Help Print this page 
Title and reference
Raportul Comisiei în temeiul articolului 12 din Decizia-cadru a Consiliului din 22 decembrie privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile

/* COM/2007/0716 final */
Multilingual display
Text

52007DC0716

Raportul Comisiei în temeiul articolului 12 din Decizia-cadru a Consiliului din 22 decembrie privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile /* COM/2007/0716 final */


[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 16.11.2007

COM(2007) 716 final

RAPORTUL COMISIEI

în temeiul articolului 12 din Decizia-cadru a Consiliului din 22 decembrie privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile

CUPRINS

1. INTRODUCERE 3

1.1. Context 3

2. METODA ŞI CRITERIILE DE EVALUARE 3

2.1. Decizii-cadru în conformitate cu articolul 34 alineatul (2) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană 3

2.2. Criterii de evaluare 3

3. EVALUARE 4

4. Concluzii 8

1. INTRODUCERE

1.1. Context

În conformitate cu articolul 12 alineatul (2) din Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile (denumită în continuare „decizia-cadru”), Comisia trebuie să întocmească un raport scris privind măsurile luate de statele membre pentru a se conforma deciziei-cadru. [1]

Alineatul (1) din articolul în cauză obligă statele membre să ia măsurile necesare pentru a se conforma dispoziţiilor deciziei-cadru până la 20 ianuarie 2006. În conformitate cu alineatul (2), statele membre trebuie să transmită Secretariatului General al Consiliului şi Comisiei, până la aceeaşi dată, textul dispoziţiilor de transpunere în legislaţia lor internă a obligaţiilor care rezultă din decizia-cadru. Pe baza unui raport întocmit pornind de la aceste informaţii şi a unui raport scris de Comisie, Consiliul verifică, înainte de 20 ianuarie 2008, măsura în care statele membre s-au conformat dispoziţiilor prezentei decizii-cadru.

Valoarea prezentului raport depinde, în consecinţă, într-o mare măsură, de informaţiile primite de către Comisie de la statele membre. Până în ianuarie 2006, doar două state membre (Belgia şi Austria) au notificat Comisiei măsurile luate pentru punerea în aplicare a deciziei-cadru. Comisia a reamintit statelor membre, prin intermediul unei scrisori trimise la 8 iunie 2006, obligaţia acestora de a furniza informaţiile relevante. Până la sfârşitul lui aprilie 2007, Comisia nu a primit nicio informaţie din partea a trei state membre, şi anume Grecia, Portugalia şi Malta.

2. METODA ŞI CRITERIILE DE EVALUARE

2.1. Decizii-cadru în conformitate cu articolul 34 alineatul (2) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană

Decizia-cadru în cauză se bazează pe Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), în special pe articolul 29, articolul 31 litera (e) şi articolul 34 alineatul (2) litera (b) .

Deciziile-cadru pot fi comparate cel mai bine cu instrumentul juridic al unei directive[2]. Ambele instrumente sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele punerii în aplicare. Deciziile-cadru însă nu au efect direct, iar Comisia nu poate iniţia o acţiune în faţa Curţii de Justiţie pentru a impune transpunerea unei decizii-cadru. Cu toate acestea, Curtea de Justiţie poate soluţiona orice litigiu dintre statele membre privind interpretarea sau aplicarea (inclusiv transpunerea) deciziei-cadru. Posibila exercitare a acestui drept necesită o bază materială solidă, care poate fi stabilită cu ajutorul raportului Comisiei.

2.2. Criterii de evaluare

Pentru a evalua în mod obiectiv dacă o decizie-cadru a fost pusă în aplicare pe deplin de către un stat membru, au fost elaborate câteva criterii generale referitoare la directive care ar trebui să se aplice mutatis mutandis deciziilor-cadru:

1. forma şi mijloacele de transpunere a rezultatului care trebuie atins trebuie alese într-un mod care să garanteze aplicarea eficientă a directivei, ţinând seama de obiectivele acesteia[3];

2. fiecare stat membru este obligat să pună în aplicare directivele într-un mod care să satisfacă cerinţele privind claritatea şi certitudinea juridică, aşadar să transpună dispoziţiile directivei în dispoziţii interne care să fie obligatorii[4];

3. transpunerea nu impune, în mod necesar, adoptarea exact aceleiaşi formulări utilizate într-o directivă. Astfel, de exemplu, măsurile naţionale corespunzătoare şi preexistente pot fi suficiente, în măsura în care aplicarea pe deplin a directivei este garantată într-un mod suficient de clar şi precis[5];

4. directivele trebuie transpuse în termenul limită menţionat în acestea[6].

