1. 

Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a clarifica, încă o dată, noțiunile „materie contractuală” și „prestare de servicii” în sensul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

2. 

Astfel, Curtea este chemată să declare dacă o acțiune în regres desfășurată între codebitorii unui contract de credit ține de materia contractuală. În caz afirmativ, Curtea va trebui să examineze dacă un astfel de contract poate fi calificat drept contract de prestare de servicii, ceea ce o va conduce, dacă este cazul, la a determina locul de executare a obligației caracteristice a acestuia.

3. 

În prezentele concluzii, vom explica motivele pentru care considerăm că articolul 7 punctul 1 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că o acțiune în regres între codebitorii unui contract de credit ține de „materi[a] contractuală” în sensul acestei dispoziții.

4. 

Vom explica, în continuare, rațiunile pentru care, în opinia noastră, articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din regulamentul menționat trebuie interpretat în sensul că contractul de credit care constituie temeiul acțiunii în regres formulate de un codebitor trebuie să fie calificat drept contract de prestare de servicii în sensul acestei dispoziții, locul de executare a obligației care constituie temeiul cererii din cadrul acestei acțiuni fiind locul unde are sediul creditorul care acordă creditul.

5.

Considerentul (4) al Regulamentului nr. 1215/2012 enunță următoarele:

„Anumite diferențe între normele interne care reglementează competența judiciară și recunoașterea hotărârilor împiedică buna funcționare a pieței interne. Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și care să asigure recunoașterea și executarea rapidă și simplă a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru este indispensabilă.”

6.

Potrivit considerentelor (15) și (16) ale acestui regulament:

7.

Articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că, „[s]ub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru”.

8.

Articolul 7 din Regulamentul nr. 1215/2012 are următorul cuprins:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]”

9.

Potrivit considerentelor (7) și (17) ale Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) ( 3 ):

[…]

10.

Articolul 16 din acest regulament, intitulat „Obligațiile cu pluralitate de debitori”, are următorul cuprins:

„În cazul în care un creditor are o creanță față de mai mulți debitori pentru care aceștia răspund solidar, iar unul dintre debitori l‑a dezinteresat pe creditor, în tot sau în parte, legea care reglementează obligația debitorului față de creditor determină și dreptul debitorului de a se îndrepta împotriva celorlalți debitori. Ceilalți debitori se pot prevala de drepturile de care dispuneau în raport cu creditorul, în măsura permisă de legea care reglementează obligațiile acestora față de creditor.”

11.

Articolul 2 litera (b) din Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE ( 6 ) definește noțiunea „serviciu financiar” ca fiind „orice serviciu privind banca, creditarea, asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile”.

12.

Articolul 896 din Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „ABGB”) prevede că un codebitor solidar care a achitat singur totalitatea datoriei este autorizat, chiar și fără să fi avut loc cesiunea drepturilor, să solicite celorlalți debitori rambursarea în părți egale, în cazul în care între aceștia nu a fost convenită nicio altă proporție.

13.

Înainte de modificarea sa prin Zahlungsverzugsgesetz (Legea privind întârzierea la plată) din 20 martie 2013 ( 7 ), articolul 905 alineatul 2 din ABGB prevedea că, în cazul în care are îndoieli, debitorul face plata sumei de bani pe riscul și pe cheltuiala sa creditorului la domiciliul (sediul) acestuia.

14.

Această lege a introdus de asemenea articolul 907a în ABGB, articol care prevede că obligațiile în bani trebuie executate la domiciliul sau sediul creditorului, prin predarea sumei de bani în acest loc sau prin virament bancar într‑un cont indicat de creditor.

15.

În conformitate cu articolul 1042 din ABGB, cel care plătește în locul celui care avea, potrivit legii, obligația de a plăti are dreptul la restituire.

16.

Potrivit articolului 1503 alineatul 2 punctul 1 din ABGB, articolul 907a din ABGB se aplică, în versiunea legii menționate, raporturilor juridice născute începând cu 16 martie 2013. Raporturile juridice născute înainte de 16 martie 2013 rămân guvernate de dispozițiile anterioare; cu toate acestea, în cazul în respectivele raporturi juridice născute anterior prevăd prestații în bani cu executare succesivă, noile dispoziții se aplică plăților scadente începând cu 16 martie 2013.

17.

Domnul Stefan Benkö (denumit în continuare „reclamantul”), resortisant austriac, introduce o acțiune în regres în fața instanțelor austriece împotriva doamnei Saale Kareda (denumită în continuare „pârâta”), resortisantă estoniană, fosta parteneră de viață a acestuia, solicitând suma de 17145,41 euro, inclusiv dobânzile și cheltuielile aferente.

18.

În perioada în care locuiau împreună în Austria, reclamantul și pârâta ar fi achiziționat o casă în anul 2007 și ar fi contractat, în acest scop, trei împrumuturi în valoare totală de 300000 de euro (denumite în continuare „creditul”) de la o bancă austriacă. Ambii ar fi avut calitatea de împrumutat, iar instanța de trimitere arată că cei doi erau codebitori solidari.

19.

La sfârșitul anului 2011, pârâta ar fi pus capăt conviețuirii și s‑ar fi mutat în Estonia. Instanța de trimitere precizează, în această privință, că domiciliul actual al acesteia în Estonia este necunoscut.

20.

Începând cu luna iunie 2012, pârâta nu și‑ar mai fi executat obligațiile de rambursare a creditului. Prin urmare, reclamantul ar fi rambursat, până în luna iunie 2014, și ratele datorate de fosta sa parteneră de viață, pe lângă cele pe care le datora el însuși. Obiectul prezentei acțiuni este reprezentat de aceste rambursări.

21.

Landesgericht St. Pölten (Tribunalul Regional din Sankt Pölten, Austria), instanță de prim grad de jurisdicție, a contactat ambasada Estoniei din Austria pentru a afla domiciliul pârâtei, însă fără succes. În aceste condiții, a fost desemnat un mandatar pentru a o reprezenta.

22.

Acest mandatar, care a primit toate notificările, a invocat în primă instanță o excepție de necompetență, pentru motivul că pârâta are domiciliul în Estonia, pe teritoriul unui alt stat membru. Pe de altă parte, acesta a apreciat că situația de fapt descrisă de reclamant nu intră sub incidența dispozițiilor secțiunilor 2-7 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, dispoziții privind competența judiciară care derogă de la norma de competență generală prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din același regulament. În orice caz, acesta a susținut că Landesgericht St. Pölten (Tribunalul Regional din Sankt Pölten), sesizat de reclamant, nu era competent teritorial, având în vedere că creditul a fost finanțat de o bancă austriacă, iar locul de executare a acestei operațiuni, și anume sediul băncii, nu se situează în raza de competență teritorială a acestei instanțe.

23.

Prin decizia din 5 august 2015, Landesgericht St. Pölten (Tribunalul Regional din Sankt Pölten) a constatat lipsa de competență internațională. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei decizii în fața Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria), care, prin decizia din 28 decembrie 2015, a reformat decizia din 5 august 2015.

24.

Pârâta a formulat recurs în fața instanței de trimitere.

25.

Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), având îndoieli cu privire la interpretarea pe care trebuie să o dea dispozițiilor dreptului Uniunii, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26.

În prezenta cauză, instanța de trimitere urmărește să se stabilească, în temeiul normelor privind competența prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012, instanța competentă să soluționeze litigiul principal.

27.

Toată dificultatea acestei cauze provine din faptul că acțiunea principală formulată de reclamant este o acțiune în regres între codebitori, care își are originea într‑un contract de credit încheiat între aceștia și o bancă austriacă.

28.

În realitate, întrebarea la care este primordial să se răspundă, înainte de examinarea normelor de competență susceptibile să aibă legătură cu situația din litigiul principal, este aceea dacă, în vederea aplicării acestui regulament, pot fi „detașate” de contractul de credit raporturile juridice născute între codebitorii solidari în urma încheierii respectivului contract sau dacă acestea formează un întreg indisociabil.

29.

Pentru motivele care urmează, considerăm că raporturile juridice dintre codebitorii solidari născute din încheierea unui contract de credit nu pot fi disociate de contractul menționat.

30.

Astfel, aceste raporturi juridice decurg din contractul de credit la care codebitorii solidari au consimțit împreună în mod liber. Prin urmare, în raporturile cu creditorul comun, fiecare a acceptat să plătească totalitatea datoriei. Prestația care constă în împrumutul unei sume de bani este indisociabilă de obligația de rambursare. Un împrumut căruia nu i‑ar fi asociată o obligație de rambursare ar fi, de fapt, o donație. Obligația solidară de rambursare este, așadar, o parte integrantă a mecanismului contractual.

31.

Nu este mai puțin adevărat că codebitorul care a plătit în întregime sau parțial partea din datoria comună a celuilalt codebitor poate recupera suma astfel plătită formulând o acțiune în regres. Rațiunea acestei acțiuni este, așadar, ea însăși legată de existența respectivului contract. Prin urmare, în vederea aplicării Regulamentului nr. 1215/2012, ar fi artificial ca aceste raporturi juridice să fie separate de contractul care le‑a dat naștere și care constituie temeiul lor ( 8 ). O decizie diferită ar putea duce, în privința cererilor întemeiate pe unul și același contract, la o multiplicare a temeiurilor de competență. Instanța unui stat membru ar fi competentă în ceea ce privește litigiile născute între codebitori și bancă, în timp ce instanța unui alt stat membru ar fi competentă în ceea ce privește litigiile născute între codebitori înșiși.

32.

Prin urmare, este mai coerent ca toate problemele care pot fi ridicate în urma încheierii unui contract de credit să fie examinate de aceeași instanță. De altfel, este ceea ce prevede în mod expres Regulamentul Roma I în ceea ce privește legea aplicabilă. Astfel cum amintește Comisia Europeană, articolul 16 din acest regulament, intitulat „Obligațiile cu pluralitate de debitori”, prevede în special că, „[î]n cazul în care un creditor are o creanță față de mai mulți debitori pentru care aceștia răspund solidar, iar unul dintre debitori l‑a dezinteresat pe creditor, în tot sau în parte, legea care reglementează obligația debitorului față de creditor determină și dreptul debitorului de a se îndrepta împotriva celorlalți debitori”.

33.

Nu vedem, așadar, niciun motiv pentru care situația ar fi diferită în ceea ce privește determinarea instanței competente să soluționeze o acțiune în regres exercitată de codebitorul unui contract de credit împotriva celuilalt codebitor, cu atât mai mult cu cât aplicarea reciprocă a Regulamentului Roma I și a Regulamentului nr. 1215/2012 obligă la coerență în interpretarea acestora ( 9 ). În plus, separarea raporturilor juridice dintre codebitorii solidari de contractul care îi leagă ar fi contrară obiectivului gradului mare de previzibilitate urmărit de Regulamentul nr. 1215/2012 ( 10 ). Astfel, pentru codebitorii solidari, faptul de a ști că litigiile născute din raporturile lor juridice ar fi supuse acelorași norme de competență precum cele care reglementează contractul de credit însuși prezintă incontestabil un grad mare de previzibilitate.

34.

Ansamblul acestor elemente ne determină, așadar, să considerăm că competența instanței responsabile de examinarea unui litigiu care privește raporturile juridice dintre codebitorii solidari născute din încheierea unui contract de credit trebuie să fie cea prevăzută pentru litigiile născute din acest contract.

35.

Astfel, întrucât contractul de credit ține, fără nicio îndoială, de materia contractuală, considerăm că articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o acțiune în regres între codebitorii unui contract de credit ține de „materi[a] contractuală” în sensul acestei dispoziții.

36.

Acestea fiind spuse, instanța de trimitere urmărește să afle care ar fi locul de executare a obligației care constituie temeiul cererii, respectivul loc fiind stabilit în mod diferit de articolul amintit, după cum contractul avut în vedere este un contract de vânzare de mărfuri sau un contract de prestare de servicii sau nu este nici una, nici alta.

37.

Astfel, prin cea de a doua și prin cea de a treia întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din acest regulament trebuie interpretat în sensul că contractul de credit care constituie temeiul acțiunii în regres formulate de un codebitor trebuie calificat drept contract de prestare de servicii în sensul respectivei dispoziții. În caz afirmativ, obligația contractuală caracteristică contractului menționat este acordarea împrumutului, locul de executare a obligației fiind, în acest caz, sediul băncii?

38.

Nu există nicio îndoială, în opinia noastră, cu privire la faptul că contractul de credit este un contract de prestare de servicii.

39.

Curtea a statuat că „noțiunea «servicii» presupune cel puțin ca partea care le prestează să efectueze o activitate determinată în schimbul unei remunerații” ( 11 ). Aceasta a precizat că existența unei activități impune îndeplinirea unor acte pozitive, cu excluderea unor simple abțineri ( 12 ). Ea a exclus, astfel, de la respectiva calificare contractul de licență prin care titularul unui drept de proprietate intelectuală permite celeilalte părți contractante să exploateze acest drept în schimbul unei remunerații, în măsura în care titularul dreptului de proprietate intelectuală nu efectuează nicio prestație prin acordarea dreptului de exploatare și se obligă numai să permită celeilalte părți contractante să exploateze în mod liber dreptul respectiv ( 13 ).

40.

Situația este diferită în ceea ce privește contractul de credit. Astfel, prin acest contract, un împrumutător, instituția de credit, consimte sau se angajează să consimtă să împrumute o sumă de bani împrumutatului sub forma unui termen de plată, împrumutatul angajându‑se în schimb să ramburseze această sumă, remunerația respectivului împrumut constând în plata dobânzilor rezultate din acesta. Prestarea de servicii rezidă, în acest caz, în remiterea sumei menționate de către o instituție de credit care efectuează în mod obișnuit așa‑numitele „operațiuni bancare”.

41.

Rezultă că operațiunea de credit este un serviciu financiar. De altfel, este ceea ce reiese, astfel cum subliniază instanța de trimitere, din articolul 2 litera (b) din Directiva 2002/65, care definește noțiunea „serviciu financiar” ca fiind „orice serviciu privind banca, creditarea, asigurarea, pensiile personale, investițiile sau plățile”.

42.

Simplul fapt că activitatea părții care prestează serviciul face parte din sectorul financiar nu poate avea drept consecință excluderea contractelor care intră sub incidența acestei activități de la aplicarea articolului 7 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012. În acest sens, se pare că legiuitorul a prevăzut includerea acestui tip de servicii în domeniul de aplicare al respectivului regulament privind competența judiciară. Astfel cum remarcă instanța de trimitere și Comisia, articolul 63 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 prevedea o excepție de la aplicarea normelor privind competența în materie contractuală în cazul în care locul de prestare a serviciilor se situa în Luxemburg. Totuși, potrivit alineatului (3) al acestui articol, dispozițiile aceluiași articol nu se aplicau în cazul contractelor de prestări de servicii financiare, ceea ce însemna că respectivele contracte erau reglementate de norma de competență specială prevăzută la articolul 5 punctul 1 din acest regulament, care corespunde în prezent articolului 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012.

43.

Prin urmare, contractul de credit trebuie calificat, în opinia noastră, drept contract de prestare de servicii în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din acest regulament.

44.

Rămâne să se determine, în prezent, care este locul executării obligației care constituie temeiul cererii. În conformitate cu articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din regulamentul menționat, acest loc este cel din statul membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile. Este vorba despre a determina, în realitate, locul executării obligației caracteristice a contractului, aceasta din urmă fiind factorul de legătură cu instanța competentă ( 14 ).

45.

În speță, considerăm că, în cadrul unui contract de credit, această obligație caracteristică este reprezentată chiar de acordarea sumei împrumutate. Cealaltă obligație cuprinsă într‑un astfel de contract, și anume cea a împrumutatului de a rambursa suma împrumutată, nu există, astfel, decât prin executarea prestației împrumutătorului, rambursarea fiind doar consecința acesteia.

46.

În ceea ce privește locul însuși al executării obligației caracteristice, considerăm că numai locul în care are sediul creditorul este de natură să asigure un grad mare de previzibilitate, precum și să îndeplinească obiectivele de proximitate și de uniformizare urmărite la articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 15 ). Astfel, acest loc va fi cunoscut de părți de la încheierea contractului și va fi de asemenea cel al instanței care va dispune de legătura cea mai strânsă cu respectivul contract.

47.

Prin urmare, având în vedere ansamblul elementelor care precedă, considerăm că articolul 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din acest regulament trebuie interpretat în sensul că contractul de credit care constituie temeiul acțiunii în regres formulate de un codebitor trebuie să fie calificat drept contract de prestare de servicii în sensul respectivei dispoziții. Locul de executare a obligației care constituie temeiul cererii din cadrul acestei acțiuni este locul unde are sediul creditorul care acordă creditul.

48.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează: