–

pentru Oilchart International NV, de E. Van den Wijngaert, advocaat;

–

pentru ING Bank NV, de D. Arts, T. Mertens, L. Rasking și E. Ulrix, advocaten;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și M. H. S. Gijzen, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Noë și W. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Oilchart International NV (denumită în continuare „Oilchart”), o societate de drept belgian, pe de o parte, și O.W. Bunker Netherland BV (denumită în continuare „OWB”) și ING Bank NV, două societăți de drept neerlandez, pe de altă parte, în legătură cu recuperarea unei facturi neplătite întocmite pentru servicii de buncheraj efectuate de Oilchart în contul OWB, care a fost declarată în faliment.

3

Considerentele (2) și (6) ale Regulamentului nr. 1346/2000 enunță:

[…]

4

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Competență internațională”, prevede la alineatul (1):

„Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.”

5

Articolul 4 din regulamentul menționat, intitulat „Lege aplicabilă”, are următorul cuprins:

„(1)   În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare «stat de deschidere».

(2)   Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:

[…]

[…]

6

Regulamentul nr. 1346/2000 a fost abrogat prin Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO 2015, L 141, p. 19). În temeiul articolului 84 alineatul (2) din acest din urmă regulament, Regulamentul nr. 1346/2000 continuă totuși să se aplice procedurilor de insolvență care au fost deschise înainte de 26 iunie 2017.

7

Considerentele (10) și (21) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins:

8

Potrivit articolului 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (b) din acest regulament:

„(1)   Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).

(2)   Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește:

[…]

9

Articolul 28 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă, cu excepția cazului în care competența sa rezultă din dispozițiile prezentului regulament.”

10

Articolul 25 din Wet op het faillissement en de surséance van betaling (Legea privind falimentul și suspendarea plăților) din 30 septembrie 1893 (Stb. 1893, nr. 140, denumită în continuare „NFW”) are următorul cuprins:

„(1)   Acțiunile judiciare privind drepturile sau obligațiile care fac parte din masa credală se exercită atât împotriva lichidatorului, cât și de către acesta.

(2)   În cazul în care astfel de acțiuni judiciare sunt exercitate sau continuate de debitorul aflat în stare de faliment ori împotriva acestuia și conduc la pronunțarea unei hotărâri judecătorești împotriva acestui debitor, atunci această hotărâre nu va avea forță juridică în raport cu activul procedurii de lichidare judiciară.”

11

Articolul 26 din NFW prevede:

„Acțiunile judiciare care urmăresc executarea unei obligații care face parte din activul procedurii de lichidare judiciară nu pot fi formulate împotriva persoanei declarate în stare de faliment în alt mod decât cel prevăzut la articolul 110.”

12

Potrivit articolului 110 din NFW:

„[c]ererile se înregistrează la lichidator sub forma unei facturi sau a unui alt angajament scris, care indică natura și valoarea creanței, împreună cu documente justificative sau cu o copie a acestora, precum și cu o declarație referitoare la aspectul dacă cererea are sau nu ca obiect un drept de preferință, o garanție, o ipotecă sau un drept de retenție. […]”

13

În cadrul unui ansamblu de contracte de buncheraj de nave maritime, Oilchart a livrat, la 21 octombrie 2014, în contul OWB, combustibil navei Evita K., amarată în portul Sluiskil (Țările de Jos).

14

La 22 octombrie 2014, Oilchart a emis către OWB o factură în valoare de 116471,45 dolari americani (USD) (aproximativ 107229,44 euro). Această factură a rămas neplătită.

15

Printr‑o hotărâre a rechtbank te Rotterdam (Tribunalul din Rotterdam, Țările de Jos) din 21 noiembrie 2014, OWB a fost declarată în stare de faliment.

16

Oilchart a înregistrat creanța rezultată din această factură neplătită pentru verificare la lichidatorii OWB.

17

Din cauza unei serii de facturi neplătite, Oilchart a obținut aplicarea sechestrului asigurător al anumitor nave maritime cărora le livrase carburant. Pentru a obține ridicarea acestor sechestre asigurătorii, au fost constituite garanții în favoarea Oilchart, la care se putea recurge în temeiul unei hotărâri judecătorești sau al unei sentințe arbitrale pronunțate în Belgia fie împotriva OWB, fie împotriva armatorului navei în cauză.