Prezentul raport s-a bazat, în măsura posibilului, pe criteriile precizate mai sus.

3. EVALUARE

Exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă reprezintă încălcări grave ale drepturilor omului. Obiectivul adoptării prezentei decizii-cadru a fost de a completa instrumentele adoptate deja de către Consiliu în vederea combaterii exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile[7].

Decizia-cadru armonizează legile statelor membre privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile. În consecinţă, decizia-cadru introduce un cadru comun la nivel european pentru a aborda incriminarea, pedepsele şi celelalte sancţiuni, circumstanţele agravante, competenţa şi urmărirea penală, precum şi protecţia şi asistenţa acordate victimelor. Sistemele juridice ale statelor membre pot varia foarte mult, iar, în multe cazuri, conceptele şi expresiile juridice nu pot fi întotdeauna comparate cu uşurinţă.

Cu toate că evaluarea poate şi va face referire la fiecare articol din decizia-cadru, acestea nu pot fi, în mod necesar, examinate în mod izolat. Transpunerea parţială sau lipsa transpunerii unui articol sau a unei părţi a acestuia, se reflectă, de asemenea, în dispoziţiile conexe, care, luate în mod separat, ar putea părea că respectă cerinţele deciziei-cadru. Evaluarea trebuie să ţină seama, în măsura în care acest lucru este adecvat, de contextul juridic penal general al statelor membre.

Informaţiile primite de către Comisie variază în mod considerabil, în special în ceea ce priveşte caracterul complet al acestora. Nu toate statele membre au trimis Comisiei toate textele relevante ale dispoziţiilor lor de transpunere. Comisia nu a primit nicio informaţie din partea Greciei, Maltei şi Portugaliei. Gibraltarul nu a transpus măsurile cuprinse în decizia-cadru, însă este pe cale de a adopta legislaţia care îi va permite să facă acest lucru.

Articolul 1: Definiţie

Articolul 1 litera (a) cuprinde definiţiile şi înţelesul anumitor termeni la care se referă decizia-cadru. Un element major priveşte definiţia termenului „copil”, care înseamnă orice persoană având vârsta mai mică de 18 ani. Vârsta de optsprezece ani este, de asemenea, în conformitate cu Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989. În realitate, unul din obiectivele principale ale deciziei-cadru este de a armoniza nivelul de protecţie a copiilor, acordat prin legislaţia statelor membre, în ceea ce priveşte exploatarea sexuală şi pornografia infantilă.

Un aspect diferit este vârsta consimţământului sexual care variază în legislaţia statelor membre de la vârsta de 13 ani în Spania la 17 ani în Irlanda (Austria 14, Belgia 16, Republica Cehă 15, Danemarca 15, Estonia 14, Finlanda 16, Franţa 15, Germania 16, Ungaria 14, Irlanda 17, Italia 14, Letonia 16, Lituania 14, Luxemburg 16, Olanda 16, Polonia 15, Slovacia 15, Slovenia 15, Spania 13, Suedia 15, Regatul Unit al Marii Britanii 16).

Vârsta consimţământului sexual este relevantă în ceea ce priveşte obligaţia de a incrimina pornografia infantilă, care este definită la articolul 1 litera (b).

Reprezentarea copiilor care participă la un act sexual explicit nu este, în mod obişnuit, permisă atunci când copilul are mai puţin de 18 ani. Cu toate acestea, articolul 3 permite, numai în anumite cazuri speciale, exonerarea de răspundere penală în cazul pornografiei infantile care implică copii ce au împlinit vârsta consimţământului sexual. În consecinţă, decizia-cadru asigură o protecţie puternică a oricărui copil sub vârsta de 18 ani faţă de exploatarea în scopul pornografiei infantile şi permite doar excepţii limitate în ceea ce priveşte copiii cu vârsta între cea a consimţământului sexual şi vârsta de 18 ani.

În practică, nivelul protecţiei variază în fiecare stat membru în funcţie de vârsta diferită a consimţământului sexual. Cu toate acestea, armonizarea vârstei consimţământului sexual, care este legată de alţi factori, precum vârsta necesară pentru a încheia o căsătorie, nu a fost încă considerată ca obiectiv pentru moment.

Articolul 1 litera (b) defineşte pornografia infantilă ca orice material pornografic care descrie sau reprezintă în mod vizual un copil real care participă la un comportament sexual explicit, sau o persoană care pare a fi un copil, ori imagini realiste ale unui copil inexistent. Termenul „reprezentare vizuală” ar trebui interpretat astfel încât să includă filme nedevelopate şi videocasete, precum şi date stocate pe discul unui calculator sau prin mijloace electronice care pot fi transformate într-o imagine vizuală. Multe state membre au adoptat legislaţii care sunt conforme cu definiţia pornografiei infantile de la articolul 1 litera (b) din decizia-cadru. Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Spania şi Suedia nu au o definiţie detaliată a pornografiei infantile.

În ceea ce priveşte litera (c) (definiţia unui sistem informatic), Republica Cehă, Lituania şi Polonia nu au transmis documentaţia relevantă pentru a evalua în mod corespunzător modul de transpunere al acestora.

Litera (d) defineşte „persoana juridică”. Definiţia persoanei juridice este preluată din al doilea Protocol la Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.

Articolul 2: Infracţiuni referitoare la exploatarea sexuală a copiilor

În momentul adoptării deciziei-cadru, Consiliul a fost conştient de necesitatea de a sancţiona infracţiunile penale grave, precum exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, printr-o abordare cuprinzătoare din care să facă parte integrantă, alături de cooperarea judiciară cât mai largă posibil, legea penală materială, care include sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive.

În această privinţă, statele membre au transmis Comisiei o gamă largă de măsuri aplicabile autorului infracţiunii. Legislaţia în vigoare în Ungaria, Finlanda, Republica Cehă, Franţa, Letonia şi Slovacia acoperă toate punctele menţionate la articolul 2 din decizia-cadru, însă ar fi utile detalii suplimentare. Astfel cum s-a menţionat deja, Comisia lucrează, în principal, cu documente traduse, astfel încât pot exista neînţelegeri.

În plus, sistemele juridice ale statelor membre pot varia foarte mult. Acesta este motivul pentru care nu se poate face întotdeauna o comparaţie între conceptele juridice.

Cu toate acestea, o imagine de ansamblu a legislaţiei naţionale arată că dispoziţiile aplicabile în statele membre respectă, în cea mai mare parte, cerinţele deciziei-cadru în ceea ce priveşte obligaţia de a incrimina constrângerea sau recrutarea unui copil în vederea practicării prostituţiei sau participării la spectacole pornografice, precum şi practicarea unor activităţi sexuale cu un copil atunci când se oferă o remuneraţie, sau se face uz de constrângere, ori se abuzează de o poziţie recunoscută de autoritate sau de influenţă asupra unui copil.

Articolul 3: Infracţiuni referitoare la pornografia infantilă

Prezenta dispoziţie oferă o armonizare a infracţiunilor referitoare la pornografia infantilă care includ producerea, distribuirea, difuzarea sau transmiterea, achiziţionarea sau deţinerea, precum şi oferirea sau punerea la dispoziţie de pornografie infantilă.

Articolul 3 alineatul (2) prevede excepţii limitate de la obligaţia de incriminare, în cazul în care persoana care pare a fi un copil are în realitate optsprezece ani, atunci când pornografia implică imagini realiste ale unui copil inexistent şi acestea sunt produse şi deţinute numai pentru uz privat. În aceste cazuri, raţiunea exonerării de răspundere penală este aceea că niciun copil nu participă la producerea materialelor pornografice.

O altă exonerare, care a fost menţionată anterior, priveşte cazurile de producere şi deţinere de imagini cu copii care au împlinit vârsta majoratului sexual, precum şi atunci când imaginile pornografice sunt produse sau deţinute cu acordul copiilor şi numai pentru uz privat. Cu toate acestea, în acest caz, consimţământul nu va fi recunoscut drept valabil dacă, de exemplu, autorul infracţiunii a profitat de vârsta sa superioară, de maturitatea, de poziţia, de statutul, de experienţa sau de starea de dependenţă a victimei pentru a obţine acest consimţământ. Această dispoziţie implică o restrângere a domeniului de incriminare a pornografiei infantile în ceea ce priveşte copiii cu vârsta între cea a consimţământului sexual şi vârsta de 18 ani, atunci când copilul a consimţit cu adevărat la producerea şi utilizarea privată a materialelor pornografice.

În timp ce legislaţia naţională pare să respecte cerinţele minime ale incriminării pornografiei infantile, există o lipsă generală de informaţii privind excepţiile menţionate la articolul 3 alineatul (2). Comisia a primit informaţii complete numai din partea Ungariei, Lituaniei, Italiei, Danemarcei, Germaniei şi Ciprului. În consecinţă, nu este posibil să se evalueze nivelul real al protecţiei copiilor cu vârsta peste cea a consimţământului sexual, care reprezintă un subiect sensibil, în special în ţări în care vârsta consimţământului sexual este sub 16 ani.

Articolul 4: Instigarea, complicitatea şi tentativa

În informaţiile furnizate Comisiei, majoritatea statelor membre au făcut referire la normele generale privind complicitatea şi infracţiunile sub formă de tentativă existente în sistemele lor penale. Normele generale se aplică, de asemenea, infracţiunilor săvârşite faţă de minori, şi anume exploatarea sexuală şi infracţiunile referitoare la pornografia infantilă.

Articolul 5: Sancţiuni şi circumstanţe agravante

Prezentul articol reprezintă una din dispoziţiile esenţiale ale deciziei-cadru. Alineatul (1) prevede, în principal, că infracţiunile cuprinse la articolele 2, 3 şi 4 din decizia-cadru ar trebui în toate cazurile să fie pedepsite cu închisoarea pe o durată maximă de cel puţin unu până la trei ani. Această dispoziţie vizează garantarea unei armonizări minime în ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile autorilor infracţiunii. Se pare că toate statele membre respectă cerinţele deciziei-cadru. Documentaţia transmisă Comisiei de către Spania, Slovenia, Estonia şi Luxemburg nu a permis Comisiei să ofere o imagine clară cu privire la sistemul juridic de transpunere a cerinţelor prevăzute la articolul 5 alineatul (3) din decizia-cadru.

Articolele 6 şi 7: Răspunderea persoanelor juridice şi sancţiunile aplicabile acestora

Decizia-cadru introduce conceptul de răspundere a persoanelor juridice, în paralel cu cea a persoanelor fizice. Persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru infracţiunile săvârşite în interesul lor de către orice persoană, acţionând individual sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, sau, de exemplu, de către o persoană care exercită o funcţie de conducere. Nu este necesar ca răspunderea persoanelor juridice să fie, în mod exclusiv, de natură penală. Sancţiunile împotriva persoanelor juridice trebuie să fie „efective, proporţionale şi disuasive”. În orice caz, în ceea ce priveşte informaţiile privind sistemele naţionale prezentate Comisiei, legislaţiile majorităţii statelor membre prevăd posibilitatea de a aplica sancţiuni împotriva persoanelor juridice, cel puţin prin intermediul măsurilor administrative. Articolul 7 alineatul (1) din decizia-cadru prevede că obligaţia minimă, în ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile persoanelor juridice, este impunerea unei amenzi penale sau administrative. În ceea ce priveşte măsurile administrative sau penale, se pare că articolele 6 şi 7 au fost transpuse în mare măsură.

