52007DC0745

[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 26.11.2007

COM(2007) 745 final

RAPORTUL COMISIEI CĂTRE CONSILIU ŞI PARLAMENTUL EUROPEAN

PRIVIND APLICAREA DIRECTIVEI 2003/9/CE DIN 27 IANUARIE 2003 DE STABILIRE A STANDARDELOR MINIME PENTRU PRIMIREA SOLICITANŢILOR DE AZIL

INTRODUCERE

La 27 ianuarie 2003, Consiliul a adoptat Directiva 2003/9/CE de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil[1]. Directiva este aplicabilă tuturor statelor membre cu excepţia Irlandei şi Danemarcei[2] şi are ca scop armonizarea legislaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte condiţiile de primire aplicabile solicitanţilor de azil, contribuind astfel la stabilirea unor condiţii de egalitate valabile la nivelul întregii UE în domeniul azilului şi la reducerea mişcărilor secundare. Directiva în cauză reprezintă una dintre „pietrele de temelie” pentru prima fază a Sistemului European Comun de Azil, astfel cum a fost prevăzut în Programele de la Tampere din 1999 şi de la Haga din 2004[3].

Prezentul raport, care îndeplineşte obligaţia atribuită Comisiei prin articolul 25 din directivă, urmăreşte să ofere o privire de ansamblu asupra transpunerii şi aplicării directivei de către statele membre, precum şi să identifice posibile aspecte problematice. Constatările prezentului raport au contribuit la elaborarea Cărţii Verzi privind viitorul politicii în domeniul azilului.

Raportul a fost elaborat pe baza a două studii realizate pentru culegerea informaţiilor necesare privind stadiul punerii în aplicare şi executării directivei[4].

Pentru acele state membre (BE, EL, DE, AT) care nu adoptaseră legislaţia de transpunere necesară la data elaborării prezentului raport (sfârşitul anului 2006), informaţiile au fost colectate pe baza proiectelor de lege disponibile.

MONITORIZAREA TRANSPUNERII

Statele membre aveau obligaţia de a transpune directiva până la 6 februarie 2005.

Serviciile Comisiei au asistat în mod activ statele membre în procesul de transpunere prin organizarea de reuniuni periodice cu experţi naţionali.

În urma expirării termenului limită de transpunere, au fost iniţiate proceduri de încălcare a legislaţiei comunitare împotriva tuturor statelor membre care nu au reuşit să comunice sau să comunice în totalitate măsurile de transpunere luate. Astfel, în conformitate cu articolul 226 din tratat, Comisia a adresat 19 scrisori de somaţie şi 10 avize motivate. Decizia de a se înainta cazurile Curţii de Justiţie a fost luată în cazul a 6 state membre. Trei cazuri au fost retrase, unul a fost clasat[5], iar două sunt încă pe rol[6].

PUNEREA ÎN APLICARE A DISPOZIţIILOR SPECIFICE

Domeniu de aplicare

Conform articolelor 2 litera (c) şi 3, directiva este aplicabilă solicitanţilor de azil din momentul completării de către aceştia a cererii de protecţie internaţională în temeiul Convenţiei de la Geneva şi până în momentul adoptării deciziei finale cu privire la cererea acestora.

În principiu nu au fost identificate probleme în ceea ce priveşte destinatorii cărora ar trebui să li se aplice directiva. În plus, marea majoritate a statelor membre au optat să aplice directiva şi persoanelor care solicită protecţie subsidiară.

trebuie remarcat faptul că principalul motiv pentru care protecţia subsidiară nu a fost inclusă în directivă a fost că, la momentul adoptării acesteia, conceptul în cauză nu făcea încă parte din acquis -ul comunitar privind azilul. Totuşi, odată cu adoptarea Directivei privind calificarea[7], conceptul de protecţie subsidiară a devenit parte integrantă a cadrului legislativ comunitar privind azilul, fapt care trebuie să se reflecte în toate instrumentele privind azilului.