18

La 11 martie 2015, Oilchart a introdus o acțiune împotriva OWB la rechtbank van koophandel te Antwerpen (Tribunalul Comercial din Antwerpen, Belgia) pentru a obține, printre altele, plata facturii neplătite menționate. ING Bank, în calitate de titular al unei cesiuni de creanță acordate de OWB în schimbul punerii la dispoziție a unei linii de credit, a intervenit în mod voluntar în cadrul acestei acțiuni.

19

Deși și‑a recunoscut competența de a se pronunța cu privire la acțiunea menționată, această instanță a declarat, prin hotărârea din 15 martie 2017, în temeiul dreptului neerlandez al falimentului, inadmisibilă această acțiune.

20

La 16 mai 2017, Oilchart a declarat apel împotriva acestei hotărâri la hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia), care este instanța de trimitere.

21

Întrucât OWB nu s‑a prezentat la ședința de judecată nici în fața rechtbank van koophandel te Antwerpen (Tribunalul Comercial din Antwerpen), nici în fața instanței de trimitere, aceasta din urmă a considerat că trebuie să își examineze competența internațională, în conformitate cu articolul 28 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

22

Referindu‑se la jurisprudența Curții, instanța de trimitere ridică problema dacă acțiunea introdusă de Oilchart împotriva OWB se întemeiază pe normele comune de drept civil și comercial, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, sau pe normele specifice în materie de proceduri de insolvență.

23

În această privință, instanța de trimitere precizează că acțiunea formulată de Oilchart împotriva OWB a fost introdusă după deschiderea procedurii de faliment și fără a o menționa, în temeiul unei dispoziții speciale a legislației neerlandeze în materie de faliment, și anume alineatul 2 al articolului 25 din NFW, referitor la acțiunile care nu au legătură cu masa credală, ci care privesc interesele personale ale persoanei aflate în faliment, iar nu în temeiul alineatului (1) al acestui articol, care privește direct această masă.

24

Potrivit acestei instanțe, natura exactă a acțiunii judiciare introduse de Oilchart și posibilitatea de a introduce o astfel de acțiune împotriva unei societăți declarate în faliment trebuie examinate în raport cu dispozițiile derogatorii proprii dreptului neerlandez al falimentului, iar nu în raport cu normele comune de drept civil și comercial. În cadrul stabilirii competenței internaționale a instanței de trimitere, care precedă această examinare, instanța menționată ridică totuși problema dacă acțiunea judiciară în discuție în litigiul principal nu prezintă o legătură strânsă cu procedura de insolvență, astfel încât instanța în fața căreia a fost deschis falimentul este singura competentă să judece această acțiune.

25

În plus, instanța de trimitere se întreabă dacă articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 se opune unei dispoziții de drept național care permite unui creditor să introducă într‑un stat membru o acțiune judiciară de obținere a plății pentru o creanță pe care a declarat‑o deja ca făcând parte din masa credală într‑o procedură de insolvență desfășurată în alt stat membru.

26

În aceste condiții, hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

[…]

27

La 31 martie 2023, Curtea a trimis instanței de trimitere o cerere de informații referitoare la cadrul factual și juridic al litigiului principal, la care aceasta din urmă a răspuns la 28 aprilie 2023.

28

La 11 iulie 2023, Curtea a solicitat instanței de trimitere să stabilească dacă, având în vedere împrejurarea că Oilchart s‑a desistat de acțiunea principală, intenționa să își mențină cererea de decizie preliminară.

29

Prin hotărârea din 27 noiembrie 2023, această instanță a informat Curtea că procedura era încă pendinte în fața sa, desistarea depusă de Oilchart fiind respinsă.

30

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că se aplică unei acțiuni introduse într‑un stat membru împotriva unei societăți, având ca obiect plata unor mărfuri livrate, care nu menționează nici procedura de insolvență deschisă anterior împotriva acestei societăți într‑un alt stat membru, nici faptul că creanța a fost deja declarată în masa insolvenței.

31

Mai precis, trebuie să se stabilească dacă o astfel de acțiune intră sub incidența articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, care exclude din domeniul său de aplicare falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare. În cazul unui răspuns afirmativ, această acțiune ar intra în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1346/2000, al cărui articol 3 alineatul (1) atribuie instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor debitorului o competență internațională exclusivă pentru deschiderea procedurii principale de insolvență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2019, Tiger și alții, C‑493/18, EU:C:2019:1046, punctele 23, 25 și 29, precum și jurisprudența citată).

32

Astfel, Curtea a statuat deja că, în ceea ce privește domeniile de aplicare ale Regulamentelor nr. 1215/2012 și, respectiv, nr. 1346/2000, aceste regulamente trebuie interpretate astfel încât să se evite nu numai orice suprapunere între normele de drept pe care le prevăd aceste texte, ci și orice vid juridic. Așadar, acțiunile excluse, în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, din domeniul de aplicare al acestuia din urmă, întrucât se încadrează la „falimente, proceduri privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acorduri amiabile, concordate sau proceduri similare”, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000. În mod simetric, acțiunile care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 24, și Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel, C‑47/18, EU:C:2019:754, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

33

Curtea a indicat de asemenea că, astfel cum se arată în special în considerentul (10) al Regulamentului nr. 1215/2012, intenția legiuitorului Uniunii a fost de a reține o concepție largă pentru noțiunea „materie civilă și comercială” care figurează la articolul 1 alineatul (1) din acest regulament și, pe cale de consecință, un domeniu larg de aplicare pentru acesta din urmă. În schimb, domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000, în conformitate cu considerentul (6) al acestuia, nu trebuie să facă obiectul unei interpretări largi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Valach și alții, C‑649/16, EU:C:2017:986, punctul 25, precum și Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 25 și jurisprudența citată).

34

În temeiul acestor principii, Curtea a statuat că domeniile de aplicare ale fiecăruia dintre aceste două regulamente sunt delimitate în mod clar și că numai acțiunile care derivă direct dintr‑o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012. În consecință, numai aceste acțiuni intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 26, și Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel, C‑47/18, EU:C:2019:754, punctul 34 și jurisprudența citată).

35

Acest dublu criteriu, care figurează în considerentul (6) al Regulamentului nr. 1346/2000 pentru a delimita obiectul acestuia din urmă, a fost de altfel preluat textual de Regulamentul 2015/848, neaplicabil ratione temporis în cauza principală, în măsura în care prevede la articolul 6, intitulat „Competența pentru o acțiune care decurge direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta”, că instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă o procedură de insolvență sunt competente pentru orice acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 27).

36

În lumina considerațiilor care precedă, trebuie, așadar, să se stabilească dacă o acțiune în plata mărfurilor livrate, introdusă împotriva unei societăți supuse unei proceduri de insolvență, îndeplinește acest dublu criteriu.

37

În ceea ce privește primul criteriu, pentru a determina dacă o acțiune decurge în mod direct dintr‑o procedură de insolvență, este necesar să se observe că reiese din jurisprudența constantă a Curții că elementul determinant pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu este contextul procedural în care se înscrie această acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit acestei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 28, Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel, C‑47/18, EU:C:2019:754, punctul 33, precum și Hotărârea din 4 decembrie 2019, Tiger și alții, C‑493/18, EU:C:2019:1046, punctul 27 și jurisprudența citată).

38

Astfel, Curtea a statuat că o acțiune formulată în temeiul unei clauze de rezervă a dreptului de proprietate, exercitată de vânzător împotriva cumpărătorului declarat în stare de insolvență, pune în discuție o problemă de drept independentă de deschiderea unei proceduri de insolvență. Cu alte cuvinte, aceasta constituie o acțiune autonomă, care nu își găsește temeiul în dreptul referitor la procedurile de insolvență și care nu impune nici deschiderea unei asemenea proceduri, nici intervenția unui lichidator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, German Graphics Graphische Maschinen, C‑292/08, EU:C:2009:544, punctele 31 și 32).

39

În plus, acțiunea introdusă împotriva unui terț de un reclamant care acționează în temeiul unei cesiuni de creanță consimțite de lichidatorul desemnat în cadrul unei proceduri de insolvență intră sub incidența noțiunii de „materie civilă și comercială”, în măsura în care litigiul nu privește validitatea cesiunii consimțite de lichidator, iar exercitarea dreptului dobândit de cesionar se supune altor norme decât cele aplicabile în cadrul unei proceduri de insolvență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2012, F‑Tex, C‑213/10, EU:C:2012:215, punctele 37, 42 și 49).

40

Situația este aceeași atunci când, în cadrul exercitării de către un cesionar a dreptului dobândit, litigiul privește numai comportamentul adoptat de cesionar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2012, F‑Tex, C‑213/10, EU:C:2012:215, punctul 42). În schimb, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000 o acțiune care pune în discuție o cesiune de părți sociale efectuată în cadrul unei proceduri de insolvență, în măsura în care se reproșează lichidatorului că nu a făcut uz de o prerogativă care îi este conferită de dreptul național care reglementează procedurile colective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iulie 2009, SCT Industri, C‑111/08, EU:C:2009:419, punctul 28).

41

Nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 nici acțiunea în constatarea existenței unei creanțe în vederea înregistrării sale în cadrul unei proceduri de insolvență, o astfel de acțiune derivând direct din normele naționale în materie de insolvență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel, C‑47/18, EU:C:2019:754, punctele 37 și 38), sau acțiunea în răspundere îndreptată împotriva membrilor unui comitet al creditorilor care, prin votul lor, au provocat transformarea unei proceduri de reorganizare judiciară în procedură de insolvență, o astfel de acțiune fiind consecința directă și indisociabilă a exercitării unei prerogative care rezultă în mod specific din dispozițiile naționale care reglementează procedurile de insolvență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Valach și alții, C‑649/16, EU:C:2017:986, punctele 30 și 35).

42

În speță, din elementele dosarului de care dispune Curtea, precum și din precizările furnizate de instanța de trimitere reiese că acțiunea în discuție în litigiul principal urmărește obligarea unei societăți la plata unor mărfuri livrate în conformitate cu un contract încheiat înainte de deschiderea procedurii de insolvență privind această societate. Potrivit unor convenții încheiate ulterior în vederea ridicării sechestrelor asigurătorii la care s‑a procedat, o asemenea condamnare se dovedește necesară pentru ca reclamanta din litigiul principal să poată executa garanții bancare constituite în favoarea sa.

43

Or, trebuie să se constate că atât obligațiile contractuale invocate în cadrul acțiunii judiciare, cât și mecanismele de executare prevăzute în privința obligațiilor menționate își au temeiul în dreptul contractual și sunt independente de normele specifice aplicabile procedurilor de insolvență.

44

În plus, o acțiune în justiție pentru plata mărfurilor livrate este autonomă în măsura în care poate fi introdusă în afara oricărei proceduri de insolvență.

45

Pe de altă parte, nici deschiderea unei proceduri de insolvență, nici desemnarea unui lichidator nu au ca efect modificarea temeiului juridic al unei acțiuni care intră sub incidența normelor comune de drept civil și comercial în vederea includerii acesteia în domeniul de aplicare al normelor specifice procedurilor de insolvență.

46

Astfel, Curtea a statuat că simplul fapt că un lichidator desemnat în cadrul unei proceduri de insolvență a exercitat, după deschiderea unei asemenea proceduri, o acțiune în plată în interesul creditorilor nu modifică în mod substanțial natura creanței invocate, care este independentă de o procedură de insolvență și care continuă să fie supusă, pe fond, unor norme de drept comun (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 29 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 21 noiembrie 2019, CeDe Group, C‑198/18, EU:C:2019:1001, punctul 36).

47

În ceea ce privește al doilea criteriu, menționat la punctul 34 din prezenta hotărâre, tot potrivit unei jurisprudențe constante, intensitatea legăturii existente între o acțiune în justiție și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 este aplicabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Valach și alții, C‑649/16, EU:C:2017:986, punctul 27, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 30).

48

Astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 57 din concluzii, acest criteriu permite să se țină seama de alte elemente contextuale decât cele referitoare la temeiul juridic al acțiunii.

49

Deși, în cauza principală, existența unei anumite legături între acțiunea introdusă și procedura de insolvență nu poate fi negată, din moment ce această acțiune a fost formulată după intrarea în insolvență a societății debitoare în cadrul căreia reclamantul din litigiul principal a înregistrat o declarație de creanță la masa insolvenței pentru aceeași creanță precum cea vizată de acțiunea menționată, nu rezultă totuși că simpla identitate dintre creanța solicitată în fața instanței de trimitere și cea prezentată în fața lichidatorilor insolvenței este suficientă pentru ca aceeași acțiune să intre sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012.

50

În această privință, trebuie subliniat că stabilirea instanței competente nu prejudecă în niciun fel legea aplicabilă cererii în discuție în litigiul principal și nici normele pertinente susceptibile să determine legea aplicabilă acțiunii principale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 2019, CeDe Group, C‑198/18, EU:C:2019:1001, punctul 38).

51

Astfel, atât problema admisibilității unei acțiuni individuale îndreptate împotriva unei societăți aflate în insolvență, cât și cea a soluției rezervate unei asemenea acțiuni în cazul declarării creanței efectuate în masa insolvenței nu intră sub incidența normelor atributive de competență, ci a normelor privind conflictul de legi care stabilesc legea aplicabilă.

52

În această privință, din articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 rezultă că legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă această procedură.

53

Articolul 4 alineatul (2) din acest regulament precizează că legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschidere, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență, enumerând, în mod nelimitativ, diferitele stadii ale procedurii de insolvență reglementate de legea statului de deschidere, și anume, printre altele, la litera (e), efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare, la litera (f), efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, la litera (h), normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor, la litera (g), creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență, precum și, la litera (m), normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile adunării creditorilor.

54

Din coroborarea articolelor 3 și 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 rezultă că această reglementare urmărește în principiu să obțină o corespondență între instanțele care au competență internațională și legea aplicabilă procedurii de insolvență. Astfel, cu excepția ipotezelor pentru care acest regulament prevede în mod explicit dispoziții contrare, legea aplicabilă urmează, în aplicarea articolului 4 din regulamentul menționat, competența internațională determinată în temeiul articolului 3 din același regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 2019, CeDe Group (C‑198/18, EU:C:2019:1001, punctul 30).

55

Or, în măsura în care articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 se limitează la problema competenței jurisdicționale pentru deschiderea procedurilor de insolvență, iar domeniul de aplicare al articolului 4 din acest regulament este mai vast decât cel al articolului 3 din acesta, întrucât se aplică procedurilor de insolvență, precum și efectelor lor, această corespondență între legea aplicabilă și instanța competentă nu poate fi garantată în orice împrejurare.

56

În speță, procedura de insolvență în discuție în litigiul principal a fost deschisă în Țările de Jos, astfel încât legea aplicabilă acestei proceduri și efectelor sale este, conform articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, legea neerlandeză.

57

Rezultă că acțiunea judiciară în discuție în litigiul principal, prin care se urmărește obligarea unei societăți declarate în insolvență la plata mărfurilor livrate, intră sub incidența legii neerlandeze, în măsura în care revine acestei legi, astfel cum se menționează la punctul 53 din prezenta hotărâre, sarcina de a stabili efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare și efectele acestei proceduri asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, de a edicta normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor, precum și pe cele referitoare la actele prejudiciabile creditorilor.

58

Astfel cum a subliniat Comisia Europeană în ședința de audiere a pledoariilor în fața Curții, aplicarea aceleiași legi în cazul procedurii de insolvență și al tuturor efectelor acesteia, determinată conform articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, este cea care permite să se garanteze atingerea obiectivelor urmărite de acest regulament în ceea ce privește egalitatea creditorilor și protejarea intereselor lor, independent de problema referitoare la competența jurisdicțională.

59

În acest context, trebuie arătat de altfel că norma cuprinsă în Regulamentul nr. 1215/2012, în temeiul căreia, atunci când cereri având același obiect și aceeași cauză sunt introduse între aceleași părți în fața unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior suspendă judecarea cauzei pentru a evita pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile cu privire la aceste cereri nu este aplicabilă, nici măcar prin analogie, sistemului Regulamentului nr. 1346/2000, în măsura în care acesta din urmă admite, printre altele, pentru proceduri secundare de insolvență, competența instanțelor din alte state membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel, C‑47/18, EU:C:2019:754, punctele 42, 44 și 46).

60

Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei acțiuni introduse într‑un stat membru împotriva unei societăți, având ca obiect plata unor mărfuri livrate, care nu menționează nici procedura de insolvență deschisă anterior împotriva acestei societăți în alt stat membru, nici faptul că creanța a fost deja declarată în masa insolvenței.

61

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

62

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

trebuie interpretat în sensul că

nu se aplică unei acțiuni introduse într‑un stat membru împotriva unei societăți, având ca obiect plata unor mărfuri livrate, care nu menționează nici procedura de insolvență deschisă anterior împotriva acestei societăți în alt stat membru, nici faptul că creanța a fost deja declarată în masa insolvenței.