Articolul 8: Competenţa şi urmărirea penală

Articolul 8 din decizia-cadru prevede cazurile în care statele membre sunt obligate să stabilească competenţa în privinţa infracţiunilor prevăzute la articolele 2, 3 şi 4. Regula principală este principiul teritorialităţii, în conformitate cu care fiecare stat membru trebuie să-şi stabilească competenţa în privinţa infracţiunilor săvârşite, în totalitate sau parţial, pe teritoriul său. Articolul 8 alineatul (3) a fost înlocuit prin Decizia privind mandatul european de arestare[8]. Statele membre respectă cerinţele articolului 8 alineatul (1) litera (a) din decizia-cadru privind principiul teritorialităţii.

Articolul 8 alineatul (1) litera (b) prevede regula competenţei extrateritoriale atunci când autorul infracţiunii este unul din resortisanţii ţării în cauză. Această dispoziţie este importantă, în special, în ceea ce priveşte garantarea eficienţei urmăririi penale a aşa-numitului turism sexual care apare atunci când orice act al exploatării sexuale a copiilor este săvârşit în străinătate. În principiu, statele membre ar trebui să asigure acelaşi nivel de protecţie a copiilor, indiferent de locul de reşedinţă al acestora într-un stat sau altul. Având în vedere cerinţele diferitelor sisteme juridice, articolul 8 alineatul (1) litera (b) permite statelor membre să nu aplice sau să aplice, doar în anumite cazuri sau circumstanţe, normele privind competenţa, în cazul în care infracţiunea este săvârşită în afara teritoriului său. Cu toate acestea, în privinţa competenţei extrateritoriale, statele membre nu oferă informaţii suficiente pentru a evalua nivelul pe care acestea l-au atins în transpunerea unei asemenea norme.

Articolul 9: Protecţia şi asistenţa acordate victimelor

Articolul 9 reglementează trei aspecte diferite. Primul alineat prevede că anchetele sau urmărirea penală privind infracţiunile prevăzute în decizia-cadru nu depind de declaraţia sau de acuzaţia provenind de la victimă atunci când se aplică regula competenţei teritoriale. Ca regulă generală, legislaţia statelor membre respectă prezenta obligaţie.

Articolul 9 alineatul (2) face referire la copiii, victime ale exploatării sexuale, care sunt consideraţi drept victime vulnerabile în mod deosebit, în sensul Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale[9]. Declaraţiile statelor membre prezentate Comisiei sunt fragmentare şi incomplete şi nu facilitează realizarea unei analize de ansamblu. Suedia, Danemarca, Olanda, Italia, Germania, Slovacia şi Regatul Unit al Marii Britanii au răspuns în mod satisfăcător cerinţelor deciziei-cadru. Noua legislaţie adoptată în Cipru în 2007 cuprinde un cadru cuprinzător privind recunoaşterea, trimiterea la serviciile competente şi protecţia victimelor, lucru care respectă pe deplin cerinţele articolului 13 din Decizia-cadru 2001/220/JAI din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale, referitor la copiii exploataţi sexual .

Articolul 9 paragraful al treilea impune asupra statelor membre obligaţia de a oferi protecţie specifică şi asistenţă familiei victimei, ţinând seama de articolul 4 din Decizia-cadru 2001/220/JAI din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale. Germania, Letonia, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii, Austria şi Estonia au prezentat Comisiei informaţii care dovedesc că acestea respectă decizia-cadru. Celelalte state membre nu au furnizat niciun fel de informaţii cu privire la acest aspect.

4. CONCLUZII

Nu toate statele membre au transmis Comisiei la timp toate textele relevante ale dispoziţiilor lor de transpunere. Evaluările şi concluziile raportului se pot baza astfel, uneori, pe informaţii incomplete.

Pe baza informaţiilor furnizate, cerinţele prevăzute în decizia-cadru a Consiliului au fost îndeplinite de majoritatea statelor membre, fie ca rezultat al legislaţiei interne existente, fie prin transpunerea unei legislaţii noi şi specifice. Ca regulă generală, legislaţia statelor membre asigură un nivel ridicat de protecţie a copiilor faţă de exploatarea sexuală şi abuz şi garantează un nivel adecvat de sancţiuni. În ceea ce priveşte pornografia infantilă, cerinţele privind incriminarea producerii de materiale pornografice care implică copii este, în general, îndeplinită, deşi nu este posibil să se asigure o evaluare precisă a gradului de exonerare de la răspunderea penală referitoare la pornografia infantilă, care implică copii cu vârsta între cea a consimţământului sexual şi vârsta de 18 ani.

În cazul în care decizia-cadru a Consiliului nu a fost transpusă în dispoziţii naţionale, Comisia invită statele membre relevante să rectifice situaţia cât mai curând posibil prin adoptarea unei legislaţii de transpunere. Cu toate acestea, ca rezultat al deciziei-cadru a Consiliului, statele membre au la dispoziţie în prezent, în general, dispoziţii legislative penale specifice care incriminează exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, oferind sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive.

Astfel cum s-a precizat, de asemenea, în raportul privind aplicarea Deciziei-cadru 2002/629 privind combaterea traficului de persoane, adoptată de Comisie la 2 mai 2006, este dificil să se ofere o evaluare exhaustivă a legislaţiei privind, în special, victimele vulnerabile, datorită informaţiilor limitate primite de la statele membre. O abordare favorabilă victimelor în procedurile penale, precum şi un bun nivel al asistenţei sociale acordate victimelor în timpul şi după terminarea procedurilor penale este crucială, pentru a evita o nouă victimizare şi a garanta sancţionarea eficientă a infracţiunilor. În consecinţă, Comisia invită statele membre să îşi reconsidere atent propria legislaţie, în vederea consolidării protecţiei sociale şi a garantării respectării depline a drepturilor copiilor victime.

Ţinând seama de evoluţiile recente, în special în domeniul tehnologiilor de comunicaţie electronică, au apărut noi aspecte, cum ar fi cele privind ademenirea frauduloasă a copiilor în scopuri ilicite prin intermediul internetului ( grooming ). În acelaşi timp, sunt dezvoltate noi metode care vizează detectarea eficientă a unor asemenea infracţiuni şi identificarea copiilor victime cu ajutorul unităţilor de poliţie specializate. În funcţie de rezultatul acestor discuţii, Comisia ar putea examina necesitatea de a actualiza şi a consolida în continuare prezenta decizie-cadru privind exploatarea sexuală a copiilor şi infracţiunile conexe, în special infracţiunile săvârşite prin reţelele de comunicaţii electronice şi sistemele informatice.

[1] JO L 13/44 din 20 ianuarie 2004.

[2] Articolul 249 din Tratatul CE.

[3] A se vedea jurisprudenţa relevantă privind punerea în aplicare a directivelor: cauza 48/75 Royer [1976 ECR 497-518]

[4] A se vedea jurisprudenţa relevantă privind punerea în aplicare a directivelor: Cauza C-239/85 Comisia c. Italia, Culegere 1986, p. 3645, considerentul 3659. A se vedea, de asemenea, cauza 300/81 Comisia c. Italiei [1983] ECR 449- 456.

[5] A se vedea jurisprudenţa relevantă privind punerea în aplicare a directivelor, cum ar fi cauza 29/84 Comisia c. Germaniei [1985] ECR 1661-1673.

[6] A se vedea jurisprudenţa esenţială privind punerea în aplicare a directivelor, de exemplu : cauza 52/75 Comisia c. Italiei [1976] ECR 277-284, A se vedea, în general, rapoartele anuale ale Comisiei privind monitorizarea aplicării dreptului comunitar, de exemplu COM(2001) 309 final.

[7] JO L 322, 12.12.1996, p. 7. JO L 342, 31.12.1996, p. 4. JO L 191, 7.7.1998, p. 4. JO L 105, 27.4.1996, p. 1, JO L 191, 7.7.1998, p. 1. JO L 33, 6.2.1999, p. 1. JO L 34, 9.2.2000, p. 1.

[8] Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (1)JOCE nr. L 190, 18.7.2002

[9] Decizia-cadru a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale; JO L 82, 22.3.2001

Top