Cu timpul, au fost identificate unele dificultăţi minore în ceea ce priveşte aplicarea directivei în timp. Unele state membre ale căror proceduri sunt divizate în numeroase etape nu aplică directiva, de exemplu, persoanelor aflate în faza de admisibilitate (ES, NL). Alte state aplică directiva doar solicitanţilor care s-au înregistrat deja sau care deţin un anumit tip de carte de identitate (EL, UK, CY). Unele state membre limitează, de asemenea, aplicabilitatea directivei pe durata necesară determinării statului membru responsabil de procesarea cererii de azil în temeiul Regulamentului de la Dublin[8] (AT, FR, ES).

Toate statele membre respectă norma conform căreia directiva este aplicabilă până la adoptarea deciziei finale (respectiv a unei decizii care, în conformitate cu legislaţia naţională, nu mai poate fi contestată).

Cu toate acestea, există probleme serioase privind aplicabilitatea directivei în toate centrele de găzduire a solicitanţilor de azil. Nu mai puţin de şapte state membre (UK, BE, IT, NL, PL, LU, CY)[9] nu aplică directiva în centrele de detenţie. Alte state membre (de exemplu, AT) nu o aplică în zonele de tranzit.

Întrucât directiva nu permite excepţii în ceea ce priveşte aplicabilitatea sa în anumite centre pentru solicitanţii de azil, dispoziţiile acesteia se aplică tuturor tipurilor de locaţii, inclusiv centrelor de detenţie.

Norme procedurale

Informarea

Articolul 5 cere statelor membre să furnizeze solicitanţilor de azil informaţii în scris, într-o limbă pe care aceştia o înţeleg, cu privire la drepturile şi obligaţiile lor în temeiul directivei şi cu privire la organizaţiile care oferă asistenţă juridică sau de oricare altă natură.

Solicitanţii de azil sunt informaţi corespunzător în marea majoritate a statelor membre. Doar câteva state membre nu au transpus deloc (DE) sau au transpus numai parţial (AT) dispoziţia în cauză în legislaţia naţională.

Au fost identificate unele probleme în anumite state membre (CY, SI, DE şi MT), unde informaţiile cu privire la organizaţiile care oferă asistenţă solicitanţilor de azil nu par a fi suficiente.

Informaţiile sunt furnizate de către toate statele membre în termen de 15 zile de la data depunerii cererii de azil. Numărul de limbi în care informaţiile sunt disponibile variază de la un stat membru la altul – de la 3 (MT) la 34 (AT).

Accesul la informaţii în mai multe limbi este esenţial pentru asigurarea accesului efectiv al solicitanţilor de azil la drepturile care le sunt garantate prin directivă. Prin urmare, statele membre sunt încurajate să apeleze la asistenţa financiară oferită prin Fondul European pentru Refugiaţi[10] pentru a creşte numărul de limbi în care sunt puse la dispoziţie informaţiile.

Documentaţie

Articolul 6 obligă statele membre să elibereze solicitanţilor de azil un document care să specifice numele şi statutul acestora, în termen de trei zile de la depunerea cererii de azil.

Mai multe state membre nu respectă acest termen limită. Unele state nu au introdus nicio dispoziţie de acest gen în legislaţia naţională (DE, NL, HU, EL, ES). Alte state au introdus un termen limită clar în legislaţia lor, dar, în practică, acesta nu este respectat (IT, SE, UK, FR).

Toate statele membre eliberează documentaţia corespunzătoare solicitanţilor de azil care nu se află în detenţie. Cu toate acestea, atât forma, cât şi conţinutul documentelor variază considerabil. În special, multe state membre eliberează documente care nu specifică identitatea, ceea ce, deşi este permis prin directivă, cauzează numeroase probleme practice (de exemplu, probleme la deschiderea unui cont bancar). Un model armonizat al documentelor înmânate solicitanţilor de azil, care să specifice identitatea acestora, ar contribui la înlăturarea unor astfel de probleme practice.

Aproape niciun stat membru nu eliberează documente solicitanţilor de azil aflaţi în detenţie, conform dispoziţiilor directivei (cu excepţia NL, CY, IT).

În majoritatea statelor membre, documentele sunt valabile pe tot parcursul procedurilor, iar în acele state în care valabilitatea lor este limitată (de la 2 luni la 1 an), procedurile de înnoire nu creează niciun fel de probleme.

Procedura de retragere a beneficiului condiţiilor de primire

Dacă, în conformitate cu articolul 16 alineatele (1)-(3), se ia decizia de a retrage beneficiul condiţiilor de primire, directiva conţine anumite normei procedurale [articolul 16 alineatul (4)], inclusiv dreptul de recurs împotriva unei decizii negative şi dreptul la asistenţă judiciară gratuită în cadrul recursului (articolul 21).

Nu au fost identificate probleme majore privind garantarea caracterului individual, imparţial şi independent al unor decizii de retragere.

Se semnalează unele probleme cu privire la posibilitatea de a introduce recurs împotriva anumitor decizii negative. Cu toate că toate statele membre oferă această posibilitate pentru deciziile de detenţie, unele dintre ele nu prevăd posibilitatea de a face recurs împotriva deciziilor care afectează libertatea de circulaţie a persoanelor (AT, UK, SK), retragerea sau reducerea beneficiului condiţiilor de primire (HU, SI) sau împotriva oricărei decizii, alta decât cea de detenţie (ES, MT). Alte probleme constau în existenţa unor decizii de retragere insuficient justificate sau notificate oral (NL, SI). Toate aceste situaţii contravin articolului 21 alineatul (1).

Numai două state membre (CY, EL) nu prevăd accesul gratuit la asistenţă judiciară în cadrul recursului. Unele state membre îl acordă doar solicitanţilor de azil care nu pot plăti cheltuielile necesare sau acelora a căror procedură de recurs ar putea fi încununată cu succes (de exemplu, NL, DE). În sfârşit, s-au raportat probleme practice privind accesul efectiv la asistenţă judiciară în anumite state membre (LV, HU, AT, EE).

Condiţiile materiale de primire şi unitatea familiei

Forma

Articolele 13 şi 14 obligă statele membre să asigure solicitanţilor de azil condiţii materiale de primire (adică adăpost, hrană, îmbrăcăminte, etc.), dar nu impun reguli stricte în ceea ce priveşte forma acestora.

Cazarea este asigurată în natură în majoritatea statelor membre. Forma cea mai frecventă este cea a cazării colective. Doar câteva state membre (UK, BE, IT, SE) asigură cazare individuală. Tipul de cazare variază în anumite state membre în funcţie de stadiul procedurii de azil (AT, FI, SI, NL, PL, CZ, SK). Foarte rar, sunt oferite alocaţii băneşti pentru acoperirea cheltuielilor de cazare: Franţa, Italia, Spania şi Slovenia –lipsa spaţiilor de cazare; Belgia şi Portugalia – în funcţie de stadiul în care se află procedura; Cipru – ca regulă. Hrana este asigurată în natură în majoritatea statelor membre (cu excepţia: EE, LV, UK, FI, SE). Deşi modul în care se asigură îmbrăcămintea necesară solicitanţilor de azil diferă considerabil, statele membre care oferă asistenţă financiară în acest scop sunt încă în minoritate (AT, FI, LU, NL, PL, UK, ES, SE, PT, CY, uneori BE şi AT).

În plus, chiar dacă nevoile materiale de bază sunt satisfăcute în natură, solicitanţilor de azil li se oferă aproape în toate statele membre (cu excepţia Sloveniei) alocaţii băneşti în vederea acoperirii altor cheltuieli.

Condiţii suficiente şi unitatea familiei

În conformitate cu articolele 13 şi 14, condiţiile materiale de primire trebuie să fie suficiente pentru a asigura subzistenţa şi sănătatea solicitanţilor de azil. Articolul 8 şi articolul 14 alineatul (2) obligă de asemenea statele membre să menţină unitatea familiei pentru solicitanţii de azil care beneficiază de adăpost.

Nu au fost identificate probleme majore în cazurile în care condiţiile materiale de primire sunt asigurate în natură şi în centrele de primire.

Numărul locurilor de cazare pentru solicitanţii de azil acoperă cererea în marea majoritate a cazurilor. Astfel cum se prevede în directivă, în cazurile în care solicitanţilor de azil li se asigură adăpost, cele mai multe dintre statele membre garantează unitatea familiei solicitanţilor . Numai în două state membre (IT, DE), garantarea unităţii familiei este condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe procedurale de către solicitanţi, ceea ce ar putea contraveni directivei.

Cu toate acestea, unele state membre au încă un deficit de locuri de cazare disponibile pentru solicitanţii de azil (şi anume, CY, IT, FR). Alte probleme s-au înregistrat în ceea ce priveşte îmbrăcămintea pentru solicitanţii de azil (SI, SK, LT, PL, CZ, LV, CY, NL) sau nivelul în general scăzut al condiţiilor de primire (LT, EL).

Caracterul adecvat al condiţiilor de primire oferite solicitanţilor de azil aflaţi în detenţie, deşi în general diferit faţă de condiţiile care pot fi oferite solicitanţilor de azil care nu se află în detenţie, din motive evidente, poate fi contestat doar în câteva state membre (HU, LT, SI, EL, BE, IT, MT).

Principalele probleme în ceea ce priveşte aplicarea directivei au fost descoperite în statele membre în care solicitanţilor de azil li se oferă alocaţii băneşti. Aceste alocaţii sunt adesea prea mici pentru a asigura subzistenţa (CY, FR, EE, AT, PT, SI). Sumele sunt foarte rar egale cu sprijinul social minim oferit resortisanţilor şi, chiar în cazul în care este vorba de aceeaşi sumă, este posibil ca aceasta să fie în continuare insuficientă având în vedere faptul că solicitanţii de azil nu beneficiază de sprijinul familiei şi/sau de alte tipuri informale de sprijin.

Cazuri de retragere a beneficiului condiţiilor de primire

Articolul 16 alineatele (1)-(3) specifică situaţiile în care condiţiile de primire oferite solicitanţilor de azil pot fi reduse sau retrase (de exemplu, neîndeplinirea obligaţiilor de raportare, obţinerea de beneficii ilegale din condiţiile materiale de primire).

Unele state membre retrag beneficiul condiţiilor de primire în situaţii neautorizate de directivă (FI, DE, NL şi anumite regiuni din AT).

Doar câteva state membre aleg, în conformitate cu articolul 16 alineatul (2), să refuze condiţiile de primire pentru solicitanţii care nu au depus cererile cât de repede cu putinţă (EL, MT, CY, UK). În ultimul caz, totuşi, invocarea dispoziţiei în cauză a fost serios limitată de hotărârea Camerei Lorzilor privind conformitatea cu articolul 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[11].

Drepturi

Libera circulaţie şi şederea

Articolul 7 acordă solicitanţilor de azil dreptul la libera circulaţie pe teritoriul statului membru în care au depus cererea şi de a-şi alege locul de reşedinţă. Acest drept poate fi limitat în anumite situaţii (situaţii care ţin de interesul public sau de ordinea publică, prelucrarea rapidă a cererii).

Solicitanţii de azil care nu se află în detenţie

Având în vedere puterea discreţionară importantă a statelor membre de a limita dreptul la libera circulaţie şi la şedere, nu au fost raportate probleme substanţiale privind aplicarea dispoziţiilor relevante.

Majoritatea statelor membre acordă dreptul la libera circulaţie pe teritoriul întregii ţări. Câteva state membre (CZ, AT, LT) îşi rezervă dreptul de a limita dreptul la libera circulaţie din raţiuni care ţin de ordinea publică. Două state membre (DE, AT) restricţionează de regulă libertatea de deplasare a solicitanţilor de azil la teritoriul unui district. În alte state membre, libertatea de deplasare este restricţionată în practică, întrucât solicitanţii de azil trebuie să de prezinte în centrele de cazare sau să locuiască în acestea în anumite perioade (NL, SK, SI, HU, LT, EE, CZ).

Unele state membre nu le permit solicitanţilor de azil să îşi aleagă locul de reşedinţă (AT, DE, LU, NL, EL). Alte state acordă acest drept în anumite condiţii sau într-o anumită etapă a procedurii de azil. Câteva state membre oferă solicitanţilor de azil dreptul de a-şi alege singuri locul de reşedinţă, ceea ce reprezintă adesea singura modalitate de a compensa capacitatea scăzută a centrelor de primire (de exemplu, FR, CY). Anumite state membre apelează la dispoziţia în cauză şi pentru a face condiţiile de primire dependente de locul de reşedinţă (PL, FI, EE, LT).

În anumite state membre, solicitanţii de azil sunt liberi să părăsească locul de reşedinţă fără nicio autorizaţie sau adresând o cerere de natură pur formală, care este în mod normal acceptată (CY, FR, PT, LU, MT, PL, SE, BE, EE, IT, HU). Alte state membre au introdus sisteme de control mai riguroase bazate pe un număr limitat de zile de absenţă, obligaţia de raportare sau chiar imposibilitatea de a părăsi centrul cu excepţia unor circumstanţe excepţionale.

Solicitanţii de azil aflaţi în detenţie

Detenţia este prevăzută de către toate statele membre din numeroase motive (de la circumstanţe excepţionale – Germania – la practica generală de a ţine în detenţie toţi solicitanţii de azil care au intrat ilegal pe teritoriul statului membru, cu excepţia solicitanţilor cu nevoi speciale – Malta). În mod similar, durata perioadei de detenţie variază de la 7 zile (PT) la 12 luni (MT, HU) sau chiar pe perioadă nedeterminată (UK, FI).

Cu toate acestea, dat fiind faptul că, în conformitate cu directiva, detenţia reprezintă o excepţie de la regula generală a liberei circulaţii, la care se poate apela doar atunci când „se dovedeşte necesară”, detenţia automată, în lipsa oricărei evaluări a persoanei în cauză, contravine directivei. Mai mult, durata detenţiei, cu excepţia cazurilor justificate corespunzător (de exemplu, ordinea publică), care împiedică solicitanţii de azil aflaţi în detenţie să se bucure de drepturile garantate prin directivă, contravine de asemenea dispoziţiilor directivei.

Accesul la centrele de cazare

Solicitanţii de azil pot contacta UNHCR-ul (Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi), consilierii lor juridici şi ONG-uri.

Nu au fost raportate probleme speciale în legătură cu aplicarea articolului 14 alineatul (2). UNHCR-ul, consilierii juridici şi ONG-urile au în general un acces privilegiat la toate centrele de cazare (inclusiv la cele de detenţie) şi pot avea puncte de contact printre solicitanţii de azil. Anumite state membre acordă acces la centrele de cazare înainte de obţinerea autorizaţiilor speciale (în special ONG-urilor).

Accesul la asistenţă medicală şi la ocuparea forţei de muncă

Solicitanţii de azil au dreptul la acces condiţionat pe piaţa forţei de muncă şi la asistenţă medicală.

Accesul la cel puţin asistenţa medicală de urgenţă, astfel cum este prevăzut la articolul 15, este garantat de către toate statele membre, inclusiv pentru solicitanţii de azil aflaţi în detenţie. Un număr mare de state membre au extins accesul la asistenţă medicală, oferind adesea un acces similar celui oferit resortisanţilor (CZ, NL, PL).

Având în vedere flexibilitatea considerabilă a articolului 11, nu au fost înregistrate probleme majore referitoare la respectarea regulilor privind accesul solicitanţilor de azil la piaţa muncii.

Jumătate dintre statele membre restricţionează accesul pe piaţa muncii pentru o perioadă maximă autorizată, şi anume până la un an (CZ, EE, DE, FR, HU, LV, MT, PL, SK, SI, UK, CY). Nouă state membre (EL, PT, AT, FI, SE, IT, ES, NL, LU) autorizează accesul pe piaţa muncii după perioade mai scurte, de la momentul depunerii cererii – Grecia, până la 9 luni – Luxemburg. Doar Lituania încalcă directiva neacordând deloc acces pe piaţa muncii solicitanţilor de azil.

Solicitanţii de azil aflaţi în detenţie nu au acces pe piaţa muncii, din motive evidente. Acest lucru contravine directivei în cazul acelor state membre în care perioada de detenţie poate depăşi 12 luni (FI, UK).

Adeseori statele membre prevăd ca solicitanţii de azil să depună cereri în vederea obţinerii de permise de muncă (AT, BE, EE, DE, HU, LV, MT, NL, PL, SK, SI, SE, ES, LU, FR, UK) şi limitează accesul pe piaţa muncii la anumite sectoare ale economiei (CY) şi la durata timpului de lucru autorizat, uneori destul de restrictiv (NL, FR, AT).

Restricţionările suplimentare impuse acelor solicitanţi de azil cărora li s-a acordat deja acces pe piaţa muncii, precum necesitatea de a obţine un permis de muncă, ar putea în practică să îngreuneze considerabil accesul.

Accesul la educaţie

Conform articolului 10, solicitanţii de azil minori şi copiii solicitanţilor de azil (inclusiv ai solicitanţilor aflaţi în detenţie) au dreptul de a avea acces la educaţie în termen de cel mult 3 luni de la data depunerii cererii de azil.

Minorii care nu se află în detenţie

Dacă accesul la învăţământul primar nu reprezintă o problemă, accesul la învăţământul gimnazial depinde adesea de numărul de locuri disponibile sau de deciziile autorităţilor locale (AT, SI, FI, HU). În câteva state membre, este posibil ca minorilor să li se acorde acces la învăţământ doar în anumite momente ale anului şcolar, ceea ce, în practică, poate cauza întârzieri (PL, FR).

Minorii aflaţi în detenţie

Contrar dispoziţiilor directivei, numeroase state membre refuză accesul la educaţie minorilor aflaţi în detenţie sau duc la imposibilitatea sau limitarea acestuia în practică (AT, BE, FI, FR, HU, IT, PL, SK, SI, UK, NL). Doar în câteva state membre este recunoscut acest drept sau sunt organizate clase speciale în centrele de detenţie (LV, CZ, LT, SE).

Solicitanţii de azil cu nevoi speciale

Identificarea

Având în vedere necesitatea de abordare a necesităţilor solicitanţilor de azil vulnerabili, statele membre sunt obligate să identifice necesităţile în cauză (articolul 17).

Anumite deficienţe de transpunere au fost deja identificate în definiţia grupurilor vulnerabile. Deşi majoritatea statelor membre recunosc astfel de persoane prin enumerarea tuturor grupurilor menţionate în directivă sau folosind o clauză deschisă, unele state membre nu acoperă întreaga listă prevăzută la articolul 17 alineatul (1) sau nu tratează deloc problema persoanelor cu nevoi speciale (SK, FR, HU, LT, MT, PL, LV, EE şi unele regiuni din AT).

Mai mult, în câteva state membre (UK, DE, AT, BE, LU, EL, IT, SK, SI) nu se aplică nicio procedură de identificare. Deşi aceasta nu constituie efectiv o obligaţie, pot exista dubii serioase privind modalitatea în care sunt identificate persoanele cu nevoi speciale sau dacă acestea sunt de fapt identificate în statele membre care nu prevăd un astfel de instrument.

Identificarea solicitanţilor de azil vulnerabili reprezintă un element esenţial fără de care dispoziţiile directivei vizând tratamentul special acordat acestor persoane nu ar avea niciun sens.

Nevoile solicitanţilor de azil vulnerabili

Soluţionarea nevoilor persoanelor vulnerabile a fost identificată drept una dintre principalele deficienţe în aplicarea directivei.

Solicitanţilor de azil vulnerabili trebuie să li se asigure servicii de reabilitare adecvate (victimelor minore ale abuzului, neglijenţei, exploatării, etc.), reprezentare legală (minorilor neînsoţiţi) sau tratamentul necesar (victimelor oricărui act de violenţă) – a se vedea articolele 17-20.

Cu toate că nevoile speciale de cazare sunt, în principiu, rezolvate, accesul adecvat la asistenţă medicală prezintă unele neajunsuri, de exemplu, lipsa accesului efectiv la asistenţă medicală, lipsa asistenţei medicale specifice (în special pentru victimele actelor de tortură şi violenţă) şi acoperirea insuficientă a cheltuielilor.

Deşi minorii sunt în general cazaţi împreună cu părinţii lor sau cu alte rude, au fost identificate o serie de deficienţe în ceea ce priveşte minorii cu nevoi speciale. În unele cazuri, nu au fost adoptate niciun fel de dispoziţii legale specifice (EE, FR, HU, LV, LU). Un număr de state membre au probleme practice, care îngreunează accesul efectiv al minorilor la un regim special, de exemplu, subevaluarea necesităţilor, lipsa de resurse umane specializate.

Minorilor neînsoţiţi li se garantează reprezentare legală în aproape toate statele membre. Aceştia sunt în general găzduiţi în familii adoptive sau în centre speciale; găsirea membrilor familiilor acestora este de asemenea asigurată legal sau practic. Doar trei state membre (DE, SE, PT) au ales să cazeze minorii neînsoţiţi cu vârsta de peste 16 ani în centre destinate adulţilor.

Pot apărea probleme serioase în statele membre care nu exclud detenţia solicitanţilor de azil cu nevoi speciale. Majoritatea acestor state autorizează detenţia minorilor şi multe dintre ele autorizează chiar şi detenţia minorilor neînsoţiţi. Întrucât nivelul condiţiilor de primire în detenţie scade în mod inevitabil, este greu de imaginat cum s-ar putea răspunde nevoilor speciale ale persoanelor vulnerabile (în special ale minorilor). Chiar daca unele state membre au luat măsurile necesare în această privinţă, acestea nu vizează toate grupurile de persoane cu nevoi speciale.

Dată fiind situaţia specială a acestora, detenţia solicitanţilor de azil vulnerabili ar trebui considerată o măsură de ultimă instanţă, în cazuri justificate corespunzător. În orice caz, detenţia nu ar trebui să pericliteze accesul acestora la drepturile care le sunt garantate prin directivă (şi anume, accesul la asistenţă medicală adecvată, la tratamentul necesar şi la reabilitare, la educaţie pentru minori). Mai mult, în ceea ce priveşte minorii, luarea deciziei de detenţie a acestora trebuie să ţină cont şi de interesele copilului.

În plus, în ceea ce îi priveşte pe minorii neînsoţiţi, articolul 19 alineatul (2) prevede clar că aceştia ar trebui plasaţi împreună cu rude adulte, familia adoptivă, în centre de cazare special adaptate pentru minori sau în alte spaţii de cazare adecvate minorilor. Detenţia solicitanţilor de azil în cauză trebuie să aibă loc doar cu respectarea deplină a acestei prevederi şi doar în cazurile în care detenţia în sine se dovedeşte a fi în interesul copilului.

Funcţionarea sistemului condiţiilor de primire

Personal şi resurse

Articolul 24 prevede ca personalul care se ocupă de solicitanţii de azil să urmeze cursuri de instruire adecvate şi ca statele membre să aloce resurse corespunzătoare primirii solicitanţilor de azil.

Pot fi exprimate anumite dubii în ceea ce priveşte atât nivelul resurselor umane, cât şi cel al resurselor materiale alocate în vederea punerii în aplicare a sistemelor condiţiilor de primire în trei state membre (IT, CY, MT).

Chestiunea instruirii personalului este de obicei abordată fie prin dispoziţii legale, fie în practică. Există totuşi unele probleme cu privire la tematica cursurilor de instruire. Instruirea este axată în special pe aspectele legate de femei şi minori. Doar state membre asigură instruire cu privire la victimele torturii. În unele cazuri a fost identificată absenţa personalului specializat (EE, EL, LT) şi a instruirii lingvistice (EE, EL, PL).

Principiul confidenţialităţii personalului a fost în mare măsură pus în aplicare în ceea ce priveşte atât angajaţii administraţiilor publice, cât şi pe cei ai altor părţi implicate. În această privinţă, pot fi semnalate anumite deficienţe atunci când centre întregi sunt conduse de entităţi private, cum ar fi ONG-urile.

CONCLUZII

Pe ansamblu, directiva a fost transpusă în mod satisfăcător în majoritatea statelor membre. Au fost semnalate doar câteva probleme orizontale privind transpunerea incorectă sau aplicarea eronată a directivei. Comisia va examina şi urmări toate cazurile în care au fost identificate probleme în aplicarea directivei.

Contrar previziunilor imediat următoare adoptării directivei, se pare că statele membre nu şi-au redus standardele anterioare de asistenţă a solicitanţilor de azil. Cu toate acestea, prezentul raport a arătat în mod clar că gradul mare de libertate acordat de directivă în anumite domenii, în special în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii, asistenţa medicală, nivelul şi forma condiţiilor materiale de primire, dreptul la libera circulaţie şi nevoile persoanelor vulnerabile, subminează obiectivul creării unor condiţii de egalitate în domeniul condiţiilor de primire.

Identificarea unor răspunsuri adecvate la aceste probleme depăşeşte obiectul prezentului raport, întrucât aceasta necesită o amplă reflecţie politică asupra nivelului de ambiţie al Sistemului European Comun de Azil. Aceste chestiuni sunt, prin urmare, abordate de Cartea Verde privind viitorul politicii în domeniul azilului, pe care Comisia a publicat-o de curând.

Înainte de a propune amendamente la directivă, Comisia consideră deci necesar să aştepte rezultatele consultării publice cu privire la Cartea Verde.

[1] JO L 31, 6.2.2003, p.18.

[2] În sensul prezentului raport, „statele membre” înseamnă statele membre pentru care directiva este obligatorie.

[3] Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Tampere, octombrie 1999; anexa 1 la Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Bruxelles, noiembrie 2004.

[4] REM „Sisteme de primire, capacităţile acestora şi situaţia socială a solicitanţilor de azil în cadrul sistemului de primire din statele membre UE”, mai 2006 - studiu contractat de Reţeaua academică pentru studii juridice privind imigraţia şi azilul în Europa - „Odysseus”.

[5] Cauza împotriva Austriei, în care statul austriac a fost găsit vinovat de nerespectarea obligaţiilor sale prevăzute în tratat.

[6] Cauzele împotriva Greciei şi Germaniei.

[7] Directiva 2004/83/CE din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională, şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate (JO L 304, 30.9.2004).

[8] Regulamentul (CE) nr. 343/2003 de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe, JO L 50, 25.2.2003, p. 1.

[9] Situaţia Spaniei, Greciei şi Portugaliei nu este clară.

[10] Decizia Consiliului din 2 decembrie 2004 de instituire a Fondului European pentru Refugiaţi pentru perioada 2005 - 2010, JO L381, 28.12.2004, p. 52.

[11] Opiniile Lorzilor responsabili cu soluţionarea apelului privind hotărârea luată în cauza Regina vs. Secretarul de Stat al Departamentului de Interne din 3 noiembrie 2005, [2005] UKHL 66.