„Protocolul, împreună cu anexa și apendicele la aceasta, face parte integrantă din Acordul [privind pescuitul] […] care se înscrie în cadrul Acordului [de asociere]. […]

Punerea în aplicare a prezentului protocol se face în conformitate […] cu articolul 2 din același acord privind respectarea principiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului.”

14.

Articolul 2, intitulat „Perioada de aplicare, durata și posibilitățile de pescuit”, prevede:

„Începând cu data punerii în aplicare și pentru o perioadă de patru ani, posibilitățile de pescuit acordate în temeiul articolului 5 din acordul privind pescuitul sunt cele stabilite în tabelul anexat la prezentul protocol.

Primul paragraf se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 4 și 5 din prezentul protocol.

[…]”

15.

Potrivit articolului 3, intitulat „Contribuția financiară”:

„(1)   Valoarea totală anuală estimată a protocolului se ridică la 40000000 de euro pentru perioada prevăzută la articolul 2. Suma este repartizată după cum urmează:

[…]

(4)   Contribuția financiară menționată la alineatul (1) litera (a) se plătește trezorierului general al Regatului Maroc în contul deschis la Trezoreria Generală a Regatului Maroc, ale cărui referințe sunt comunicate de către autoritățile marocane.

(5)   Sub rezerva dispozițiilor articolului 6 din prezentul protocol, destinația acestei contribuții financiare este de competența exclusivă a autorităților marocane.”

16.

Articolul 6, intitulat „Sprijin pentru politica sectorială în domeniul pescuitului în Maroc”, prevede următoarele:

„(1)   Contribuția financiară prevăzută la articolul 3 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) din prezentul protocol contribuie la dezvoltarea și la punerea în aplicare a politicii sectoriale în domeniul pescuitului în Maroc în cadrul strategiei «Halieutis» de dezvoltare a sectorului pescuitului.

(2)   Alocarea și gestionarea de către Maroc a acestei contribuții se bazează pe identificarea de către cele două părți, de comun acord în cadrul comisiei mixte, a obiectivelor care trebuie atinse și a planificării anuale și multianuale aferente, în conformitate cu strategia «Halieutis», precum și pe o estimare a impactului scontat al proiectelor propuse.

[…]

(6)   În funcție de natura proiectelor și de durata realizării acestora, Marocul prezintă în cadrul comisiei mixte un raport referitor la punerea în aplicare a proiectelor al căror termen a expirat în cadrul sprijinului sectorial prevăzut în temeiul prezentului protocol, incluzând efectele economice și sociale scontate, în special efectele asupra ocupării forței de muncă și asupra investițiilor, precum și orice impact cuantificabil al acțiunilor realizate și distribuția geografică a acestora. Datele sunt elaborate pe baza unor indicatori care trebuie definiți în mod mai detaliat în cadrul comisiei mixte.

(7)   În plus, înainte de expirarea protocolului, Marocul prezintă un raport final cu privire la punerea în aplicare a sprijinului sectorial prevăzut în temeiul prezentului protocol, incluzând elementele menționate în alineatele precedente.

(8)   Cele două părți continuă monitorizarea punerii în aplicare a sprijinului sectorial, dacă este necesar, după expirarea prezentului protocol, precum și, dacă este cazul, în timpul perioadelor de suspendare a aplicării acestuia în condițiile prevăzute în prezentul protocol.

[…]”

17.

Conform considerentului (1) al acestuia, „[Uniunea] și Regatul Maroc au negociat și parafat un Acord de parteneriat în domeniul pescuitului, furnizând pescarilor din [Uniune] posibilități de pescuit în apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc”.

18.

Potrivit articolului 1 din acesta, „[Acordul privind pescuitul] se aprobă în numele [Uniunii]”.

19.

Conform considerentului (2) al acesteia, „Uniunea Europeană a negociat cu Regatul Maroc un nou protocol care acordă navelor din Uniune posibilități de pescuit în apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc în sectorul pescuitului”.

20.

Potrivit articolului 1 din aceasta, „Protocolul [din 2013] se aprobă în numele Uniunii”.

21.

Conform considerentului (2) al acestuia, „Uniunea a negociat cu Regatul Maroc un nou protocol la acordul de parteneriat care acordă navelor din Uniune posibilități de pescuit în apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc în sectorul pescuitului. Noul protocol a fost parafat la 24 iulie 2013”.

22.

Articolul 1 alineatul (1) alocă între statele membre posibilitățile de pescuit stabilite în temeiul Protocolului din 2013. Potrivit acestei alocări, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord beneficiază de o cotă de 4525 de tone în zona de pescuit pelagică industrială.

23.

Western Sahara Campaign UK (denumită în continuare „WSC”) este o organizație voluntară independentă cu sediul în Regatul Unit care are drept scop sprijinirea recunoașterii dreptului la autodeterminare al poporului din Sahara Occidentală.

24.

Aceasta a introdus două acțiuni conexe împotriva Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs (Administrația fiscală și vamală, Regatul Unit) și Secretary of State for Environment, Food and Rural Affairs (ministrul mediului, alimentației și afacerilor rurale, Regatul Unit).

25.

Administrația fiscală și vamală este pârâta din prima acțiune prin care WSC contestă tratamentul tarifar preferențial acordat produselor originare din Sahara Occidentală, certificate ca produse originare din Regatul Maroc. Ministrul mediului, alimentației și afacerilor rurale este pârâtul din cea de a doua acțiune prin care WSC contestă posibilitatea oferită ministrului prin actele contestate de a elibera licențe de pescuit în apele adiacente Saharei Occidentale.

26.

În aceste acțiuni, WSC contestă legalitatea Acordului euro‑mediteraneean de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora și Regatul Maroc, semnat la Bruxelles la 26 februarie 1996 (JO 2000, L 70, p. 2, Ediție specială, 11/vol. 73, p. 3, denumit în continuare „acordul de asociere”), și a Acordului privind pescuitul în măsura în care ele se aplică Saharei Occidentale. Potrivit WSC, aceste acorduri sunt nevalide pentru motivul că sunt contrare principiilor generale ale dreptului Uniunii și articolului 3 alineatul (5) TUE, care obligă Uniunea să respecte dreptul internațional. În acest context, WSC consideră că acordurile respective încheiate în contextul unei ocupații ilegale încalcă mai multe norme de drept internațional, inclusiv, în special, dreptul poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare, articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite, principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale și normele de drept internațional umanitar aplicabile ocupațiilor militare.

27.

Administrația fiscală și vamală și ministrul mediului, alimentației și afacerilor rurale răspund că WSC nu are calitatea de a invoca normele de drept internațional pentru a contesta validitatea acordurilor respective și că, în orice caz, acțiunile sale care urmăresc să conteste în fața instanțelor engleze politica Regatului Maroc față de Sahara Occidentală nu pot fi soluționate pe cale judiciară. Pe fond, aceștia susțin că niciun element din acordurile respective nu ar permite să se concluzioneze că Uniunea a recunoscut sau a acordat asistență încălcării unor norme imperative de drept internațional. În plus, aceștia consideră că faptul că Regatul Maroc continuă să ocupe Sahara Occidentală nu se opune încheierii cu acesta a unui acord de exploatare a resurselor naturale de pe acest teritoriu și că, în orice caz, părțile la acordurile menționate recunosc că de această exploatare trebuie să beneficieze poporul de pe acest teritoriu.

28.

În acest context, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera administrativă), Regatul Unit] consideră că „[instituțiile Uniunii] nu au întotdeauna dreptul de a nu ține seama de frontierele suverane ale unui stat terț, mai ales atunci când are loc o ocupație ilegală a teritoriului unui alt stat” ( 9 ), cu riscul încălcării principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite și a principiilor care se impun Uniunii, fiind irelevantă larga marjă de apreciere de care dispun instituțiile Uniunii în domeniul afacerilor externe.

29.

Instanța respectivă consideră că, chiar dacă Regatul Maroc susține că Sahara Occidentală face parte din teritoriul său suveran, această revendicare nu este recunoscută de comunitatea internațională în general și nici de Uniune în special. Dimpotrivă, instanța de trimitere consideră că prezența Regatului Maroc este o ocupație pe care o califică drept „ocupație continuă” ( 10 ). Prin urmare, s‑ar ridica problema dacă este legitim ca o organizație precum Uniunea, care respectă principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, să încheie cu un stat terț un acord cu privire la un teritoriu situat în afara frontierelor recunoscute ale acestui stat.

30.

În această privință, instanța amintită consideră că, deși instituțiile Uniunii nu ar săvârși o eroare vădită atunci când concluzionează că ocuparea continuă a teritoriului Saharei Occidentale de către Regatul Maroc nu se opune, în raport cu dreptul internațional, încheierii oricărui acord pentru exploatarea resurselor naturale ale teritoriului în cauză, problema de fond care se ridică este aceea dacă acordurile specifice în cauză sunt contrare anumitor principii de drept internațional și dacă s‑a ținut seama suficient de voința populației din Sahara Occidentală și a reprezentanților săi recunoscuți.

31.

Potrivit instanței menționate, există argumente pentru a concluziona că instituțiile Uniunii au săvârșit o eroare vădită de apreciere în aplicarea dreptului internațional, în sensul că acordurile respective au fost încheiate fără ca Regatul Maroc să își recunoască calitatea de putere administrantă și să respecte atât obligațiile care rezultă din articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite, cât și obligația de a sprijini autodeterminarea poporului din Sahara Occidentală.

32.

În aceste condiții, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera administrativă), Regatul Unit] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

33.

Prin Ordonanța din 23 noiembrie 2016, instanța de trimitere a admis intervenția Confédération marocaine de l’agriculture et du développement rural [Confederația marocană pentru agricultură și dezvoltare rurală] (Comader) în calitate de parte interesată la procedura pendinte în fața sa.

34.

Cererea de decizie preliminară a fost depusă la grefa Curții la 13 mai 2016. Guvernele spaniol, francez și portughez, precum și Consiliul și Comisia Europeană au depus observații scrise.

35.

Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2017, Curtea a adresat instanței de trimitere întrebări pentru a verifica dacă, ținând seama de Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), instanța de trimitere dorește să își mențină sau să își retragă prima și a doua întrebare preliminară.

36.

Prin scrisoarea din 3 februarie 2017, instanța de trimitere și‑a retras prima și a doua întrebare preliminară, considerând că un răspuns nu îi mai este necesar.

37.

Prin scrisoarea din 17 februarie 2017, Curtea a invitat părțile din cauza principală, precum și intervenienții să se exprime în fața ei cu privire la eventuala incidență a Hotărârii din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), asupra răspunsului la cea de a treia întrebare preliminară și să răspundă la o serie de întrebări în termen de trei săptămâni, ceea ce WSC, Comader, guvernele spaniol și francez ( 11 ), precum și Consiliul și Comisia au făcut.

38.

La 6 septembrie 2017, a avut loc o ședință la care WSC, Comader, guvernele spaniol și francez, precum și Consiliul și Comisia au prezentat observații orale.

39.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la validitatea Acordului privind pescuitul, astfel cum a fost aprobat prin Regulamentul nr. 764/2006 și pus în aplicare prin Protocolul din 2013 (aprobat prin Decizia 2013/785), precum și prin Regulamentul nr. 1270/2013, având în vedere, pe de o parte, articolul 3 alineatul (5) TUE, care impune Uniunii obligația de „a contribui la respectarea […] drept[ului] internațional [și] de a respecta principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite”, și, pe de altă parte, măsura în care acest acord a fost încheiat în beneficiul poporului din Sahara Occidentală, în numele acestuia, în conformitate cu dorințele sale, și/sau în urma consultării cu reprezentanții săi recunoscuți.

40.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la condițiile de invocabilitate a dreptului internațional în cadrul controlului jurisdicțional al actelor Uniunii printr‑o cerere de decizie preliminară în validitate.

41.

În opinia noastră, aceste întrebări preliminare sunt strâns legate și trebuie examinate împreună.

42.

Cea de a treia întrebare preliminară are în vedere Acordul privind pescuitul (astfel cum a fost completat prin Protocolul din 2013) și invită Curtea să se pronunțe cu privire la validitatea acestui acord internațional încheiat de Uniune. Ea face însă trimitere și la actele de aprobare și de punere în aplicare a acestui acord adoptate de Consiliu.

43.

În opinia Consiliului, Curtea nu este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la validitatea Acordului privind pescuitul, întrucât acesta, în calitate de acord internațional, nu ar fi un act adoptat de instituții în sensul articolului 267 primul paragraf litera (b) TFUE. Potrivit Consiliului, validitatea unui acord internațional încheiat de Uniune poate fi examinată doar înaintea încheierii acestuia, prin procedura de aviz instituită prin articolul 218 alineatul (11) TFUE. Cu titlu subsidiar, Consiliul, căruia i se alătură Comisia și guvernele spaniol și francez, apreciază că se poate considera că cererea de decizie preliminară privește în realitate validitatea actelor prin care s‑a aprobat încheierea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013, și anume Regulamentul nr. 764/2006 și Decizia 2013/785.

44.

În opinia noastră, această excepție de necompetență trebuie respinsă pentru următoarele motive.

45.

Potrivit articolului 267 primul paragraf litera (b) TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, „cu privire la validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile […] Uniunii”.

46.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în înțelesul acestei dispoziții, un acord internațional încheiat de Uniune constituie, „în ceea ce [o privește], un act adoptat de o instituție [a Uniunii]” în sensul articolului 267 TFUE ( 12 ). În acest temei, Curtea a avut adeseori oportunitatea de a interpreta, cu titlu preliminar, dispozițiile unor asemenea acorduri încheiate de Uniune ( 13 ), inclusiv, de altfel, Acordul privind pescuitul ( 14 ).

47.

În plus, în opinia Curții, controlul preliminar de validitate se extinde la orice act al instituțiilor „fără nicio excepție” ( 15 ), Tratatul FUE stabilind, „pe de o parte, la articolele 263 și 277 și, pe de altă parte, la articolul 267 un sistem complet de căi de atac și de proceduri menit să asigure controlul legalității actelor Uniunii, încredințându‑l instanței Uniunii” ( 16 ).

48.

În aceste condiții, acordurile internaționale încheiate de Uniune țin atât de ordinea juridică internațională, întrucât sunt încheiate cu un terț, cât și de ordinea juridică a Uniunii.

49.

Deși în ordinea juridică internațională nulitatea unui acord internațional poate interveni numai pentru unul dintre motivele enumerate limitativ la articolele 46-53 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la Viena la 23 mai 1969 ( 17 ) (denumită în continuare „Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor”), din articolul 218 alineatul (11) TFUE reiese că „[d]ispozițiile unui […] acord [încheiat de Uniune] trebuie să fie […] pe deplin compatibile cu [T]ratatele [UE și FUE] și cu principiile constituționale care decurg din acestea” ( 18 ).

50.

Pentru a evita cât mai mult posibil complicațiile juridice și de politică internațională pe care le‑ar implica incompatibilitatea cu Tratatele UE și FUE a unui acord internațional încheiat de Uniune care ar continua să fie valid în dreptul internațional, autorii tratatelor respective au creat procedura preventivă de aviz prevăzută în prezent la articolul 218 alineatul (11) TFUE.

51.

Pentru a‑și fundamenta competența de a aprecia compatibilitatea acordurilor internaționale în cadrul procedurii de aviz, Curtea s‑a întemeiat de altfel pe faptul că această competență îi este conferită, în orice caz, în conformitate cu articolele 258, 263 și 267 TFUE. Astfel, ea a statuat că „[p]roblema dacă încheierea unui anumit acord ține sau nu ține de competențele [Uniunii] și dacă, după caz, aceste competențe au fost exercitate în mod conform cu dispozițiile tratatului sunt în principiu susceptibile să fie supuse analizei Curții de Justiție, fie în mod direct, în temeiul articolului [258 TFUE] sau al articolului [263 TFUE], fie prin procedura preliminară” ( 19 ).

52.

Prin urmare, Curtea este competentă să examineze „toate aspectele de natură să provoace îndoieli cu privire la validitatea materială sau formală a acordului [internațional] în raport cu [T]ratatele [UE și FUE]” ( 20 ).

53.

În acest sens, pentru a evita complicațiile menționate mai sus, atunci când Curtea a dat un aviz negativ cu privire la compatibilitatea cu Tratatele UE și FUE a unui acord internațional „preconizat”, acesta nu poate intra în vigoare, în afară de cazul în care a fost modificat în prealabil ( 21 ). În orice caz, Curtea va putea controla ex post compatibilitatea ( 22 ) materială sau formală a acordului cu Tratatele UE și FUE în cazul în care este sesizată cu o acțiune în anulare sau cu o trimitere preliminară în validitate.

54.

Din considerațiile de mai sus rezultă că Curtea este competentă să controleze validitatea actului Consiliului prin care se aprobă încheierea unui acord internațional ( 23 ), ceea ce include controlul legalității interne a acestei decizii din perspectiva acordului în cauză ( 24 ). În acest context, Curtea poate controla legalitatea actului Consiliului (inclusiv a dispozițiilor acordului internațional a cărui încheiere o aprobă) în raport cu Tratatele UE și FUE, precum și cu principiile constituționale care decurg de aici, inclusiv respectarea drepturilor fundamentale ( 25 ) și a dreptului internațional ( 26 ), în conformitate cu articolul 3 alineatul (5) TUE.

55.

În consecință, Curtea este competentă să anuleze (în cazul unei acțiuni în anulare) sau să declare nevalidă (în cazul unei cereri de decizie preliminară) decizia Consiliului prin care se aprobă încheierea acordului internațional în discuție ( 27 ) și să declare incompatibilitatea acestui acord cu Tratatele UE și FUE, precum și cu principiile constituționale care decurg de aici.

56.

În această situație, acordul internațional continuă să fie obligatoriu pentru părți în dreptul internațional și revine instituțiilor Uniunii sarcina de a elimina incompatibilitățile dintre acest acord și Tratatele UE și FUE, precum și cu principiile constituționale care decurg de aici ( 28 ). În cazul în care eliminarea incompatibilităților este imposibilă, aceștia trebuie să denunțe acordul sau să se retragă din acordul respectiv ( 29 ), conform procedurii prevăzute la articolele 56 și 65-68 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor ( 30 ) și, în speță, la articolul 14 din Acordul privind pescuitul. În acest sens, poate fi făcută o analogie cu articolul 351 TFUE care are în vedere aceeași situație în raport cu tratatele încheiate de statele membre înaintea aderării lor la Uniune.

57.

În sfârșit, trebuie să se precizeze că principiul enunțat de Curtea Internațională de Justiție în cauza privind aurul monetar luat din Roma în 1943 ( 31 ) și vizat de cea de a patra întrebare preliminară, potrivit căruia această instanță nu își poate exercita competența de a soluționa un diferend între două state atunci când, pentru a proceda astfel, trebuie să examineze comportamentul unui stat terț care nu este parte la procedură ( 32 ), nu este, după cum susțin Consiliul și Comisia, relevant în speță. Astfel, acest principiu, care figurează în Statutul Curții Internaționale de Justiție, nu există în Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și, în orice caz, nu ar putea exista în dreptul Uniunii, întrucât ar exclude din oficiu posibilitatea de a controla compatibilitatea cu Tratatele UE și FUE a acordurilor internaționale încheiate de Uniune, fără participarea la procedura în fața sa a statului terț care a semnat acordul cu Uniunea.

58.

Având în vedere aceste considerații, întrebările preliminare urmăresc să stabilească:

59.

Ulterior, ne vom referi la toate aceste acte ca fiind „actele contestate”.

60.

Atât în opinia părților din litigiul principal, cât și în opinia intervenienților în fața Curții, actele contestate sunt aplicabile teritoriului Saharei Occidentale și apelor adiacente acestuia. Totuși, constatarea amintită nu reiese în mod evident din textul Acordului privind pescuitul și al Protocolului din 2013. Astfel, niciuna dintre dispozițiile lor nu menționează în mod expres Sahara Occidentală.

61.

Prin urmare, trebuie să se examineze mai întâi dacă actele contestate se aplică Saharei Occidentale, întrucât, în caz contrar, validitatea lor nu ar putea fi contestată în raport cu normele invocate de instanța de trimitere și de WSC ( 35 ).

62.

În opinia noastră, o interpretare a Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 conformă cu normele de interpretare a tratatelor enunțate la articolul 31 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor conduce la concluzia că acestea sunt aplicabile teritoriului Saharei Occidentale și apelor adiacente acestuia, pentru următoarele motive.

63.

Potrivit articolului 31 alineatul 1 din convenția respectivă, „[u]n tratat trebuie să fie interpretat cu bună‑credință potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului său”. Conform alineatului 2 al acestui articol, „contextul cuprinde, în afară de text, preambul și anexe[,] orice acord în legătură cu tratatul și care a intervenit între părți cu prilejul încheierii tratatului”. Prin urmare, contextul cuprinde Protocolul din 2006 care nu mai este în vigoare, însă al cărui conținut era în esență identic cu cel al Protocolului din 2013.

64.

Articolul 31 alineatul 3 din convenția menționată impune de asemenea să se țină seama, odată cu contextul, printre altele, „de orice acord ulterior intervenit între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor sale”. În consecință, pentru interpretarea domeniului de aplicare al Acordului privind pescuitul trebuie să se țină seama de dispozițiile relevante din Protocolul din 2013.

65.

În speță, în conformitate cu articolul 11 din Acordul privind pescuitul, acesta se aplică, în ceea ce privește Regatul Maroc, „teritoriului Marocului și apelor aflate sub jurisdicție marocană”. Articolul 2 litera (a) din acest acord definește termenii „zonă de pescuit marocană” în care se efectuează exploatarea piscicolă prevăzută de acordul respectiv ca fiind „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc” ( 36 ).

66.

Acești termeni sunt specificați în apendicele 2 și 4 ale anexei la Protocolul din 2013. La cererea Curții, Comisia a prezentat șase hărți care demonstrează întinderea zonelor de pescuit în conformitate cu specificațiile date în aceste apendice:

67.

Astfel cum reiese din aceste hărți, zona de pescuit nr. 3 (cat. 3: pescuit artizanal în sud) se extinde la sud de paralela 30°40’00”N și dincolo de 3 mile marine; zona de pescuit nr. 4 (cat. 4: pescuit demersal) se extinde la sud de paralela 29°N și dincolo de izobata de 200 de metri pentru traulere și dincolo de 12 mile marine pentru navele cu paragate; zona de pescuit nr. 5 (cat. 5: pescuitul de ton) acoperă toată zona atlantică a Marocului dincolo de 3 mile marine, cu excepția perimetrului de protecție situat în estul liniei care unește punctele 33°30’N/7°35’V și 35°48’N/6°20’V, iar zona de pescuit nr. 6 (cat. 6: pescuit pelagic industrial) se extinde la sud de paralela 29°N și dincolo de 15 mile marine pentru traulerele frigorifice și dincolo de 8 mile marine pentru traulerele RSW ( 37 ).

68.

În ceea ce privește această ultimă zonă de pescuit, din procesul‑verbal al celei de a treia comisii mixte a Acordului privind pescuitul, care s‑a reunit la Bruxelles la 17 și la 18 martie 2008, reiese că Uniunea și Regatul Maroc au convenit că activitatea acestei zone putea opera numai la sud de paralela 26°07’N. Astfel, capitolul III al anexei la Protocolul din 2013, precum și apendicele 4 al acestei anexe permit Regatului Maroc să modifice în mod unilateral aceste coordonate geografice cu condiția să comunice Comisiei orice modificare cu o lună înainte.

69.

Limita meridională a acestor zone de pescuit nu este specificată nici în Acordul privind pescuitul, nici în Protocolul din 2013 ( 38 ). Dat fiind că frontiera dintre Sahara Occidentală și Regatul Maroc se situează la paralela 27°42’N (Pointe Stafford) ( 39 ), doar zona de pescuit nr. 6 acoperă, prin acordul ulterior dintre Uniune și Regatul Maroc, în mod explicit apele adiacente Saharei Occidentale. Totuși, din hărțile prezentate de Comisie rezultă că zonele de pescuit nr. 3-5 merg până la frontiera maritimă dintre Republica Islamică Mauritania și Sahara Occidentală, acoperind astfel apele adiacente acesteia din urmă.

70.

Pe de altă parte, cantitățile de capturi pentru fiecare zonă de pescuit furnizate de Comisie cu ocazia ședinței confirmă că Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 se aplică aproape exclusiv apelor adiacente Saharei Occidentale ( 40 ). Conform cifrelor oferite de Comisie, capturile efectuate doar în zona de pescuit nr. 6 reprezintă aproximativ 91,5 % din capturile totale efectuate în cadrul Acordului privind pescuitul și al Protocolului din 2013. Aceasta demonstrează în mod clar că aplicarea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 apelor adiacente Saharei Occidentale este exact ceea ce părțile au urmărit încă de la început.

71.

În ceea ce privește aplicarea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 pe uscat, articolul 3 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) din Protocolul din 2013 prevede că o parte a contribuției financiare plătite de Uniune Regatului Maroc și echivalentă cu 14 milioane de euro se plătește ca sprijin pentru politica sectorială în domeniul pescuitului din Regatul Maroc, ceea ce, în opinia Consiliului și a Comisiei, include investiții în infrastructură efectuate pe teritoriul Saharei Occidentale. În plus, capitolul X din anexa la Protocolul din 2013 prevede că o parte din capturi trebuie debarcată în porturile marocane, ceea ce, în opinia Consiliului și a Comisiei, include porturile Saharei Occidentale. În sfârșit, de Acordul privind pescuitul și de Protocolul din 2013 trebuie, în opinia Consiliului și Comisiei, să beneficieze poporul din Sahara Occidentală, ceea ce constituie în sine o aplicare pe uscat a acestui acord și a acestui protocol.

72.

În al doilea rând, constatarea că Acordul privind pescuitul se aplică Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia este susținută de geneza sa. Astfel, după cum arată Comisia, Acordul privind pescuitul are la bază acordurile privind pescuitul încheiate cu Regatul Maroc de Regatul Spaniei înainte de aderarea sa la Uniune ( 41 ) care vizau apele adiacente Saharei Occidentale ca ape aflate sub jurisdicție marocană ( 42 ). Subliniem de asemenea că acordurile privind pescuitul încheiate între Uniune și Regatul Maroc începând cu anul 1988 au condus deja la mai multe cauze referitoare la pescuitul în apele adiacente Saharei Occidentale ( 43 ). În acest sens, apreciem că, la fel ca predecesoarele lor, Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 nu fac decât să reia și să ducă mai departe activitățile de pescuit ale Regatului Spaniei deja existente în apele adiacente Saharei Occidentale înainte de aderarea la Uniune a acestui stat membru.

73.

În al treilea și ultimul rând, articolul 31 alineatul 4 din convenția menționată acordă o importanță primordială intenției părților, precizând că „[u]n termen va fi înțeles într‑un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenția părților”. În opinia noastră, intenția Uniunii și a Regatului Maroc era ca Acordul privind pescuitul să se aplice Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia ca ape aflate sub suveranitate sau jurisdicție marocană. În 1976, Regatul Maroc a anexat partea din Sahara Occidentală care se află la nord de linia dreaptă care pornește de la punctul de intersecție a coastei atlantice cu paralela 24°N și se îndreaptă spre punctul de intersecție a paralelei 23°N cu meridianul 13°V ( 44 ), în conformitate cu Convenția privind trasarea frontierei de stat stabilite între Republica Islamică Mauritania și Regatul Maroc, încheiată la Rabat la 14 aprilie 1976 ( 45 ). Anexarea Saharei Occidentale de către Regatul Maroc a fost completată în anul 1979 prin alăturarea părții meridionale a Saharei Occidentale ( 46 ) pe care această convenție o acordase Republicii Islamice Mauritania. Regatul Maroc consideră astfel că Sahara Occidentală ține de suveranitatea sa și, în consecință, că apele adiacente acesteia intră în domeniul de aplicare al Acordului privind pescuitul și al Protocolului din 2013.

74.

În ceea ce privește Uniunea, reiese în mod clar din declarațiile efectuate de mai multe state membre în cadrul Consiliului la momentul aprobării Protocolului din 2013 că atât acesta, cât și Acordul privind pescuitul se aplică Saharei Occidentale ( 47 ). Acesta era de altfel motivul pentru care, astfel cum explică instanța de trimitere și Comisia, Parlamentul European blocase, într‑o primă etapă, renegocierea protocolului de stabilire a posibilităților de pescuit și contribuția financiară prevăzute de Acordul privind pescuitul. Pentru același motiv, Regatul Danemarcei și Regatul Suediei au votat împotriva aprobării încheierii acestui protocol, Regatul Țărilor de Jos ( 48 ), Republica Finlanda și Regatul Unit s‑au abținut, iar Republica Federală Germania, Irlanda, precum și Republica Austria au exprimat rezerve ( 49 ).

75.

În acest context, spre deosebire de Acordul de asociere care a făcut obiectul Hotărârii din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), ni se pare că intenția părților este stabilită în mod vădit: Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 sunt aplicabile Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia. Prin urmare, revine Curții sarcina de a examina dacă respectiva intenție, pusă în aplicare prin actele contestate, afectează legalitatea acestora din perspectiva articolului 3 alineatul (5) TUE și a normelor de drept internațional invocate de WSC.

76.

Argumentația WSC urmărește în esență să repună în discuție actele contestate din două perspective. În primul rând, WSC susține că Uniunea nu poate încheia în mod legal cu Regatul Maroc acorduri aplicabile teritoriului Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia. În al doilea rând, chiar presupunând că Uniunea poate încheia în mod legal asemenea acorduri, WSC susține că actele contestate sunt, în ceea ce privește conținutul lor, nevalide în raport cu articolul 3 alineatul (5) TUE și cu dreptul internațional. Pentru nevoile argumentației sale, WSC invocă mai multe norme de drept internațional, dreptul popoarelor la autodeterminare, articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite, principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale și dreptul internațional umanitar în măsura în care normele sale vizează încheierea acordurilor internaționale aplicabile teritoriilor ocupate și exploatarea resurselor lor naturale. La ședință, WSC a precizat că nu contesta validitatea actelor contestate din perspectiva dreptului internațional al mării.

77.

În acest context, pe baza principiilor enunțate în Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864), ministrul mediului, alimentației și afacerilor rurale, Comader, guvernele spaniol, francez și portughez, Consiliul, precum și Comisia contestă posibilitatea WSC de a invoca aceste norme de drept internațional.

78.

Trebuie reamintit că, potrivit punctelor 51-55 din Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864), invocabilitatea normelor de drept internațional convențional este supusă următoarelor condiții: acestea trebuie să fie obligatorii pentru Uniune, conținutul lor trebuie să fie necondiționat și suficient de precis și, în sfârșit, natura și economia acestora nu trebuie să se opună controlului jurisdicțional al actului contestat.

79.

Potrivit punctelor 101-103 și 107 din Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864), invocabilitatea normelor de drept internațional cutumiar este supusă următoarelor condiții: acestea trebuie să poată pune în discuție competența Uniunii de a adopta actul contestat, iar acesta din urmă trebuie să poată afecta drepturile conferite justițiabilului de dreptul Uniunii sau să poată crea în privința sa obligații în temeiul acestui drept.

80.

În opinia noastră, în cazul în care particularii trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea invoca normele de drept internațional în cadrul controlului jurisdicțional al actelor Uniunii, principiile enunțate în această hotărâre nu sunt transpozabile automat în prezenta cauză. Astfel, aceste principii vizează controlul jurisdicțional al actelor unilaterale de drept derivat pur interne (regulamente, directive etc.) ( 50 ), în timp ce, după cum arată Comisia ( 51 ), prezenta cauză ridică problema diferită a validității unui acord internațional încheiat de Uniune prin actul de aprobare a încheierii acestuia (drept derivat convențional) ( 52 ).

81.

În această privință, trebuie amintit că calitatea de membru al Organizației Națiunilor Unite (ONU) este rezervată statelor ( 53 ). Nefiind membru al ONU, Uniunea nu este parte la Statutul Curții Internaționale de Justiție, astfel cum prevede pentru membrii ONU articolul 93 din Carta Organizației Națiunilor Unite. În plus, articolul 34 din Statutul Curții Internaționale de Justiție limitează la state posibilitatea de a se prezenta în fața acesteia.

82.

Rezultă că controlul acțiunii externe a Uniunii nu este de competența unei instanțe internaționale, nici chiar cea a Curții Internaționale de Justiție. În consecință, chiar și în ipoteza în care acțiunea sa ar încălca normele imperative de drept internațional în sensul articolului 53 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor sau obligațiile de drept internațional cutumiar denumite „erga omnes” ( 54 ), nicio instanță internațională nu ar fi competentă să se pronunțe cu privire la o asemenea încălcare.

83.

Cu toate acestea, anumite acorduri internaționale permit Uniunii „[să] se supun[ă] deciziilor unei instanțe create sau desemnate în temeiul unor astfel de acorduri, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor acestora”, posibilitate recunoscută de jurisprudența Curții ( 55 ).

84.

Nu aceasta este situația Acordului privind pescuitul al cărui articol 13, intitulat „Soluționarea litigiilor”, prevede că „[p]ărțile contractante se consultă cu privire la orice litigiu privind interpretarea sau aplicarea prezentului acord”. Întrucât nu a creat o instanță independentă și imparțială, competentă să soluționeze eventualele litigii generate în cadrul Acordului privind pescuitul, soluționarea lor depinde de bunăvoința părților, fiecare dintre ele având posibilitatea, așadar, de a o bloca cu ușurință ( 56 ).

85.

Prin urmare, dacă, prin definiție, Curtea este singura instanță competentă să controleze acțiunea externă a Uniunii și să verifice dacă această acțiune contribuie „la respectarea strictă […] [a] dreptului internațional [și la] respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite” ( 57 ), nu este nicidecum surprinzător că ea a statuat că „exercitarea competențelor acordate instituțiilor [Uniunii] în domeniul internațional nu se poate sustrage de la controlul jurisdicțional de validitate” ( 58 ).

86.

În acest context, deși particularii trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea invoca dreptul internațional în vederea contestării compatibilității unui acord internațional încheiat de Uniune cu articolul 3 alineatul (5) TUE, aceste condiții nu pot fi de natură să facă imposibil în practică un control jurisdicțional efectiv al acțiunii externe a Uniunii.

87.

Or, aceasta ar fi, în opinia noastră, situația în cazul în care principiile enunțate în ipoteza avută în vedere în Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864), ar fi transpuse ca atare controlului de validitate cu privire la actele contestate.

88.

Astfel, anumite norme de drept internațional invocate în prezenta cauză sunt atât norme de drept cutumiar, cât și norme de drept convențional, întrucât au fost codificate în mai multe tratate și convenții internaționale, în timp ce alte norme, precum dreptul la autodeterminare, fac parte din dreptul internațional general ( 59 ) și, în această calitate, nu țin exclusiv de dreptul internațional convențional sau cutumiar a cărui invocabilitate a fost examinată de Curte în Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864).

89.

În plus, deși Curtea a stabilit condiții de invocabilitate diferite de cele de drept internațional convențional în scopul de a nu exclude din oficiu invocabilitatea normelor de drept internațional cutumiar, ar fi contrar aceluiași obiectiv, astfel cum propun ministrul mediului, alimentației și afacerilor rurale, guvernele spaniol, francez și portughez, precum și Consiliul și Comisia, să se supună invocabilitatea normelor de drept internațional general condițiilor de invocabilitate a normelor de drept internațional cutumiar, în cazul în care ele îndeplinesc condițiile de invocabilitate enunțate pentru normele de drept internațional convențional.

90.

O asemenea soluție ar exclude din oficiu invocabilitatea pentru particulari a unor norme, esențiale totuși, de drept internațional, precum normele imperative de drept internațional general sau obligațiile de drept internațional denumite „erga omnes”, pentru următoarele motive.

91.

Mai întâi, conform primei condiții de invocabilitate a normelor de drept internațional cutumiar reținute de Curte în cazul în care actul contestat este un act de drept derivat unilateral pur intern, normele invocate trebuie să poată pune în discuție competența Uniunii de a adopta acest act. Amintim că în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864), precum și în cauzele în care s‑au pronunțat hotărârile citate la punctul 107 din această hotărâre se punea în discuție competența Uniunii de a adopta actul contestat, despre care se susținea că produce efecte extrateritoriale.

92.

În prezenta cauză, nicio persoană nu contestă competența ( 60 ) Uniunii de a încheia Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 sau de a adopta Regulamentul nr. 764/2006, Decizia 2013/785 și Regulamentul nr. 1270/2013. Dimpotrivă, WSC contestă compatibilitatea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 cu dreptul primar al Uniunii, precum și legalitatea internă a Regulamentului nr. 764/2006, a Deciziei 2013/785 și a Regulamentului nr. 1270/2013. Ar fi absurd să se limiteze controlul actelor contestate exclusiv la problema competenței Uniunii și să se excludă din oficiu controlul lor material din perspectiva normelor celor mai importante de drept internațional care sunt invocate în prezenta cauză.

93.

În continuare, aplicarea celei de a doua condiții de invocabilitate a normelor de drept internațional cutumiar în cadrul unei cauze precum cea în discuție se dovedește chiar mai problematică. Potrivit acestei condiții, actul contestat trebuie să poată afecta drepturile conferite justițiabilului de dreptul Uniunii sau să poată crea în privința sa obligații în raport cu acest drept ( 61 ).

94.

În speță, actele contestate conferă drepturi și obligații doar Uniunii și Regatului Maroc. Astfel, nu vedem nicio dispoziție în aceste acte care ar crea drepturi sau obligații în privința particularilor, alții decât, eventual (însă avem îndoieli), armatorii Uniunii ale căror nave dețin o licență de pescuit eliberată în cadrul Acordului privind pescuitul. Prin urmare, chiar presupunând că o categorie de particulari poate iniția controlul jurisdicțional cu privire la actele contestate conform acestei condiții, ea ar fi formată exclusiv din cei care beneficiază de pe urma Acordului privind pescuitul și care, prin urmare, nu au niciun interes să îl conteste în justiție.

95.

În sfârșit, de ce să limităm controlul jurisdicțional „la a stabili dacă, prin adoptarea actului în cauză, instituțiile Uniunii au săvârșit erori vădite de apreciere cu privire la condițiile de aplicare a acestor principii” ( 62 ), atunci când respectivele principii prezintă „același nivel de precizie ca o dispoziție a unui acord internațional” ( 63 ) ca urmare a codificării lor?

96.

În concluzie asupra acestui aspect, considerăm că, în cadrul controlului jurisdicțional cu privire la acordurile internaționale încheiate de Uniune, precum și cu privire la actele Uniunii care aprobă sau pun în aplicare asemenea acorduri, invocabilitatea normelor de drept internațional trebuie să fie supusă desigur anumitor condiții, însă independent de apartenența lor formală la una sau la mai multe surse de drept internațional, conform clasificării stabilite la articolul 38 alineatul (1) din Statutul Curții Internaționale de Justiție. Aceste condiții sunt cele enunțate la punctele 53-55 din Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864), potrivit cărora norma invocată, al cărei conținut trebuie să fie necondiționat și suficient de precis și, în sfârșit, a cărei natură și economie nu se opun controlului jurisdicțional al actului contestat, trebuie să fie obligatorie pentru Uniune.

97.

Cu referire la aceste principii, vom examina invocabilitatea normelor de drept internațional invocate de WSC, care sunt relevante în prezenta cauză.

98.

Prin actele contestate, Uniunea a încheiat cu Regatul Maroc și a pus în aplicare un acord internațional care prevede exploatarea de către Uniune a resurselor piscicole ale Saharei Occidentale. În acest context, vom examina invocabilitatea normelor de drept internațional care ar putea pune în discuție atât încheierea cu Regatul Maroc a unui acord internațional aplicabil Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia, cât și exploatarea resurselor naturale ale teritoriului respectiv. În aceste condiții, luăm în considerare că Regatul Maroc se consideră suveranul Saharei Occidentale, că, din punctul de vedere al Uniunii, Regatul Maroc este puterea administrantă de facto a Saharei Occidentale și că, în opinia instanței de trimitere și a WSC, acesta este puterea ocupantă a Saharei Occidentale.

99.

Considerăm de la bun început că dreptul la autodeterminare nu este supus condițiilor de invocabilitate a normelor de drept internațional, întrucât face parte din drepturile omului.

100.

Astfel cum a statuat Curtea la punctele 284 și 285 din Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461), respectarea drepturilor omului constituie o condiție a legalității actelor Uniunii și că nu pot fi admise în ordinea juridică a Uniunii măsuri incompatibile cu respectarea acestora. Astfel, obligațiile impuse de un acord internațional nu pot avea ca efect să aducă atingere principiilor constituționale ale Tratatelor UE și FUE, precum articolul 3 alineatul (5) TUE și articolul 21 TUE, potrivit cărora acțiunea externă a Uniunii trebuie să respecte drepturile omului. Prin urmare, revine Curții sarcina de a asigura această respectare în cadrul sistemului complet de căi de atac instituite de Tratatele UE și FUE.

101.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, „drepturile fundamentale sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de Curte. În acest scop, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile oferite de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau au aderat” ( 64 ).

102.

Toate statele membre (și Regatul Maroc) sunt părți la Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (PIDESC) ( 65 ) și la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP) ( 66 ), semnate la New York la 16 decembrie 1966, al căror articol 1 comun prevede următoarele:

„1.   Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală.

2.   Pentru a‑și înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogățiile și de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligațiilor care decurg din cooperarea economică internațională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, și din dreptul internațional. În niciun caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.

3.   Statele părți la prezentul pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării de teritorii neautonome și de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele și să respecte acest drept, în conformitate cu dispozițiile Cartei Națiunilor Unite.” ( 67 )

103.

În plus, titlul VIII din Actul final de la Helsinki din 1975, intitulat „Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”, la care se referă articolul 21 alineatul (2) litera (c) TUE și la care toate statele membre sunt părți, consacră dreptul la autodeterminare în termeni aproape identici cu cei ai articolului 1 comun din PIDESC și din PIDCP. Acest titlu prevede următoarele:

„Statele participante vor respecta egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele, acționând în mod permanent în conformitate cu scopurile și principiile Cartei [Organizației] Națiunilor Unite și cu normele corespunzătoare ale dreptului internațional, inclusiv cele care se referă la integritatea teritorială a statelor.

În virtutea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, toate popoarele au în permanență dreptul, în deplină libertate, de a determina așa cum doresc și atunci când doresc statutul lor politic intern și extern, fără niciun amestec din afară și de a înfăptui conform voinței lor dezvoltarea lor politică, economică, socială și culturală.

Statele participante reafirmă importanța universală a respectării și exercitării efective a egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele pentru dezvoltarea de relații prietenești între ele ca și între toate statele; ele reamintesc, de asemenea, importanța eliminării oricărei forme de încălcare a acestui principiu.”

104.

Prin urmare, dreptul la autodeterminare este un drept al omului care a fost recunoscut ca atare de mai multe instanțe și instrumente internaționale, precum și de doctrină ( 68 ). Potrivit Curții Internaționale de Justiție, beneficiarii acestui drept sunt popoarele de pe teritoriile neautonome în sensul articolului 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite și cele care sunt supuse „subjugării” ( 69 ), dominației sau exploatării străine ( 70 ).

105.

În orice caz, ca normă de drept internațional general ( 71 ) și ca obligație erga omnes ( 72 ) care este codificată în mai multe instrumente internaționale convenționale ( 73 ), dreptul la autodeterminare îndeplinește criteriile de invocabilitate enunțate la punctul 96 din prezentele concluzii, și anume este obligatoriu pentru Uniune, conținutul său este necondiționat și suficient de precis, iar natura și economia sa nu se opun controlului jurisdicțional al actelor contestate.

106.

Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), Uniunea este ținută de dreptul la autodeterminare care este un drept opozabil erga omnes, precum și unul dintre principiile esențiale ale dreptului internațional ( 74 ). În acest scop, „[el] face parte dintre normele de drept internațional aplicabile în relațiile dintre Uniune și Regatul Maroc” ( 75 ).

107.

Astfel, dreptul la autodeterminare este consacrat la articolul 1 alineatul (2) din Carta Organizației Națiunilor Unite ( 76 ). Or, articolul 3 alineatul (5) TUE, articolul 21 alineatul (1) TUE, articolul 21 alineatul (2) literele (b) și (c) TUE, articolul 23 TUE și articolul 205 TFUE obligă Uniunea să respecte principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Declarația nr. 13 cu privire la politica externă și de securitate comună, anexată la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007, enunță că „Uniunea Europeană și statele sale membre trebuie să respecte în continuare obligațiile care decurg din dispozițiile Cartei Organizației Națiunilor Unite” ( 77 ).

108.

În plus, dreptul la autodeterminare figurează printre principiile Actului final de la Helsinki la care se referă articolul 21 alineatul (2) litera (c) TUE ( 78 ).

109.

În sfârșit, astfel cum reiese din articolul 1 din Protocolul din 2013, punerea sa în aplicare este supusă respectării principiilor democratice și drepturilor omului, ceea ce include respectarea dreptului popoarelor la autodeterminare.

110.

Astfel cum a statuat Curtea la punctul 55 din Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții (C‑366/10, EU:C:2011:864), „[această] condiție este îndeplinită atunci când dispoziția invocată conține o obligație clară și precisă care nu este condiționată, în privința executării sau a efectelor sale, de intervenția niciunui act ulterior”.

111.

După cum rezultă din cuprinsul punctelor 90, 92 și 93 din Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), în care Curtea a aplicat acest drept Saharei Occidentale și poporului acesteia, fără a exprima nicio îndoială cu privire la conținutul sau la întinderea sa, dreptul la autodeterminare îndeplinește această condiție.

112.

Faptul că Curtea Internațională de Justiție a statuat că construirea unui zid de către Israel pe teritoriul Cisiordaniei constituie o încălcare a dreptului poporului palestinian la autodeterminare, întrucât ar echivala cu o anexare de facto ( 79 ), demonstrează că este vorba despre un drept al cărui conținut este suficient de clar și de precis pentru a fi aplicat.

113.

Astfel, conținutul său este suficient de detaliat în mai multe instrumente.

114.

În această privință, Curtea Internațională de Justiție a întemeiat pe articolul 1 alineatul 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite existența unui „drept la independență în beneficiul popoarelor de pe teritoriile neautonome și de pe cele care erau supuse subjugării, dominației sau exploatării străine” ( 80 ).

115.

Conținutul acestui drept este precizat la articolul 1 comun din PIDESC și din PIDCP ( 81 ), iar modalitățile punerii sale în aplicare sunt detaliate în mai multe rezoluții ale Adunării Generale a ONU, printre care figurează Rezoluțiile 1514 (XV), 1541 (XV) și 2625 (XXV) la care Curtea Internațională de Justiție s‑a referit adeseori ( 82 ).

116.

În această privință, Rezoluția 1514 (XV) prevede următoarele:

[…]

[…]”

117.

Rezoluția 1541 (XV) stabilește principiile care trebuie să orienteze puterile administrante în exercitarea obligațiilor lor care decurg din articolul 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite. Trebuie notat că principiul VI prevede că dreptul la autodeterminare este considerat ca fiind exercitat atunci când teritoriul neautonom devine stat independent și suveran sau atunci când se asociază în mod liber cu un stat independent sau se integrează într‑un stat independent.

118.

În ceea ce privește integrarea într‑un stat independent, principiul IX litera b) prevede că „[i]ntegrarea trebuie să rezulte din dorința liber exprimată a populațiilor de pe teritoriu, pe deplin conștiente de modificarea statutului lor, consultarea efectuându‑se conform metodelor democratice și larg difuzate, aplicate imparțial și întemeiate pe sufragiul universal al adulților. [ONU] va putea, atunci când consideră necesar, să controleze aplicarea acestor metode”.

119.

În sfârșit, Rezoluția 2625 (XXV) conține declarația privind principiile dreptului internațional referitoare la relațiile de prietenie și la cooperarea dintre state în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite. Cu titlul „Principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele”, această rezoluție impune tuturor statelor „obligația de a favoriza, împreună cu alte state sau separat, realizarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a dispune de ele însele, în conformitate cu dispozițiile Cartei Organizației Națiunilor Unite”.

120.

Aceasta impune de asemenea statelor „obligația de a se abține să recurgă la orice măsură coercitivă care ar priva popoarele menționate mai sus în formularea prezentului principiu de dreptul lor de a dispune de ele însele, de libertatea lor și de independența lor”.

121.

În ceea ce privește în special teritoriile neautonome, precum Sahara Occidentală, rezoluția menționată prevede că acestea au „un statut separat și distinct de cel al teritoriului statului care îl administrează; acest statut separat și distinct în temeiul Cartei [Organizației Națiunilor Unite] există atât timp cât poporul […] din teritoriul neautonom nu își exercită dreptul de a dispune de el însuși în conformitate cu [c]arta și în special cu scopurile și cu principiile acesteia” ( 83 ).

122.

În sfârșit, în dispozițiile sale generale, Rezoluția 2625 (XXV) declară că „[p]rincipiile [c]artei care sunt înscrise în prezenta [d]eclarație constituie principii fundamentale de drept internațional și solicită în consecință tuturor statelor să se inspire din aceste principii în conduita lor internațională și să‑și dezvolte relațiile reciproce pe baza respectării stricte a principiilor respective”.

123.

Din considerațiile de mai sus rezultă că dreptul la autodeterminare nu este condiționat, în ceea ce privește executarea sa sau efectele sale, de adoptarea vreunui act ulterior.

124.

În speță, astfel cum a statuat Curtea Internațională de Justiție și Curtea, poporul din Sahara Occidentală beneficiază de dreptul la autodeterminare ( 84 ).

125.

La punctul 89 din Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), Curtea a statuat că „Tribunalul trebuia să […] ia în considerare [dreptul la autodeterminare]” în cadrul acțiunii în anularea acordului de asociere introduse de Frontul Polisario. Reiese că natura și economia acestui drept nu se opun controlului jurisdicțional al actelor Uniunii.

126.

Astfel, articolul 103 din Carta Organizației Națiunilor Unite prevede că, „[î]n caz de conflict între obligațiile membrilor Națiunilor Unite decurgând din prezenta [c]artă și obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional, vor prevala obligațiile decurgând din prezenta [c]artă”.

127.

În plus, potrivit Curții Internaționale de Justiție, „dreptul popoarelor de a dispune de ele însele […] este un drept opozabil erga omnes” ( 85 ). Aceasta presupune că „asemenea obligații, prin chiar natura lor, «privesc toate statele» și, «[a]vând în vedere importanța drepturilor în discuție, se poate considera că toate statele au un interes juridic ca aceste drepturi să fie protejate»” ( 86 ). În acest sens, Curtea Internațională de Justiție a statuat că „toate statele au obligația de a nu recunoaște situația ilicită care decurge din [încălcarea unei obligații erga omnes]. Acestea au de asemenea obligația de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea situației create prin această [încălcare]. Pe de altă parte, revine tuturor statelor obligația de a asigura, cu respectarea Cartei Organizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional, eliminarea obstacolelor, rezultate din [încălcare], privind exercitarea de către poporul [în cauză, în speță poporul palestinian,] a dreptului său la autodeterminare” ( 87 ).

128.

În sfârșit, dreptul la autodeterminare este citat adeseori ca normă imperativă de drept internațional a cărui încălcare poate conduce la nulitatea unui tratat internațional în conformitate cu articolul 53 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor ( 88 ). Trebuie să se sublinieze că, în cadrul procedurii de aviz consultativ în fața Curții Internaționale de Justiție în cauza privind Sahara Occidentală, Regatul Spaniei a recunoscut că dreptul la autodeterminare constituia în sine o normă imperativă de drept internațional ( 89 ), în timp ce Regatul Maroc a recunoscut calitatea de normă imperativă principiului decolonizării, autodeterminarea ( 90 ) fiind una dintre modalitățile sale.

129.

Decurge de aici că, departe de a se opune unui control jurisdicțional, economia și natura dreptului la autodeterminare impun Curții obligația de a verifica dacă, prin actele contestate, Uniunea a respectat acest drept, nu a recunoscut o situație ilicită care decurge dintr‑o încălcare a acestui drept și nu a acordat ajutor sau asistență pentru menținerea unei asemenea situații ( 91 ).

130.

Principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale garantează dreptul suveran al fiecărui stat și al fiecărui popor de a dispune liber de bogățiile și de resursele naturale de pe teritoriul său în interesul dezvoltării naționale și al bunăstării poporului său ( 92 ). Acesta este un principiu de drept internațional cutumiar ( 93 ), care este obligatoriu ca atare pentru Uniune.

131.

După cum a observat secretarul general adjunct pentru afaceri juridice al ONU, consilierul juridic Hans Corell, în scrisoarea din data de 29 ianuarie 2002, adresată președintelui Consiliului de Securitate al ONU, „întinderea și incidențele juridice precise [ale principiului suveranității permanente asupra resurselor naturale] rămân discutabile” ( 94 ).

132.

Astfel, avizul său juridic atestă această dificultate, întrucât utilizează diferiți termeni pentru a caracteriza ceea ce este o exploatare a resurselor naturale în beneficiul poporului de pe teritoriul neautonom. Astfel, acesta se referă la o exploatare care nu se efectuează „în pofida nevoilor și intereselor populației [de pe teritoriul neautonom], fără ca ea să beneficieze de acestea” ( 95 ) sau la o exploatare „în beneficiul popoarelor [de pe teritoriile neautonome], în numele lor, sau prin consultare cu reprezentanții lor” ( 96 ) și concluzionează că o exploatare nu poate fi efectuată „contrar intereselor și voinței poporului [de pe teritoriul neautonom]” ( 97 ).

133.

În aceste condiții, în pofida variației terminologice, este cert că, cel puțin, exploatarea resurselor naturale trebuie efectuată în beneficiul poporului de pe teritoriul neautonom, ceea ce este suficient pentru a atribui acestui criteriu privind principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale un caracter suficient de clar și de precis.

134.

De asemenea, acesta este în măsură să constituie temeiul unui control jurisdicțional al actelor contestate. Astfel, Parlamentul blocase inițial adoptarea protocolului încheiat în final în anul 2013, considerând că nu prevedea garanții suficiente pentru a asigura că exploatarea piscicolă a resurselor naturale ale Saharei Occidentale de către navele Uniunii ar fi efectuată în beneficiul poporului de pe acest teritoriu. În plus, Consiliul și Comisia admit că criteriul beneficiului pentru poporul din Sahara Occidentală este o condiție de legalitate a acordurilor, încheiate între Uniune și Regatul Maroc, care au în vedere acest teritoriu.

135.

În opinia instanței de trimitere, a WSC, precum și a administrației fiscale și vamale și a ministrului mediului, alimentației și afacerilor rurale, prezența Regatului Maroc în Sahara Occidentală este o ocupație ( 98 ).

136.

În această privință, subliniem că problema dacă Regatul Maroc este sau nu este puterea ocupantă a Saharei Occidentale și dacă acesta a încheiat Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 în această calitate este o problemă de interpretare a dreptului internațional căreia nu i se aplică condițiile de invocabilitate din dreptul Uniunii.

137.

Cu toate acestea, dacă Regatul Maroc este puterea ocupantă a Saharei Occidentale (problemă la care vom reveni ulterior ( 99 )), normele de drept internațional umanitar, codificate în regulamentul anexat la Convenția de la Haga din 18 octombrie 1907 referitoare la legile și la obiceiurile războiului terestru (denumit în continuare „Regulamentul de la Haga din 1907”) și în Convenția de la Geneva din 12 august 1949 privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război (denumită în continuare „Convenția IV de la Geneva”) care privesc încheierea acordurilor internaționale aplicabile teritoriului ocupat (articolul 43 din Regulamentul de la Haga din 1907 și articolul 64 al doilea paragraf din Convenția IV de la Geneva) și exploatarea resurselor naturale ale acestui teritoriu (articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907), trebuie să poată fi invocate.

138.

Astfel, aceste dispoziții îndeplinesc, așadar, criteriile de invocabilitate a dreptului internațional enunțate la punctul 96 din prezentele concluzii.

139.

În primul rând, dispozițiile Regulamentului de la Haga din 1907 și ale Convenției IV de la Geneva constituie principii imperative și opozabile erga omnes de drept internațional cutumiar ( 100 ) și sunt obligatorii ca atare pentru Uniune.

140.

În al doilea rând, conținutul lor este suficient de precis și de necondiționat în măsura în care obligațiile impuse puterilor ocupante nu sunt condiționate, în executarea sau în efectele lor, de intervenția vreunui act ulterior.

141.

În al treilea și în ultimul rând, natura și economia lor ca norme imperative nu se opun unui control jurisdicțional al actelor contestate, și în special al Regulamentului nr. 764/2006, al Deciziei 2013/785 și al Regulamentului nr. 1270/2013, în măsura în care acestea aprobă și pun în aplicare o exploatare a resurselor naturale ale Saharei Occidentale convenită între Uniune și Regatul Maroc. Or, Uniunea are obligația de a nu recunoaște situația ilicită care decurge dintr‑o încălcare a acestor dispoziții și de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea situației create prin această încălcare ( 101 ).

142.

Dat fiind că am stabilit normele de drept internațional invocabile, vom examina acum compatibilitatea actelor contestate cu aceste norme.

143.

Prin Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), Curtea a statuat că Acordul de asociere încheiat între Uniune și Regatul Maroc care, conform textului său, se aplică „teritoriului Regatului Maroc” nu se aplică teritoriului Saharei Occidentale, întrucât o asemenea aplicare ar fi incompatibilă cu dreptul poporului de pe acest teritoriu la autodeterminare, precum și cu articolul 29 (aplicarea teritorială a tratatelor) și cu articolul 34 (principiul efectului relativ al tratatelor potrivit căruia tratatele nu trebuie să creeze obligații sau drepturi pentru un stat terț fără consimțământul său) din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor ( 102 ).

144.

Conform Consiliului și Comisiei, prezenta cauză trebuie distinsă de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), în sensul că, spre deosebire de acordul de asociere, Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 se aplică Saharei Occidentale. Astfel, conform interpretării lor a acestei hotărâri, problema acordului de asociere privea faptul că el era aplicat Saharei Occidentale fără a fi aplicabil acesteia din punct de vedere juridic, dat fiind că o asemenea aplicare ar fi incompatibilă cu dreptul poporului de pe acest teritoriu la autodeterminare, precum și cu articolul 29 (aplicarea teritorială a tratatelor) și cu articolul 34 (principiul efectului relativ al tratatelor potrivit căruia tratatele nu trebuie să creeze obligații sau drepturi pentru un stat terț fără consimțământul său) din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Pe baza acestei argumentații, soluția preconizată de Consiliu și de Comisie pentru a asigura conformitatea aplicării în privința Saharei Occidentale a acordului de asociere cu Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973), ar implica extinderea domeniului său de aplicare printr‑un acord sub formă de schimb de scrisori între Uniune și Regatul Maroc pentru a acoperi expres Sahara Occidentală.

145.

Nu considerăm convingătoare această argumentație. În cazul în care aplicarea în privința Saharei Occidentale a unui acord internațional încheiat cu Regatul Maroc al cărui domeniu de aplicare teritorial nu include în mod explicit acest teritoriu ar fi incompatibilă cu dreptul poporului de pe acest teritoriu la autodeterminare, aceeași ar fi situația a fortiori și în ceea ce privește un acord internațional care, precum Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013, se aplică teritoriului Saharei Occidentale și apelor adiacente acestuia ( 103 ) și permite o exploatare de către Uniune ( 104 ) a resurselor piscicole ale Saharei Occidentale.

146.

Acest argument a fortiori ne pare suficient pentru a constata o încălcare a dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare. Dintr‑o preocupare pentru exhaustivitate, am dori să adăugăm că actele contestate nu respectă dreptul poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare în măsura în care ele nu corespund unei asigurări libere a dezvoltării sale economice sau unei dispunerilibere de bogățiile și de resursele naturale ( 105 ) și că, în orice caz, chiar dacă nu ar încălca prin ele însele dreptul la autodeterminare, acestea nu ar respecta obligația Uniunii de a nu recunoaște o situație ilicită care decurge din încălcarea dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare și de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații ( 106 ).

147.

Inexistența unei asemenea voințe ne pare a fi dovedită de următoarele fapte ( 107 ), a căror esență a fost invocată de WSC în fața instanței de trimitere și a fost amintită de aceasta din urmă ( 108 ).

148.

La 20 decembrie 1966, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 2229 (XXI) cu privire la chestiunea privind Ifni și Sahara spaniolă, în care a „[r]eafirm[at] dreptul inalienabil al popo[rului] din Sahara spaniolă la autodeterminare” și a invitat Regatul Spaniei, în calitatea sa de putere administrantă, să adopte cât mai repede posibil „modalitățile de organizare a unui referendum care să aibă loc sub auspiciile [ONU] pentru a permite populației autohtone de pe acest teritoriu să își exercite în mod liber dreptul la autodeterminare”.

149.

La 20 august 1974, Regatul Spaniei a informat ONU că și‑a propus să organizeze, sub auspiciile acesteia din urmă, un referendum în Sahara Occidentală ( 109 ).

150.

În mai 1975, în pofida dificultăților întâlnite, misiunea privind vizita ONU în Sahara Occidentală „a fost în măsură să concluzioneze, după șederea sa pe teritoriu, că majoritatea populației din interiorul Saharei spaniole era în mod vădit în favoarea independenței” ( 110 ).

151.

La 16 octombrie 1975, în urma unei cereri formulate în acest sens de Adunarea Generală a ONU în cadrul lucrărilor referitoare la decolonizarea Saharei Occidentale, Curtea Internațională de Justiție a pronunțat un aviz consultativ potrivit căruia, pe de o parte, Sahara Occidentală nu era un teritoriu fără stăpân (terra nullius) la momentul colonizării de către Regatul Spaniei și, pe de altă parte, chiar dacă anumite elemente ar stabili existența, la momentul colonizării spaniole, a unor legături juridice de subordonare între sultanul Marocului și anumite triburi care locuiau pe teritoriul Saharei Occidentale, acestea nu stabileau existența vreunei legături de suveranitate teritorială între teritoriul Saharei Occidentale și Regatul Maroc ( 111 ). Prin urmare, Curtea nu a constatat existența unor legături juridice de natură să modifice aplicarea Rezoluției 1514 (XV) a Adunării Generale a ONU privind decolonizarea Saharei Occidentale și în special aplicarea principiului autodeterminării prin exprimarea liberă și autentică a voinței populațiilor de pe acest teritoriu ( 112 ).

152.

Într‑un discurs pronunțat în ziua publicării avizului consultativ menționat, „regele Marocului a considerat că «toată lumea a recunoscut că Sahara [Occidentală] aparținea» Regatului Maroc și că acestuia îi «revenea sarcina să recupereze în mod pașnic acest teritoriu»”, recurgând, în acest scop, la organizarea unui marș la care au participat 350000 de persoane, denumit „marșul verde” ( 113 ).

153.

Sesizat de Regatul Spaniei, Consiliul de Securitate al ONU a solicitat secretarului general al ONU, K. Waldheim, să întocmească un raport privind rezultatele consultărilor sale cu părțile în cauză, printre care figura și Regatul Maroc ( 114 ).

154.

Teza acestuia din urmă, descrisă în acest raport, era că un referendum nu era necesar, întrucât Curtea Internațională de Justiție recunoscuse legăturile istorice de subordonare dintre sultanul Marocului și triburile care locuiesc în mod tradițional pe teritoriul Saharei Occidentale și că, în orice caz, „populațiile de pe acest teritoriu își exercitaseră deja în fapt dreptul lor la autodeterminare și se declaraseră în favoarea returnării teritoriului Marocului”, dovada cea mai recentă fiind „jurământul de supunere în fața Regelui Marocului pronunțat în numele triburilor din Sahara Occidentală de [domnul Khatri Ould Said a Ould El Jomaini], președinte al Djemââ[ ( 115 )]” în cadrul unei ceremonii care a avut loc la 4 noiembrie 1975 la palatul din Agadir ( 116 ).

155.

În urma protestelor Regatului Spaniei împotriva marșului verde, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 6 noiembrie 1975, Rezoluția 380 (1975) cu privire la Sahara Occidentală, în care a „[c]ondamnat efectuarea marșului” anunțat și a „[s]olicitat [Regatului] Maroc retragerea imediată de pe teritoriul Saharei Occidentale a tuturor participanților la marșul [în cauză]”. Regatul Maroc s‑a conformat acestei cereri câteva zile mai târziu.

156.

În timpul crizei provocate de marșul verde, Regatul Spaniei, Regatul Maroc și Republica Islamică Mauritania s‑au angajat în negocieri trilaterale care au condus, la 14 noiembrie 1975, la declarația de principii a Spaniei, a Marocului și a Mauritaniei cu privire la Sahara Occidentală ( 117 ) (denumită în continuare „Acordul de la Madrid”). Potrivit acestui acord, „Spania va proceda imediat la instituirea unei administrații temporare pe teritoriul [Saharei Occidentale], la care vor participa Marocul și Mauritania în colaborare cu Djemââ, și căreia îi vor fi transmise responsabilitățile și competențele [pe care le avea cu privire la acest teritoriu în calitate de putere administrantă]”, ceea ce s‑a făcut.

157.

Acordul respectiv prevedea de asemenea că „[p]rezența spaniolă se va încheia definitiv înainte de 28 februarie 1976” și că „[o]pinia populației din Sahara Occidentală, exprimată prin intermediul Djemââ, va fi respectată”.

158.

Ulterior, s‑a constatat că acordul respectiv era însoțit de o serie de acorduri între aceste trei țări, numite în mod formal „actele conversațiilor”, care vizau soluționarea anumitor aspecte economice ale transferului administrației Saharei Occidentale, printre care figurează și drepturile de pescuit în apele adiacente acestui teritoriu ( 118 ). Existența acestor acorduri, precum și faptul că ele vizau pescuitul au fost confirmate de ministrul afacerilor externe al Regatului Spaniei, domnul Oreja Aguirre, cu ocazia dezbaterii parlamentare cu privire la ratificarea Acordului privind pescuitul dintre Regatul Spaniei și Regatul Maroc din 1977 ( 119 ). În opinia acestuia, era vorba despre „linii de conduită [sau] despre directive” ( 120 ).

159.

Existența unui acord privind drepturile de pescuit în apele adiacente Saharei Occidentale, precum și faptul că existența sa nu a fost comunicată Secretarului General al ONU sunt de asemenea confirmate de telegramele diplomatice ale secretarului de stat al Statelor Unite ( 121 ).

160.

La 28 noiembrie 1975, 67 de membri ai Djemââ, inclusiv vicepreședintele său, reuniți la El Guelta Zemmur (Sahara Occidentală) au declarat în unanimitate că Djemââ, dat fiind că nu a fost aleasă în mod democratic de populația din Sahara Occidentală, nu ar putea decide cu privire la autodeterminarea sa. Aceștia au decis în unanimitate cu privire la dizolvarea sa definitivă ( 122 ).

161.

La 10 decembrie 1975, în Adunarea Generală a ONU, s‑au votat două rezoluții cu privire la problema Saharei Occidentale al cărei conținut nu este identic ( 123 ), întrucât nu a existat un consens cu privire la consecințele care trebuie deduse din Acordul de la Madrid. În acest sens, Rezoluția 3458 A (XXX) nu face nicio trimitere la acest acord și se referă la Regatul Spaniei „ca [p]utere administrantă” a Saharei Occidentale ( 124 ), în timp ce Rezoluția 3458 B (XXX) „ia act” ( 125 ) de acest acord și nu se referă la o putere administrantă, ci la „părțile la Acordul de la Madrid din 14 noiembrie 1975” ( 126 ) și la „administrația interimară” ( 127 ).

162.

Cu toate acestea, trebuie să se observe că, dintre cele 144 de state participante la cea de a 2435‑a ședință plenară a Adunării Generale, 88 au votat pentru Rezoluția 3458 A (XXX), niciunul împotrivă, 41 s‑au abținut și 15 nu au votat. Statele membre actuale ale Uniunii au votat pentru această rezoluție, cu excepția Republicii Portugheze și a Regatului Spaniei, care s‑au abținut, precum și a Republicii Malta, care nu a votat. Nici Regatul Maroc nu a votat.

163.

Rezoluția 3458 B (XXX), mai contestată, a fost aprobată de doar 56 de state, în timp ce 42 de state au votat contra, 34 s‑au abținut și 12 nu au votat. Doar 11 dintre statele membre actuale ale Uniunii au votat pentru această rezoluție ( 128 ), 10 au votat contra ( 129 ), 6 s‑au abținut ( 130 ), iar un stat nu a votat ( 131 ). Regatul Maroc a votat pentru.

164.

În pofida divergențelor, cele două rezoluții „reafirm[ă] dreptul inalienabil al populației din Sahara [Occidentală] la autodeterminare” ( 132 ) în conformitate cu Rezoluția 1514 (XV) a Adunării Generale a ONU și converg asupra faptului că acest drept trebuie exercitat în mod liber ( 133 ).

165.

În plus, Rezoluția 3458 A (XXX) prevede că dreptul la autodeterminare trebuie exercitat „sub supravegherea [ONU]” și „[r]oagă [s]ecretarul general, care acționează în consultare cu guvernul spaniol, ca [p]utere administrantă, […] să adopte dispozițiile necesare pentru supravegherea actului de autodeterminare” ( 134 ).

166.

În același spirit, Rezoluția 3458 B (XXX) prevede exercitarea de către poporul din Sahara Occidentală a dreptului său la autodeterminare „prin intermediul unei consultări libere organizate cu colaborarea unui reprezentant al [ONU] desemnat de [s]ecretarul general” ( 135 ).

167.

De la sfârșitul anului 1975, Regatul Spaniei a inițiat retragerea administrației sale din Sahara Occidentală. În timp ce trupele spaniole se retrăgeau, forțele marocane și mauritane pătrundeau pe teritoriul Saharei Occidentale. În anumite locuri, a existat o confruntare armată între forțele lor și cele ale Frontului Popular pentru Eliberarea Saguia‑el‑hamra și a Rio de Oro (Frontul Polisario) ( 136 ).

168.

În cadrul unei conferințe de presă din luna februarie 1976, domnul Olof Rydbeck, ambasadorul suedez la ONU și trimis special al Secretarului General al ONU pentru Sahara Occidentală, a declarat că, „astfel cum se prezintă, situația militară [din Sahara Occidentală] face ca o consultare utilă a populației din Sahara Occidentală să fie foarte dificilă și chiar imposibilă” ( 137 ).

169.

Prin memorandumul din 25 februarie 1976 adresat Secretarului General al ONU, Regatul Spaniei l‑a informat că a decis să pună capăt definitiv prezenței sale în Sahara Occidentală în ziua următoare (26 februarie 1976) și că a fost convocată pentru această zi o ședință a Djemââ în cadrul căreia guvernul spaniol, acționând în calitate de membru al administrației provizorii, o va informa pe aceasta cu privire la respectiva decizie ( 138 ).

170.

La 26 februarie 1976, Regatul Spaniei a pus capăt definitiv prezenței sale pe teritoriul Saharei Occidentale, iar prin scrisoarea de la această dată adresată Secretarului General al ONU s‑a declarat „descărcat de orice responsabilitate cu caracter internațional referitoare la administrarea [Saharei Occidentale], încetând să mai participe la administrarea provizorie care a fost instituită pe teritoriul acesteia” ( 139 ) și a afirmat că „[d]ecolonizarea Saharei Occidentale va fi efectuată atunci când populația din Sahara Occidentală își va fi putut face cunoscute punctele sale de vedere în mod valabil” ( 140 ).

171.

La aceeași dată, în pofida dizolvării decise de 67 dintre membrii săi, Djemââ a aprobat „[r]eintegrarea [Saharei Occidentale] în Maroc și în Mauritania” și a „exprim[at] astfel opinia unanimă a populațiilor din Sahara Occidentală și a tuturor triburilor de la care provine și al căror reprezentant autentic și legitim este” ( 141 ). Din punctul de vedere al Regatului Maroc, această decizie reprezintă concretizarea dispoziției Acordului de la Madrid potrivit căreia „[o]pinia populației din Sahara Occidentală, exprimată prin intermediul Djemââ, va fi respectată”.

172.

În ceea ce privește această reuniune a Djemââ, nici Regatul Spaniei, nici ONU nu au recunoscut‑o ca fiind exercitarea dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare, în conformitate cu Rezoluțiile 3458 A și B (XXX) ale Adunării Generale a ONU ( 142 ).

173.

Conform memorandumului din data de 25 februarie 1975 pe care Regatul Spaniei l‑a adresat Secretarului General al ONU, „această ședință nu echivalează cu o consultare populară astfel cum aceasta este prevăzută în Acordurile de la Madrid din 14 noiembrie 1975 și în Rezoluția 3458 B (XXX) a Adunării Generale, cu excepția situației în care sunt îndeplinite condițiile necesare, printre care se numără, în special, prezența unui reprezentant al [ONU] numit de [secretarul general] în conformitate cu punctul 4 din rezoluția menționată mai sus” ( 143 ).

174.

În răspunsul său la memorandumul din 25 februarie 1975 al Regatului Spaniei, secretarul general al ONU a reamintit punctele 7 și 8 din Rezoluția 3458 A (XXX), precum și punctul 4 din Rezoluția 3458 B (XXX) și a concluzionat următoarele:

„Conform punctelor citate mai sus, rezultă că nici [g]uvernul spaniol, în calitatea sa de [p]utere administrantă, nici administrația interimară, din care face parte Regatul Spaniei, nu au luat măsurile necesare pentru a asigura populațiilor din Sahara Occidentală exercitarea dreptului la autodeterminare. În consecință, chiar dacă timpul ar fi permis și ar fi fost furnizate lămuririle necesare referitoare la reuniunea Djemââ în privința căreia ne‑ați comunicat ieri că guvernul vostru nu era informat, prezența la această reuniune a unui reprezentant al [ONU] numit de mine nu ar constitui în sine o aplicare a rezoluțiilor Adunării Generale menționate mai sus” ( 144 ).

175.

La 14 aprilie 1976, Regatul Maroc a încheiat cu Republica Islamică Mauritania un tratat de divizare a teritoriului Saharei Occidentale ( 145 ) și a anexat oficial provinciile care i‑au fost atribuite prin acest tratat ( 146 ).

176.

Între timp, a izbucnit un conflict armat în această regiune între Regatul Maroc, Republica Islamică Mauritania și Frontul Polisario.

177.

În luna mai 1979, Republica Islamică Mauritania l‑a informat pe Secretarul General al ONU că era dispusă să aplice dispozițiile Rezoluțiilor 3458 A (XXX) și 3458 B (XXX) ale Adunării Generale a ONU și să studieze căile și mijloacele de a asigura exercitarea dreptului la autodeterminare în Sahara Occidentală ( 147 ). Cu toate acestea, „[d]in iulie 1978, [g]uvernul marocan [a declarat] în mai multe rânduri că nu va ceda niciuna dintre «provinciile sale din Sahara Occidentală recuperate» și că nu va accepta crearea unui mini‑stat controlat de Frontul [Polisario] în sectorul mauritan al Saharei Occidentale” ( 148 ).

178.

La 10 august 1979, Republica Islamică Mauritania a încheiat un acord de pace cu Frontul Polisario, în temeiul căruia a renunțat la orice revendicare teritorială cu privire la Sahara Occidentală ( 149 ). Regatul Maroc a preluat imediat controlul asupra teritoriului evacuat de forțele mauritane ( 150 ) și a procedat la anexarea sa ( 151 ).

179.

La 21 noiembrie 1979, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 34/37 privind problema Saharei Occidentale, în care a „[r]eafirmat dreptul inalienabil al poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare și la independență, în conformitate cu Carta [ONU] și cu obiectivele Rezoluției 1514 (XV)”, a „[c]ondamnat în mod ferm agravarea situației care decurge din persistența ocupării Saharei Occidentale de către Maroc”, a „[c]erut cu fermitate Regatului Maroc să se angajeze și el în dinamica păcii și să pună capăt ocupării teritoriului Saharei Occidentale” și a „[r]ecomandat în acest scop ca [Frontul Polisario], reprezentant al poporului din Sahara Occidentală, să participe în mod deplin la orice căutare a unei soluții politice juste, durabile și definitive privind problema Saharei Occidentale, în conformitate cu rezoluțiile și cu declarațiile [ONU]” ( 152 ).

180.

Conflictul armat dintre Regatul Maroc și Frontul Polisario a continuat până când, la 30 august 1988, părțile au acceptat în principiu propunerile de reglementare avansate în special de Secretarul General al ONU și care prevedeau în special proclamarea unei încetări a ostilităților, precum și organizarea unui referendum de autodeterminare sub controlul ONU ( 153 ).

181.

De la această dată, nicio evoluție care să permită poporului din Sahara Occidentală să își exercite dreptul la autodeterminare nu a fost înregistrată. Astfel cum a arătat Secretarul General al ONU în ultimul său raport privind Sahara Occidentală, „[d]ificultatea [privind găsirea unei soluții] provine în esență din divergența de opinii și de interpretare între părți în ceea ce privește istoricul conflictului și documentele asociate acestuia. Marocul susține că Sahara Occidentală face deja parte din teritoriul național și că negocierile nu pot privi decât propunerea sa de statut autonom sub suveranitate marocană, subînțelegându‑se că Algeria trebuie să ia parte la aceste negocieri. Frontul Polisario susține că, întrucât Adunarea Generală a definit Sahara Occidentală ca un teritoriu neautonom, populația autohtonă trebuie să decidă cu privire la viitorul său în cadrul unui referendum în care independența ar fi o alegere posibilă, că toate propunerile și ideile invocate de una dintre părți trebuie să fie discutate și că doar Marocul și Frontul Polisario însuși trebuie să participe la negocieri” ( 154 ).

182.

Din ansamblul acestor fapte decurge că, în loc să își poată exercita dreptul la autodeterminare conform indicațiilor date de Curtea Internațională de Justiție în avizul său consultativ cu privire la Sahara Occidentală ( 155 ), poporul din Sahara Occidentală a fost privat până în prezent de oportunitatea de a‑și exercita acest drept în condițiile prevăzute de Rezoluțiile 1514 (XV), 1541 (XV), 2625 (XXV) și 3458 A și B (XXX) ale Adunării Generale a ONU, printr‑o serie de măsuri care au condus la divizarea teritoriului Saharei Occidentale în 1976 și la anexarea sa în 1976 și în 1979. Faptul că unele dintre aceste măsuri sunt imputabile mai multor state nu diminuează în niciun fel existența și gravitatea încălcării dreptului acestui popor la autodeterminare.

183.

În plus, în timp ce aceste rezoluții prevăd că dreptul la autodeterminare implică alegerea liberă între trei opțiuni ( 156 ), printre care se numără independența ( 157 ), asocierea cu un alt stat independent și integrarea într‑un stat independent, precum și organizarea unui referendum ( 158 ) (în locul unei consultări a Djemââ), Regatul Maroc a procedat la integrarea Saharei Occidentale în teritoriul său prin divizare și anexare, fără consultarea poporului din Sahara Occidentală și fără supervizarea ONU.

184.

În acest sens, depunerea unui jurământ de supunere în fața Regelui Marocului pronunțat în numele triburilor din Sahara Occidentală de către președintele Djemââ, la 4 noiembrie 1975, și reuniunea Djemââ din 26 februarie 1976, nerecunoscute de ONU și de Regatul Spaniei în calitate de putere administrantă a Saharei Occidentale și de membru al administrației interimare a acesteia, nu constituie o consultare a poporului din Sahara Occidentală cu privire la autodeterminare impusă de Rezoluțiile 1514 (XV), 1541 (XV), 2625 (XXV) și 3458 A și B (XXX) ale Adunării Generale a ONU.

185.

Din considerațiile de mai sus rezultă că Sahara Occidentală a fost integrată în Regatul Maroc fără ca populația de pe acest teritoriu să își fi exprimat în mod liber voința în această privință. Întrucât Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 au fost încheiate de Regatul Maroc pe baza integrării unilaterale a Saharei Occidentale în teritoriul său și a afirmării suveranității sale pe acest teritoriu, este clar că poporul din Sahara Occidentală nu a dispus în mod liber de resursele sale naturale, așa cum impun articolul 1 comun din PIDESC și din PIDCP, punctul 2 din Rezoluția 1514 (XV) a Adunării Generale a ONU și titlul VII din Actul final de la Helsinki din 1975.

186.

Pentru acest motiv, exploatarea piscicolă a apelor adiacente Saharei Occidentale instituită și pusă în aplicare prin actele contestate nu respectă dreptul poporului de pe acest teritoriu la autodeterminare ( 159 ).

187.

Chiar dacă Curtea ar statua că actele contestate nu încalcă prin ele însele dreptul poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare și că încălcarea acestui drept nu este imputabilă Uniunii, ci exclusiv Regatului Maroc, nu este mai puțin adevărat că actele contestate nu ar respecta obligația Uniunii de a nu recunoaște o situație ilicită rezultată din încălcarea dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare și de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații ( 160 ).

188.

Astfel cum reiese din modul lor de redactare, Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 acoperă Sahara Occidentală și apele adiacente acesteia ca un acord care ar fi aplicabil exclusiv teritoriului recunoscut ca teritoriu suveran al Regatului Maroc de comunitatea internațională.

189.

Trebuie să se sublinieze în această privință că, astfel cum a statuat Curtea Permanentă de Justiție Internațională, „posibilitatea de a contracta angajamente internaționale este tocmai un atribut al suveranității statului” ( 161 ) asupra teritoriului care este vizat de aceste angajamente.

190.

Acest aspect este valabil și pentru acordurile internaționale care privesc marea. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Internaționale de Justiție, „drepturile asupra mării rezultă din suveranitatea statului de coastă asupra pământului, principiu care poate fi rezumat după cum urmează: «pământul domină marea» […] Prin urmare, situația teritorială terestră trebuie considerată ca punct de plecare pentru determinarea drepturilor maritime ale unui stat de coastă” ( 162 ).

191.

Tot potrivit Curții Internaționale de Justiție, „[s]‑a stabilit că «[t]itlul unui stat asupra […] zonei economice exclusive se întemeiază pe principiul potrivit căruia pământul domină marea prin proiecția coastelor sau a fațadelor de coastă» […] Astfel cum a declarat Curtea […], «pământul este sursa juridică a puterii pe care un stat o poate exercita în prelungirile maritime» […]” ( 163 ).

192.

Dacă, așadar, pământul domină marea, nu avem nicio îndoială că, după cum susține Comader, Regatul Maroc a încheiat Acordul privind pescuitul considerându‑se suveranul Saharei Occidentale care are drepturile și obligațiile asupra apelor adiacente acestui teritoriu pe care dreptul internațional le conferă statului de coastă ( 164 ). Astfel, după cum a proclamat regele Mohammed VI cu ocazia celei de a 39‑a aniversări a marșului verde, „spunem nu încercării de modificare a naturii acestui conflict regional prin prezentarea acestuia ca o cauză privind decolonizarea. Astfel, Marocul în Sahara sa nu a fost niciodată o putere de ocupație sau o putere administrantă. Acesta exercită mai degrabă atributele suveranității sale asupra teritoriului” ( 165 ).

193.

Pentru acest motiv, trebuie înlăturat argumentul Consiliului și al Comisiei potrivit căruia, prin referirea la „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc”, actele contestate nu implică nicio recunoaștere a pretenției de suveranitate a Regatului Maroc asupra teritoriului Saharei Occidentale și a suveranității sau jurisdicției pe care acest stat pretinde că o exercită asupra apelor adiacente acestui teritoriu.

194.

În primul rând, negocierea și încheierea cu Regatul Maroc a unui acord internațional aplicabil Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia constituie prin ele înseși o recunoaștere de iure a integrării ( 166 ) Saharei Occidentale în Regatul Maroc prin anexarea efectuată în anii 1976 și 1979, ceea ce implică recunoașterea suveranității sale asupra teritoriului, apelor interioare și mării teritoriale din Sahara Occidentală, precum și a drepturilor suverane și a jurisdicției pe care dreptul internațional le conferă statului de coastă asupra zonelor maritime care se află dincolo de marea teritorială.

195.

Amintim că, în cauza Timorului Oriental dintre Republica Portugheză (în calitate de putere administrantă expulzată din Timorul Oriental de Republica Indonezia) și Commonwealth of Australia (în calitate de țară terță care încheiase cu Republica Indonezia un acord internațional aplicabil Timorului Oriental), Commonwealth of Australia considerase că începutul negocierilor pentru încheierea Tratatului din 1989 privind Timor Gap „însemn[a] recunoașterea de iure de către Australia a integrării Timorului Oriental în Indonezia” ( 167 ).

196.

Faptul că un acord privind pescuitul aplicabil pe un teritoriu și zonelor sale maritime poate constitui dovada unei recunoașteri a suveranității este demonstrat chiar de istoria Saharei Occidentale. Amintim în această privință că Regatul Maroc prezentase ca dovadă a suveranității sale asupra Saharei Occidentale acordurile internaționale pe care le încheiase cu mai multe state, printre care se numără în special acordurile comerciale și de pescuit încheiate cu Regatul Spaniei începând cu anul 1767 ( 168 ).

197.

Or, astfel cum a statuat Curtea Internațională de Justiție, anexarea unui teritoriu al cărui popor beneficiază de dreptul la autodeterminare în condițiile în care acest popor nu a exercitat încă dreptul respectiv constituie o încălcare a obligației de respectare a dreptului menționat ( 169 ). În consecință, un terț își încalcă obligația de a nu recunoaște o situație ilicită care rezultă dintr‑o încălcare a dreptului menționat atunci când recunoaște de iure prin încheierea unui acord internațional anexarea unui asemenea teritoriu.

198.

În al doilea rând, termenii „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc” nu sunt suficienți pentru a exclude recunoașterea de iure a suveranității Regatului Maroc asupra Saharei Occidentale, pentru două motive principale.

199.

Primul motiv este că Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 nu sunt aplicabile numai apelor adiacente Saharei Occidentale, ci și teritoriului său ( 170 ). În acest sens, utilizarea termenilor „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc” nu poate exclude recunoașterea de iure a suveranității Regatului Maroc asupra teritoriului Saharei Occidentale și, așadar, încălcarea dreptului poporului de pe acest teritoriu la autodeterminare.

200.

Al doilea motiv privește aplicarea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 apelor adiacente Saharei Occidentale. Contrar susținerilor Comisiei, expresia „ape sub jurisdicție marocană” ( 171 ), preluată din acordurile de pescuit încheiate între Regatul Spaniei și Regatul Maroc înaintea aderării Regatului Spaniei la Uniune, nu permite identificarea apelor adiacente Saharei Occidentale fără a recunoaște drepturile suverane și jurisdicția pe care Regatul Maroc pretinde că o exercită asupra acestor ape ca stat de coastă ( 172 ). Precum principiul potrivit căruia pământul domină marea, recunoașterea suveranității asupra pământului implică recunoașterea drepturilor suverane asupra mării și invers.

201.

În această privință, trebuie să subliniem că acordurile de pescuit încheiate de Regatul Spaniei și de Regatul Maroc datează dinaintea ratificării Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay la 10 decembrie 1982 ( 173 ) (denumită în continuare „CNUDM”) de către Uniune ( 174 ), statele membre ale acesteia și Regatul Maroc, în timp ce acordul privind pescuitul în discuție în prezenta cauză a fost semnat și ratificat sub imperiul acestei convenții care, „[î]n raporturile dintre statele părți, prevalează asupra Convențiilor de la Geneva din 29 aprilie 1958 privind dreptul mării” ( 175 ).

202.

Convenția privind pescuitul și conservarea resurselor biologice din marea liberă și Convenția asupra mării libere, încheiate la Geneva la 29 aprilie 1958, nu prevedeau dreptul statelor de a stabili o zonă economică exclusivă (ZEE), ci articolul 2 din această din urmă convenție prevedea că niciun stat nu poate să pretindă supunerea mării libere suveranității sale și că libertatea mării libere includea libertatea pescuitului. În plus, potrivit articolului 6 din aceasta, în marea liberă, navele erau supuse jurisdicției exclusive a statului sub al cărui pavilion navighează.

203.

Acest context juridic, în care termenii „ape sub jurisdicție marocană” („aguas bajo juridicción marroquí”) aveau un sens, nu numai că nu mai există între Uniune și Regatul Maroc, ci, de asemenea, a fost înlocuit prin CNUDM. Teza „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc” trebuie să fie apreciată, așadar, în lumina regimului juridic instituit prin CNUDM, care a consacrat în dreptul internațional noțiunea de ZEE, existent deja în practica statelor.

204.

Această interpretare a Acordului privind pescuitul în lumina CNUDM este confirmată atât de considerentul (2) al Acordului privind pescuitul ( 176 ), cât și de articolul 5 alineatul (4) din acest acord, care se referă la legislația marocană „care reglementează pescuitul în apele aflate sub jurisdicție marocană, în conformitate cu [CNUDM]”.

205.

Or, conform CNUDM, apele interioare ale unui stat și marea sa teritorială constituie apele aflate sub suveranitatea sa ( 177 ), în timp ce ZEE ține „[de] jurisdicția” statului de coastă ( 178 ). În acest sens, prima parte a tezei utilizate de actele contestate „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc” se referă la apele interioare și marea teritorială a Regatului Maroc (apele care se află sub suveranitatea sa), în timp ce cea de a doua parte se referă la ZEE (apele care se află sub jurisdicția sa).

206.

Cu toate acestea, astfel cum admite Comisia la punctul 14 din răspunsurile sale la întrebările scrise adresate de Curte, spre deosebire de ZEE stabilită de Republica Arabă Sahariană Democratică (entitate nerecunoscută de Uniune și de statele sale membre), ZEE marocană actuală, stabilită în 1981 chiar înaintea ratificării CNUDM de către Regatul Maroc, nu acoperă apele adiacente Saharei Occidentale care sunt vizate de zonele de pescuit nr. 3-6 din Acordul privind pescuitul ( 179 ), motiv pentru care consiliul de guvernare al Regatului Maroc a adoptat de altfel, la 6 iulie 2017, proiectul de lege nr. 38-17 de modificare și de completare a Legii nr. 1-81 de instituire a unei zone economice exclusive de 200 de mile marine în largul coastelor Marocului și ale Saharei Occidentale ( 180 ).

207.

În aceste condiții, pescuitul „în apele aflate sub jurisdicție marocană, în conformitate cu [CNUDM]” ( 181 ), ar trebui să se oprească la paralela 27°42’N, care servește atât ca limită exterioară a ZEE marocane actuale ( 182 ), cât și ca frontieră între Regatul Maroc și Sahara Occidentală ( 183 ). Or, zonele de pescuit nr. 3-6 acoperă în esență apele de la sudul acestei frontiere care sunt adiacente Saharei Occidentale.

208.

Astfel cum admite Comisia, pescuitul într‑o ZEE este un drept suveran al statului de coastă ( 184 ). În consecință, prin încheierea Acordului privind pescuitul care vizează apele care ar constitui ZEE a Saharei Occidentale, Uniunea recunoaște de iure că Regatul Maroc exercită în aceste ape un drept suveran.

209.

În sfârșit, contrar susținerilor Comisiei, termenii „ape aflate sub jurisdicție” și „ape care se află sub suveranitate și jurisdicție” nu sunt proprii actelor contestate, ceea ce ar permite să se creadă că ar avea în vedere situația specială a Saharei Occidentale. Dimpotrivă, este vorba despre descrieri clasice ale domeniului de aplicare al acordurilor de pescuit încheiate de Uniune ( 185 ) și, în acest sens, acordurile respective se referă atât la apele interioare și la marea teritorială a țării terțe (ape care se află sub suveranitatea sa), cât și la ZEE (ape care se află sub jurisdicția sa).

210.

În consecință, contrar susținerilor Consiliului și ale Comisiei, utilizarea expresiei „apele care se află sub suveranitatea sau jurisdicția Regatului Maroc” constituie o recunoaștere a exercitării drepturilor suverane de către Regatul Maroc asupra Saharei Occidentale și apelor adiacente. Această recunoaștere va fi chiar mai clară în momentul intrării în vigoare a Proiectului de lege nr. 38-17 prin care Regatul Maroc va stabili o ZEE cu privire la apele adiacente Saharei Occidentale.

211.

În plus, prin actele contestate, Uniunea a acordat ajutor și asistență pentru menținerea situației ilicite care decurge din încălcarea dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare. Acest ajutor ia forma unor beneficii economice (în special contribuția financiară) pe care Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 o conferă Regatului Maroc ( 186 ).

212.

Dat fiind că afirmarea suveranității marocane asupra Saharei Occidentale rezultă dintr‑o încălcare a dreptului poporului de pe acest teritoriu la autodeterminare pentru motivele pe care le‑am evocat la punctele 147-186 din prezentele concluzii, Uniunea nu și‑a îndeplinit obligația de a nu recunoaște situația ilicită care decurge din încălcarea dreptului poporului din Sahara Occidentală la autodeterminare de către Regatul Maroc, precum și aceea de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații ( 187 ). Pentru acest motiv, în măsura în care acestea se aplică teritoriului Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia, Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 sunt incompatibile cu articolul 3 alineatul (5) TUE, cu articolul 21 alineatul (1) primul paragraf TUE, cu articolul 21 alineatul (2) literele (b) și (c) TUE, cu articolul 23 TUE și cu articolul 205 TFUE, care impun Uniunii obligația ca acțiunea sa externă să protejeze drepturile omului și să respecte strict dreptul internațional.

213.

Prin urmare, Regulamentul nr. 764/2006, Decizia 2013/785 și Regulamentul nr. 1270/2013 sunt contrare articolului 3 alineatul (5) TUE, articolului 21 alineatul (1) primul paragraf TUE, articolului 21 alineatul (2) literele (b) și (c) TUE, articolului 23 TUE și articolului 205 TFUE în măsura în care aprobă și implementează aplicarea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 pe teritoriul Saharei Occidentale și în apele adiacente acesteia.

214.

Analiza care precedă se întemeiază pe afirmarea de către Regatul Maroc a suveranității sale asupra Saharei Occidentale, care i‑ar fi permis să încheie cu Uniunea Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013.

215.

Cu toate acestea, astfel cum a afirmat Comader la ședință, indiferent de punctul de vedere al Regatului Maroc cu privire la respectiva problemă, acesta acceptă că Uniunea și statele sale membre pot avea o viziune diferită.

216.

Prin urmare, vom studia problema dacă încheierea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 s‑ar putea justifica pe baza unui alt titlu pe care Regatul Maroc l‑ar putea avea în raport cu Sahara Occidentală, care i‑ar oferi ceea ce Comisia a denumit la ședință „competența de a încheia tratate” (treaty‑making power) care angajează teritoriul neautonom al Saharei Occidentale.

217.

În această privință, guvernul francez, Comisia și Consiliul susțin că Regatul Maroc este „puterea administrantă de facto” a Saharei Occidentale, ceea ce ar permite încheierea unor acorduri internaționale aplicabile Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia fără încălcarea dreptului poporului său la autodeterminare.

218.

În schimb, WSC susține că, fiind puterea ocupantă a Saharei Occidentale ( 188 ), Regatul Maroc nu poate încheia niciun acord internațional aplicabil Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia.

219.

Guvernele spaniol și portughez nu au adoptat o poziție cu privire la această problemă, guvernul spaniol limitându‑se să declare că Regatul Maroc nu este puterea ocupantă a Saharei Occidentale, fără a preciza însă în ce calitate ar putea încheia atunci acordurile internaționale aplicabile acestui teritoriu și apelor adiacente.

220.

Această problemă a existenței în dreptul internațional a unui temei juridic care ar permite Uniunii să încheie cu Regatul Maroc acorduri internaționale aplicabile Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia este o problemă de interpretare a dreptului internațional căreia nu i se aplică condițiile de invocabilitate a dreptului internațional.

221.

În opinia noastră, trebuie să înlăturăm teza guvernului francez, a Consiliului și a Comisiei, potrivit căreia Regatul Maroc este „puterea administrantă de facto” a Saharei Occidentale. Trebuie să se sublinieze că nici guvernul spaniol, nici guvernul portughez nu au adoptat acești termeni.

222.

Din modul de redactare a articolului 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite reiese că noțiunea „putere administrantă” înseamnă „[m]embrii [Organizației] Națiunilor Unite care au sau care își asumă răspunderea pentru administrarea unor teritorii [neautonome]”. Regatul Maroc nu avea răspunderea de a administra Sahara Occidentală cu ocazia aderării la ONU în 1956 și nu și‑a asumat niciodată o asemenea răspundere, întrucât se consideră suveran asupra acestui teritoriu ( 189 ).

223.

Pe de altă parte, noțiunea „putere administrantă de facto” nu există în dreptul internațional și a fost utilizată pentru prima dată de Comisie în răspunsul dat în numele său de către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, vicepreședintele Comisiei, doamna Catherine Ashton, la întrebările parlamentare cu numerele E–001004/11, P–001023/11 și E‑002315/11 ( 190 ).

224.

Astfel, Consiliul și Comisia nu au putut da niciun alt exemplu în care acest termen să fi fost utilizat pentru a descrie relația dintre un stat și un teritoriu neautonom. Trebuie să se sublinieze în această privință că, în cazul contemporan și foarte similar al anexării Timorului Oriental de către Republica Indonezia, termenul „putere administrantă de facto” nu a fost utilizat pentru a descrie calitatea acestui stat în raport cu Timorul Oriental. Dimpotrivă, Curtea Internațională de Justiție a calificat drept ocupație intervenția militară a Republicii Indonezia în Timorul Oriental ( 191 ).

225.

Nici faptul că, prin Acordul de la Madrid, Regatul Maroc a devenit membru al administrației interimare a Saharei Occidentale nu i‑ar putea conferi statutul de putere administrantă care are capacitatea de a încheia acorduri internaționale aplicabile Saharei Occidentale fără a încălca dreptul poporului de pe acest teritoriu la autodeterminare. Astfel, pe de o parte, legitimitatea Acordului de la Madrid este în mare măsură contestată ( 192 ), ceea ce este confirmat de faptul că Rezoluția 3458 B (XXX), care ia act de acordul respectiv, a fost aprobată doar de 56 de state, în timp ce mai multe state membre ale Uniunii au votat împotrivă sau s‑au abținut ( 193 ). Pe de altă parte, după cum reiese din cuprinsul punctului 4 din Rezoluția 3458 B (XXX), Adunarea Generală a ONU a luat act de Acordul de la Madrid și de existența administrației interimare numai în măsura în care se considera că această administrație ia orice măsură necesară pentru a permite poporului din Sahara Occidentală să își exercite dreptul la autodeterminare. În acest sens, chiar statele care au votat pentru această rezoluție, dintre care în special Statele Unite, nu recunosc Regatului Maroc calitatea de putere administrantă, ci recunosc faptul că Regatul Maroc a plasat Sahara Occidentală sub „control administrativ” (administrative control) ( 194 ). În acest context, încheierea acordurilor internaționale, și cu atât mai mult a acordurilor de exploatare a resurselor naturale din Sahara Occidentală precum Acordul privind pescuitul, depășește în mare măsură interpretarea, chiar cea mai extinsă, care ar putea fi dată mandatului încredințat administrației interimare din Sahara Occidentală din care făcea parte Regatul Maroc.

226.

În orice caz, revine doar Adunării Generale a ONU obligația de a recunoaște un teritoriu ca neautonom și, în consecință, de a identifica puterea sa administrantă ( 195 ).

227.

Cele două exemple date de Comisie și care vizează Insulele Cocos (Keeling) și Noua‑Guinee Occidentală ( 196 ) confirmă acest rol privilegiat al Adunării Generale a ONU. În cazul Insulelor Cocos (Keeling), Regatul Unit a retras aceste insule din colonia Singapore și le‑a plasat sub autoritatea Commonwealth of Australia ( 197 ). Chiar dacă Adunarea Generală a ONU nu și‑a dat autorizația prealabilă cu privire la acest transfer, Commonwealth of Australia a continuat practica Regatului Unit care consta în a furniza ONU informațiile prevăzute la articolul 73 litera e) din Carta Organizației Națiunilor Unite începând cu anul 1957 ( 198 ), iar Adunarea a aprobat acest transfer ulterior prin faptul că a inclus Commonwealth of Australia ca putere administrantă a Insulelor Cocos (Keeling) pe lista sa privind teritoriile neautonome ( 199 ).

228.

În ceea ce privește Noua‑Guinee Occidentală, a cărei putere administrantă era Regatul Țărilor de Jos, contrar celor arătate de Comisie, transferul acestui teritoriu de către Regatul Țărilor de Jos către Autoritatea executivă temporară a Organizației Națiunilor Unite și de către aceasta Republicii Indonezia a fost efectuat prin tratatul internațional care a intrat în vigoare numai după aprobarea sa de către Adunarea Generală a ONU ( 200 ).

229.

În speță, deși Sahara Occidentală a fost recunoscută încă din anul 1960 de Adunarea Generală a ONU ca teritoriu neautonom ( 201 ), aceasta nu a recunoscut niciodată calitatea de putere administrantă (de iure sau de facto) Regatului Maroc și continuă, chiar și astăzi, să includă Regatul Spaniei în această calitate pe lista sa privind teritoriile neautonome și puterile administrante ( 202 ).

230.

Această concluzie este confirmată de scrisoarea din data de 29 ianuarie 2002, adresată președintelui Consiliului de Securitate de către secretarul general adjunct pentru afaceri juridice, consilier juridic, Hans Corell, potrivit căreia „Acordul de la Madrid nu prevedea un transfer de suveranitate asupra teritoriului și nici nu conferea vreunuia dintre semnatari statutul de putere administrantă, statut pe care Spania nu îl putea transfera, de altfel, în mod unilateral” ( 203 ). În plus, chiar dacă a observat că „Marocul administrează singur teritoriul Saharei Occidentale din [anul 1976]”, ceea ce este un fapt incontestabil, el a adăugat că „[t]otuși, Marocul nu figur[ează] ca putere administrantă a teritoriului pe lista ONU privind teritoriile neautonome [și, în consecință,] nu comunică informații cu privire la teritoriu în temeiul literei e) a articolului 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite” ( 204 ).

231.

În rest, secretarul general adjunct pentru afaceri juridice a analizat prin analogie legalitatea deciziilor pe care le‑ar fi luat autoritățile marocane cu privire la oferta și la semnarea unor contracte de prospectare a resurselor minerale în Sahara Occidentală încheiate cu societăți private străine, pe baza principiilor aplicabile competențelor și responsabilităților puterilor administrante cu privire la activitățile care au legătură cu resursele minerale ale teritoriilor neautonome ( 205 ). El și‑a fondat respectiva analogie cu regimul juridic aplicabil puterilor administrante pe ideea că, întrucât Sahara Occidentală este un teritoriu neautonom, iar acest regim există pentru beneficiul poporului său, Regatul Maroc ar trebui să aibă cel puțin aceleași obligații ca o putere administrantă.

232.

Totuși, această scrisoare nu ar putea servi nicidecum drept bază pentru a întemeia existența, în dreptul internațional, a noțiunii „putere administrantă de facto” în special în ceea ce privește problema încheierii acordurilor internaționale care, spre deosebire de semnarea unor contracte cu societăți private, este „un atribut al suveranității” ( 206 ).

233.

În sfârșit, trebuie să se observe că capacitatea puterii administrante de a încheia acorduri internaționale aplicabile teritoriului neautonom și care privesc elemente esențiale ale dreptului popoarelor, printre care se numără dreptul la autodeterminare și principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale, este restrânsă din momentul în care „[a]ctivitatea [unei mișcări de eliberare națională] a avut o întindere internațională” ( 207 ). În consecință, chiar dacă s‑ar fi recunoscut Regatului Maroc calitatea de putere administrantă, capacitatea sa de a încheia acorduri internaționale aplicabile Saharei Occidentale ar fi fost „restrânsă” ( 208 ).

234.

Instanța de trimitere și WSC consideră că Regatul Maroc ocupă Sahara Occidentală. Cu toate acestea, spre deosebire de instanța de trimitere, WSC consideră că, în calitate de putere ocupantă, Regatul Maroc nu poate încheia în niciun caz cu Uniunea un acord internațional aplicabil Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia.

235.

În ceea ce privește instituțiile Uniunii, există o diferență semnificativă între pozițiile Consiliului și Comisiei. Astfel, Consiliul contestă în mod categoric aplicarea în Sahara Occidentală a unor norme de drept internațional privind ocupațiile militare, în timp ce Comisia nu exclude acest lucru, susținând că regimurile juridice aplicabile puterilor administrante și puterilor ocupante nu se exclud reciproc.

236.

Nu suntem de acord cu teza formulată de WSC, întrucât, în anumite condiții, o putere ocupantă poate încheia acorduri internaționale aplicabile teritoriului ocupat. Această situație se regăsește în speță?

237.

Dispozițiile de drept internațional umanitar (sau dreptul conflictelor armate) relevante pentru analiza care urmează sunt articolele 42 și 43 din Regulamentul de la Haga din 1907, articolele 2 și 64 din Convenția IV de la Geneva și articolul 1 alineatul (4) din Primul protocol adițional din 8 iunie 1977 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale ( 209 ) (denumit în continuare „Protocolul adițional I”) ( 210 ).

238.

Trebuie să se observe de la bun început că, astfel cum a statuat Curtea Internațională de Justiție, „[normele fundamentale de drept internațional umanitar, inclusiv Regulamentul de la Haga din 1907] se impun de altfel tuturor statelor, indiferent dacă au ratificat sau nu au ratificat instrumentele convenționale care le exprimă, întrucât ele constituie principii imperative de drept internațional cutumiar” ( 211 ) și „includ obligații care au prin esență caracter erga omnes” ( 212 ).

239.

Astfel, potrivit articolului 1 din Convenția IV de la Geneva, dispoziție comună celor patru convenții de la Geneva, „Înaltele Părți Contractante se angajează să respecte și să facă să fie respectată prezenta convenție în toate împrejurările” ( 213 ).

240.

Conform Curții Internaționale de Justiție, „[d]in această dispoziție rezultă obligația fiecărui stat parte la această convenție, indiferent dacă este sau nu este parte la un anumit conflict, să facă să fie respectate prevederile instrumentelor în cauză” ( 214 ).

241.

În acest sens, conform articolului 3 alineatul (5) TUE, acționând cu respectarea strictă a dreptului internațional, Uniunea are obligația de a nu recunoaște o situație ilicită care decurge dintr‑o încălcare a acestor norme și de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații ( 215 ).

242.

Convenția IV de la Geneva se aplică de îndată ce sunt îndeplinite două condiții, și anume existența unui conflict armat (indiferent dacă starea de război a fost sau nu a fost recunoscută) și survenirea acestui conflict între două părți contractante ( 216 ). Conform Curții Internaționale de Justiție, „[a]l doilea paragraf al articolului 2 nu are ca obiect restrângerea domeniului de aplicare al convenției astfel stabilit la primul paragraf, prin excluderea din acest domeniu de aplicare a teritoriilor care nu s‑ar afla sub suveranitatea uneia dintre părțile contractante. Acesta urmărește să precizeze doar că, chiar dacă ocupația efectuată în cadrul conflictului a avut loc fără întâmpinarea unei rezistențe militare, convenția rămâne aplicabilă” ( 217 ).

243.

În plus, articolul 1 alineatul 4 din Protocolul adițional I extinde aplicarea celor patru Convenții de la Geneva din 1949 „conflictel[or] armate în care popoarele luptă împotriva dominației coloniale și ocupației străine […] în exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele” ( 218 ). Aceasta este situația poporului din Sahara Occidentală care nu și‑a exercitat încă acest drept și care se află într‑o procedură de decolonizare ( 219 ).

244.

Din considerațiile care precedă rezultă că conflictul armat care a avut loc în Sahara Occidentală între anii 1976 și 1988 este un conflict armat internațional, care face ca Regulamentul de la Haga din 1907 să fie aplicabil Saharei Occidentale.

245.

În acest context, trebuie să se examineze dacă prezența Regatului Maroc în Sahara Occidentală este o ocupație în sensul articolului 42 din Regulamentul de la Haga din 1907, pe care Uniunea nu o poate recunoaște sau nu îi poate acorda ajutor sau asistență. Potrivit acestei dispoziții, „[u]n teritoriu este socotit ocupat când se găsește de fapt sub autoritatea armatei inamice”.

246.

În această privință, trebuie să se sublinieze mai întâi că existența unei ocupații este o chestiune de fapt ( 220 ). Instanța de trimitere, precum și administrația fiscală și vamală și ministrul mediului, alimentației și afacerilor rurale consideră că Sahara Occidentală se află sub ocupație marocană ( 221 ), fapt confirmat prin Rezoluția 34/37 a Adunării Generale a ONU ( 222 ) la care s‑a referit Curtea la punctele 35 și 105 din Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario (C‑104/16 P, EU:C:2016:973).

247.

În plus, existența unei ocupații marocane în Sahara Occidentală este larg recunoscută ( 223 ), și aceasta chiar de domnul Hans Corell ( 224 ) care, în calitate de secretar general adjunct pentru afaceri juridice al ONU și consilier juridic, a asigurat consultarea juridică cu privire la legalitatea deciziei care ar fi fost adoptată de autoritățile marocane privind încheierea cu societăți străine a unor contracte de prospectare a resurselor minerale din Sahara Occidentală ( 225 ).

248.

În sfârșit, conform Curții Internaționale de Justiție, pentru a stabili dacă „un stat ale cărui forțe militare sunt prezente pe teritoriul unui alt stat ca urmare a unei intervenții este o «putere ocupantă» în sensul în care este înțeles potrivit ius in bello, [trebuie să se examineze] dacă există elemente de probă suficiente care să demonstreze că [a]utoritatea [armatei inamice] era efectiv instituită și exercitată în zonele în discuție de către statul autor al intervenției” ( 226 ).

249.

Aceasta este în mod clar situația în ceea ce privește cea mai mare parte a Saharei Occidentale care se extinde la vestul zidului de nisip construit și supravegheat de armata marocană și care se află sub autoritatea Regatului Maroc de la anexarea sa în două etape (în anul 1976 și în anul 1979 ( 227 )). Aceasta a fost administrată în mod structurat ( 228 ) de Regatul Maroc începând cu acea dată, fără acordul poporului din Sahara Occidentală, care nu și‑a exercitat încă dreptul la autodeterminare ( 229 ).

250.

Pe de altă parte, trebuie să se observe că existența unei ocupații nu se limitează la teritoriul continental, ci se extinde și la apele interioare și la marea teritorială ( 230 ). Întrucât o ZEE nu se află sub suveranitatea statului de coastă, o ocupație nu se extinde la aceasta, însă puterea ocupantă a teritoriului de coastă, în speță Regatul Maroc, poate exercita în această zonă jurisdicția pe care dreptul mării o conferă teritoriului de coastă ( 231 ).

251.

În ceea ce privește capacitatea unei puteri ocupante de a încheia acorduri internaționale aplicabile teritoriului ocupat, trebuie să se observe că din articolul 43 din Regulamentul de la Haga din 1907 ( 232 ) și din articolul 64 al doilea paragraf din Convenția IV de la Geneva ( 233 ) rezultă că puterea ocupantă poate promulga legi pentru a asigura viața publică și administrarea regulată a teritoriului ocupat ( 234 ). Astfel cum observă Comisia, această competență legală de care dispune puterea ocupantă pe acest teritoriu ocupat include capacitatea de a încheia acorduri internaționale aplicabile teritoriului respectiv ( 235 ). În această privință, trebuie să se observe că Curtea Internațională de Justiție nu a exclus din oficiu posibilitatea ca terții să poată încheia acorduri internaționale aplicabile unui teritoriu neautonom ocupat exclusiv cu puterea administrantă care nu își mai exercită misiunea din cauza intervenției militare ( 236 ).

252.

Cu toate acestea, prin încheierea unui acord internațional aplicabil teritoriului ocupat, puterea ocupantă trebuie să acționeze în calitate de putere ocupantă, și nu în calitate de suveran al teritoriului ocupat ( 237 ), întrucât anexarea teritoriului ocupat este strict interzisă ( 238 ).

253.

În acest sens, de exemplu, Confederația Elvețiană a încheiat cu Autoritatea provizorie a coaliției ( 239 ) care acționa în mod expres în numele Republicii Irak un acord privind garantarea riscurilor la export ( 240 ), considerând că „un stat ocupant dispune de competență legală în țara pe care o ocupă (articolul 43 din Convenția de la Haga din 1907), [ceea ce] înseamnă în special că puterea ocupantă poate promulga legi sau poate încheia acorduri internaționale în numele statului ocupat” ( 241 ). Această practică era susținută de Rezoluțiile 1483 (2003) din 23 mai 2003 ( 242 ) și 1511 (2003) din 16 octombrie 2003 ( 243 ) ale Consiliului de Securitate al ONU.

254.

Reiese în mod clar din modul de redactare a acestui acord‑cadru că el nu a fost încheiat cu puterile ocupante ale Republicii Irak, ci cu Autoritatea de coaliție provizorie care, „în aplicarea legilor și cutumelor războiului […] a[vea] temporar calitatea de autoritate guvernamentală în Irak” ( 244 ). Prin urmare, nu se punea problema recunoașterii de către Confederația Elvețiană a unei situații ilicite rezultate dintr‑o încălcare a normelor imperative de drept internațional cutumiar care încorporează obligații erga omnes.

255.

În speță, modul de redactare a Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 nu indică în mod explicit că acestea au fost încheiate cu Regatul Maroc în calitatea sa de putere ocupantă a Saharei Occidentale. Dimpotrivă, după toate aparențele, Regatul Maroc a încheiat aceste acorduri ca suveran al Saharei Occidentale. În consecință, contrar susținerilor Comisiei de la punctul 139 din observațiile sale, articolul 43 din Regulamentul de la Haga din 1907 și articolul 64 al doilea paragraf din Convenția IV de la Geneva nu permit încheierea Acordului privind pescuitul și a Protocolului din 2013 sub forma și în modul în care au fost încheiate, chiar în cazul în care Regatul Maroc ar trebui să fie considerat putere ocupantă a Saharei Occidentale.

256.

Sahara Occidentală este un teritoriu neautonom în curs de decolonizare. În această calitate, exploatarea bogățiilor sale naturale intră sub incidența articolului 73 din Carta Organizației Națiunilor Unite și a principiului cutumiar al suveranității permanente asupra resurselor naturale ( 245 ). În plus, CNUDM prevede în Rezoluția III anexată la Actul final al celei de a treia conferințe a Organizației Națiunilor Unite cu privire la dreptul mării că, „în cazul unui teritoriu al cărui popor nu a ajuns la o independență deplină sau la un alt regim de autonomie recunoscut de Națiunile Unite sau al unui teritoriu sub dominație colonială, dispozițiile cu privire la drepturile sau interesele menționate în [CNUDM] se aplică în favoarea poporului de pe acest teritoriu în scopul promovării prosperității și dezvoltării sale”.

257.

În acest context, de exploatarea resurselor naturale ale unui teritoriu neautonom, inclusiv de exploatarea piscicolă a apelor adiacente acestui teritoriu, trebuie să beneficieze poporul său ( 246 ).

258.

Fiind puterea ocupantă a Saharei Occidentale ( 247 ), Regatul Maroc este ținut de articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907 care privește exploatarea proprietății publice a țării ocupate. Potrivit acestui articol, „[s]tatul ocupant nu se va socoti decât ca administrator și uzufructuar al clădirilor publice, imobilelor, pădurilor și exploatărilor agricole aparținând statului inamic și aflate în ținutul ocupat. El va trebui să conserve fondul acestor proprietăți și să le administreze potrivit regulilor de uzufruct”.

259.

La fel ca și Comisia, considerăm că articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907 se poate aplica de asemenea exploatării stocurilor de pește din zonele maritime situate în largul coastelor teritoriului ocupat.

260.

Uzufructul este dreptul de a folosi lucrurile (ius utendi) altei persoane și de a le culege fructele (ius fruendi), fără a modifica substanța acestora ( 248 ). Aceasta presupune că puterea ocupantă nu poate dispune de bunurile publice din țara ocupată, însă le poate exploata, le poate culege și vinde fructele și poate utiliza veniturile generate de dispoziția fructelor acestei exploatări, fără însă ca această exploatare să irosească, să abandoneze sau să distrugă valoarea economică a bunurilor în discuție sau să depășească ceea ce este necesar sau obișnuit ( 249 ).

261.

Modul de redactare a articolului 55 nu prevede nicio limitare specifică în vederea dispunerii de fructele exploatării proprietății publice ( 250 ). Cu toate acestea, s‑a statuat că „articolele 53, 55 și 56 [din Regulamentul de la Haga din 1907] cu privire la proprietatea publică arată în mod clar că, potrivit legilor războiului, economia unei țări ocupate [nu] trebuie să suporte [decât] cheltuielile de ocupație […]; în plus, acestea trebuie să îi revină numai în măsura în care le poate asigura în mod rezonabil” ( 251 ).

262.

În plus, o exploatare a proprietății publice pentru asigurarea nevoilor poporului de pe teritoriul ocupat este permisă de articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907, cu atât mai mult în cadrul unei ocupații prelungite ( 252 ).

263.

Astfel, în momentul ocupării Irakului, Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și membrii coaliției au acceptat imediat ca „petrolul din Irak să fie protejat și utilizat în beneficiul poporului irakian” ( 253 ) și, în conformitate cu punctul 20 din Rezoluția 1483 (2003) a Consiliului de Securitate al ONU, au instituit Fondul de dezvoltare pentru Irak ( 254 ) pentru a depune acolo toate veniturile obținute din vânzările la export de petrol, de produse petroliere și de gaze naturale din Irak în așteptarea constituirii unui guvern irakian reprezentativ și recunoscut de comunitatea internațională.

264.

Trebuie să se arate mai întâi că dreptul internațional umanitar, inclusiv articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907, constituie o lex specialis în raport cu alte norme de drept internațional, inclusiv drepturile omului, care pot fi de asemenea aplicabile în același context de fapt ( 255 ).

265.

Desigur, Curtea Internațională de Justiție s‑a pronunțat în ceea ce privește principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale în sensul că „nimic […] nu lasă să se înțeleagă că [el] se aplică în cazul special al jafului și al exploatării anumitor resurse naturale de către membrii armatei unui stat care intervine prin mijloace militare pe teritoriul unui alt stat” ( 256 ).

266.

Cu toate acestea, prezenta cauză nu privește un caz de jaf sau de exploatare a resurselor naturale de către indivizi‑membri ai armatei, ci o politică oficială și sistematică de exploatare a resurselor piscicole ( 257 ) pusă în practică în comun de Regatul Maroc și de Uniune.

267.

În acest sens, anumite situații pot intra exclusiv sub incidența dreptului internațional umanitar sau exclusiv sub incidența dreptului aplicabil exploatării resurselor naturale ale teritoriilor neautonome, în timp ce alte situații pot intra în același timp sub incidența ambelor laturi menționate ale dreptului internațional ( 258 ).

268.

Astfel cum observă Comisia la punctul 43 din răspunsurile sale la întrebările scrise adresate de Curte, regimurile juridice aplicabile teritoriilor neautonome și teritoriilor ocupate nu se exclud reciproc. În plus, în ceea ce privește prezenta cauză, principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale și articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907 converg asupra unui punct, și anume cel potrivit căruia exploatarea resurselor naturale ale Saharei Occidentale (în calitate de teritoriu neautonom și teritoriu ocupat) nu se poate efectua în beneficiul economic al Regatului Maroc (în afară de cheltuielile de ocupație în măsura în care Sahara Occidentală le poate asigura în mod rezonabil), ci trebuie să se efectueze în beneficiul poporului din Sahara Occidentală.

269.

În această privință, trebuie amintit că atât Consiliul, cât și Comisia sunt de acord că de exploatarea zonelor de pescuit situate în largul coastelor Saharei Occidentale trebuie să beneficieze poporul de pe acest teritoriu, considerând totodată că dispozițiile Acordului privind pescuitul, precum și ale Protocolului din 2013 sunt de natură să garanteze că aceasta este situația.

270.

Nu împărtășim această teză pentru următoarele motive.

271.

Trebuie să se observe că Acordul privind pescuitul prevede o exploatare durabilă (în limba engleză „sustainable exploitation”) a resurselor pescărești ( 259 ) și, în acest sens, nu conduce la epuizarea respectivei resurse. Ca atare, Acordul privind pescuitul pare la prima vedere conform atât cu normele referitoare la uzufruct la care se referă articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907 ( 260 ), cât și cu principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale. Astfel, nu se poate considera că o exploatare a apelor adiacente Saharei Occidentale care ar epuiza resursele pescărești se efectuează în beneficiul poporului de pe acest teritoriu.

272.

Cu toate acestea, din articolul 2 din Regulamentul nr. 764/2006, din fișele tehnice ale zonelor de pescuit nr. 3-6 ( 261 ), precum și din informațiile oferite de Comisie la ședință ( 262 ) reiese că majoritatea exploatării prevăzute de Acordul privind pescuitul și de Protocolul din 2013 vizează aproape exclusiv apele adiacente Saharei Occidentale. Astfel, capturile efectuate doar în zona de pescuit nr. 6 (care acoperă doar apele adiacente Saharei Occidentale) reprezintă aproximativ 91,5 % din capturile totale efectuate în cadrul exploatării piscicole instituite prin Acordul privind pescuitul și prin Protocolul din 2013.

273.

Prin urmare, din moment ce Acordul privind pescuitul se aplică aproape exclusiv Saharei Occidentale și apelor adiacente acesteia, reiese că de contribuția financiară plătită Regatului Maroc de Uniune în conformitate cu articolul 7 din Acordul privind pescuitul ar trebui de asemenea, astfel cum recunosc Consiliul și Comisia, să beneficieze aproape exclusiv poporul din Sahara Occidentală (cu excepția situației în care aceasta este utilizată pentru a acoperi cheltuielile aferente ocupației în măsura în care acest teritoriu le poate asigura în mod rezonabil ( 263 )).

274.

Cu toate acestea, articolul 3 alineatul (1) din Protocolul din 2013 prevede că contribuția financiară anuală de 40 de milioane de euro cuprinde două subpărți, una de 30 de milioane de euro plătită în temeiul articolului 7 din Acordul privind pescuitul (16 milioane de euro reprezentând compensația financiară pentru accesul la resurse și 14 milioane de euro reprezentând sprijinul pentru politica sectorială în domeniul pescuitului din Maroc) și una de 10 milioane de euro corespunzând sumei estimate a redevențelor datorate de armatorii europeni în baza licențelor de pescuit emise în temeiul articolului 6 din Acordul privind pescuitul.

275.

Conform articolului 3 alineatul (4) din Protocolul din 2013, această contribuție se plătește trezorierului general al Regatului Maroc în contul deschis la Trezoreria Generală a Regatului Maroc (în timp ce, în cazul ocupării Irakului, produsele din vânzările de petrol erau plătite Fondului de dezvoltare pentru Irak).

276.

În ceea ce privește destinația sa, articolul 3 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) din Protocolul din 2013 prevăd că contribuția financiară anuală de 40 de milioane de euro este de competența exclusivă a autorităților marocane, iar pentru cele 14 milioane de euro (sprijinul pentru politica sectorială în domeniul pescuitului din Maroc), acestea instituie un mecanism de monitorizare și de supraveghere de către Uniune, în cadrul unei comisii mixte, a utilizării respectivei sume de către autoritățile marocane.

277.

Or, în conformitate cu articolul 5 alineatul (6) din Protocolul din 2013, acest mecanism nu permite decât monitorizarea generală a „efectel[or] economice și sociale scontate [ale Acordului privind pescuitul], în special efectele asupra ocupării forței de muncă și asupra investițiilor, precum și orice impact cuantificabil al acțiunilor realizate și distribuția geografică a acestora”.

278.

Conform Comisiei, acest mecanism de monitorizare i‑a permis să se asigure că, pentru perioada de valabilitate a Protocolului din 2013 (2014-2018), 54 de milioane de euro au fost sau vor fi utilizate pentru construirea unor hale de nouă generație, a unor spații pentru pescari, precum și a unor puncte de debarcare amenajate și a unor puncte de acvacultură și că aproximativ 80 % dintre proiectele finanțate prin acest ajutor se află în Sahara Occidentală.

279.

În opinia noastră, din aceste elemente reiese că nici Acordul privind pescuitul, nici Protocolul din 2013 nu conțin garanțiile juridice necesare pentru ca exploatarea piscicolă să îndeplinească cerințele criteriului care impune ca ea să se efectueze în beneficiul poporului din Sahara Occidentală.

280.

În primul rând, Protocolul din 2013 nu cuprinde niciun angajament din partea Regatului Maroc de a utiliza contribuția financiară plătită de Uniune în beneficiul poporului din Sahara Occidentală în mod proporțional cu cantitățile de capturi efectuate în apele adiacente Saharei Occidentale. Dimpotrivă, în timp ce 91,5 % din capturi sunt realizate doar în zona de pescuit nr. 6 (care acoperă numai apele adiacente Saharei Occidentale), doar 35 % din contribuția financiară (14 din cele 40 de milioane de euro) intră sub incidența mecanismului de monitorizare instituit prin articolul 6 din Protocolul din 2013.

281.

În al doilea rând, nu există nicio dovadă că cele 14 milioane de euro au fost utilizate cu adevărat în beneficiul poporului din Sahara Occidentală. Dimpotrivă, elementele furnizate de Comisie demonstrează că din cele 160 de milioane de euro care trebuie plătite pe o perioadă de patru ani (2014-2018), doar 54 de milioane de euro (respectiv 33,75 %) au fost utilizate pentru dezvoltarea de proiecte, din care 80 % se află în Sahara Occidentală.

282.

În al treilea rând, faptul că 80 % dintre proiectele care beneficiază de aceste 54 de milioane de euro se află în Sahara Occidentală nu înseamnă nimic în sine. Ceea ce este important este să se cunoască partea din această sumă de 54 de milioane de euro care este destinată finanțării proiectelor situate în Sahara Occidentală, însă Comisia nu a furnizat această informație.

283.

În sfârșit, trebuie să se arate că articolul 49 alineatul 6 din Convenția IV de la Geneva interzice puterii ocupante să procedeze la „transferarea de către puterea ocupantă a unei părți a populației sale civile în teritoriul pe care‑l ocupă” ( 264 ). Cu toate acestea, nu există nicio dispoziție în Acordul privind pescuitul și în Protocolul din 2013 care ar impune Regatului Maroc ca partea din contribuția financiară care corespunde exploatării piscicole a zonelor de pescuit situate în largul coastelor Saharei Occidentale să fie utilizată astfel încât de aceasta să beneficieze mai ales „populația din Sahara Occidentală care provine de pe acest teritoriu” ( 265 ) sau „populațiile din Sahara Occidentală originare de pe acest teritoriu” ( 266 ).

284.

De exemplu, fișa tehnică pentru zona de pescuit nr. 6 (pescuit pelagic industrial) prevede o obligație de a îmbarca pe navele Uniunii între 2 și 16 „marinari marocani” în funcție de tonajul navei ( 267 ), în condițiile în care această zonă de pescuit are în vedere exclusiv apele adiacente Saharei Occidentale.

285.

În consecință, considerăm că dispozițiile Acordului privind pescuitul și Protocolul din 2013 nu oferă nicio garanție în sensul că exploatarea piscicolă a apelor adiacente Saharei Occidentale se efectuează în beneficiul poporului de pe teritoriul respectiv. În acest sens, actele contestate nu respectă nici principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale ( 268 ), nici articolul 55 din Regulamentul de la Haga din 1907, nici obligația Uniunii de a nu recunoaște o situație ilicită care decurge din încălcarea acestor dispoziții și de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea situației respective.

286.

Din considerațiile care precedă rezultă că, în măsura în care se aplică teritoriului Saharei Occidentale și apelor adiacente acestuia, Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 sunt incompatibile cu articolul 3 alineatul (5) TUE, cu articolul 21 alineatul (1) primul paragraf TUE, cu articolul 21 alineatul (2) literele (b) și (c) TUE, cu articolul 23 TUE și cu articolul 205 TFUE, care impun Uniunii obligația ca acțiunea sa externă să respecte strict dreptul internațional.

287.

Regulamentul nr. 764/2006, Decizia 2013/785 și Regulamentul nr. 1270/2013 sunt contrare articolului 3 alineatul (5) TUE, articolului 21 alineatul (1) primul paragraf TUE, articolului 21 alineatul (2) literele (b) și (c) TUE, articolului 23 TUE și articolului 205 TFUE în măsura în care aprobă și pun în aplicare Acordul privind pescuitul și Protocolul din 2013 pe teritoriul Saharei Occidentale și în apele adiacente acestuia.

288.

În această privință, la ședință, atât Comader, cât și Comisia au susținut că obligația de a nu recunoaște o situație ilicită, care decurge dintr‑o încălcare a normelor erga omnes de drept internațional și a obligației de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații, nu poate conduce la o interdicție a încheierii unor acorduri internaționale care promovează dezvoltarea economică a poporului din Sahara Occidentală, întrucât o asemenea interdicție s‑ar efectua în final în detrimentul său.

289.

Acestea invocă astfel punctul 125 din Avizul consultativ privind Namibia ( 269 ), în care Curtea Internațională de Justiție a statuat că „nerecunoașterea administrației sud‑africane pe acest teritoriu nu ar trebui să aibă drept consecință privarea poporului namibian de avantajele pe care le poate obține din cooperarea internațională” ( 270 ).

290.

În opinia noastră, această limitare a obligației de nerecunoaștere nu are nicio incidență în prezenta cauză.

291.

În primul rând, Comisia a încercat deja să utilizeze același punct 125 din Avizul consultativ privind Namibia pentru a justifica acceptarea de către autoritățile vamale britanice a certificatelor de circulație a unor produse agricole originare din teritoriul cipriot ocupat care au fost emise de așa‑numita „Republica Turcă a Ciprului de Nord”, entitate nerecunoscută de Uniune și de statele membre ale acesteia ( 271 ). Cu toate acestea, Curtea a respins abordarea amintită, considerând că nu se putea face nicio analogie între situația din Namibia și ocupația militară care continuă să existe în Ciprul de Nord ( 272 ). În opinia noastră, situația este aceeași în prezenta cauză.

292.

În al doilea rând, limitarea obligației de nerecunoaștere, stabilită de Curtea Internațională de Justiție la punctul 125 din avizul său consultativ privind Namibia pentru a nu priva poporul namibian de avantajele pe care le putea obține din cooperarea internațională, nu ar putea justifica încheierea unor acorduri internaționale comerciale. Pe de altă parte, încheierea unor asemenea acorduri era acoperită de obligația de nerecunoaștere ( 273 ). Pe de altă parte, exemplele de avantaje de care poporul namibian trebuia să poată continua să beneficieze sunt departe de a include acordurile internaționale comerciale. Astfel, exemplele date de Curtea Internațională de Justiție au în vedere înregistrarea nașterilor, a căsătoriilor sau a deceselor la starea civilă, „ale căror efecte nu ar putea fi încălcate decât în detrimentul locuitorilor de pe acest teritoriu” ( 274 ).

293.

Din considerațiile de mai sus rezultă că actele contestate, care se aplică teritoriului Saharei Occidentale și apelor adiacente acestuia în măsura în care se află sub suveranitatea sau sub jurisdicția Regatului Maroc, încalcă obligația Uniunii de a respecta dreptul poporului de pe acest teritoriu la autodeterminare, precum și obligația sa de a nu recunoaște o situație nelegală care decurge dintr‑o încălcare a acestui drept și de a nu acorda ajutor sau asistență pentru menținerea acestei situații. În plus, în ceea ce privește exploatarea resurselor naturale ale Saharei Occidentale, actele contestate nu instituie garanțiile necesare pentru a asigura ca această exploatare să se realizeze în beneficiul poporului de pe acest teritoriu.

294.

Consiliul a solicitat Curții „să limiteze temporar efectele declarației de nevaliditate [a Regulamentului nr. 764/2006, a Deciziei 2013/785 și a Regulamentului nr. 1270/2013] astfel încât să permită Uniunii să ia măsurile care i se impun în conformitate cu obligațiile care îi revin în temeiul dreptului internațional” ( 275 ).

295.

Fără a‑și motiva mai mult cererea, Consiliul solicită prin aceasta ca efectele actelor contestate să fie menținute pe o perioadă limitată, astfel cum s‑a procedat, de exemplu, în Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461) ( 276 ). Trebuie să se sublinieze totuși că Protocolul din 2013, care face parte din Acordul privind pescuitul ( 277 ) și care este indispensabil pentru punerea în aplicare a acestuia, va expira la 14 iulie 2018 ( 278 ). Întrucât perioada între pronunțarea hotărârii în 2018 și expirarea acestui protocol este deosebit de scurtă, nu suntem convinși că menținerea efectelor actelor contestate ar avea sens. În orice caz, rațiunile care au motivat menținerea efectelor actului contestat pentru o perioadă de 3 luni în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461) ( 279 ) nu sunt prezente în speță.

296.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă mai întâi la a patra și ulterior la a treia întrebare preliminară adresate de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera administrativă), Regatul Unit], după cum urmează: