1

Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că:

Republica Federală Germania nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (3) și al anexei II la Directiva 91/440, al articolului 4 alineatul (2) și al articolului 14 alineatul (2) din Directiva 2001/14, al articolului 6 alineatul (2), al articolului 7 alineatul (3) și al articolului 8 alineatul (1) din această din urmă directivă, precum și al articolului 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 coroborat cu articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440.

2

Al patrulea considerent al Directivei 91/440 are următorul cuprins:

„[…] dezvoltarea viitoare și funcționarea eficientă a sistemului feroviar poate fi facilitată dacă se face distincția între furnizarea de servicii de transport și funcționarea infrastructurii; […] dată fiind această situație, este necesar ca cele două activități să fie gestionate separat și să aibă conturi separate;”

3

Articolul 6 alineatele (1)-(3) din această directivă prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare prin care să se asigure că se țin conturi de profituri și pierderi și bilanțuri separate și că acestea se publică, pe de o parte, pentru activitățile legate de furnizarea serviciilor de transport de către întreprinderile feroviare și, pe de altă parte, pentru activitățile legate de administrarea infrastructurii feroviare. Fondurile publice alocate unuia din aceste două sectoare de activitate nu pot fi transferate între ele.

Conturile celor două sectoare de activitate se țin în așa fel încât să reflecte această interdicție.

(2)   Statele membre pot prevedea, de asemenea, ca această separare să necesite organizarea unor departamente distincte în cadrul aceleiași întreprinderi sau ca infrastructura să fie administrată de o entitate separată.

(3)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că funcțiile [esențiale] care determină accesul echitabil și nediscriminatoriu la infrastructură enumerate în anexa II sunt încredințate unor organisme sau firme care nu sunt furnizoare de servicii de transport feroviar. Indiferent de structurile organizatorice, trebuie arătat că acest obiectiv a fost realizat.

Cu toate acestea, statele membre pot încredința întreprinderilor feroviare sau oricărui alt organism sarcina de a colecta sumele reprezentând tarifele și responsabilitatea de administrare a infrastructurii feroviare, cum ar fi investițiile, întreținerea și finanțarea.”

4

Articolul 10 alineatul (7) din directiva menționată prevede:

„Fără a aduce atingere reglementărilor comunitare și interne privind politica în domeniul concurenței și instituțiile cu responsabilități în acest sector, organismul de reglementare, înființat în conformitate cu articolul 30 din Directiva 2000/14/CE, sau oricare alt organism care dispune de același grad de independență supraveghează concurența pe piețele serviciilor feroviare, inclusiv pe piața de transport feroviar de mărfuri.

Organismul se înființează în conformitate cu dispozițiile articolului 30 alineatul (1) din directiva menționată. Orice solicitant sau parte interesată poate depune plângere la acest organism dacă se consideră tratate injust, dacă au fost discriminate sau dacă au fost nedreptățite în vreun fel. Pe baza plângerii și, unde este cazul, din proprie inițiativă, organismul de reglementare decide, cât mai repede cu putință, cu privire la măsurile ce se impun pentru a remedia evoluțiile negative de pe aceste piețe. Pentru a asigura posibilitatea necesară a unui control jurisdicțional și a cooperării necesare dintre organismele de reglementare la nivel național, în acest context se aplică articolul 30 alineatul (6) și articolul 31 din directiva menționată.”

5

Anexa II la Directiva 91/440 menționează lista funcțiilor esențiale avute în vedere la articolul 6 alineatul (3) din această directivă, după cum urmează:

6

Considerentele (12), (16), (20), (40) și (46) din Directiva 2001/14 enunță obiectivele acestei directive astfel:

[…]

[…]

[…]

[…]

7

Conform articolului 1 primul paragraf al directivei menționate:

„Prezenta directivă se referă la principiile și la procedurile ce trebuie aplicate în privința stabilirii și perceperii tarifelor pentru utilizarea infrastructurii feroviare și în privința alocării capacităților de infrastructură feroviară.”

8

Articolul 4 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă prevede:

„(1)   Statele membre stabilesc un cadru de tarifare cu respectarea independenței administrării prevăzute la articolul 4 din Directiva 91/440/CEE.

Sub rezerva amintitei condiții de independență a administrării, statele membre stabilesc și regulile [a se citi «normele»] specifice de tarifare sau transferă această competență administratorului infrastructurii. Calcularea tarifului pentru utilizarea infrastructurii și perceperea acestuia sunt realizate de administratorul infrastructurii.

(2)   În situația în care administratorul infrastructurii, prin cadrul legal, organizatoric sau decizional, nu este independent față de toate întreprinderile feroviare, atribuțiile expuse în prezentul capitol, cu excepția perceperii tarifelor, sunt preluate de un organism de tarifare independent [de întreprinderile feroviare] prin cadrul legal, organizatoric și decizional.”

9

Articolul 6 din Directiva 2001/14 prevede:

„(1)   Statele membre stabilesc condițiile corespunzătoare, inclusiv plățile în avans, dacă este cazul, care să asigure că, în condiții normale de activitate și pe o perioadă de timp acceptabilă, conturile unui administrator al infrastructurii prezintă cel puțin un echilibru între venitul rezultat din tarifele de utilizare a infrastructurii, excedentul rezultat din alte activități comerciale și finanțările de la stat, pe de o parte, și cheltuielile infrastructurii, pe de altă parte.

Fără să aducă atingere obiectivului posibil pe termen lung privind acoperirea de către utilizator a costurilor infrastructurii pentru toate modurile de transport, pe baza unei concurențe loiale și nediscriminatorii, în situația în care transportul feroviar poate concura cu alte moduri de transport, în cadrul de tarifare prevăzut la articolele 7 și 8, un stat membru poate cere administratorului infrastructurii să-și echilibreze conturile fără a apela la finanțarea statului.

(2)   Administratorii infrastructurii sunt stimulați [prin măsuri de încurajare], respectându-se cerințele în materie de siguranță și prin menținerea și îmbunătățirea calității serviciului de infrastructură, să reducă costurile de furnizare a infrastructurii și nivelul tarifelor de acces.

(3)   Statele membre se asigură că dispoziția de la alineatul (2) se aplică fie în cadrul unui contract, încheiat între autoritatea competentă și administratorul infrastructurii, pe o perioadă de cel puțin trei ani, care să prevadă finanțare de la stat, fie prin stabilirea unor măsuri de reglementare corespunzătoare, care să prevadă competențele necesare.

[…]

(5)   Trebuie elaborată o metodă de imputare a costurilor. Statele membre pot cere aprobarea prealabilă. Această metodă trebuie actualizată periodic în funcție de cele mai bune uzanțe internaționale.”

10

Articolul 7 alineatele (3)-(5) din această directivă prevede:

„(3)   Fără să aducă atingere dispozițiilor de la alineatele (4) sau (5) sau de la articolul 8, tarifele pentru setul minim de prestații și accesul pe rețea la serviciile infrastructurii [a se citi «infrastructurile de servicii»] sunt stabilite la costul direct imputabil exploatării serviciilor de transport feroviar.

(4)   Tariful de utilizare a infrastructurii poate include un tarif care să reflecte deficitul de capacitate al segmentului identificabil al infrastructurii pe durata perioadelor de saturare.

(5)   Tariful de utilizare a infrastructurii poate fi modificat pentru a ține cont de costurile efectelor asupra mediului determinate de exploatarea feroviară. Modificarea este diferențiată în funcție de amploarea efectelor produse.”

11

Articolul 8 alineatele (1) și (2) din directiva menționată are următorul cuprins:

„(1)   Pentru recuperarea în totalitate a costurilor suportate de către administratorul infrastructurii, dacă piața permite, un stat membru poate majora prețurile pe baza unor principii eficiente, transparente și nediscriminatorii, garantând totodată în special competitivitatea optimă a transportului feroviar internațional de marfă. Sistemul de tarifare respectă sporurile de productivitate realizate de întreprinderile feroviare.

Totuși, nivelul tarifelor nu trebuie să excludă utilizarea infrastructurii de către segmentele de piață care pot plăti cel puțin costul suportat direct ca urmare a exploatării serviciilor de transport feroviar, plus un indice de rentabilitate, dacă piața se pretează la aceasta.

(2)   Pentru proiectele de investiții specifice care se vor realiza sau care au fost realizate cu cel mult 15 ani înainte de intrarea în vigoare a prezentei directive, administratorul infrastructurii poate stabili sau poate menține tarife mai mari pe baza costurilor pe termen lung ale unor astfel de proiecte, în măsura în care aceste proiecte cresc eficiența și/sau rentabilitatea și care, în caz contrar, nu ar putea sau nu ar fi putut fi puse în aplicare. O astfel de înțelegere tarifară poate conține și acorduri asupra împărțirii riscului asociat cu noile investiții.”

12

Articolul 9 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Fără să aducă atingere articolelor 81, 82, 86 și 87 din tratat și prin excepție de la articolul 7 alineatul (3) din prezenta directivă, orice reducere acceptată a tarifelor percepute unei întreprinderi feroviare de către administratorul infrastructurii, pentru orice serviciu, respectă criteriile stabilite în prezentul articol.”

13

Conform articolului 14 alineatele (1) și (2) din Directiva 2001/14:

„(1)   Statele membre pot stabili un cadru de alocare a capacităților de infrastructură respectând independența administrării prevăzută la articolul 4 din Directiva 91/440/CEE. Se elaborează norme specifice de alocare a capacităților. Administratorul infrastructurii îndeplinește procedurile de alocare a capacităților. Administratorul infrastructurii se asigură în special de alocarea echitabilă și nediscriminatorie a capacităților de infrastructură, în conformitate cu dreptul comunitar.

(2)   În situația în care administratorul infrastructurii nu este independent pe plan juridic, organizatoric sau decizional de orice întreprindere feroviară, funcțiile prevăzute la alineatul (1) și descrise în prezentul capitol sunt îndeplinite de către un organism de alocare independent pe plan juridic, organizatoric sau decizional de orice întreprindere feroviară.”

14

Articolul 30 din această directivă, intitulat „Organismul de control”, prevede:

„(1)   […] statele membre înființează câte un organism de control. […] Organismul funcționează conform principiilor evidențiate în prezentul articol, prin care dreptul la o cale de atac și funcțiile de control pot fi acordate unor organisme separate.

(2)   Solicitantul are dreptul să sesizeze organismul de control în cazul în care consideră că nu a fost tratat echitabil, a fost discriminat sau a fost nedreptățit în orice fel și, în special, împotriva deciziilor adoptate de către administratorul infrastructurii sau de către întreprinderea feroviară în ceea ce privește:

[…]

(3)   Organismul de control se asigură că tarifele stabilite de către administratorul infrastructurii sunt în conformitate cu capitolul II și sunt nediscriminatorii. […]

(4)   Organismul de control are capacitatea să ceară informații relevante administratorului infrastructurii, solicitanților și oricărei alte părți implicate din statul membru respectiv. Aceste informații trebuie furnizate fără întârziere.

(5)   Organismul de control este obligat să ia hotărâri în privința plângerilor și să acționeze pentru a remedia situația în termen de maxim două luni de la primirea tuturor informațiilor.

Fără a aduce atingere alineatului (6), o hotărâre a organismului de control este obligatorie pentru toate părțile interesate.

[…]”

15

Articolul 5a alineatul 2 din Legea generală privind căile ferate (Allgemeines Eisenbahngesetz) din 27 decembrie 1993 (BGBl. I, p. 2378, 2396), astfel cum a fost modificată prin Legea din 29 iulie 2009 (BGBl. I, p. 2542, denumită în continuare „Legea generală privind căile ferate”), prevede:

„În exercitarea atribuțiilor lor, autoritățile de supraveghere a căilor ferate pot lua, în privința celor care sunt constrânși de dispozițiile citate la articolul 5 alineatul 1, măsurile necesare pentru a remedia încălcările constatate și a preveni încălcările viitoare ale dispozițiilor prevăzute la articolul 5 alineatul 1.”

16

Articolul 9a alineatul 1 din Legea generală privind căile ferate prevede:

„(1)   Administratorii publici de căi ferate trebuie să fie independenți de întreprinderile de transport feroviar pe plan juridic, organizatoric și decizional, în măsura în care deciziile în discuție privesc repartizarea traselor și tarifarea. Pentru atingerea obiectivelor prevăzute în prima teză, este necesar

17

Articolul 14 alineatul (4) din această lege prevede:

„Administratorii de căi ferate trebuie să își stabilească tarifele în conformitate cu o ordonanță adoptată în temeiul articolului 26 alineatul (1) punctele 6 și 7, astfel încât să compenseze costurile efectuate de aceștia pentru furnizarea unor prestații prevăzute de lege în sensul alineatului (1) prima teză, la care se adaugă un indice de rentabilitate, dacă piața permite. Astfel, aceștia pot percepe majorări cu privire la costul direct imputabil exploatării serviciului feroviar, putând fi realizată o diferențiere atât în funcție de serviciile de transport de călători pe distanțe mari, de transport de călători pe distanțe scurte sau de transport feroviar de marfă, cât și în funcție de segmentele de piață din cadrul acestor servicii de transport, garantând totodată competitivitatea, în special pentru transportul feroviar internațional de mărfuri. Nivelul tarifelor nu poate depăși totuși, în ceea ce privește a doua teză, pentru un segment de piață, costul direct imputabil exploatării serviciului feroviar, la care se adaugă un indice de rentabilitate, dacă piața permite. În ordonanța adoptată în temeiul articolului 26 alineatul (1) punctele 6 și 7,

18

Articolul 14c din legea menționată prevede:

„(1)   În exercitarea atribuțiilor sale, organismul de control poate lua, în privința întreprinderilor publice de infrastructură feroviară, măsurile necesare pentru a remedia încălcările constatate și a preveni încălcările viitoare ale dispozițiilor legislației în sectorul căilor ferate referitoare la accesul la infrastructura feroviară.

(2)   Entitățile autorizate să aibă acces la infrastructură, întreprinderile publice de infrastructură feroviară și personalul acestora trebuie să permită organismului de control și reprezentanților acestuia, în exercitarea atribuțiilor lor,

(3)   Entitățile autorizate să aibă acces la infrastructură, întreprinderile publice de infrastructură feroviară și personalul acestora trebuie să furnizeze organismului de control și reprezentanților acestuia

(4)   În temeiul prezentei legi, organismul de control poate impune aplicarea instrucțiunilor sale în conformitate cu dispozițiile care reglementează punerea în aplicare a măsurilor administrative. Cuantumul penalității cu titlu cominatoriu poate atinge 500000 de euro.”

19

Articolul 1 din contractul de preluare a controlului și de transfer al beneficiilor încheiat la 1 iunie 1999 între Deutsche Bahn AG (denumită în continuare „DB AG”) și Deutsche Bahn Netz AG (denumită în continuare „DB Netz”), intitulat „Administrarea [DB Netz]”, prevede, în versiunea acordului de modificare din 2 mai 2005:

„Nu se derogă de la principiul independenței juridice și organizatorice a [DB Netz] în ceea ce privește deciziile referitoare la graficul de circulație, repartizarea traselor și tarifarea. [DB AG] nu va da nicio instrucțiune care să repună în discuție acest principiu.”

20

Potrivit articolului 4 din regulamentul intern al comitetului executiv al DB Netz, modificat și aplicat de la 9 mai 2005, intitulat „Adoptarea deciziei”:

„[…]

3.   Membrii comitetului executiv care exercită atribuții în întreprinderile de transport feroviar care au legătură cu [DB Netz] sau în întreprinderile care au legătură cu acestea din urmă nu participă la vot cu ocazia adoptării deciziilor privind graficul de circulație, repartizarea traselor și tarifarea. Aceștia nu pot participa nici la pregătirea respectivelor decizii.”

21

În luna mai 2007, Comisia a trimis autorităților germane un chestionar pentru a verifica transpunerea de către Republica Federală Germania a Directivei 2001/12, a Directivei 2001/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2001 de modificare a Directivei 95/18/CE a Consiliului privind autorizarea întreprinderilor feroviare (JO L 75, p. 26, Ediție specială, 07/vol. 8, p. 63) și a Directivei 2001/14. Acest stat membru a răspuns la chestionarul menționat prin scrisoarea din 25 septembrie 2007, precum și, cu titlu suplimentar, prin scrisoarea din 14 decembrie 2007.

22

Prin scrisoarea din 26 iunie 2008, Comisia a invocat disparități între legislația feroviară germană și Directiva 91/440, Directiva 95/18/CE a Consiliului din 19 iunie 1995 privind acordarea de licențe întreprinderilor feroviare (JO L 143, p. 70, Ediție specială, 07/vol. 3, p. 155), precum și Directiva 2001/14 și a pus în întârziere Republica Federală Germania pentru a le remedia.

23

Prin scrisoarea din 22 octombrie 2008, acest stat membru a răspuns la scrisoarea de punere în întârziere.

24

Prin scrisoarea din 24 februarie 2009, Comisia a trimis Republicii Federale Germania o scrisoare de punere în întârziere complementară în care îi imputa noi încălcări întemeiate pe interpretarea coroborată a Directivelor 2001/14 și 91/440 în ceea ce privește perceperea de tarife pentru utilizarea infrastructurii și competențele organismului de control german.

25

Prin scrisoarea din 17 aprilie 2009, Republica Federală Germania a răspuns la această scrisoare de punere în întârziere complementară.

26

Prin scrisoarea din 9 octombrie 2009, Comisia a trimis Republicii Federale Germania un aviz motivat în care invita acest stat membru să ia măsurile necesare pentru a se conforma avizului motivat respectiv în termen de două luni de la primirea acestuia.

27

Prin scrisoarea din 3 decembrie 2009, Republica Federală Germania a răspuns la avizul motivat și a contestat neîndeplinirea obligațiilor imputată de Comisie.

28

Întrucât a considerat nesatisfăcător răspunsul oferit de Republica Federală Germania, Comisia a decis să formuleze prezenta acțiune.

29

Prin Ordonanța președintelui Curții din 19 mai 2011, au fost admise cererile de intervenție ale Republicii Cehe și Republicii Italiene în susținerea concluziilor Republicii Federale Germania.

30

Comisia susține că entitatea căreia i s-a încredințat exercitarea funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440 trebuie să fie independentă nu numai pe plan juridic, ci și pe plan economic de întreprinderea care furnizează serviciile de transport feroviar.

31

În această privință, Comisia subliniază că, deși articolul 6 alineatul (3) din Directiva 91/440 nu prevede în mod expres ca entitatea căreia i s-a încredințat exercitarea acestor funcții esențiale să fie „independentă” față de societățile care furnizează serviciile de transport feroviar, termenul „întreprindere” utilizat în această dispoziție trebuie să fie totuși interpretat în conformitate cu jurisprudența Curții, în sensul că include toate entitățile care, chiar dacă sunt separate din punct de vedere juridic, acționează ca o „unitate economică”.

32

Potrivit Comisiei, articolul 6 alineatul (3) din Directiva 91/440 trebuie interpretat în sensul că funcțiile esențiale exercitate de administratorul infrastructurii trebuie să fie asigurate de o entitate diferită de întreprinderile feroviare nu numai din punct de vedere juridic, ci și independentă față de acestea pe plan organizatoric și decizional.

33

În continuare, Comisia susține că, atunci când funcțiile esențiale respective sunt exercitate de o societate care depinde de un holding feroviar, cum este cazul DB Netz, trebuie să se evalueze în ce măsură și în ce condiții această societate, care este, pe de altă parte, administratorul de infrastructură feroviară însărcinat cu exercitarea acestor funcții esențiale, poate fi considerată „independentă” față de întreprinderea care furnizează serviciile de transport feroviar, și anume holdingul și societățile care depind de acesta din urmă, care asigură serviciile de transport de persoane și de mărfuri, în pofida apartenenței lor la același grup.

34

Or, Republica Federală Germania nu ar fi prevăzut mecanisme eficiente pentru a garanta independența organizatorică și decizională a administratorului infrastructurii feroviare, DB Netz, și exercitarea independentă de către acesta din urmă a funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440. Comisia deduce de aici că statul membru amintit nu și-a îndeplinit astfel obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (3) și al anexei II la această directivă, precum și al articolului 4 alineatul (2) și al articolului 14 alineatul (2) din Directiva 2001/14.

35

Pentru a examina dacă statele membre sunt în măsură să dovedească că societățile lor holding feroviare naționale sau celelalte organisme de control desemnate garantează independența necesară a funcțiilor esențiale menționate și că sunt evitate conflictele de interese, Comisia ar fi făcut cunoscute încă din anul 2006 criteriile pe baza cărora examinează independența impusă prin Directiva 2001/14 și măsurile prevăzute pentru a garanta această independență. Ar fi vorba despre criteriile menționate în anexa 5 la Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoțește Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor din 3 mai 2006 privind punerea în aplicare a primului pachet feroviar [COM(2006) 189] (denumită în continuare „anexa 5”).

36

În această privință, Comisia susține, în primul rând, că respectarea obligațiilor de independență trebuie să facă obiectul unui control din partea unei autorități independente, precum autoritatea de reglementare feroviară, sau din partea unui terț. Concurenții ar trebui să aibă posibilitatea de a depune o plângere în cazul nerespectării cerinței de independență. Comisia consideră că niciuna dintre aceste două dispoziții nu este respectată de Republica Federală Germania.

37

Astfel, potrivit Comisiei, din articolul 5a din Legea generală privind căile ferate rezultă că Eisenbahn-Bundesamt (Oficiul Federal al Căilor Ferate) este autorizat numai să pună în aplicare dispoziții referitoare la independență care sunt prevăzute deja în dreptul german, după exemplul celor care figurează la articolul 9a din Legea generală privind căile ferate. Eisenbahn-Bundesamt nu ar dispune de nicio competență în ceea ce privește adoptarea unor măsuri structurale precum modificarea structurii organizatorice a holdingului sau a unor decizii referitoare la structura organizatorică a administratorului infrastructurii în raport cu holdingul sau privind înlocuirea personalului de conducere care nu îndeplinește criteriul de independență sau chiar schimbarea procedeelor organizatorice de gestionare a funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440.

38

În al doilea rând, Comisia apreciază că trebuie să existe dispoziții legale sau cel puțin contractuale în materie de independență în raportul dintre holding și entitatea însărcinată cu exercitarea funcțiilor esențiale menționate, dintre această din urmă entitate și alte întreprinderi din grupul care furnizează servicii feroviare sau celelalte entități care sunt controlate de holding, în special adunarea acționarilor entității însărcinate cu exercitarea funcțiilor esențiale amintite.

39

Comisia susține că articolul 9a din Legea generală privind căile ferate, care conține dispoziții referitoare la independență, precum și dispozițiile regulamentului intern al societății holding feroviare, precum articolul 1 alineatul 3 din contractul de preluare a controlului și de transfer al beneficiilor, care interzic DB AG să dea instrucțiuni care să repună în discuție independența juridică și organizatorică a DB Netz în ceea ce privește deciziile privind graficul de circulație, repartizarea traselor și tarifarea, sunt măsuri de protecție, care nu sunt totuși suficiente, ca atare, să garanteze independența funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440, să evite conflictele de interese și să scutească de controlul holdingului organismul însărcinat cu exercitarea funcțiilor esențiale.

40

În al treilea rând, Comisia apreciază că membrii comitetului executiv al holdingului și al altor întreprinderi ale holdingului nu trebuie să facă parte din comitetul executiv al entității însărcinate cu exercitarea funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440.

41

Astfel, în opinia acesteia, ar fi dificil să se arate că respectivul comitet executiv al entității însărcinate cu exercitarea funcțiilor esențiale este independent pe plan decizional de comitetul executiv al holdingului, având în vedere că aceste două comitete executive ar fi compuse din aceleași persoane. Comisia evidențiază că nicio dispoziție legală nu se opune existenței unei asemenea situații.

42

În al patrulea rând, nicio dispoziție nu ar interzice administratorilor entității însărcinate cu exercitarea funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440 și personalului de conducere care îndeplinește aceste funcții esențiale să accepte, după un număr rezonabil de ani de la părăsirea entității în cauză, orice post de conducere în cadrul holdingului sau al altor organisme aflate sub controlul său.

43

Astfel, asemenea dispoziții nu există în dreptul german și, în practică, numeroase persoane cu funcții de conducere din cadrul DB Netz s-ar fi transferat de la această entitate la holding sau la alte filiale.

44

În al cincilea rând, Comisia susține că consiliul de administrație al entității căreia i s-a încredințat exercitarea funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440 trebuie să fie numit potrivit unor condiții clar definite și cu angajamente juridice care să garanteze independența totală a luării deciziei de către respectivul consiliu. Acesta ar trebui să fie numit și revocat sub controlul unei autorități independente.

45

În al șaselea rând, Comisia susține că entitatea care are ca sarcină exercitarea acestor funcții esențiale trebuie să aibă propriul personal și să fie situată în localuri separate sau cu acces protejat. Regulamentul intern al entității menționate sau contractele de muncă încheiate de aceasta ar trebui să indice în mod clar că respectivele contacte cu holdingul și cu celelalte societăți aflate sub controlul acestuia se limitează la comunicările oficiale legate de exercitarea funcțiilor esențiale amintite. Accesul la sistemele de informații ar trebui să fie protejat astfel încât să asigure independența funcțiilor esențiale.

46

Republica Federală Germania susține că articolul 4 alineatul (2) și articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2001/14 nu prevăd o independență economică completă, ci pur și simplu o independență a administratorului infrastructurii pe plan juridic, organizatoric sau decizional, și aceasta în cadrul adoptării anumitor decizii clar definite, precum repartizarea traselor și perceperea de tarife pentru utilizarea infrastructurii în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva 91/440 coroborat cu anexa II la această directivă.

47

Republica Federală Germania susține, în legătură cu criteriile de examinare referitoare la proba independenței prevăzute în anexa 5, că acestea nu coincid cu dispozițiile imperative relevante în speță, prevăzute la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 91/440, în anexa II la această directivă, precum și la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2001/14. În plus, documentul care cuprinde anexa 5 menționată nu ar fi fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și nu ar constitui un act juridic obligatoriu. Astfel, anexa 5 nu poate fi invocată în cadrul prezentei proceduri.

48

Republica Italiană intervine în cadrul procedurii numai în susținerea argumentelor prezentate de Republica Federală Germania în cadrul răspunsului său cu privire la prezentul motiv invocat de Comisie.

49

Republica Italiană amintește că obligația de separare prevăzută de legiuitorul Uniunii, în ceea ce privește atribuțiile de transport feroviar și de administrare a infrastructurii, este de natură contabilă.

50

Acest stat membru subliniază că, referitor la modelul de holding, Comisia susține o abordare contradictorie, în sensul că ar ajunge la o prezumție de neconformitate în măsura în care, deși recunoscut legal, acest model ar fi conform cu Directivele 91/440 și 2001/14 numai în ipoteza în care holdingul nu ar deține sau nu ar exercita niciuna dintre prerogativele aferente unui asemenea holding.

51

Legislația Uniunii nu ar fi urmărit în niciun mod să introducă o obligație de separare a structurilor de proprietate sau a sistemelor organizatorice care au efecte echivalente pe planul autonomiei administrative, ci ar fi urmărit să respecte și să garanteze puterea discreționară a statelor membre și a întreprinderilor care doresc să adopte modele de organizare de diferite tipuri.

52

Republica Italiană, în lumina atât a textului, cât și a finalității legislației menționate, nu și-ar putea însuși argumentul Comisiei potrivit căruia funcțiile esențiale avute în vedere în anexa II la Directiva 91/440 ar trebui să fie atribuite unor entități externe grupului căruia îi aparține o întreprindere feroviară.

53

Prin intermediul motivului formulat, Comisia impută Republicii Federale Germania că nu a adoptat măsuri specifice de natură să garanteze independența administratorului infrastructurii feroviare, DB Netz, căruia i-au fost încredințate anumite funcții esențiale prevăzute în anexa II la Directiva 91/440, deși DB Netz aparține unui holding, DB AG, care cuprinde întreprinderi de transport feroviar.

54

Astfel, Comisia consideră că, pentru a se garanta independența juridică, organizatorică și decizională a acestei entități, în sensul articolului 4 alineatul (2) și al articolului 14 alineatul (2) din Directiva 2001/14, este necesar ca statul membru în cauză să adopte norme specifice și detaliate, precum cele care rezultă din anexa 5.

55

În această privință, trebuie amintit că articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 91/440 nu impune decât o separare contabilă între activitățile de transport furnizate de întreprinderile feroviare și activitățile de administrare a infrastructurii feroviare, separarea dintre activitățile privind furnizarea de servicii de transport de către întreprinderile feroviare și activitățile privind administrarea infrastructurii feroviare putându-se face prin organizarea unor departamente distincte în cadrul aceleiași întreprinderi, precum este cazul în cadrul unui holding.

56

Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (3) din Directiva 91/440 prevede că, în vederea garantării accesului echitabil și nediscriminatoriu la infrastructura feroviară, statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura că funcțiile esențiale enumerate în anexa II la această directivă sunt încredințate unor organisme sau firme care nu sunt ele însele furnizoare de servicii de transport feroviar. Indiferent de structurile organizatorice prevăzute, trebuie dovedit că acest obiectiv a fost realizat.

57

În orice caz, articolul 4 alineatul (2) și articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2001/14 prevăd că entitățile care îndeplinesc funcții de tarifare și de alocare sunt independente pe plan juridic, organizatoric și decizional.

58

În speță, DB Netz est integrat, în calitate de administrator al infrastructurii feroviare, în întreprinderea DB AG, care, fiind un holding, supraveghează și întreprinderi feroviare. Prin urmare, pentru a putea asuma funcțiile de tarifare și de alocare, DB Netz trebuie să fie independentă de DB AG pe plan juridic, organizatoric și decizional.

59

În această privință, nu se contestă că DB Netz are, pe de o parte, o personalitate juridică distinctă de DB AG și că, pe de altă parte, dispune de organe și de resurse proprii, diferite de cele ale DB AG.

60

În rest, Comisia susține în cererea sa introductivă că, pentru a aprecia independența decizională a unui administrator al infrastructurii care, precum DB Netz, este integrat într-o întreprindere în care anumite unități sunt întreprinderi feroviare, trebuie aplicate criteriile prevăzute în anexa 5.

61

Astfel, anexa menționată prevede că respectarea obligațiilor de independență ar trebui să facă obiectul unui control din partea unei autorități independente sau din partea unui terț, că ar trebui să existe dispoziții legale sau cel puțin contractuale în materie de independență, că ar trebui să fie prevăzută interdicția deținerii unor funcții duble în organele de conducere ale diferitor societăți care fac parte din holding, că ar trebui instituit un termen de abținere în cazul unor transferuri ale membrilor care au funcții de conducere între entitatea care exercită funcțiile esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440 și orice altă entitate care face parte din holding, că revocarea și numirea administratorilor gestionarului infrastructurii feroviare ar trebui să se facă sub controlul unei autorități independente și că entitatea care are sarcina exercitării funcțiilor esențiale ar trebui să dispună de personal propriu și să fie situată în localuri separate.

62

În primul rând, trebuie arătat că anexa 5 nu are forță juridică obligatorie. Astfel, aceasta nu a fost niciodată publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și a fost făcută publică după cinci ani de la intrarea în vigoare a Directivei 2001/14, și anume după trei ani de la expirarea termenului de transpunere a acesteia. Astfel, la momentul aplicării Directivelor 91/440 și 2001/14, criteriile enumerate în această anexă nu existau. În plus, și independent de acest decalaj cronologic, anexa respectivă și criteriile care figurau în ea nu au fost preluate nici în textul Directivei 91/440, nici în cel al Directivei 2001/14, nici într-un alt act legislativ. Prin urmare, unui stat membru nu i se poate imputa că nu a exprimat aceste criterii în dispoziții legislative sau în norme administrative de transpunere a Directivelor 91/440 și 2001/14.

63

În al doilea rând, comparația făcută de Comisie cu dispozițiile privind piața internă de energie electrică și cu piața internă de gaz natural nu poate fi reținută. Astfel, Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO L 211, p. 55) și Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE (JO L 211, p. 94) conferă autorității de reglementare prerogative largi în materie de monitorizare în ceea ce privește independența operatorului de transport și de sistem. Conform articolului 19 alineatul (2) din fiecare din aceste directive, autoritatea de reglementare poate ridica obiecții privind numirea și revocarea unor membri ai direcției generale și ai organelor administrative ale operatorului de transport și de sistem. Alineatul (3) al articolului 19 prevede că nicio poziție sau responsabilitate profesională, interes sau relație de afaceri, de ordin direct sau indirect, cu întreprinderea integrată vertical, cu vreo parte a acesteia sau cu acționarii care dețin controlul asupra acesteia, cu excepția operatorului de transport și de sistem, nu trebuie să fie deținută pe o perioadă de trei ani înainte de numirea persoanelor cu funcții de conducere și/sau a membrilor organelor administrative ale operatorului de sisteme de transport și de sistem. Conform alineatului (4) al articolului 19, angajații operatorului de transport și de sistem nu dețin nicio poziție în raport cu vreo altă parte a societății holding din sectorul energiei. Alineatul (7) al aceluiași articol 19 prevede o perioadă de incompatibilitate între deținerea unei poziții în cadrul operatorului de transport și de sistem și deținerea unei poziții în raport cu o altă parte a întreprinderii integrate vertical.

64

Astfel, aceste două directive prevăd expres dispoziții privind condițiile de exercitare a unor activități în cadrul societății care este operator de sistem și privind perioade de incompatibilitate, ceea ce nu este cazul Directivei 2001/14, care nu precizează criteriile privind independența care trebuie asigurată între administratorul infrastructurii căruia îi este încredințată exercitarea funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440 și întreprinderile feroviare, aceste criterii neputând fi, așadar, deduse din Directivele 91/440 și 2001/14, iar respectarea acestora neputând fi impusă Republicii Federale Germania.

65

În aceste împrejurări, trebuie să se constate că netranspunerea în dreptul german a criteriilor care rezultă din anexa 5 nu poate determina în sine concluzia referitoare la absența independenței decizionale a DB Netz, în calitate de administrator al infrastructurii, în raport cu DB AG.

66

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, revine Comisiei sarcina de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor. Așadar, Comisia trebuie să prezinte Curții toate elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără a se putea întemeia pe niciun fel de prezumții (a se vedea în special Hotărârea din 26 aprilie 2005, Comisia/Irlanda, C-494/01, Rec., p. I-3331, punctul 41, Hotărârea din 6 octombrie 2009, Comisia/Finlanda, C-335/07, Rep., p. I-9459, punctul 46, și Hotărârea din 10 decembrie 2009, Comisia/Regatul Unit, C-390/07, punctul 43).

67

Cu toate acestea, Comisia nu a furnizat nicio probă concretă de natură să demonstreze că DB Netz nu este independentă de DB AG în ceea ce privește modalitățile de adoptare a deciziilor.

68

În această privință, rezultă în special din articolul 1 din contractul de preluare a controlului și de transfer al beneficiilor încheiat la 1 iunie 1999 între DB AG și DB Netz, precum și din articolul 4 din regulamentul intern al comitetului executiv al DB Netz că anumite dispoziții prevăzute în aceste acte de drept privat vizează tocmai să garanteze, în practică, independența decizională a DB Netz față de DB AG.

69

În consecință, revenea în sarcina Comisiei, având în vedere nu doar obiectivele Directivelor 91/440 și 2001/14, ci și toate elementele, inclusiv de natură privată, care încadrează raporturile dintre DB Netz și DB AG, să demonstreze că, în practică, DB Netz nu are independență decizională în raport cu DB AG.

70

Din considerațiile de mai sus rezultă că trebuie respins motivul formulat de Comisie referitor la independența entității căreia îi este încredințată exercitarea funcțiilor esențiale enumerate în anexa II la Directiva 91/440.

71

Comisia susține că Republica Federală Germania nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 7 alineatul (3) și al articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14.

72

Aceasta susține că articolul 14 alineatul (4) din Legea generală privind căile ferate, prin intermediul căruia Republica Federală Germania a transpus aceste dispoziții, prezintă carențe. Astfel, această dispoziție nu ar permite întotdeauna să se stabilească cu certitudine, pe de o parte, dacă se aplică principiul costurilor directe, prevăzut la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14, sau principiul costurilor totale, prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din această directivă, și, pe de altă parte, condițiile în care trebuie să se aplice unul sau altul dintre aceste principii.

73

În plus, se pare că acest stat membru ar fi optat pentru principiul costurilor totale. Or, acesta nu ar fi respectat integral condițiile necesare pentru aplicarea articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14 și în special condiția care constă în precizarea împrejurărilor în care trebuie să efectueze un test al capacității pieței de a suporta aceste costuri, test care ar fi necesar pentru a verifica dacă toate segmentele de piață pot suporta costurile menționate.

74

Republica Federală Germania consideră că, în ceea ce privește luarea în considerare a competitivității, dispozițiile reglementării germane îndeplinesc pe deplin cerințele prevăzute la articolul 8 alineatul (1) prima teză din Directiva 2001/14. Astfel, Directiva 2001/14 nu ar impune, în ceea ce privește testarea capacității de a suporta costurile, ca aprecierea competitivității să se realizeze pentru fiecare segment de piață. Articolul 14 alineatul (4) din Legea generală privind căile ferate, care a transpus acest articol din Directiva 2001/14, ar obliga numai destinatarii acestei dispoziții, în conformitate cu modul de redactare și cu obiectivul directivei menționate, să garanteze competitivitatea, în special pentru transportul feroviar internațional de mărfuri. Astfel, dreptul național ar respecta cerințele și obiectivele Directivei 2001/14.

75

Costurile ar putea fi imputate integral la momentul stabilirii cuantumului tarifului. DB Netz ar avea, prin urmare, competența de a stabili tarifele astfel încât să compenseze costurile infrastructurii care nu sunt acoperite prin subvenții de stat.

76

Republica Federală Germania respinge argumentele Comisiei potrivit cărora reglementarea germană nu definește segmentele de piață prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14. Acest stat membru susține că garantează pe deplin efectul util al acestui obiectiv normativ prin intermediul articolului 14 alineatul (4) a treia teză din Legea generală privind căile ferate. În plus, din dispozițiile referitoare la independența în cadrul stabilirii prețurilor ar rezulta că legislația Uniunii lasă întreprinderilor active pe piață sarcina de a evalua capacitatea contributivă a cererii. Articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14 nu ar prevedea în mod expres nicio cerință mai largă în ceea ce privește în special informarea întreprinderilor de transport în materie de procedură și de control.

77

Republica Cehă împărtășește argumentele Republicii Federale Germania potrivit cărora dispozițiile citate de Comisie au fost aplicate în mod corect de acest din urmă stat membru, atât în ceea ce privește motivele întemeiate pe o transpunere pretins incorectă a dispozițiilor de drept al Uniunii în discuție, cât și în ceea ce privește motivul întemeiat pe o pretinsă încălcare a dispozițiilor articolului 7 alineatul (3) coroborate cu dispozițiile articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14.

78

În special în ceea ce privește încălcarea articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14, Republica Cehă consideră că trebuie să se clarifice noțiunea „cost direct imputabil exploatării serviciilor de transport feroviar” pentru a verifica dacă dispozițiile menționate au fost sau nu au fost încălcate.

79

Prin intermediul prezentului motiv, Comisia impută, în esență, Republicii Federale Germania că nu a adoptat o legislație care să prevadă cu certitudine, pe de o parte, dacă trebuie aplicat principiul costurilor directe, prevăzut la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14, sau principiul costurilor totale, prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din această din urmă directivă, și, pe de altă parte, condițiile în care trebuie să se aplice unul sau altul dintre aceste principii.

80

Conform articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14, fără să se aducă atingere dispozițiilor de la alineatele (4) sau (5) sau de la articolul 8, tarifele pentru setul minim de prestații și accesul pe rețea la infrastructurile de servicii sunt stabilite la costul direct imputabil exploatării serviciilor de transport feroviar.

81

Articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14 prevede că, pentru recuperarea în totalitate a costurilor suportate de către administratorul infrastructurii, dacă piața permite, un stat membru poate majora prețurile.

82

Trebuie amintit că unul dintre obiectivele urmărite de sistemul de tarifare instituit prin Directiva 2001/14 constă în a asigura independența de gestionare a administratorului infrastructurii. Cu alte cuvinte, acesta din urmă trebuie, după cum a arătat avocatul general la punctul 80 din concluzii, să utilizeze sistemul de tarifare ca instrument de administrare. Rezultă astfel din considerentul (12) al acestei directive că sistemele de tarifare și de alocare a capacităților trebuie, în cadrul stabilit de statele membre, să încurajeze administratorii infrastructurii feroviare să optimizeze utilizarea acesteia. Or, pentru a permite o astfel de optimizare, administratorii respectivi trebuie să aibă un anumit grad de flexibilitate, după cum menționează considerentul (20) al directivei citate.

83

De asemenea, alte dispoziții ale Directivei 2001/14 trebuie, în aplicarea lor, să acorde un anumit grad de flexibilitate administratorilor infrastructurii pentru ca aceștia să fie stimulați să optimizeze utilizarea infrastructurii lor. Astfel, articolul 8 alineatul (2) din această directivă prevede că administratorul infrastructurii poate stabili sau poate menține tarife mai mari pe baza costurilor pe termen lung ale unor astfel de proiecte. Articolul 9 din directiva menționată permite administratorului respectiv să instituie sisteme de reducere a tarifelor percepute de operatori.

84

Trebuie arătat și faptul că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/14 stabilește o repartizare a competențelor între statele membre și administratorul infrastructurii în ceea ce privește sistemele de tarifare. Astfel, revine statelor membre sarcina să stabilească un cadru pentru tarifare, în timp ce stabilirea tarifului și perceperea acestuia revin în sarcina administratorul infrastructurii. Cu toate acestea, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 78 din concluzii, statul poate recupera în totalitate costurile infrastructurii prin majorări, dacă piața permite și dacă acest lucru nu exclude utilizarea infrastructurilor pe segmente de piață care pot plăti cel puțin costul direct imputabil exploatării serviciului de transport feroviar, la care se adaugă un indice de rentabilitate.

85

Se impune să se constate că, pentru a respecta obiectivele urmărite de Directiva 2001/14, tariful de utilizare a infrastructurii reprezintă, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 77 din concluzii, un nivel minim, corespunzător costului direct imputabil exploatării serviciului de transport feroviar, prevăzut la articolul 7 alineatul (3), și un nivel maxim, care rezultă din costurile totale efectuate de administratorul infrastructurii, astfel cum prevede articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată.

86

Între aceste două extreme, Directiva 2001/14 prevede că tariful poate varia pentru a lua în considerare deficitul de capacitate, astfel cum prevede articolul 7 alineatul (4) din această directivă, sau costurile efectelor asupra mediului, menționate la articolul 7 alineatul (5), sau proiectele de investiții specifice, avute în vedere la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, precum și reducerile prevăzute la articolul 9 din directiva citată.

87

Așadar, în ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia articolul 14 alineatul (4) din Legea generală privind căile ferate nu permite să se stabilească dacă se aplică principiul costurilor directe, prevăzut la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14, sau principiul costurilor totale, prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată, trebuie evidențiat, după cum s-a arătat la punctele 84 și 85 din prezenta hotărâre, că aceste două principii nu se pot substitui unul altuia. Astfel, sistemul prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2001/14 nu poate fi utilizat decât dacă piața permite aceasta, fiind necesară efectuarea unui studiu de piață pentru a verifica dacă se regăsește această situație.

88

În speță, dispoziția menționată permite recuperarea totală a costurilor suportate și lasă administratorului infrastructurii posibilitatea să facă o diferențiere în funcție de serviciile de transport de călători pe distanță lungă, de transport de călători pe distanță scurtă sau de transport feroviar de marfă, precum și în funcție de segmentele de piață din cadrul acestor servicii de transport. Însă, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 85 din concluzii, Directiva 2001/14 nu impune statelor membre să prevadă norme tarifare mai detaliate.

89

În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia ar trebui efectuat un test de capacitate a pieței de a suporta costurile, pentru a verifica dacă toate segmentele de piață pot suporta aceste costuri, trebuie considerat că acest test nu trebuie efectuat de administratorul infrastructurii decât atunci când acesta din urmă dorește să perceapă costuri majorate în mod specific în funcție de segmentele de piață. Astfel cum s-a arătat la punctul 84 din prezenta hotărâre, statul membru are doar obligația să stabilească un cadru pentru tarifare, în timp ce stabilirea tarifului, în sine, revine în sarcina administratorul infrastructurii. Rezultă din aceasta că, în temeiul Directivei 2001/14, Republica Federală Germania nu are obligația să impună, în reglementarea sa națională, modalitățile potrivit cărora administratorul infrastructurii trebuie să determine capacitatea segmentelor de piață de a suporta eventualele majorări ale costurilor și împrejurările în care administratorul infrastructurii trebuie să facă acest lucru.

90

Având în vedere considerațiile de mai sus, motivul formulat de Comisie privind tarifarea trebuie respins.

91

Comisia susține că articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2001/14 nu a fost transpus în reglementarea germană. În opinia acestei instituții, niciunul dintre mecanismele citate de Republica Federală Germania nu încurajează administratorul infrastructurii să limiteze costurile legate de serviciile de infrastructură sau nivelul tarifelor de acces. În plus, acordurile de prestare și de finanțare încheiate între statul german, întreprinderile de infrastructură ale DB AG și această societate însăși nu ar conține nicio dispoziție care să prevadă o reducere a costurilor de infrastructură și a tarifelor.

92

Republica Federală Germania subliniază că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2001/14 are la bază principiul potrivit căruia trebuie să se realizeze un echilibru între venitul rezultat din tarifele de utilizare a infrastructurii și finanțările de la stat, pe de o parte, și cheltuielile cu infrastructura, pe de altă parte. Aceasta apreciază că importanța costurilor legate de serviciile de infrastructură, cuantumul tarifelor de acces și cel al finanțărilor de la stat se încadrează într-un raport economic care exclude cerințe juridice unilaterale. Astfel, dispozițiile acestei directive nu ar permite să se concluzioneze existența unei obligații unilaterale de reducere a costurilor sau a tarifelor. Obiectivul reducerii costurilor și a tarifelor de acces prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din directiva menționată ar fi supus respectării cerințelor în materie de siguranță și de îmbunătățire a calității serviciului infrastructurii.

93

Statul membru amintit afirmă de asemenea că Directiva 2001/14 nu impune o reducere efectivă a costurilor sau a tarifelor de acces. Dimpotrivă, această obligație ar trebui să se echilibreze cu celelalte cerințe în materie de structură a tarifării. Ar trebui, așadar, să se asigure la nivel global îndeplinirea obiectivului pe termen lung care vizează realizarea unui echilibru între veniturile și cheltuielile privind infrastructura.

94

Republica Federală Germania consideră de asemenea că, în conformitate cu modul de redactare a articolului 6 alineatul (3) din Directiva 2001/14, legiuitorul național poate decide instrumentul de acțiune pe care îl va utiliza la momentul transpunerii, și anume fie un contract încheiat între autoritatea competentă și administratorul infrastructurii, fie măsuri de reglementare corespunzătoare.

95

Acest stat membru susține că a transpus în totalitate mecanismul de stimulare prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2001/14. Acordul de prestare și de finanțare („Leistungs- und Finanzierungsvereinbarung”, denumit în continuare „LuFV”) ar îndeplini condițiile impuse unui contract în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 2001/14 și ar constitui, pentru acest motiv, un sistem eficient de stimulare a reducerii costurilor și a tarifelor de acces, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din directiva menționată.

96

Astfel, LuFV ar impune, printre altele, administratorilor de infrastructură numeroase obligații în materie de garantare a calității și de informare. Cerințele calitative impuse ar fi structurate astfel încât să asigure o îmbunătățire progresivă a calității infrastructurii feroviare. Acest acord ar limita subvențiile din partea statului federal pentru investiții de înlocuire la un cuantum anual de 2,5 miliarde de euro și ar obliga administratorii infrastructurii să prevadă mijloace financiare proprii pentru a asigura întreținerea căilor ferate.

97

În plus, în sectorul căilor ferate ar exista numeroase elemente sistemice care încurajează reducerea costurilor, fiind necesar ca societățile care administrează infrastructura să fie gestionate ca întreprinderi comerciale obligate să respecte principiile economiei private, în special prin practicarea unei administrări a întreprinderii orientate spre concurență, în vederea maximizării câștigurilor, ceea ce ar motiva puternic DB Netz să își reducă costurile.

98

Prin intermediul prezentului motiv, Comisia impută, în esență, Republicii Federale Germania că nu a prevăzut mecanisme care să stimuleze administratorul infrastructurii să limiteze costurile privind serviciul de infrastructură sau să reducă nivelul tarifelor de acces.

99

Comisia și Republica Federală Germania sunt în opoziție cu privire la faptul dacă administratorul infrastructurii trebuie să facă obiectul atât al unor măsuri de stimulare în vederea reducerii costurilor de furnizare a infrastructurii cât și, independent de acestea din urmă, al unor măsuri de stimulare în vederea reducerii tarifelor de acces.

100

Trebuie amintit că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2001/14, statele membre trebuie să stabilească condițiile corespunzătoare care să asigure că, în condiții normale de activitate și pe o perioadă acceptabilă, conturile unui administrator al infrastructurii prezintă cel puțin un echilibru între venitul rezultat din tarife, excedentul rezultat din alte activități comerciale și finanțările de la stat, pe de o parte, și cheltuielile infrastructurii, pe de altă parte. Conform articolului 6 alineatul (2) din această directivă, administratorii infrastructurii sunt stimulați, prin măsuri de încurajare, să reducă costurile de furnizare a infrastructurii și nivelul tarifelor de acces.

101

În această privință, articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2001/14 prevede că obligația care rezultă din alineatul (2) al articolului 6 trebuie aplicată fie în cadrul unui contract plurianual, încheiat între autoritatea competentă și administratorul infrastructurii, care să prevadă finanțare de la stat, fie prin stabilirea unor măsuri de reglementare corespunzătoare care să prevadă competențele necesare. În consecință, este permis statelor membre să aplice măsurile de stimulare în cadrul unui contract plurianual sau prin intermediul unor măsuri de reglementare.

102

În speță, LuFV a fost încheiat între statul german, DB AG și întreprinderile de infrastructură feroviară ale acestei societăți și constituie un mecanism de stimulare în sensul contractului plurianual prevăzut la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2001/14.

103

Astfel, condițiile la care este supusă finanțarea de către stat, așa cum sunt prevăzute de LuFV, sunt de natură să încurajeze administratorul infrastructurii să reducă costurile, întrucât limitează subvențiile din partea statului federal pentru investiții de înlocuire la un cuantum anual de 2,5 miliarde de euro, și aceasta în pofida inflației, ceea ce impune administratorului respectiv, care este obligat să respecte un standard constant de calitate, să reducă costurile. Acest aspect este valabil cu atât mai mult cu cât administratorul infrastructurii este obligat să furnizeze o contribuție, prelevată din propriile resurse, pentru realizarea unor investiții de înlocuire.

104

De asemenea, LuFV impune obligații în materie de garantare a calității și de informare, la care administratorul infrastructurii trebuie să se supună, în caz contrar fiind sancționat.

105

Așadar, aceste măsuri încurajează administratorul infrastructurii să reducă costurile și, indirect, să reducă nivelul tarifelor.

106

În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2001/14 impune statelor membre să prevadă măsuri de stimulare pentru reducerea tarifelor de acces diferite de cele adoptate în vederea încurajării unei reduceri a costurilor, trebuie constatat că considerentul (40) al directivei menționate precizează că o infrastructură feroviară reprezintă un monopol natural și că, de aceea, este necesar ca administratorii infrastructurii să fie stimulați, prin intermediul unor măsuri de încurajare, pentru a reduce costurile și pentru a-și administra infrastructura în mod eficient. Or, acest considerent nu menționează tarifele, ci doar costurile.

107

În mod cert, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2001/14 prevede că măsurile de stimulare trebuie să fie adoptate astfel încât să reducă costurile și tarifele de acces. Dar această dispoziție nu prevede deloc că măsurile respective trebuie adoptate în mod distinct.

108

Astfel, a admite poziția Comisiei ar echivala cu recunoașterea obligației pentru un stat membru de a stimula administratorul infrastructurii să repercuteze asupra utilizatorilor rețelei, printr-o reducere a tarifelor, o parte din excedentele obținute printr-o creștere a eficacității sale, deși acesta nu ar putea fi în măsură să recupereze toate costurile de furnizare a infrastructurii. Această interpretare ar obliga statul membru, în compensarea acestei repercusiuni, să finanțeze infrastructura. Trebuie constatat că o astfel de interpretare ar fi în contradicție cu articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2001/14, care prevede că, în cadrul de tarifare prevăzut la articolele 7 și 8 din această directivă, un stat membru poate cere administratorului infrastructurii să își echilibreze conturile fără a apela la finanțarea statului.

109

În consecință, trebuie considerat că obligația de a încuraja administratorul infrastructurii, prin măsuri de stimulare, să reducă costurile de furnizare a infrastructurii și nivelul tarifelor de acces este îndeplinită în speță prin măsurile care vizează să reducă costurile de furnizare a infrastructurii, aceste măsuri având un impact și asupra reducerii tarifelor, după cum s-a menționat la punctele 102-105 din prezenta hotărâre.

110

În plus, trebuie constatat și faptul că măsurile de stimulare care vizează să reducă costurile de furnizare a infrastructurii nu vor putea decât să determine o scădere a nivelului tarifelor de acces, indiferent dacă acestea sunt stabilite în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2001/14 sau în temeiul articolului 8 alineatul (1) din această directivă.

111

Din considerațiile de mai sus rezultă că motivul formulat de Comisie privind măsurile de stimulare pentru reducerea costurilor trebuie să fie respins.

112

Comisia susține, mai întâi, că Republica Federală Germania nu și-a îndeplinit obligațiile care decurg din dispozițiile articolului 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 coroborat cu articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440.

113

Potrivit Comisiei, organismul de control nu poate îndeplini obligația, prevăzută la articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440, de a supraveghea în mod regulat concurența pe piețele serviciilor feroviare și de a remedia evoluțiile negative de pe aceste piețe decât dacă, independent de plângeri sau de o suspiciune concretă de încălcare a directivelor, acesta este autorizat să adreseze întrebări întreprinderilor feroviare și administratorilor infrastructurii și dacă are dreptul de a-i obliga să răspundă la cererile sale de informații prin amenințarea cu sancțiuni corespunzătoare. În ipoteza în care nu ar dispune de informații obținute prin intermediul unor astfel de cereri de informații, organismul de control, care ar fi întotdeauna obligat să se întemeieze pe informații comunicate de petenți, nu ar fi în măsură să declanșeze o procedură din proprie inițiativă.

114

În continuare, Comisia consideră că transpunerea articolului 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 este incompletă, pentru motivul că acest articol nu ar face nicio distincție între administratori infrastructurii și întreprinderile de transport.

115

În sfârșit, în cazul în care organismul de control nu are posibilitatea de a solicita executarea unei cereri de informații, acesta s-ar putea sprijini numai pe informațiile pe care întreprinderile feroviare doresc să i le comunice, ceea ce nu ar corespunde obiectivelor urmărite de Directiva 2001/14.

116

Republica Federală Germania susține că articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 nu impune ca organismul de control să fie împuternicit să obțină informații în lipsa oricărui motiv special sau a oricărei bănuieli privind existența unei încălcări. Dimpotrivă, această dispoziție ar trebui să fie interpretată în contextul domeniului de aplicare și al obiectivului de reglementare ale directivei menționate, și anume repartizarea capacităților de infrastructură feroviară și tarifarea acesteia din urmă. În acest context, organismul de control ar îndeplini mai degrabă funcția unui organism de apel care supraveghează și garantează accesul nediscriminatoriu la infrastructura feroviară în cadrul repartizării capacităților și al perceperii de tarife. Această dispoziție ar prevedea numai un drept material de a obține informații și o obligație corespunzătoare de a le furniza, fără ca problema sancționării unor asemenea drepturi să fie prevăzută în directiva amintită.

117

De asemenea, articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440 nu ar împuternici organismul de control să obțină informații sau să aplice sancțiuni în domeniul concurenței.

118

Prin intermediul prezentului motiv, Comisia impută, în esență, Republicii Federale Germania că nu și-a îndeplinit obligațiile care rezultă din articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440 și din articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14, prin faptul că nu a prevăzut că organismul de control menționat la articolul 30 este autorizat, independent de existența unor plângeri sau a unei bănuieli concrete privind încălcarea directivelor avute în vedere, să adreseze întrebări întreprinderilor feroviare și administratorilor infrastructurii și să aplice amenzi acestora din urmă.

119

Conform articolului 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14, organismul de control are capacitatea să ceară informații relevante administratorului infrastructurii, solicitanților și oricărei alte părți implicate din statul membru respectiv. Aceste informații trebuie furnizate fără întârziere.

120

Trebuie constatat că articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 nu impune organismului de control să aibă competențe în materie de obținere a informațiilor în lipsa oricărui motiv special sau a oricărei bănuieli privind existența unei încălcări.

121

În această privință, este necesar să se arate că articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 trebuie interpretat ținând cont de domeniul său de aplicare și de obiectivul urmărit de această directivă.

122

După cum rezultă din considerentul (16) al Directivei 2001/14, sistemele de tarifare și de alocare a capacităților permit concurența loială în furnizarea serviciilor de transport feroviar. În plus, potrivit considerentului (46) al acestei directive, administrarea eficientă și utilizarea echitabilă și nediscriminatorie a infrastructurii feroviare necesită înființarea unui organism de control care să supravegheze aplicarea prezentelor norme ale Uniunii și care să acționeze ca un organism de apel, fără a elimina posibilitatea unui control jurisdicțional.

123

Această interpretare este susținută și de obiectul Directivei 2001/14, cuprins la articolul 1 din aceasta. Astfel, potrivit dispoziției menționate, directiva citată se referă la principiile și la procedurile ce trebuie aplicate în privința stabilirii și perceperii tarifelor pentru utilizarea infrastructurii feroviare și în privința alocării capacităților de infrastructură feroviară.

124

Rezultă din aceste elemente, precum și din contextul normativ în care se încadrează articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2001/14 că organismul de control prevăzut de această dispoziție are drept rol să supravegheze și să garanteze accesul nediscriminatoriu la infrastructura feroviară în cadrul repartizării capacităților și al perceperii de tarife. Ca urmare a acestui fapt, posibilitatea organismului respectiv de a obține informații rezultă din articolul 30 alineatul (2) din Directiva 2001/14, care prevede că solicitantul are dreptul să sesizeze organismul de control respectiv în cazul în care consideră că nu a fost tratat echitabil, a fost discriminat sau a fost nedreptățit în orice fel.

125

În ceea ce privește problema dacă articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440 coroborat cu articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2000/14/CE permite organismului de control să efectueze din oficiu investigații, fără să fi fost depusă o plângere și în lipsa unui motiv special sau a oricărei bănuieli privind existența unei încălcări, trebuie amintit că articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440 prevede că organismul de reglementare înființat în conformitate cu articolul 30 din Directiva 2000/14, sau oricare alt organism care dispune de același grad de independență supraveghează concurența pe piețele serviciilor feroviare, inclusiv pe piața de transport feroviar de mărfuri.

126

Trebuie constatat că articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440 nu menționează posibilitatea sau chiar obligația unui stat membru de a impune organismului de control, în cadrul misiunii sale de control al concurenței, să obțină informații în lipsa unui motiv special sau a oricărei bănuieli privind existența unei încălcări ori să aplice sancțiuni.

127

Desigur, este adevărat că articolul 10 alineatul (7) al doilea paragraf a treia teză din Directiva 91/440 prevede că, pe baza plângerii și, unde este cazul, din proprie inițiativă, organismul de reglementare decide, cât mai repede cu putință, cu privire la măsurile ce se impun pentru a remedia evoluțiile negative de pe aceste piețe. Rezultă însă din structura acestei dispoziții, care face trimitere la articolul 30 din Directiva 2000/14, al cărui conținut a fost analizat la punctele 121-125 din prezenta hotărâre, că poziția acestei teze în structura însăși a articolului 10 alineatul (7) al doilea paragraf din Directiva 91/440, precum și competența organismului de control de a decide din oficiu cu privire la măsurile care se impun pentru a remedia evoluțiile negative de pe piețele de servicii feroviare trebuie să fie interpretate în sensul că acest organism poate acționa, în afara oricărei plângeri, pe baza informațiilor despre care ar avea cunoștință, în special în cadrul unei bănuieli concrete privind existența unei încălcări, iar nu în sensul că acesta ar fi împuternicit să inițieze propriile investigații și să oblige întreprinderile în cauză să răspundă la acestea.

128

În consecință, articolul 10 alineatul (7) din Directiva 91/440 și articolul 30 alineatul (4) din Directiva 2000/14 nu prevăd expres că statele membre trebuie să aplice măsuri care să permită organismului de control să obțină informații în lipsa unei plângeri sau a unei bănuieli privind încălcarea directivelor menționate și să aplice sancțiuni pentru aceste eventuale încălcări. Astfel, Republicii Federale Germania nu i se poate imputa că nu a prevăzut asemenea măsuri în legislația sa națională.

129

Prin urmare, motivul formulat de Comisie privind competențele organismului de control trebuie să fie respins. În consecință, rezultă din toate considerațiile precedente că acțiunea formulată de Comisie trebuie să fie respinsă.

130

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Republica Federală Germania a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

131

În temeiul articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Republica Cehă și Republica Italiană suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: