Help Print this page 

Document 32006L0048

Title and reference
Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (reformare)Text cu relevanță pentru SEE.
  • No longer in force
OJ L 177, 30.6.2006, p. 1–200 (ES, CS, DA, DE, ET, EL, EN, FR, IT, LV, LT, HU, MT, NL, PL, PT, SK, SL, FI, SV)
Special edition in Bulgarian: Chapter 06 Volume 009 P. 3 - 202
Special edition in Romanian: Chapter 06 Volume 009 P. 3 - 202
Special edition in Croatian: Chapter 06 Volume 008 P. 58 - 257

ELI: http://data.europa.eu/eli/dir/2006/48/oj
Multilingual display
Authentic language
  • Authentic language: spaniolă, cehă, daneză, germană, estonă, greacă, engleză, franceză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, neerlandeză, polonă, portugheză, slovacă, slovenă, finlandeză, suedeză, islandeză, norvegiană
Dates
  • Date of document: 14/06/2006
  • Date of effect: 20/07/2006; intrare în vigoare data publicării +20 a se vedea articolul 159
  • Date of transposition: 31/12/2006; cel târziu a se vedea articolul 157
  • Date of end of validity: 31/12/2013; abrogat prin 32013L0036
Miscellaneous information
  • Author: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene
  • Form: Directivă
  • Addressee: Statele membre ale Comunităţii
  • Additional information: extinderea aplicării pentru SEE prin 22008D0065, relevanţă pentru SEE, COD 2004/0155
Relationship between documents
Text

06/Volumul 09

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

3


32006L0048


L 177/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE


DIRECTIVA 2006/48/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI

din 14 iunie 2006

privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (reformare)

(Text cu relevanță pentru SEE)

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 47 alineatul (2) prima și a treia teză,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (1),

având în vedere avizul Băncii Centrale Europene (2),

acționând în conformitate cu procedura stabilită la articolul 251 din tratat (3),

întrucât:

(1)

Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (4) a fost modificată semnificativ de mai multe ori. Având în vedere că se efectuează noi modificări ale directivei în cauză, aceasta ar trebui să fie reformată în scopul clarificării.

(2)

Pentru a se facilita inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit, trebuie să se elimine diferențele cele mai nefavorabile dintre legislațiile statelor membre în ceea ce privește normele care reglementează activitatea instituțiilor respective.

(3)

Directiva constituie instrumentul esențial pentru instituirea pieței interne, atât din punctul de vedere al libertății de stabilire, cât și al libertății de a presta servicii financiare, în domeniul de activitate al instituțiilor de credit.

(4)

Comunicarea Comisiei din 11 mai 1999, intitulată „Aplicarea cadrului pentru piețele financiare: Plan de acțiune”, enumera o listă de obiective care trebuie îndeplinite pentru a realiza piața internă a serviciilor financiare. Consiliul European de la Lisabona din 23 și 24 martie 2000 a stabilit obiectivul de aplicare a planului de acțiune până în 2005. Reformarea dispozițiilor privind propriile fonduri este un element cheie al planului de acțiune.

(5)

În vederea protejării economiilor și a creării de condiții concurențiale egale pentru aceste instituții de credit, măsurile de coordonare a instituțiilor de credit trebuie aplicate tuturor instituțiilor de acest tip. Cu toate acestea, ar trebui să se aibă în vedere diferențele obiective dintre statutele și obiectivele lor prevăzute de legislația internă respectivă.

(6)

Domeniul de aplicare al acestor măsuri ar trebui să fie cât mai larg posibil, acoperind toate instituțiile a căror activitate constă în primirea unor fonduri rambursabile de la public, sub formă de depozite sau în alte forme, cum ar fi emiterea permanentă de obligațiuni și de alte titluri asemănătoare și acordarea de credite pe cont propriu. Trebuie prevăzute și anumite excepții pentru acele instituții de credit cărora nu li se pot aplica dispozițiile prezentei directive. Dispozițiile prezentei directive nu aduc atingere punerii în aplicare a legislației interne ce prevede o autorizare specială suplimentară, în temeiul căreia instituțiile de credit pot desfășura activități specifice sau anumite tipuri de operațiuni.

(7)

Este oportun să se realizeze doar o armonizare legislativă de substanță, necesară și suficientă pentru a asigura recunoașterea reciprocă a autorizațiilor și a sistemelor de supraveghere prudențială, făcând astfel posibilă și acordarea unei licențe unice recunoscută în întreaga Comunitate și aplicarea principiului supravegherii prudențiale în statul membru de origine. Prin urmare, cerința elaborării unui program operativ trebuie văzută doar ca un factor care dă posibilitatea autorităților competente de a lua decizii pe baza unui număr mai mare de informații precise, utilizând criterii obiective. Cu toate acestea, este posibil un anumit grad de flexibilitate în ceea ce privește cerințele privind statutul juridic al instituțiilor de credit și protejarea denumirilor.

(8)

Având în vedere că obiectivele prezentei directive, și anume introducerea normelor privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit, precum și supravegherea lor prudențială, nu pot fi suficient realizate de către statele membre și, prin urmare, din cauza magnitudinii și efectelor acțiunii propuse, pot fi realizate mai bine la nivelul Comunității, Comunitatea ar trebui să adopte măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, descris la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește măsurile necesare pentru realizarea obiectivelor respective.

(9)

Sunt necesare cerințe financiare echivalente pentru instituțiile de credit pentru a asigura garanții similare pentru deponenți și condiții de concurență loială pentru categoriile comparabile de instituții de credit. Până la o mai bună coordonare, trebuie să se stabilească raporturi corespunzătoare de structură, care să asigure, în cadrul cooperării dintre autoritățile naționale, urmărirea, pe baza metodelor standard, a situației categoriilor comparabile de instituții de credit. Este de așteptat ca această procedură să creeze o apropiere treptată a sistemelor de coeficienți stabilite și aplicate de statele membre. Cu toate acestea, este necesar să se facă o distincție între coeficienții care asigură o bună gestionare a instituțiilor de credit și cei stabiliți în scopul politicilor economice și monetare.

(10)

În conformitate cu principiile recunoașterii reciproce și supravegherii în statul membru de origine, autoritățile competente din statele membre nu ar trebui să acorde sau să retragă o autorizație în cazul în care o serie de elemente, cum ar fi conținutul programelor de activități, localizarea geografică sau activitățile propriu-zise desfășurate, indică în mod clar că o anumită instituție de credit a optat pentru sistemul juridic al unui anumit stat membru cu scopul de a se sustrage de la standardele mai stricte aplicabile într-un alt stat membru pe teritoriul căruia instituția respectivă desfășoară sau intenționează să desfășoare majoritatea activităților sale. În cazul în care nu există o astfel de indicație clară, dar majoritatea activelor deținute de entitățile dintr-un grup bancar se găsesc într-un alt stat membru ale cărui autorități competente sunt responsabile cu exercitarea supravegherii pe o bază consolidată, în conformitate cu articolele 125 și 126, responsabilitatea supravegherii pe o bază consolidată se poate schimba numai cu acordul autorităților competente respective. Orice instituție de credit, persoană juridică, trebuie să fie autorizată în statul membru în care își are sediul social. O instituție de credit care nu este persoană juridică trebuie să aibă sediul central în statul membru în care a fost autorizată. De asemenea, statele membre trebuie să solicite ca sediul central al unei instituții de credit să se afle întotdeauna în statul membru de origine al acesteia și să desfășoare efectiv activități pe teritoriul statului membru respectiv.

(11)

Autoritățile competente nu ar trebui să acorde sau să mențină autorizația unei instituții de credit în cazul în care aceasta are legături strânse cu alte persoane fizice sau juridice, de natură să împiedice exercitarea efectivă a funcțiilor de supraveghere. Instituțiile de credit care sunt deja autorizate trebuie să respecte, la rândul lor, cerințele autorităților competente în acest sens.

(12)

Trimiterea la exercitarea efectivă de către autoritățile competente a funcțiilor de supraveghere are în vedere supravegherea pe o bază consolidată care trebuie exercitată asupra unei instituții de credit, în cazurile specificate de legislația comunitară. În asemenea cazuri, autoritățile cărora li se solicită autorizația trebuie să poată identifica autoritățile care sunt competente să exercite funcția de supraveghere pe o bază consolidată asupra instituției de credit respective.

(13)

Prezenta directivă permite statelor membre și/sau autorităților competente să aplice cerințe de capital pe bază individuală și consolidată și să renunțe la aplicarea acestor cerințe pe bază individuală, după caz. Supravegherea individuală, consolidată și transfrontalieră constituie instrumente utile pentru supravegherea instituțiilor de credit. Prezenta directivă permite autorităților competente să susțină instituțiile transfrontaliere prin facilitarea cooperării dintre acestea. În special, autoritățile competente ar trebui să continue să se bazeze pe articolele 42, 131 și 141 pentru coordonarea activităților lor și solicitărilor de informare.

(14)

Instituțiile de credit autorizate în statul membru de origine ar trebui să poată desfășura, pe întreg teritoriul Comunității, oricare dintre activitățile menționate de anexa 1, prin deschiderea unor sucursale sau prin prestarea anumitor servicii.

(15)

Statele membre pot să aplice norme mai stricte decât cele menționate la articolul 9 alineatul (1) primul paragraf, articolul 9 alineatul (2) și articolele 12, 19-21, 44-52, 75, 120-122 pentru instituțiile de credit autorizate de autoritățile lor competente. Statele membre pot cere, de asemenea, ca articolul 123 să fie respectat pe o bază individuală sau de alt fel și ca subconsolidarea descrisă la articolul 73 alineatul (2) să se aplice în cazul celorlalte niveluri dintr-un grup.

(16)

Principiul recunoașterii reciproce ar trebui extins și asupra activităților menționate de anexa 1, în situația în care acestea sunt desfășurate de instituții financiare care sunt filiale ale unor instituții de credit, cu condiția ca filialele respective să fie incluse în supravegherea pe bază consolidată a întreprinderilor-mamă și să îndeplinească anumite criterii stricte.

(17)

Statul membru gazdă ar trebui să aibă posibilitatea ca, în ceea ce privește libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii, să impună respectarea dispozițiilor speciale de drept intern instituțiilor care nu sunt autorizate ca instituții de credit în statul membru de origine și în ceea ce privește activitățile care nu sunt cuprinse în anexa 1, cu condiția ca, pe de o parte, asemenea dispoziții să fie compatibile cu dreptul comunitar și să apere interesul general și ca, pe de altă parte, aceste instituții sau activități să nu fie supuse unor norme echivalente prevăzute de dreptul intern al statului membru de origine.

(18)

Statele membre trebuie să se asigure că nu există nici un obstacol pentru desfășurarea unor activități care beneficiază de recunoaștere reciprocă în aceleași condiții ca și în statul membru de origine, atât timp cât aceste activități nu intră în conflict cu dispozițiile legale care apără interesul general în statul membru gazdă.

(19)

Ar trebui ca normele privind activitatea sucursalelor instituțiilor de credit cu sediul central în afara Comunității să fie similare în toate statele membre. În momentul de față, este important să se prevadă ca aceste norme să nu fie mai favorabile decât cele referitoare la sucursalele unei instituții dintr-un alt stat membru. Comunitatea ar trebui să poată încheia acorduri cu țări terțe, care să prevadă aplicarea unor norme care să acorde unor asemenea sucursale un tratament similar pe întreg teritoriul Comunității. Sucursalele instituțiilor de credit autorizate în țări terțe nu beneficiază de libertatea de a presta servicii, în conformitate cu dispozițiile articolului 49 al doilea paragraf din tratat, sau de libertatea de stabilire în alte state membre decât cele în care sunt stabilite.

(20)

Este oportun să se ajungă la un acord, pe bază de reciprocitate, între Comunitate și țările terțe, în vederea exercitării funcției de supraveghere pe bază consolidată asupra unei zone geografice cât mai extinse.

(21)

Responsabilitatea de a supraveghea soliditatea financiară a unei instituții de credit, în special solvabilitatea acesteia, revine autorităților competente din statul membru de origine. Autoritățile competente din statul membru gazdă își păstrează responsabilitățile legate de supravegherea lichidităților și politicilor monetare. Supravegherea riscului de piață trebuie să facă obiectul unei strânse cooperări între autoritățile competente din statul membru gazdă și din cel de origine.

(22)

Funcționarea armonioasă a pieței bancare interne necesită nu numai reglementări juridice, ci și o cooperare strânsă și periodică și o convergență sporită semnificativ a practicilor de reglementare și de supraveghere ale autorităților competente din statele membre. În aceste sens, în special, abordarea problemelor referitoare la fiecare instituție de credit în parte și schimbul de informații ar trebui să aibă loc în cadrul Comitetului european de supraveghere bancară, înființat prin Decizia 2004/5/CE a Comisiei (5). Procedura de informare reciprocă nu înlocuiește în nici un caz cooperarea bilaterală. Fără a aduce atingere atribuțiilor lor de control, autoritățile competente din statul membru gazdă pot continua, într-o situație de urgență, fie din proprie inițiativă, fie din inițiativa autorităților competente din statul membru de origine, să verifice dacă activitățile desfășurate de o anumită instituție de credit cu sediul pe teritoriul lor respectă dispozițiile legale în domeniu și cu principiile unei bune organizări administrative și contabile, precum și ale unui control intern adecvat.

(23)

Este de dorit să se realizeze schimburi de informații între autoritățile competente și autoritățile sau organismele care, prin funcțiile pe care le îndeplinesc, contribuie la consolidarea stabilității sistemului financiar. Pentru a păstra confidențialitatea informațiilor care fac obiectul unor astfel de schimburi, lista destinatarilor acestor informații trebuie să fie cât mai restrânsă.

(24)

Anumite fapte, cum ar fi frauda sau delictele de inițiat, pot afecta stabilitatea, dar și integritatea sistemului financiar, chiar și atunci când este vorba de alte instituții decât cele de credit. Este necesar să se specifice condițiile în care sunt autorizate aceste schimburi de informații.

(25)

În cazul în care se prevede că informațiile pot fi divulgate numai cu acordul explicit al autorităților competente, aceste autorități pot condiționa, după caz, acordul lor de respectarea unor condiții stricte.

(26)

Ar trebui autorizate și schimburile de informații între, pe de o parte, autoritățile competente și, pe de altă parte, băncile centrale și alte organisme cu funcții similare, în calitatea acestora de autorități în domeniul monetar și, după caz, alte autorități publice responsabile cu supravegherea sistemelor de plată.

(27)

În scopul consolidării sistemului de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit și pentru protejarea clienților acestor instituții, ar trebui prevăzută obligația unui auditor de a raporta prompt autorităților competente ori de câte ori constată, în cursul îndeplinirii sarcinilor sale, anumite fapte de natură să afecteze în mod semnificativ situația financiară sau structura administrativă și contabilă a unei anumite instituții de credit. Din aceleași motive, statele membre ar trebui să prevadă ca o asemenea responsabilitate să se aplice în toate cazurile în care se descoperă astfel de fapte de către un auditor, în cursul îndeplinirii sarcinilor sale într-o întreprindere care are legături strânse cu o instituție de credit. Obligația auditorilor de a comunica, după caz, autorităților competente anumite fapte și decizii referitoare la o anumită instituție de credit, pe care le constată în cursul îndeplinirii sarcinilor lor în cadrul unei instituții nefinanciare, nu modifică în sine natura îndatoririlor profesionale ale auditorilor în cadrul întreprinderii respective și nici modul în care aceștia trebuie să își îndeplinească sarcinile în întreprinderea respectivă.

(28)

Prezenta directivă stabilește criteriile pe care trebuie să le îndeplinească anumite elemente ale fondurilor proprii, fără a aduce atingere posibilității statelor membre de a aplica o serie de dispoziții mai stricte.

(29)

În funcție de natura acestor elemente care compun fondurile proprii, prezenta directivă face o distincție între, pe de o parte, elementele care compun fondurile proprii de bază și, pe de altă parte, elementele care constituie fonduri proprii suplimentare.

(30)

Pentru a reflecta faptul că elementele care constituie fonduri proprii suplimentare nu sunt de aceeași natură cu cele care constituie fondurile proprii de bază, valoarea celor dintâi inclusă în fondurile proprii nu trebuie să depășească fondurile proprii de bază. De asemenea, valoarea anumitor elemente din fondurile proprii suplimentare incluse nu trebuie să depășească jumătate din fondurile proprii de bază.

(31)

Pentru a evita orice denaturare a concurenței, instituțiile de credit publice nu trebuie să includă în fondurile lor proprii garanțiile acordate lor de statele membre sau de autoritățile locale.

(32)

Ori de câte ori, în cursul activității de supraveghere, este necesar să se determine valoarea fondurilor proprii consolidate ale unui grup de instituții de credit, calculul respectiv se face în conformitate cu prezenta directivă.

(33)

Tehnica contabilă precisă care trebuie utilizată pentru calcularea fondurilor proprii, a ratei de solvabilitate, precum și pentru evaluarea concentrării expunerilor, trebuie să țină seama de dispozițiile Directivei 86/635/CEE a Consiliului din 8 decembrie 1986 privind conturile anuale și conturile consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare (6), care includ o serie de adaptări ale dispozițiilor celei de-a șaptea Directive 83/349/CEE a Consiliului din 13 iunie 1983 privind conturile consolidate (7) sau ale Regulamentului (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 privind aplicarea standardelor internaționale de contabilitate (8), în funcție de actul care reglementează contabilitatea instituțiilor de credit în conformitate cu legislația internă.

(34)

Cerințele minime de capital joacă un rol central în supravegherea instituțiilor de credit și în recunoașterea reciprocă a tehnicilor de supraveghere. În acest scop, dispozițiile privind cerințele minime de capital ar trebui luate în considerare împreună cu alte instrumente specifice de armonizare a tehnicilor principale de supraveghere a instituțiilor de credit.

(35)

Pentru a se preveni denaturarea concurenței și pentru a se consolida sistemul bancar pe piața internă, ar trebui să se prevadă cerințe minime de capital comune.

(36)

Pentru a se asigura solvabilitatea adecvată, trebuie să se stabilească cerințe minime de capital care să pondereze activele și elementele extrabilanțiere în funcție de gradul respectiv de risc.

(37)

În acest scop, Comitetul de supraveghere bancară de la Basel adoptă un acord-cadru privind convergența internațională a măsurii și a normelor fondurilor proprii. Dispozițiile prezentei directive privind cerințele minime de capital ale instituțiilor de credit și dispozițiile privind capitalul minim ale Directivei 2006/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiții și al instituțiilor de credit (9) sunt echivalente cu dispozițiile acordului-cadru de la Basel.

(38)

Este esențial să se țină seama de diversitatea instituțiilor de credit din Comunitate prin oferirea de abordări alternative de calculare a cerințelor minime de capital pentru riscurile de credit care incorporează niveluri diferite de sensibilitate la risc și care necesită grade diferite de sofisticare. Folosirea ratingurilor externe și a estimărilor proprii ale instituțiilor de credit privind parametrii individuali de risc reprezintă o îmbunătățire semnificativă a sensibilității la risc și a solidității prudențiale a normelor aplicabile riscului de credit. Ar trebui să existe măsuri adecvate de stimulare pentru ca instituțiile de credit să adopte abordări mai sensibile la riscuri. Atunci când elaborează estimările necesare pentru aplicarea abordărilor riscurilor de credit din prezenta directivă, instituțiile de credit trebuie să-și ajusteze nevoile de prelucrare a datelor în funcție de interesele legitime privind protecția datelor clienților lor, în conformitate cu legislația existentă în Comunitate privind protecția datelor, îmbunătățind totodată procesele de măsurare și gestionare a riscurilor de credit ale instituțiilor de credit pentru a crea metode de determinare a cerințelor de reglementare privind fondurile proprii, de natură să reflecte sofisticarea proceselor individuale ale instituțiilor de credit. Prelucrarea datelor trebuie făcută în conformitate cu normele privind transferul datelor personale prevăzute de Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (10). În această privință, prelucrarea datelor legate de existența și gestionarea expunerii la clienți ar trebui să includă dezvoltarea și validarea sistemelor de gestionare și măsurare a riscurilor de credit. Aceasta servește nu doar la îndeplinirea interesului legitim al instituțiilor de credit, dar și obiectivelor prezentei directive de a folosi metode mai bune de măsurare și gestionare a riscurilor, precum și de a le folosi pentru reglementarea fondurilor proprii.

(39)

În ceea ce privește folosirea estimărilor externe și interne sau ratingurile interne ale unei instituții, trebuie să se țină seama de faptul că, în prezent, numai estimările interne sunt elaborate de o entitate – instituția financiară însăși – care face obiectul unui proces de autorizare în Comunitate. În cazul ratingurilor externe se folosesc așa-numitele agenții de rating recunoscute, care, în prezent, nu fac obiectul unui proces de autorizare în Comunitate. Având în vedere importanța ratingurilor externe pentru calcularea cerințelor de capital în conformitate cu prezenta directivă, trebuie să se ia în considerare examinarea unor viitoare procese adecvate de autorizare și de supraveghere a agențiilor de rating.

(40)

Cerințele minime de capital ar trebui să fie proporționale cu riscurile pe care le vizează. În special, reducerea nivelului riscurilor provenită din existența unui număr mare de expuneri relativ mici ar trebui să reiasă din cerințe.

(41)

Dispozițiile prezentei directive respectă principiul proporționalității, ținând seama, în special, de diversitatea ca mărime și importanță a operațiunilor și de varietatea de activități ale instituțiilor de credit. Respectarea principiului proporționalității înseamnă și că procedurile cele mai simple de rating, chiar și în cazul abordării pe baza ratingurilor interne (denumită în continuare abordare „RI”), sunt recunoscute în cadrul expunerilor pentru clienții de retail.

(42)

Natura evolutivă a prezentei directive permite instituțiilor de credit să aleagă dintre trei abordări a căror complexitate variază. Pentru a permite în special instituțiilor de credit mici să opteze pentru abordarea RI, mai sensibilă la riscuri, autoritățile competente ar trebui să aplice dispozițiile articolului 89 alineatul (1) literele (a) și (b) ori de câte ori este cazul. Dispozițiile respective trebuie înțelese astfel încât clasele de expuneri definite la articolul 86 alineatul (1) literele (a) și (b) să includă expuneri care, în prezenta directivă, sunt, direct sau indirect, tratate ca expuneri clasificate în clasele respective. Ca regulă generală, autoritățile competente nu ar trebui să facă discriminare între cele trei abordări în ceea ce privește Procesul de supraveghere prudențială, adică instituțiile de credit care funcționează în conformitate cu dispozițiile abordării standardizate nu trebuie supravegheate pe o bază mai strictă numai din acest motiv.

(43)

Trebuie să se acorde o recunoaștere sporită tehnicilor de reducere a riscurilor incluse în cadrul de norme destinate să garanteze că solvabilitatea nu este afectată de o recunoaștere incorectă. Formele pertinente de asigurări bancare folosite în statele membre pentru reducerea riscurilor de credit ar trebui să fie recunoscute ori de câte ori este posibil în abordarea standardizată, dar și în celelalte abordări.

(44)

Pentru a garanta că riscurile și reducerea riscurilor care decurg din activitățile de titlurizare și de investiții ale instituțiilor de credit se reflectă în cerințele minime de capital al instituțiilor de credit, este necesar să se includă norme care să permită un tratament sensibil la risc și prudențial al acestor activități și investiții.

(45)

Riscul operațional este unul semnificativ pentru instituțiile de credit care necesită acoperire prin fonduri proprii. Este esențial să se țină seama de diversitatea instituțiilor de credit din Comunitate prin oferirea de abordări alternative de calculare a cerințelor de risc operațional care încorporează diferite niveluri de sensibilitate la risc și cer grade diferite de sofisticare. Ar trebui să existe factori stimulanți adecvați pentru ca instituțiile de credit să adopte abordări mai sensibile la riscuri. Având în vedere caracterul relativ recent al măsurării și gestiunii riscului operațional, normele ar trebui monitorizate și actualizate după caz, inclusiv în legătură cu diferitele linii de activitate și cu recunoașterea tehnicilor de diminuare a riscurilor. Ar trebui să se acorde o atenție specială în acest sens ca asigurările să fie luate în considerare în abordările simple de calculare a cerințelor de capital pentru riscul operațional.

(46)

Pentru a se asigura solvabilitatea adecvată a instituțiilor de credit din cadrul unui grup, este esențial ca cerințele minime de capital să se aplice pe baza situației financiare consolidate a grupului. Pentru a se garanta că fondurile proprii sunt distribuite adecvat în cadrul unui grup și sunt disponibile pentru protejarea economiilor, după caz, cerințele minime de capital ar trebui să se aplice instituțiilor de credit individuale dintr-un grup, cu excepția cazului în care acest obiectiv se poate realiza eficient în alt mod.

(47)

Normele esențiale pentru monitorizarea expunerilor maxime ale instituțiilor de credit ar trebui armonizate. Statele membre ar trebui să poată adopta în continuare dispoziții mai stricte decât cele prevăzute de prezenta directivă.

(48)

Monitorizarea și controlul expunerilor unei instituții de credit fac parte integrantă din procesul de supraveghere a sa. Prin urmare, concentrarea excesivă a expunerilor asupra unui singur client sau grup de clienți aflați în legătură poate avea drept consecință un risc inacceptabil de pierderi. Se poate considera că o asemenea situație prejudiciază solvabilitatea unei instituții de credit.

(49)

Deoarece în cadrul pieței interne, instituțiile de credit sunt angajate în concurență directă una cu cealaltă, cerințele referitoare la supraveghere ar trebuie să fie echivalente la nivelul întregii Comunități.

(50)

Atunci când este oportun ca, în sensul limitării expunerilor maxime, definiția expunerilor să se bazeze pe definiția în sensul cerințelor minime de fonduri proprii pentru riscul de credit, nu ar trebui să se facă trimitere din principiu la ponderări sau la grade de risc. Ponderările sau gradele de risc respective au fost întocmite pentru a se stabili o cerință generală de solvabilitate care să includă riscul de credit al instituțiilor de credit. Pentru a limita pierderea maximă pe care o poate suporta o instituție de credit printr-un singur client sau un grup de clienți aflați în legătură, trebuie adoptate norme pentru determinarea expunerilor maxime, care să țină seama de valoarea nominală a expunerii fără a aplica ponderări sau grade de risc.

(51)

Deși este de dorit, până la verificarea ulterioară a dispozițiilor privind expunerile maxime, să se permită recunoașterea efectelor atenuării riscurilor într-un mod similar cu cel permis pentru cerințele minime de capital, pentru a se limita cerințele de calculare, normele privind diminuarea riscurilor au fost întocmite în contextul riscului general diversificat de credit care decurge din expunerile la un număr larg de contrapartide. De asemenea, recunoașterea efectelor unor astfel de tehnici în scopul limitării expunerilor maxime, destinate să limiteze pierderile maxime care pot fi suportate printr-un singur client sau un grup de clienți aflați în legătură, ar trebui să facă obiectul unor garanții prudențiale.

(52)

În momentul în care o instituție de credit își asumă riscurile din partea întreprinderii-mamă sau din partea altor filiale ale acesteia, se impune o prudență specială. Gestionarea expunerilor cu care se confruntă o instituție de credit trebuie să se facă în condiții de deplină autonomie, în conformitate cu principiile unei gestiuni bancare sănătoase, fără a se lua în considerare alte considerente în afara acestor principii. În cazul în care influența exercitată de anumite persoane, care dețin direct sau indirect o participație calificată la o instituție de credit, poate avea un efect negativ asupra gestionării adecvate și prudențiale a instituției respective, autoritățile competente iau măsurile corespunzătoare pentru a pune capăt situației respective. În ceea ce privește expunerile maxime, ar trebui, de asemenea, stabilite anumite standarde specifice referitoare la expunerile unei instituții de credit față de grupul din care face parte, inclusiv restricții mult mai ferme decât în cazul altor expuneri. Cu toate acestea, nu este necesară aplicarea unor astfel de standarde în cazul în care întreprinderea-mamă este un holding financiar sau o instituție de credit sau în cazul în care celelalte filiale sunt fie instituții de credit sau financiare, fie întreprinderi care oferă servicii bancare auxiliare, cu condiția ca toate aceste întreprinderi să se afle sub supravegherea instituției de credit pe o bază consolidată.

(53)

Instituțiile de credit trebuie să se asigure că au un capital intern care, în funcție de riscurile la care sunt sau pot fi expuse, este adecvat ca distribuție, calitate și cantitate. De asemenea, instituțiile de credit ar trebui să aplice strategii și procese de evaluare și menținere a caracterului adecvat al capitalului lor intern.

(54)

Autoritățile competente au responsabilitatea de a se asigura că instituțiile de credit au o bună organizare și fonduri proprii adecvate, ținând seama de riscurile la care aceste instituții sunt sau pot fi expuse.

(55)

Pentru ca piața bancară internă să opereze eficient, Comitetul european de supraveghere bancară ar trebui să contribuie la aplicarea consistentă a prezentei directive și la convergența practicilor de supraveghere în întreaga Comunitate și ar trebui să raporteze anual instituțiilor din Comunitate cu privire la progresele făcute.

(56)

Din același motiv și pentru a se garanta că instituțiile de credit din Comunitate care sunt active în mai multe state membre nu fac obiectul unor cerințe disproporționate din cauza responsabilităților continue ale fiecărei autorități competente de autorizare și de supraveghere din statele membre individuale, este esențial să se îmbunătățească semnificativ cooperarea dintre autoritățile competente. În acest context, rolul de supraveghere consolidată trebuie să devină mai puternic. Comitetul european de supraveghere bancară ar trebui să susțină și să îmbunătățească cooperarea respectivă.

(57)

Supravegherea instituțiilor de credit pe bază consolidată urmărește, în special, protejarea intereselor deponenților la instituții de credit și asigurarea stabilității sistemului financiar.

(58)

Pentru a fi cât mai eficientă, supravegherea pe o bază consolidată trebuie, prin urmare, să se aplice tuturor grupurilor bancare, inclusiv celor ale căror întreprinderi-mamă nu sunt instituții de credit. Autoritățile competente ar trebui să dețină instrumentele juridice necesare pentru a putea exercita acest tip de supraveghere.

(59)

În cazul grupurilor cu activități diversificate ale căror întreprinderi-mamă controlează cel puțin o filială a unei instituții de credit, autoritățile competente trebuie să poată evalua situația financiară a unei instituții de credit din cadrul unui asemenea grup. Autoritățile competente trebuie să dețină cel puțin mijloacele de obținere, din partea tuturor întreprinderilor din cadrul unui grup, a informațiilor necesare pentru îndeplinirea funcțiilor pe care le dețin. În cazul grupurilor de întreprinderi care desfășoară o gamă întreagă de activități financiare, trebuie să se pună bazele unei cooperări între autoritățile responsabile cu supravegherea diferitelor sectoare financiare. În așteptarea unei coordonări ulterioare, statele membre ar trebui să prevadă metode adecvate de consolidare pentru realizarea obiectivului prezentei directive.

(60)

Statele membre ar trebui să poată refuza sau retrage autorizația de funcționare bancară în cazul anumitor structuri de grup considerate a fi necorespunzătoare pentru desfășurarea activităților bancare, în special din cauză că asemenea structuri nu pot fi supravegheate cu eficacitate. În această situație, autoritățile competente ar trebui să aibă atribuțiile necesare pentru a asigura gestionarea sănătoasă și prudențială a instituțiilor de credit.

(61)

Pentru ca piața bancară internă să opereze cu o eficiență sporită, iar cetățenii Comunității să dispună de niveluri adecvate de transparență, este necesar ca autoritățile competente să facă public modul în care se aplică prezenta directivă, astfel încât să se poată face comparații adecvate.

(62)

Pentru a se consolida disciplina pieței și pentru a stimula instituțiile de credit să-și îmbunătățească organizarea strategiei de piață, controlul riscurilor și gestionarea internă, ar trebui să se prevadă obligația instituțiilor de credit de a-și face publice în mod adecvat activitățile.

(63)

Examinarea problemelor din cadrul domeniilor reglementate de prezenta directivă, precum și de alte directive privind activitatea instituțiilor de credit, necesită cooperarea între autoritățile competente și Comisie, în special în scopul unei mai bune coordonări.

(64)

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive trebuie adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a procedurilor de exercitare a competențelor de executare conferite Comisiei (11).

(65)

În rezoluția din 5 februarie 2002 privind punerea în aplicare a legislației privind serviciile financiare (12), Parlamentul a cerut ca, împreună cu Consiliul, să aibă un rol egal în supravegherea modului în care Comisia își exercită rolul executiv pentru a reflecta puterile legislative ale Parlamentului în conformitate cu articolul 251 din tratat. În declarația solemnă făcută în fața Parlamentului în aceeași zi de către președintele său, Comisia a susținut această cerere. La 11 decembrie 2002, Comisia a propus modificarea Deciziei 1999/468/CE și apoi, la 22 aprilie 2004, a prezentat o propunere modificată. Parlamentul nu consideră că propunerea respectivă păstrează prerogativele sale legislative. Din punctul de vedere al Parlamentului, acesta împreună cu Consiliul ar trebui să aibă ocazia de a evalua delegarea competențelor de executare Comisiei într-un termen dat. Prin urmare, este adecvat să se limiteze perioada în care Comisia poate să adopte măsuri de punere în aplicare.

(66)

Parlamentul ar trebui să dispună de o perioadă de trei luni de la prima trimitere a propunerii de modificare și de aplicare pentru a putea să o examineze și să își exprime avizul. Cu toate acestea, în situații urgente și justificate corespunzător, perioada respectivă se poate scurta. În cazul în care, în perioada menționată anterior, Parlamentul adoptă o rezoluție, Comisia trebuie să reexamineze propunerea de modificare sau de aplicare.

(67)

Pentru a se evita perturbarea piețelor și a se asigura menținerea nivelurilor generale ale fondurilor proprii, ar trebui să se prevadă dispoziții tranzitorii speciale.

(68)

Având în vedere sensibilitatea la risc a normelor privind cerințele minime de capital, ar trebui să se monitorizeze dacă aceste norme au efecte semnificative asupra ciclului economic. Comisia, ținând seama de contribuția Băncii Centrale Europene, ar trebui să raporteze Parlamentului European și Consiliului cu privire la aceste aspecte.

(69)

Dispozițiile necesare pentru supravegherea lichidităților trebuie, de asemenea, armonizate.

(70)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca principii generale ale dreptului comunitar.

(71)

Obligația de a transpune prezenta directivă în legislația internă ar trebui să se aplice acelor dispoziții care reprezintă o modificare substanțială față de directivele anterioare. Obligația transpunerii dispozițiilor care nu se modifică rezultă din directivele precedente.

(72)

Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre privind termenele de transpunere în legislația internă a directivelor menționate de anexa XIII partea B,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CONȚINUT

TITLUL I

OBIECT, DOMENIU DE APLICARE ȘI DEFINIȚII

TITLUL II

CONDIȚII PRIVIND INIȚIEREA ȘI EXERCITAREA ACTIVITĂȚII INSTITUȚIILOR DE CREDIT

TITLUL III

DISPOZIȚII PRIVIND LIBERTATEA DE STABILIRE ȘI LIBERTATEA DE A PRESTA SERVICII

Secțiunea 1

Instituții de credit

Secțiunea 2

Instituții financiare

Secțiunea 3

Exercitarea dreptului de stabilire

Secțiunea 4

Exercitarea libertății de a presta servicii

Secțiunea 5

Puterile autorităților competente din statul membru gazdă

TITLUL IV

RELAȚII CU ȚĂRILE TERȚE

Secțiunea 1

Notificările în legătură cu instituțiile din țările terțe și condițiile de acces pe piețele acestor țări

Secțiunea 2

Cooperarea cu autoritățile competente din țările terțe privind supravegherea pe o bază consolidată

TITLUL V

PRINCIPII ȘI INSTRUMENTE TEHNICE DE SUPRAVEGHERE ȘI INFORMARE PRUDENȚIALĂ

CAPITOLUL 1

PRINCIPIILE DE SUPRAVEGHERE PRUDENȚIALĂ

Secțiunea 1

Competențele statului membru de origine și ale statului membru gazdă

Secțiunea 2

Schimbul de informații și secretul profesional

Secțiunea 3

Obligațiile persoanelor responsabile cu controlul legal al conturilor anuale și consolidate

Secțiunea 4

Puterea de sancționare și căi de atac jurisdicționale

CAPITOLUL 2

INSTRUMENTE TEHNICE DE SUPRAVEGHERE PRUDENȚIALĂ

Secțiunea 1

Fonduri proprii

Secțiunea 2

Protejarea contra riscurilor

Subsecțiunea 1

Nivel de aplicare

Subsecțiunea 2

Calcularea cerințelor

Subsecțiunea 3

Nivelul minim al fondurilor proprii

Secțiunea 3

Cerințe de fonduri proprii minime pentru riscul de credit

Subsecțiunea 1

Abordarea standardizată

Subsecțiunea 2

Abordarea pe baza ratingurilor interne

Subsecțiunea 3

Diminuarea riscului de credit

Subsecțiunea 4

Titlurizarea

Secțiunea 4

Cerințe minime de fonduri proprii pentru riscul operațional

Secțiunea 5

Expuneri maxime

Secțiunea 6

Participații calificate din afara domeniului financiar

CAPITOLUL 3

PROCESUL DE EVALUARE A INSTITUȚIILOR DE CREDIT

CAPITOLUL 4

SUPRAVEGHEREA ȘI INFORMAȚIILE CARE TREBUIE FĂCUTE PUBLICE DE CĂTRE AUTORITĂȚILE COMPETENTE

Secțiunea 1

Supravegherea

Secțiunea 2

Informații care trebuie făcute publice de către autoritățile competente

CAPITOLUL 5

INFORMAȚII CARE TREBUIE FĂCUTE PUBLICE DE CĂTRE INSTITUȚIILE DE CREDIT

TITLUL VI

COMPETENȚE EXECUTORII

TITLUL VII

DISPOZIȚII TRANZITORII ȘI FINALE

CAPITOLUL 1

DISPOZIȚII TRANZITORII

CAPITOLUL 2

DISPOZIȚII FINALE

ANEXA I

LISTA ACTIVITĂȚILOR CARE FAC OBIECTUL RECUNOAȘTERII RECIPROCE

ANEXA II

CLASIFICAREA ELEMENTELOR EXTRABILANȚIERE

ANEXA III

TRATAREA RISCULUI DE CREDIT AL CONTRAPARTIDEI ÎN CEEA CE PRIVEȘTE INSTRUMENTELE FINANCIARE DERIVATE, OPERAȚIUNILE DE REPORT, OPERAȚIUNILE DE ÎMPRUMUT ȘI DE CREDITARE DE VALORI MOBILIARE SAU MĂRFURI, TRANZACȚIILE CU TERMEN LUNG DE DECONTARE ȘI OPERAȚIUNILE DE CREDITARE CU APEL ÎN MARJĂ

Partea 1

Definiții

Partea 2

Alegerea metodei

Partea 3

Metoda marcării la piață

Partea 4

Metoda expunerii inițiale

Partea 5

Metoda standardizată

Partea 6

Metoda modelului intern

Partea 7

Compensarea contractuală

ANEXA IV

TIPURI DE INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE

ANEXA V

CRITERII TEHNICE PRIVIND ORGANIZAREA ȘI TRATAREA RISCURILOR

ANEXA VI

ABORDAREA STANDARDIZATĂ

Partea 1

Ponderarea riscului

Partea 2

Recunoașterea agențiilor internaționale de rating și punerea în corespondență a evaluărilor lor de credit (mapping)

Partea 3

Utilizarea evaluărilor de credit efectuate de o agenție internațională de rating pentru determinarea ponderărilor riscului

ANEXA VII

ABORDAREA BAZATĂ PE RATINGUL INTERN

Partea 1

Valorile expunerilor ponderate la risc și valorile pierderilor anticipate

Partea 2

Probabilitatea de neplată, pierderile datorate nerambursării și scadența

Partea 3

Valoarea expunerii la risc

Partea 4

Cerințe minime pentru abordarea RI

ANEXA VIII

DIMINUAREA RISCURILOR DE CREDIT

Partea 1

Eligibilitate

Partea 2

Cerințe minime

Partea 3

Calcularea efectelor diminuării riscului de credit

Partea 4

Asimetria scadențelor

Partea 5

Combinarea formelor de diminuare a riscului de credit în abordarea standardizată

Partea 6

Tehnici de diminuare a riscului de credit pe baza unui coș de instrumente

ANEXA IX

TITLURIZAREA

Partea 1

Definiții în sensul anexei IX

Partea 2

Cerințe minime pentru recunoașterea transferului unui nivel semnificativ de risc de credit și calcularea valorilor expunerilor ponderate la risc și a valorilor pierderilor anticipate pentru expuneri care fac obiectul titlurizării

Partea 3

Evaluări externe ale creditului

Partea 4

Metode de calcul

ANEXA X

RISCUL OPERAȚIONAL

Partea 1

Abordarea de bază

Partea 2

Abordarea standardizată

Partea 3

Abordarea avansată de evaluare

Partea 4

Utilizarea combinată a abordărilor

Partea 5

Clasificarea evenimentelor de pierdere

ANEXA XI

CRITERII TEHNICE PRIVIND CONTROLUL ȘI EVALUAREA EFECTUATE DE AUTORITĂȚILE COMPETENTE

ANEXA XII

CRITERII TEHNICE PRIVIND INFORMAREA

Partea 1

Criterii generale

Partea 2

Cerințe generale

Partea 3

Cerințe de calificare pentru utilizarea anumitor instrumente sau metodologii

ANEXA XIII Partea A

DIRECTIVE ABROGATE ȘI MODIFICĂRILE LOR SUCCESIVE (menționate la articolul 158)

ANEXA XIII Partea B

TERMENE LIMITĂ DE TRANSPUNERE (menționate la articolul 158)

ANEXA XIV

TABEL DE CORESPONDENȚĂ

TITLUL I

OBIECT, DOMENIU DE APLICARE ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

(1)   Prezenta directivă stabilește norme privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit și supravegherea lor prudențială.

(2)   Articolul 39 și titlul V capitolul 4 secțiunea 1 se aplică holdingurilor financiare și holdingurilor cu activitate mixtă care își au sediile centrale în Comunitate.

(3)   Instituțiile excluse cu titlu permanent în conformitate cu articolul 2, cu excepția, însă, a băncilor centrale din statele membre, sunt considerate instituții financiare în sensul articolului 39 și a titlului V capitolul 4 secțiunea 1.

Articolul 2

Prezenta directivă nu se aplică următoarelor entități:

băncile centrale din statele membre;

oficiile poștale care efectuează operațiuni de virament;

în Belgia, „Institut de Réescompte et de Garantie/Herdiscontering- en Waarborginstituut”;

în Danemarca, „Dansk Eksportfinansieringsfond”, „Danmarks Skibskreditfond” și „Dansk Land Landbrugs Realkreditfond” și „KommuneKredit”;

în Germania, „Kreditanstalt für Wiederaufbau”, organismele care, în sensul „Wohnungsgemeinnützigkeitsgesetz”, sunt recunoscute ca organe ale politicii naționale în domeniul locuințelor și care nu sunt angajate în principal în tranzacții bancare, precum și organisme care, în sensul legii respective, sunt recunoscute ca organisme de interes public în domeniul locuințelor;

în Grecia, „Ταμείο Παρακαταυηκών και Δανείων” (Tamio Parakatathikon kai Danion);

în Spania, „Instituto de Crédito Oficial”;

în Franța, „Caisse des dépôts et consignations”;

în Irlanda, „credit unions” și „friendly unions”;

în Italia, „Cassa depositi e prestiti”;

în Letonia, „krājaizdevu sabiedrības”, întreprinderi care sunt recunoscute în conformitate cu „krājaizdevu sabiedrību likums” ca întreprinderi cooperative prestatoare de servicii financiare numai către membrii lor;

în Lituania, „kredito unijos” altele decât „Centrinė kredito unija”;

în Ungaria, „Magyar Fejlesztési Bank Rt.” și „Magyar Export-Import Bank Rt.”;

în Țările de Jos, „Nederlandse Investeringsbank voor Ontwikkelingslanden NV”, „NV Noordelijke Ontwikkelingsmaatschappij”, „NV Industriebank Limburgs Instituut voor ontwikkeling en Financiering”, precum și „Overijsselse Ontwikkelingsmaatschappij NV”;

în Austria, întreprinderile recunoscute ca asociații de construcții de locuințe în interes public și „Österreichische Kontrollbank AG”;

în Polonia, „Spółdzielcze Kasy Oszczędnościowo” – „Kredytowe” și „Bank Gospodarstwa Krajowego”;

în Portugalia, „Caixas Económicas” existente la 1 ianuarie 1986, cu excepția celor constituite ca societăți anonime, precum și „Caixa Económica Montepio Geral”;

în Finlanda, „Teollisen yhteistyön rahasto Oy/Fonden för industriellt samarbete AB”, și „Finvera Oyj/Finnvera Abp”;

în Suedia, „Svenska Skeppshypotekskassan”;

în Regatul Unit, „National Savings Bank”, „Commonwealth Development Finance Company Ltd”, „Agricultural Mortgage Corporation Ltd”, „Scottish Agricultural Securities Corporation Ltd”, „Crown Agents for overseas governments and administrations”, „credit unions” și municipal banks.

Articolul 3

(1)   Instituțiile de credit situate în același stat membru și afiliate în mod permanent, la data de 15 decembrie 1997, unui organism central care le supraveghează și care are sediul în același stat membru, pot fi exceptate de la îndeplinirea cerințelor prevăzute la articolele 7 și 11 alineatul (1) în cazul în care, până la 15 decembrie 1979, legislația internă prevede că:

(a)

angajamentele organismului central și ale instituțiilor afiliate constituie angajamente în solidar și nelimitate sau angajamentele instituțiilor afiliate sunt în întregime garantate de organismul central respectiv;

(b)

solvabilitatea și lichiditatea organismului central și ale tuturor instituțiilor afiliate acestuia sunt supravegheate în ansamblul lor, pe baza conturilor consolidate și

(c)

conducerea organismului central este abilitată să emită instrucțiuni către organele de conducere ale instituțiilor afiliate.

Instituțiile de credit care funcționează la nivel local și care sunt permanent afiliate, după data de 15 septembrie 1997, unui organism central în sensul dispozițiilor primului paragraf, pot beneficia de condițiile prezentei directive în cazul în care reprezintă elemente adăugate în mod normal la rețeaua aparținând organismului central respectiv.

În cazul instituțiilor de credit, altele decât cele constituite în regiunile recent îndiguite sau care au rezultat în urma divizării sau fuzionării instituțiilor existente dependente de organismul central, Comisia, în conformitate cu articolul 151 alineatul (2), poate stabili norme suplimentare pentru aplicarea dispozițiilor paragrafului al doilea, inclusiv abrogarea excepțiilor prevăzute la primul paragraf, în cazul în care este de părere că afilierea noilor instituții care beneficiază de regimul prevăzut la paragraful al doilea ar putea avea un efect negativ asupra concurenței.

(2)   O instituție de credit menționată la alineatul (1) primul paragraf poate fi, de asemenea, exceptată de la aplicarea dispozițiilor articolelor 9 și 10 și, de asemenea, ale titlului V capitolul 2 secțiunile 2, 3, 4, 5 și 6 și ale capitolului 3, cu condiția ca, fără a aduce atingere aplicării respectivelor dispoziții pentru organismul central, întregul constituit de către organismul central împreună cu instituțiile sale afiliate să facă obiectul dispozițiilor în cauză, pe o bază consolidată.

În cazul exceptării, articolele 16, 23, 24, 25, 26 alineatele (1)-(3) și 28-37 se aplică întregului constituit din organismul central și instituțiile sale afiliate.

Articolul 4

În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

1.

„instituție de credit” înseamnă:

(a)

o întreprindere a cărei activitate constă în primirea de depozite sau de alte fonduri rambursabile din partea cetățenilor și acordarea unor credite în cont propriu sau

(b)

o instituție de bani electronici în sensul Directivei 2000/46/CE (13);

2.

„autorizație” înseamnă un act eliberat sub orice formă de către autorități, prin care se acordă dreptul de a desfășura activități specifice instituțiilor de credit;

3.

„sucursală” înseamnă orice sediu secundar care, din punct de vedere juridic, depinde de o instituție de credit și care desfășoară direct toate tranzacțiile sau anumite tipuri de tranzacții specifice instituțiilor de credit;

4.

„autorități competente” înseamnă autoritățile naționale care sunt împuternicite în temeiul unui act cu putere de lege sau unei norme administrative să supravegheze activitatea instituțiilor de credit;

5.

„instituție financiară” înseamnă o întreprindere, alta decât o instituție de credit, a cărei activitate principală constă în dobândirea de participații sau în desfășurarea uneia sau mai multor activități menționate la punctele 2-12 din anexa I;

6.

„instituții”, în sensul secțiunilor 2 și 3 ale titlului V capitolul 2, înseamnă instituțiile definite la articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/49/CE;

7.

„stat membru de origine” înseamnă statul membru în care o instituție de credit a primit autorizația de funcționare, în conformitate cu articolele 6-9 și 11-14;

8.

„stat membru gazdă” înseamnă statul membru în care o instituție de credit are o sucursală sau în care prestează servicii;

9.

„control” înseamnă relația stabilită între o întreprindere-mamă și o filială, astfel cum este definită la articolul 1 din Directiva 83/349/CEE sau o relație similară între orice persoană juridică sau fizică și o întreprindere;

10.

„participație”, în sensul articolului 57 literele (o) și (p), al articolelor 71-73 și al titlului V capitolul 4, înseamnă participație în sensul articolului 17 prima teză din a patra Directivă 78/660/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăți (14), sau deținerea directă sau indirectă a 20 % sau mai mult din drepturile de vot sau din capitalul unei întreprinderi;

11.

„participație calificată” înseamnă deținerea, directă sau indirectă, într-o întreprindere a cel puțin 10 % din capital sau din drepturile de vot sau orice altă posibilitate de a exercita o influență semnificativă asupra gestionării întreprinderii respective;

12.

„întreprindere-mamă” înseamnă:

(a)

orice întreprindere-mamă, definită la articolele 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE sau

(b)

în sensul articolelor 71-73 și al titlului V capitolul 2 secțiunea 5 și al capitolului 4, orice întreprindere în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE, precum și orice întreprindere care, în opinia autorităților competente, exercită în mod efectiv o influență dominantă asupra unei alte întreprinderi;

13.

„filială” înseamnă:

(c)

orice filială, definită la articolele 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE sau

(d)

în sensul articolelor 71-73, al titlului V capitolul 2 secțiunea 5 și al capitolului 4, orice filială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE, precum și orice întreprindere asupra căreia, în opinia autorităților competente, o întreprindere-mamă exercită în mod efectiv o influență dominantă.

Toate filialele unei întreprinderi filiale se consideră, de asemenea, filiale ale întreprinderii-mamă inițiale;

14.

„instituție de credit mamă dintr-un stat membru” înseamnă o instituție de credit care are ca filială o instituție de credit sau o instituție financiară sau care are o participație într-o astfel de instituție și care nu este la rândul său filiala unei alte instituții de credit autorizate în același stat membru sau a unui holding financiar din același stat membru;

15.

„holding financiar mamă dintr-un stat membru” înseamnă un holding financiar care nu este filiala unei instituții de credit autorizate în același stat membru sau a unui holding financiar din același stat membru;

16.

„instituție de credit mamă din UE” înseamnă o instituție de credit mamă dintr-un stat membru care nu este filială a unei alte instituții de credit autorizate în orice stat membru sau a unui holding financiar din orice stat membru;

17.

„holding financiar mamă din UE” înseamnă o instituție de credit care nu este filiala unei instituții de credit autorizate în orice stat membru sau a unui holding financiar din orice stat membru;

18.

„entități din sectorul public” înseamnă organismele administrative necomerciale responsabile față de administrațiile centrale, autoritățile regionale sau locale, sau față de autoritățile care, din punctul de vedere al autorităților competente, exercită aceleași activități ca și autoritățile regionale sau cele locale, sau întreprinderile necomerciale deținute de administrațiile centrale care dispun de sisteme de garantare explicite și care pot include organisme cu administrare proprie reglementate de lege și care sunt supuse unui control public;

19.

„holding financiar” înseamnă orice instituție financiară ale cărei filiale sunt fie în exclusivitate, fie în principal instituții de credit sau instituții financiare, cel puțin una dintre aceste filiale fiind o instituție de credit, și care nu este holding financiar mixt în sensul articolului 2 alineatul (15) din Directiva 2002/87/CE (15);

20.

„holding cu activitate mixtă” înseamnă o întreprindere-mamă, alta decât un holding financiar sau o instituție de credit sau un holding cu activitate mixtă în sensul articolului 2 alineatul (15) din Directiva 2002/87/CE, ale cărei filiale includ cel puțin o instituție de credit;

21.

„întreprindere de servicii auxiliare” înseamnă o întreprindere a cărei activitate principală constă în deținerea sau gestionarea de proprietăți, de servicii de prelucrare a datelor sau orice altă activitate similară care este auxiliară activității principale a uneia sau mai multor instituții de credit;

22.

„risc operațional” înseamnă riscul de pierderi care rezultă din neadecvarea sau eșecul unor procese, persoane sau sisteme interne sau din evenimente externe și care include riscurile legale;

23.

„băncile centrale” includ Banca Centrală Europeană în lipsa unor alte mențiuni;

24.

„risc de diluare” înseamnă riscul ca o sumă de primit să fie redusă prin acordarea de credite, în numerar sau nu, către debitor;

25.

„probabilitatea de neplată” înseamnă probabilitatea de neplată de către o contrapartidă pe parcursul unui an de zile;

26.

„pierdere”, în sensul titlului V capitolul 2 secțiunea 3, înseamnă pierderea economică, inclusiv efectele actualizărilor importante și costurile materiale directe și indirecte asociate recuperării sumelor de perceput pe un instrument;

27.

„pierdere datorată nerambursării (LGD)” înseamnă raportul dintre pierderea pe o expunere datorată neplății de către o contrapartidă și suma exigibilă la momentul neplății;

28.

„factor de conversie” înseamnă raportul dintre suma încă neatribuită dintr-o linie de credit care se va atribui și exigibilă în caz de neplată și partea încă neatribuită din linia de credit respectivă, importanța liniei de credit fiind determinată prin limita autorizată, cu excepția cazului în care limita neautorizată este mai mare;

29.

„pierdere anticipată (EL)”, în sensul titlului V capitolul 2 secțiunea 3, înseamnă raportul dintre suma care se așteaptă să se piardă pe o expunere în caz de neplată de către o contrapartidă sau în caz de diluare pe parcursul unui an și suma exigibilă în caz de neplată;

30.

„diminuarea riscului de credit” înseamnă tehnica folosită de o instituție de credit pentru a reduce riscul de credit asociat unei expuneri sau unor expuneri pe care instituția de credit continuă să le dețină;

31.

„protecție finanțată a creditului” înseamnă tehnica de diminuare a riscului de credit prin care reducerea riscului de credit asociat unei expuneri a unei instituții de credit derivă din dreptul respectivei instituții – în cazul neplății de către o contrapartidă sau al unor alte evenimente de credit legate de contrapartidă – de a lichida sau de a obține transferul, atribuirea sau păstrarea unor active sau sume sau de a reduce sau înlocui valoarea expunerii cu diferența dintre valoarea expunerii și cuantumul unei creanțe asupra instituției de credit;

32.

„protecție nefinanțată a creditului” înseamnă tehnica de diminuare a riscului de credit prin care reducerea riscului de credit asociat unei expuneri a unei instituții de credit derivă din angajarea unei terțe părți de a plăti o sumă în cazul neplății de către debitor sau a unor alte evenimente specificate legate de credit;

33.

„operațiune de report” înseamnă orice tranzacție reglementată printr-un contract care intră sub incidența definiției de „contract de report” sau „acord de vânzare reversibilă” în sensul definiției articolului 3 alineatul (1) litera (m) din Directiva 2006/49/CE;

34.

„operațiune de împrumut sau creditare de valori mobiliare sau mărfuri” înseamnă orice operațiune care intră sub incidența definiției de „creditare de valori mobiliare sau mărfuri” sau de „împrumut de valori mobiliare sau mărfuri” în sensul definiției articolului 3 alineatul (1) litera (n) din Directiva 2006/49/CE;

35.

„instrument financiar asimilat lichidităților” înseamnă un certificat de depozit sau un alt instrument similar eliberat de instituția de credit finanțatoare;

36.

„titlurizare” înseamnă o tranzacție sau un program în care riscul de credit asociat unei expuneri sau unui ansamblu de expuneri este împărțit în tranșe, cu următoarele caracteristici:

(a)

plățile sunt dependente de performanța expunerii sau a ansamblului de expuneri și

(b)

subordonarea tranșelor determină distribuirea pierderilor pe parcursul duratei tranzacției sau a programului;

37.

„titlurizare tradițională” înseamnă o titlurizare care implică transferul economic al expunerilor care sunt titlurizate către un emitent de instrumente financiare securizate care eliberează valori mobiliare. Aceasta se efectuează prin transferul proprietății expunerilor titlurizate de la instituția de credit inițiatoare sau prin subparticipații. Valorile mobiliare emise nu reprezintă obligații de plată pentru instituția de credit inițiatoare;

38.

„titlurizare sintetică” înseamnă o titlurizare în care împărțirea pe tranșe se efectuează prin folosirea de instrumente derivate de credit sau de garanții, iar ansamblul de expuneri nu este eliminat din bilanțul instituției de credit inițiatoare;

39.

„tranșă” înseamnă un segment de risc de credit stabilit contractual și asociat unei expuneri sau unui număr de expuneri, în care o poziție din segment prezintă un risc de pierdere de credit mai mare sau mai mic decât o poziție cu același cuantum din orice alt segment, fără a se ține seama de protecția creditului oferită de terțe părți direct deținătorilor pozițiilor din segment sau din alte segmente;

40.

„poziție de titlurizare” înseamnă expunerea la o titlurizare;

41.

„inițiator” înseamnă oricare dintre următoarele:

(a)

o entitate care, individual sau prin intermediul unor entități asociate, a fost implicată direct sau indirect în contractul original care a creat obligațiile sau obligațiile potențiale ale debitorului sau ale debitorului potențial, care au determinat expunerea titlurizată sau

(b)

o entitate care cumpără expunerile unei terțe părți pe bilanțul său și apoi le titlurizează;

42.

„sponsor” înseamnă o instituție de credit, alta decât o instituție de credit inițiatoare care stabilește și gestionează un program de instrumente comerciale garantate cu active sau un alt program de titlurizare, care achiziționează expuneri de la entități terțe;

43.

„relansarea creditului” înseamnă un aranjament contractual în care calitatea creditului unei poziții de titlurizare se îmbunătățește față de cazul în care nu s-ar fi oferit relansarea, inclusiv relansările oferite de tranșele mai noi din titlurizare sau de alte tipuri de protecție a creditului;

44.

„emitent de instrumente financiare securizate” înseamnă un trust corporativ sau o altă entitate, alta decât o instituție de credit, organizată pentru efectuarea de titlurizări, ale cărei activități sunt limitate la ceea ce este adecvat pentru realizarea obiectivului în cauză și a cărei structură are rolul de a izola obligațiile emitentului de instrumente financiare securizate de cele ale instituției de credit inițiatoare și ai cărei deținători de interese au dreptul să le dea în gaj sau să le schimbe fără restricții;

45.

„grup de clienți aflați în legătură” înseamnă:

(a)

două sau mai multe persoane fizice sau juridice care, până la proba contrarie, constituie un risc unic, pentru că una dintre ele, direct sau indirect, deține controlul asupra celeilalte sau celorlalte sau

(b)

două sau mai multe persoane fizice sau juridice între care nu există o relație de control, astfel cum este definită la litera (a), dar care trebuie să fie considerate ca reprezentând un singur risc, deoarece legătura dintre ele este atât de strânsă încât, în cazul în care una din aceste persoane se confruntă cu probleme financiare, cealaltă sau toate celelalte persoane ar întâmpina probabil dificultăți de rambursare;

46.

„legături strânse” înseamnă o situație în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate prin relații de:

(a)

participare, adică deținerea, directă sau prin control, a cel puțin 20 % din drepturile de vot sau din capitalul unei întreprinderi sau

(b)

control sau

(c)

situația în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt în permanență legate de una și aceeași persoană terță printr-o relație de control;

47.

„burse recunoscute” înseamnă bursele recunoscute de autoritățile competente și care îndeplinesc următoarele condiții:

(a)

funcționează în mod regulat;

(b)

fac obiectul unor anumitor norme, adoptate sau aprobate de autoritățile competente din țara de origine a bursei, care definesc condițiile de funcționare a bursei respective, condițiile de acces la bursa respectivă, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un contract înainte de a putea fi negociat la bursa respectivă și

(c)

dețin un mecanism compensatoriu prin care contractele menționate de anexa IV fac obiectul cerințelor de marjă zilnică care, în opinia autorităților competente, oferă o protecție corespunzătoare.

Articolul 5

Statele membre interzic persoanelor sau întreprinderilor care nu sunt instituții de credit să desfășoare activitatea de preluare de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la populație.

Primul paragraf nu se aplică pentru preluarea de depozite sau alte fonduri rambursabile de către un stat membru sau de către autoritățile regionale sau locale ale unui stat membru sau de către organisme publice internaționale în care sunt membri unul sau mai multe state membre sau în cazurile prevăzute în mod expres de legislația internă sau comunitară, cu condiția ca aceste activități să fie supuse unor reglementări și controale menite să protejeze deponenții și investitorii, aplicabile situațiilor respective.

TITLUL II

CONDIȚII PRIVIND INIȚIEREA ȘI EXERCITAREA ACTIVITĂȚII INSTITUȚIILOR DE CREDIT

Articolul 6

Statele membre solicită instituțiilor de credit să obțină autorizații înainte de începerea propriu-zisă a activităților lor. Fără a aduce atingere articolelor 7-12, statele membre stabilesc condițiile pentru eliberarea acestei autorizații și le notofică Comisiei.

Articolul 7

Statele membre solicită ca cererile pentru autorizare să fie însoțite de un program de operațiuni care să descrie, inter alia, tipul de activitate prevăzut și organizarea structurală a instituției de credit respective.

Articolul 8

Statele membre nu pot să ceară ca cererea pentru autorizare să fie examinată în contextul nevoilor economice ale pieței.

Articolul 9

(1)   Fără a aduce atingere altor condiții generale prevăzute de legislația internă, autoritățile competente nu acordă autorizații în cazul în care instituțiile de credit nu dețin fonduri proprii separate sau în cazurile în care capitalul inițial este mai mic de 5 milioane EUR.

„Capitalul inițial” include capitaluri și rezerve în conformitate cu articolul 57 literele (a) și (b).

Statele membre pot decide ca instituțiile de credit care nu îndeplinesc cerințele referitoare la fondurile proprii separate și care funcționau deja la 15 decembrie 1979 să își poată continua activitatea. Statele membre pot excepta respectivele instituții de credit de la îndeplinirea cerințelor prevăzute la articolul 11 alineatul (1) primul paragraf.

(2)   Sub rezerva următoarelor condiții, statele membre pot acorda autorizația anumitor categorii de instituții de credit al căror capital inițial este inferior celui menționat la alineatul (1):

(a)

capitalul inițial nu poate fi mai mic de 1 milion EUR,

(b)

statele membre în cauză notifică Comisia în legătură cu motivele pentru care au recurs la opțiunea respectivă și

(c)

denumirea fiecărei instituții de credit care nu deține capitalul minim menționat la alineatul (1) se marchează în consecință în lista menționată la articolul 14.

Articolul 10

(1)   Fondurile proprii ale unei instituții de credit nu pot scădea sub nivelul capitalului inițial prevăzut la articolul 9 la momentul emiterii autorizației.

(2)   Statele membre pot decide ca instituțiile de credit care funcționau deja la 1 ianuarie 1993, ale căror fonduri proprii nu ating nivelurile prevăzute pentru capitalul inițial la articolul 9, să își poată continua activitatea. În acest caz, fondurile lor proprii nu pot sădea sub nivelul maxim atins începând cu 22 decembrie 1989.

(3)   În cazul în care controlul asupra unei instituții de credit care se încadrează în categoria prevăzută la alineatul (2) este preluat de către o persoană fizică sau juridică, alta decât cea care deținea anterior controlul instituției în cauză, fondurile proprii ale instituției respective trebuie să atingă cel puțin nivelul prevăzut pentru capitalul inițial la articolul 9.

(4)   În anumite situații specifice și cu acordul autorităților competente, în cazul în care două sau mai multe instituții de credit din categoria menționată la alineatul (2) fuzionează, fondurile proprii ale instituției rezultate din fuziune nu pot fi inferioare fondurilor proprii totale ale instituțiilor care au fuzionat, atât timp cât nivelurile corespunzătoare prevăzute la articolul 9 nu au fost atinse.

(5)   În cazul în care, în situațiile prevăzute la alineatele (1), (2) și (4), este necesară reducerea fondurilor proprii, autoritățile competente pot acorda unei instituții de credit, în cazul în care împrejurările justifică o asemenea măsură, o perioadă limitată în care să rectifice situația respectivă sau să își înceteze activitatea.

Articolul 11

(1)   Autoritățile competente acordă autorizația instituțiilor de credit numai în momentul în care există cel puțin două persoane care gestionează în mod efectiv activitatea instituției de credit respective.

Autoritățile respective nu acordă autorizația în cazul în care persoanele respective nu au o bună reputație sau nu au suficientă experiență pentru a avea astfel de responsabilități.

(2)   Fiecare stat membru solicită următoarele:

(a)

orice instituție de credit care este persoană juridică și care, în conformitate cu legislația internă, are un sediu social, are sediul central în același stat membru în care se află sediul social și

(b)

orice instituție de credit are sediul central în statul membru care i-a eliberat autorizația și în care își desfășoară efectiv activitatea.

Articolul 12

(1)   Autoritățile competente nu eliberează autorizații privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit înainte de a primi informații cu privire la identitatea acționarilor sau a membrilor, direcți sau indirecți, persoane fizice sau juridice, care dețin participații calificate, precum și cu privire la valoarea participațiilor acestora.

În determinarea existenței unei participații calificate în contextul prezentului articol, drepturile de vot prevăzute la articolul 92 din Directiva 2001/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 mai 2001 privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori și informațiile care trebuie publicate cu privire la aceste valori mobiliare (16) sunt luate în considerare.

(2)   Autoritățile competente refuză să acorde o autorizație în cazul în care, având în vedere necesitatea de a asigura gestionarea sănătoasă și prudențială a unei instituții de credit, autoritățile respective nu consideră satisfăcătoare calitatea acționarilor sau a membrilor.

(3)   În situația în care există legături strânse între instituțiile de credit și orice alte persoane fizice sau juridice, autoritățile competente acordă autorizația numai în cazul în care legăturile respective nu împiedică exercitarea efectivă a funcțiilor lor de supraveghere.

Autoritățile competente nu eliberează autorizația în cazul în care actele cu putere de lege sau actele administrative ale unei țări terțe, care reglementează activitatea uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice cu care instituția de credit respectivă are legături strânse, sau dificultățile survenite în punerea în aplicare a respectivelor acte împiedică exercitarea efectivă a funcțiilor de supraveghere ale autorităților respective.

Autoritățile competente solicită instituțiilor de credit să le ofere informațiile necesare pentru a monitoriza în mod continuu respectarea condițiilor menționate de prezentul alineat.

Articolul 13

Motivele pentru care se refuză acordarea unei autorizații sunt aduse la cunoștința solicitantului în termen de șase luni de la primirea solicitării respective sau, în cazul în care solicitarea este incompletă, în termen de șase luni de la trimiterea de către solicitant a informațiilor necesare pentru luarea deciziei. În orice caz, decizia se ia în termen de 12 luni de la primirea cererii.

Articolul 14

Fiecare autorizație emisă este notificată Comisiei.

Denumirea fiecărei instituții de credit autorizate se înscrie pe o listă. Comisia publică lista respectivă în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și o actualizează periodic.

Articolul 15

(1)   Înainte de autorizarea unei instituții de credit, autoritatea competentă consultă autoritățile competente dintr-un alt stat membru implicat în următoarele cazuri:

(a)

instituția de credit în cauză este filiala unei instituții de credit autorizate în alt stat membru sau

(b)

instituția de credit în cauză este filiala unei întreprinderi-mamă a unei instituții de credit autorizate în alt stat membru sau

(c)

instituția de credit în cauză este controlată de aceleași persoane, fizice sau juridice, care controlează o instituție de credit autorizată în alt stat membru.

(2)   Autoritatea competentă consultă, înainte de a emite autorizația, autorittatea competentă din celălalt stat membru, care este responsabilă cu supravegherea întreprinderilor de asigurare sau a întreprinderilor de investiții în următoarele cazuri:

(a)

instituția de credit în cauză este filiala unei întreprinderi de asigurare sau a unei întreprinderi de investiții autorizate în Comunitate sau

(b)

instituția de credit în cauză este filiala unei întreprinderi mame a unei întreprinderi de asigurare sau a unei întreprinderi de investiții autorizate în Comunitate sau

(c)

instituția de credit în cauză este controlată de aceleași persoane, fizice sau juridice, care controlează o întreprindere de asigurare sau o întreprindere de investiții autorizate în Comunitate.

(3)   Autoritățile competente relevante menționate la alineatele (1) și (2) se consultă în special atunci când evaluează calitatea acționarilor, precum și reputația și experiența directorilor care participă la gestionarea unei alte entități din același grup. Autoritățile fac schimb de informații privind calitatea acționarilor, precum și reputația și experiența directorilor, informații care sunt relevante pentru acordarea unei autorizații, precum și pentru evaluarea continuă a respectării condițiilor de funcționare.

Articolul 16

Statele membre gazdă nu pot solicita autorizare sau capital de dotare pentru sucursalele instituțiilor de credit autorizate în alte state membre. Înființarea și supravegherea sucursalelor în cauză pot fi realizate în conformitate cu articolele 22, 25, 26 alineatele (1)-(3), 29-37 și 40.

Articolul 17

(1)   Autoritățile competente pot retrage autorizația unei instituții de credit numai în următoarele situații:

(a)

instituția de credit în cauză nu utilizează autorizația respectivă timp de 12 luni, renunță în mod expres la aceasta sau încetează să mai exercite o activitate pe o perioadă mai mare de șase luni, în cazul în care statul membru respectiv nu prevede că în astfel de situații autorizația își pierde valabilitatea;

(b)

instituția de credit în cauză a obținut autorizația respectivă prin declarații false sau prin alte mijloace nelegitime;

(c)

instituția de credit în cauză nu mai îndeplinește condițiile în temeiul cărora i-a fost acordată autorizația;

(d)

instituția de credit în cauză nu mai posedă fonduri proprii suficiente sau se consideră că nu își mai poate onora obligațiile față de creditori și, în special, nu mai prezintă garanții pentru activele încredințate ei sau

(e)

instituția de credit în cauză se încadrează într-una dintre situațiile pentru care legislația internă prevede retragerea autorizației.

(2)   Orice retragere a unei autorizații este justificată, iar persoanele respective sunt informate în consecință. Retragerea autorizației este adusă la cunoștința Comisiei.

Articolul 18

În scopul exercitării activităților specifice și fără a aduce atingere dispozițiilor referitoare la utilizarea termenilor „bancă”, „casă de economii” sau alți termeni utilizați în statele membre gazde și care denumesc instituții bancare, instituțiile de credit utilizează pe întreg teritoriul Comunității aceeași denumire pe care o utilizează și în statul membru în care își au sediul central. În cazul în care există pericolul unor confuzii, statul membru gazdă poate solicita, pentru clarificare, ca denumirea instituției respective să fie însoțită de anumite detalii explicative.

Articolul 19

(1)   Statele membre solicită oricărei persoane fizice sau juridice care își propune să dețină, direct sau indirect, o participație calificată într-o instituție de credit, să informeze în prealabil autoritățile competente în acest sens și să le comunice nivelul participației avut în vedere. De asemenea, orice astfel de persoană informează autoritățile competente în cazul în care dorește să își majoreze participația calificată, astfel încât proporția drepturilor de vot sau a capitalului social deținut de aceasta să ajungă la sau să depășească 20 %, 33 % sau 50 % sau astfel încât instituția de credit să îi devină filială.

Fără a aduce atingere alineatului (2), autoritățile competente au la dispoziție un termen de cel mult trei luni de la data notificării menționată la primul și al doilea paragraf pentru a se opune unui asemenea plan în cazul în care, avându-se în vedere necesitatea asigurării unei gestionări sănătoase și prudențiale a instituției de credit, autoritățile respective nu sunt mulțumite de calitatea persoanei în cauză. În cazul în care autoritățile respective nu se opun planului, ele pot stabili un termen limită pentru punerea sa în aplicare.

(2)   În cazul în care persoana care își propune să dobândească participațiile menționate la alineatul (1) este o instituție de credit, o întreprindere de asigurare sau o întreprindere de investiții autorizată în alt stat membru, sau întreprinderea-mamă a unei instituții de credit, a unei întreprinderi de asigurare sau a unei întreprinderi de investiții autorizate în alt stat membru sau o persoană fizică sau juridică controlând o instituție de credit, de o întreprindere de asigurare sau de o întreprindere de investiții autorizată în alt stat membru și în cazul în care, ca rezultat al achiziției respective, instituția de credit la care achizitorul își propune să dețină o participație ar deveni o filială a achizitorului sau ar intra sub controlul acestuia, evaluarea achiziției respective se face sub rezerva consultărilor prevăzute la articolul 15.

Articolul 20

Statele membre solicită oricărei persoane fizice sau juridice care își propune să vândă, direct sau indirect, participația calificată pe care o deține la o instituție de credit, să informeze mai întâi autoritățile competente, comunicându-le valoarea participației pe care intenționează să o vândă. În cazul în care persoana respectivă intenționează să își reducă participația calificată, astfel încât proporția drepturilor de vot sau a capitalului deținut să scadă sub 20 %, 33 % sau 50 %, sau astfel încât instituția de credit ar înceta să mai fie filiala sa, aceasta informează, de asemenea, mai întâi autoritățile competente.

Articolul 21

(1)   Instituțiile de credit comunică autorităților competente, de îndată ce dobândesc informații în acest sens, achizițiile sau vânzările de participații la capitalul lor care fac ca participațiile să depășească sau să scadă sub pragurile menționate la articolul 19 alineatul (1) și la articolul 20.

De asemenea, cel puțin o dată pe an, instituțiile de credit aduc la cunoștința autorităților competente numele acționarilor și membrilor care dețin participații calificate, precum și dimensiunile respectivelor participații, în conformitate cu, de exemplu, informațiile primite în cadrul adunărilor generale anuale ale acționarilor și membrilor sau ca rezultat al respectării reglementărilor referitoare la societățile cotate la bursă.

(2)   Statele membre solicită ca, în cazul în care este posibil ca influența exercitată de persoanele menționate la articolul 19 alineatul (1) să funcționeze în detrimentul unei gestionări sănătoase și prudențiale a instituției de credit, autoritățile competente să adopte măsuri adecvate pentru încetarea situației respective. Asemenea măsuri pot consta, de exemplu, în interdicții, sancțiuni aplicate cadrelor de conducere sau suspendarea exercitării dreptului de vot aferent acțiunilor deținute de acționarii sau membrii respectivi.

Măsuri similare se aplică și în cazul persoanelor fizice sau juridice care nu respectă obligația de a oferi informații prealabile, astfel cum se prevede la articolul 19 alineatul (1).

În cazul în care se dobândește o participație în pofida opoziției autorităților competente, statele membre, indiferent de sancțiunile ce urmează a fi adoptate, dispun fie suspendarea exercitării drepturilor de vot aferente, fie nulitatea voturilor exprimate, fie posibilitatea anulării acestora.

(3)   În sensul determinării existenței unei participații calificate și a altor niveluri de participații prevăzute la prezentul articol, se iau în considerare drepturile de vot menționate la articolul 92 din Directiva 2001/34/CE.

Articolul 22

(1)   Autoritățile competente din statele membre de origine solicită ca fiecare instituție de credit să dispună de principii robuste de guvernanță care includ o structură organizatorică clară cu linii de responsabilitate bine definite, transparente și consistente, procese eficiente care identifică, gestionează, monitorizează și raportează riscurile la care este sau poate fi expusă respectiva instituție, precum și mecanisme adecvate de control intern, inclusiv proceduri administrative și contabile optime.

(2)   Dispozițiile, procesele și mecanismele menționate la alineatul (1) sunt cuprinzătoare și proporționale cu natura, dimensiunea și complexitatea activităților instituțiilor de credit. Se iau în considerare criteriile tehnice menționate de anexa V.

TITLUL III

DISPOZIȚII PRIVIND LIBERTATEA DE STABILIRE ȘI LIBERTATEA DE A PRESTA SERVICII

Secțiunea 1

Instituții de credit

Articolul 23

Statele membre adoptă dispoziții în conformitate cu care pot fi desfășurate pe teritoriul lor activitățile prevăzute de anexa 1, în conformitate cu articolele 25, 26 alineatele (1)-(3), 28 alineatele (1) și (2) și 29-37, fie prin înființarea unei sucursale, fie prin prestarea de servicii de către orice instituție de credit autorizată și supravegheată de către autoritățile competente dintr-un alt stat membru, cu condiția ca activitățile respective să facă obiectul autorizației.

Secțiunea 2

Instituții financiare

Articolul 24

(1)   Statele membre adoptă dispoziții care să prevadă ca activitățile menționate de anexa 1 să poată fi desfășurate pe teritoriul lor, în conformitate cu articolele 25, 26 alineatele (1)-(3), 28 alineatele (1) și (2) și 29-37, fie prin înființarea unei sucursale, fie prin prestarea de servicii de către orice instituție financiară din alt stat membru, care poate fi fie filiala unei instituții de credit fie o filială deținută în comun de două sau mai multe instituții de credit, ale căror contract de societate și statut permit desfășurarea acestor activități și care îndeplinesc următoarele condiții:

(a)

întreprinderea sau întreprinderile-mamă sunt instituții de credit autorizate în statele membre prin legea care reglementează și activitatea instituției financiare;

(b)

activitățile respective se desfășoară efectiv pe teritoriul aceluiași stat membru;

(c)

întreprinderea sau întreprinderile-mamă dețin cel puțin 90 % din drepturile de vot aferente numărului de acțiuni sau părți sociale deținute în capitalul social al instituției financiare;

(d)

întreprinderea sau întreprinderile-mamă îndeplinesc cerințele autorităților competente în ceea ce privește gestionarea prudențială a instituției financiare și trebuie să fi declarat, cu consimțământul autorităților competente din statul membru de origine, că garantează în solidar angajamentele asumate de instituția financiară și

(e)

instituția financiară este inclusă efectiv, în special în ceea ce privește activitățile respective, în supravegherea consolidată a întreprinderii-mamă sau a fiecăreia dintre întreprinderile-mamă, în conformitate cu titlul V capitolul 4 secțiunea 1, în special în sensul cerințelor privind fondurile proprii minime prevăzute la articolul 75 pentru controlul expunerilor maxime și în sensul limitării participațiilor prevăzute la articolele 120-122.

Respectarea acestor condiții este verificată de autoritățile competente din statul membru de origine, care eliberează instituției financiare un certificat de conformitate, care este parte integrantă din notificarea menționată la articolele 25 și 28.

Autoritățile competente din statul membru de origine asigură supravegherea instituției financiare în conformitate cu articolele 10 alineatul (1), 19-22, 40, 42-52 și 54.

(2)   În cazul în care o instituție financiară menționată la alineatul (1) primul paragraf nu mai îndeplinește toate condițiile impuse, statul membru de origine înștiințează autoritățile competente din statul membru gazdă, iar activitățile desfășurate de instituția respectivă în statul membru gazdă fac obiectul legislației statului membru gazdă respectiv.

(3)   Dispozițiile alineatelor (1) și (2) se aplică, mutatis mutandis, filialelor unei instituții financiare menționate la alineatul (1) primul paragraf.

Secțiunea 3

Exercitarea dreptului de stabilire

Articolul 25

(1)   Orice instituție de credit care dorește să își deschidă o sucursală pe teritoriul unui alt stat membru notifică autoritățile competente din statul membru de origine.

(2)   Statele membre solicită fiecărei instituții de credit care dorește să își deschidă o sucursală într-un alt stat membru să furnizeze următoarele informații, la depunerea notificării menționate la alineatul (1):

(a)

statul membru pe teritoriul căruia instituția de credit respectivă intenționează să își înființeze o sucursală;

(b)

un program de activități care să specifice, inter alia, tipurile de activități anticipate și structura organizatorică a sucursalei respective;

(c)

adresa din statul membru gazdă din care pot fi obținute documente și

(d)

numele celor care răspund de gestionarea sucursalei.

(3)   În cazul în care autoritățile competente din statul membru de origine nu au nici un motiv pentru a pune la îndoială caracterul adecvat al structurii administrative sau situația financiară a instituției de credit, având în vedere activitățile anticipate, autoritățile respective, în termen de trei luni de la primirea informațiilor prevăzute la alineatul (2), comunică informațiile respective autorităților competente din statul membru gazdă și informează instituția de credit în consecință.

Autoritățile competente din statul membru de origine comunică, de asemenea, valoarea fondurilor proprii și cuantumul cerințelor de capital impuse instituției de credit în conformitate cu articolul 75.

Prin derogare de la paragraful al doilea, în cazul prevăzut la articolul 24, autoritățile competente din statul membru gazdă comunică cuantumul fondurilor proprii ale instituției financiare și cuantumul cerințelor privind fondurile proprii consolidate și capitalul consolidat impuse instituției de credit care este întreprindere-mamă în conformitate cu articolul 75.

(4)   În cazul în care autoritățile competente din statul membru de origine refuză să comunice informațiile prevăzute la alineatul (2) autorităților competente din statul membru gazdă, refuzul este motivat în fața instituției de credit în cauză în termen de trei luni de la primirea tuturor informațiilor.

Refuzul de a răspunde sau absența unui astfel de răspuns pot fi atacate într-o instanță din statul membru de origine.

Articolul 26

(1)   Înainte ca sucursala unei instituții de credit să își înceapă activitatea, autoritățile competente din statul membru gazdă, în termen de două luni de la primirea informațiilor menționate la articolul 25, organizează supravegherea instituției de credit în conformitate cu secțiunea 5 indicând, în cazul în care este necesar pentru interesul general, și condițiile în care pot fi desfășurate activitățile respective în statul membru gazdă.

(2)   La primirea unei comunicări din partea autorităților competente din statul membru gazdă sau în cazul în care perioada menționată la alineatul (1) expiră fără a se primi nici o comunicare din partea statului membru gazdă, sucursala poate fi înființată și își poate începe activitatea.

(3)   În cazul modificării conținutului unei informații comunicate în conformitate cu articolul 25 alineatul (2) literele (b), (c) sau (d), instituția de credit înștiințează în scris autoritățile competente din statul membru de origine și statul membru gazdă, cu cel puțin o lună înainte de modificarea respectivă, pentru a permite autorităților competente din statul membru de origine să ia o decizie în conformitate cu dispozițiile articolului 25 și, de asemenea, pentru a permite autorităților competente din statul membru gazdă să ia o decizie în conformitate cu dispozițiile alineatului (1) din prezentul articol.

(4)   Se consideră că sucursalele care și-au început deja activitatea, în conformitate cu dispozițiile în vigoare în statele membre gazdă, înainte de 1 ianuarie 1993, au făcut deja obiectul procedurilor prevăzute la articolul 25 și la alineatele (1) și (2) din prezentul articol. Începând cu 1 ianuarie 1993, sucursalele respective intră sub incidența prezentului articol alineatul (3), a articolelor 23 și 43, precum și a secțiunilor 2 și 5.

Articolul 27

Mai multe sedii secundare înființate în același stat membru de o instituție de credit cu sediul în alt stat membru sunt considerate o singură sucursală.

Secțiunea 4

Exercitarea libertății de a presta servicii

Articolul 28

(1)   Orice instituție de credit care dorește să își exercite pentru prima dată libertatea de a presta servicii pe teritoriul unui alt stat membru înștiințează în acest sens autoritățile competente din statul membru de origine în legătură cu activitățile menționate de anexa 1 pe care dorește să le desfășoare.

(2)   În termen de o lună de la primirea înștiințării menționate la alineatul (1), autoritățile competente din statul membru de origine trimit notificarea respectivă autorităților competente din statul membru gazdă.

(3)   Prezentul articol nu aduce atingere în nici un fel drepturilor dobândite de instituțiile de credit prestatoare de servicii înainte de 1 ianuarie 1993.

Secțiunea 5

Puterile autorităților competente din statul membru gazdă

Articolul 29

În scopuri statistice, statele membre gazdă pot solicita tuturor instituțiilor de credit care au sucursale pe teritoriul lor să depună la autoritățile competente din statul membru gazdă respectiv rapoarte periodice cu privire la activitatea lor în statul membru gazdă respectiv.

În îndeplinirea responsabilităților care le revin în conformitate cu articolul 41, statele membre gazdă pot solicita ca sucursalele instituțiilor de credit din alte state membre să ofere aceleași informații pe care le solicită instituțiilor de credit naționale în scopul respectiv.

Articolul 30

(1)   În cazul în care autoritățile competente dintr-un stat membru gazdă constată că o instituție de credit care are o sucursală sau prestează servicii pe teritoriul statului respectiv nu respectă dispozițiile legale adoptate în acel stat în conformitate cu dispozițiile prezentei directive privind puterile autorităților competente din statul membru gazdă, respectivele autorități solicită instituției de credit în cauză să pună capăt neregulii respective.

(2)   În cazul în care instituția de credit în cauză nu adoptă măsurile necesare, autoritățile competente din statul membru gazdă informează în consecință autoritățile competente din statul membru de origine.

Autoritățile competente din statul membru de origine iau cât mai curând posibil toate măsurile necesare, pentru a se asigura că instituția de credit în cauză pune capăt neregulii respective. Natura acestor măsuri va fi comunicată autorităților competente din statul membru gazdă.

(3)   În cazul în care, în pofida măsurilor aplicate de statul membru de origine sau datorită faptului că măsurile respective sunt inadecvate sau nu sunt disponibile în statul membru respectiv, instituția de credit în cauză continuă să încalce dispozițiile legale menționate la alineatul (1), care sunt în vigoare în statul membru gazdă, statul respectiv poate lua măsurile necesare, după informarea autorităților competente din statul membru de origine, pentru a preveni și pentru a sancționa orice viitoare nereguli și, în măsura în care este necesar, pentru a împiedica instituția respectivă să întreprindă noi tranzacții pe teritoriul său. Statele membre se asigură că înmânarea documentelor legale necesare pentru aplicarea măsurilor în cauză față de instituțiile de credit este posibilă pe teritoriile lor.

Articolul 31

Dispozițiile articolelor 29 și 30 nu aduce atingere prerogativelor statelor membre gazdă de a lua măsurile adecvate pentru prevenirea sau sancționarea neregulilor comise pe teritoriul lor, care contravin dispozițiilor legale adoptate în interesul general. Aceste măsuri includ și posibilitatea de a împiedica instituțiile care au comis nereguli să efectueze noi tranzacții pe teritoriile lor.

Articolul 32

Orice măsură adoptată în conformitate cu articolul 30 alineatele (2) și (3) sau cu articolul 31, care implică sancțiuni sau restricții în exercitarea libertății de a presta servicii, este justificată în mod corespunzător și comunicată instituției de credit în cauză. Orice astfel de măsură poate face obiectul unei căi de atac judiciare în statul membru în care a fost adoptată.

Articolul 33

Înainte de a urma procedura prevăzută la articolul 30, autoritățile competente din statul membru gazdă pot lua, în situații de urgență, orice măsuri preventive considerate necesare pentru protecția intereselor deponenților, investitorilor și celorlalte persoane cărora li se prestează servicii. Comisia și autoritățile competente din celelalte state membre în cauză sunt informate în legătură cu măsurile respective cât mai curând posibil.

După consultarea autorităților competente din statele membre în cauză, Comisia poate decide ca statul membru respectiv să modifice sau să abroge măsurile respective.

Articolul 34

Statele membre gazdă pot exercita prerogativele acordate lor în temeiul prezentei directive, prin luarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea și sancționarea neregulilor comise pe teritoriul lor. Exercitarea prerogativelor respective include și posibilitatea de a împiedica instituțiile de credit în cauză să mai efectueze noi tranzacții pe teritoriile statelor respective.

Articolul 35

În cazul retragerii autorizației, autoritățile competente din statul membru gazdă sunt informate și adoptă măsurile necesare pentru a împiedica instituția de credit în cauză să inițieze noi tranzacții pe teritoriul său și pentru a proteja interesele deponenților.

Articolul 36

Statele membre informează Comisia în legătură cu numărul și tipul de cazuri în care s-a refuzat eliberarea unei autorizații în conformitate cu articolele 25 și 26 alineatele (1)-(3) sau în care s-au luat măsuri în conformitate cu articolul 30 alineatul (3).

Articolul 37

Dispozițiile prezentei secțiuni nu împiedică instituțiile de credit cu sediul central în alte state membre să facă publicitate serviciilor lor prin toate mijloacele disponibile în statul membru gazdă, sub rezerva respectării normelor privind forma și conținutul acestei publicități, adoptate în interesul general.

TITLUL IV

RELAȚII CU ȚĂRI TERȚE

Secțiunea 1

Notificările în legătură cu instituțiile din țările terțe și condițiile de acces pe piețele acestor țări

Articolul 38

(1)   Statele membre nu aplică sucursalelor instituțiilor de credit cu sediul central în afara Comunității, la începerea sau derularea activității acestora, dispozițiile care au drept rezultat un tratament mai favorabil decât cel acordat sucursalelor instituțiilor de credit cu sediul central în Comunitate.

(2)   Autoritățile competente notifică Comisiei și Comitetului bancar european toate autorizațiile de sucursală acordate instituțiilor de credit cu sediul central în afara Comunității.

(3)   Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1), Comunitatea poate conveni, prin acorduri încheiate cu una sau mai multe țări terțe, aplicarea dispozițiilor care acordă sucursalelor unei instituții de credit cu sediul central în afara Comunității un tratament identic pe teritoriul Comunității.

Secțiunea 2

Cooperarea cu autoritățile competente din țările terțe privind supravegherea pe o bază consolidată

Articolul 39

(1)   Comisia poate prezenta Consiliului, fie la cererea unui stat membru, fie din proprie inițiativă, propuneri pentru negocierea de acorduri cu una sau mai multe țări terțe, cu privire la supravegherea pe bază consolidată a următoarelor:

(a)

instituții de credit ale căror întreprinderi-mamă au sediile centrale într-o țară terță sau

(b)

instituții de credit situate în țări terțe, ale căror întreprinderi-mamă, fie că sunt instituții de credit, fie holdinguri financiare, au sediile centrale în Comunitate.

(2)   Acordurile menționate la alineatul (1) urmăresc, în special, să garanteze că:

(a)

autoritățile competente din statele membre pot obține informațiile necesare pentru a supraveghea, pe baza situațiilor lor financiare consolidate, instituțiile de credit sau holdingurile financiare situate în Comunitate și care au ca filiale instituții de credit sau instituții financiare situate în afara Comunității sau care dețin participații în astfel de instituții și

(b)

autoritățile competente din țări terțe pot obține informațiile necesare pentru supravegherea întreprinderilor-mamă ale căror sedii centrale sunt situate pe teritoriile lor și care au ca filiale instituții de credit și instituții financiare situate în unul sau mai multe state membre sau care dețin participații în astfel de instituții.

(3)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 300 alineatele (1) și (2) din tratat, Comisia și Comitetul bancar european examinează rezultatul negocierilor menționate la alineatul (1) și situația rezultată.

TITLUL V

PRINCIPII ȘI INSTRUMENTE TEHNICE DE SUPRAVEGHERE ȘI INFORMARE PRUDENȚIALĂ

CAPITOLUL 1

Principiile de supraveghere prudențială

Secțiunea 1

Competențele statului membru de origine și ale statului membru gazdă

Articolul 40

(1)   Supravegherea prudențială a unei instituții de credit, inclusiv a activităților desfășurate de aceasta în conformitate cu articolele 23 și 24, este responsabilitatea autorităților competente din statul membru de origine, fără a aduce atingere dispozițiilor prezentei directive care atribuie această responsabilitate autorităților statului membru gazdă.

(2)   Aplicarea alineatului (1) nu împiedică supravegherea pe bază consolidată, în conformitate cu prezenta directivă.

Articolul 41

În așteptarea unei coordonări ulterioare, statele membre gazdă răspund în continuare, în cooperare cu autoritățile competente din statul membru de origine, de supravegherea lichidității sucursalelor instituțiilor de credit.

Fără a aduce atingere măsurilor necesare pentru consolidarea Sistemului Monetar European, statele membre gazdă păstrează întreaga responsabilitate pentru măsurile care rezultă din punerea în aplicare a politicilor lor monetare.

Aceste măsuri nu pot prevedea tratamente discriminatorii sau restrictive pe baza faptului că o instituție de credit este autorizată în alt stat membru.

Articolul 42

Autoritățile competente din statele membre în cauză colaborează îndeaproape în supravegherea activității instituțiilor de credit care funcționează, în special printr-o sucursală, în unul sau mai multe state membre, altele decât cele în care își au sediul central. Autoritățile competente din statele membre își comunică toate informațiile privind administrarea și proprietatea asupra acestor instituții de credit, informații care pot facilita supravegherea acestora și examinarea condițiilor de autorizare a lor, precum și toate informațiile care pot facilita supravegherea acestor instituții în special în ceea ce privește lichiditatea, solvabilitatea, garantarea depozitelor, limitarea expunerilor maxime, procedurile administrative și contabile și mecanismele de control intern.

Articolul 43

(1)   Statele membre gazdă prevăd ca, în cazul în care o instituție de credit autorizată în alt stat membru își desfășoară activitatea prin intermediul unei sucursale, autoritățile competente din statul membru de origine să poată desfășura, ele însele sau prin intermediul unor persoane pe care le numesc în acest scop, după informarea prealabilă a autorităților competente din statul membru gazdă, verificări la fața locului ale informațiilor menționate la articolul 42.

(2)   Autoritățile competente din statul membru de origine pot să recurgă, de asemenea, pentru verificarea sucursalelor, la una dintre procedurile prevăzute la articolul 141.

(3)   Dispozițiile alineatelor (1) și (2) nu aduce atingere dreptului autorităților competente din statul membru gazdă de a efectua, în îndeplinirea responsabilităților care le revin prin prezenta directivă, verificări la fața locului la sucursalele înființate pe teritoriul lor.

Secțiunea 2

Schimbul de informații și secretul profesional

Articolul 44

(1)   Statele membre prevăd ca toate persoanele care lucrează sau au lucrat pentru autoritățile competente, precum și auditorii sau experții care au acționat în numele autorităților competente, să fie obligate să respecte secretul profesional.

Nici o informație confidențială pe care respectivele persoane o pot obține în cursul îndeplinirii obligațiilor lor profesionale nu poate fi divulgată unei alte persoane sau autorități decât în formă sumară sau colectivă, astfel încât să nu poată fi identificate instituțiile de credit individuale respective, fără a aduce însă atingere situațiilor care fac obiectul dreptului penal.

Cu toate acestea, în cazul în care o instituție de credit a fost declarată falimentară sau se află în executare silită, informațiile confidențiale care nu se referă la terțe părți implicate în eforturile de salvare a instituției de credit respective pot fi divulgate în cursul unor acțiuni în instanțe civile sau comerciale.

(2)   Dispozițiile alineatului (1) nu împiedică autoritățile competente din diferite state membre să facă schimb de informații în conformitate cu prezenta directivă, precum și cu alte directive aplicabile instituțiilor de credit. Informațiile respective fac obiectul secretului profesional menționat la alineatul (1).

Articolul 45

Autoritățile competente care primesc informații confidențiale în conformitate cu articolul 44 le pot utiliza numai în cursul exercitării sarcinilor lor și numai în următoarele scopuri:

(a)

pentru verificarea îndeplinirii condițiilor care reglementează inițierea activității instituțiilor de credit, precum și pentru a facilita supravegherea, pe bază consolidată sau neconsolidată, a desfășurării activităților respective, în special în ceea ce privește supravegherea lichidității, a solvabilității, a expunerilor maxime și a procedurilor contabile și administrative, precum și a mecanismelor interne de control;

(b)

pentru impunerea de sancțiuni;

(c)

într-un apel în contencios administrativ împotriva unei autorități competente sau

(d)

în acțiuni în instanță în conformitate cu articolul 55 sau cu dispozițiile speciale prevăzute de prezenta directivă sau de alte directive adoptate în domeniul instituțiilor de credit.

Articolul 46

Statele membre pot încheia acorduri de cooperare care să prevadă schimburi de informații cu autoritățile competente din țări terțe sau cu autorități sau organisme din terțe țări, astfel cum se prevede la articolele 47 și 48 alineatul (1), cu condiția ca informațiile furnizate să beneficieze de garanții de respectare a secretului profesional care să fie cel puțin echivalente cu cele prevăzute la articolul 44 alineatul (1). Un astfel de schimb de informații are drept scop îndeplinirea responsabilităților de supraveghere ale autorităților sau organismelor menționate.

În cazul în care informațiile provin dintr-un alt stat membru, ele nu pot fi divulgate fără acordul expres în scris al autorităților competente care le-au prezentat și, după caz, numai pentru scopurile avizate.

Articolul 47

Articolul 44 alineatul (1) și articolul 45 nu împiedică schimbul de informații în cadrul unui stat membru, în cazul în care există două sau mai multe autorități competente în același stat membru, sau între statele membre, între autoritățile competente și următoarele:

(a)

autorități care au datoria publică de a supraveghea alte organizații financiare și societăți de asigurare și autoritățile responsabile cu supravegherea piețelor financiare,

(b)

organisme implicate în lichidarea și procedurile de faliment ale instituțiilor de credit, precum și în alte proceduri similare și

(c)

persoane responsabile cu verificarea legală a conturilor instituțiilor de credit și ale altor instituții financiare,

în îndeplinirea responsabilităților lor de supraveghere.

Articolul 44 alineatul (1) și articolul 45 nu împiedică furnizarea către organismele responsabile cu gestionarea sistemelor de garantare a depozitelor a informațiilor necesare pentru exercitarea funcțiilor lor.

În ambele cazuri, informațiile primite fac obiectul condițiilor privind secretul profesional specificate la articolul 44 alineatul (1).

Articolul 48

(1)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolelor 44-46, statele membre pot autoriza schimburile de informații între autoritățile competente și:

(a)

autoritățile responsabile cu supravegherea organismelor implicate în lichidarea și procedurile de faliment ale instituțiilor de credit, precum și în alte proceduri similare și

(b)

autoritățile responsabile cu supravegherea persoanelor care efectuează verificarea legală a conturilor întreprinderilor de asigurare, ale instituțiilor de credit, ale întreprinderilor de investiții, precum și ale altor instituții financiare.

În astfel de cazuri, statele membre solicită îndeplinirea cel puțin a următoarelor condiții:

(a)

informațiile sunt destinate îndeplinirii sarcinilor de supraveghere menționate la primul paragraf;

(b)

informațiile primite în acest context fac obiectul condițiilor privind secretul profesional specificate la articolul 44 alineatul (1) și

(c)

în cazul în care informațiile provin din alt stat membru, acestea nu pot fi furnizate fără acordul expres al autorităților competente care le-au prezentat și, dacă este necesar, exclusiv pentru scopurile pentru care autoritățile respective și-au dat acordul.

Statele membre comunică Comisiei și celorlalte state membre denumirile autorităților care pot primi informații în conformitate cu prezentul alineat.

(2)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolelor 44-46, statele membre pot autoriza, cu scopul de a consolida stabilitatea, inclusiv integritatea sistemului financiar, schimbul de informații între autoritățile competente și autoritățile sau organismele responsabile în temeiul legii cu depistarea și investigarea încălcării legislației în materia dreptului societăților comerciale.

În astfel de cazuri, statele membre solicită îndeplinirea cel puțin a următoarelor condiții:

(a)

informațiile respective sunt destinate îndeplinirii sarcinilor de supraveghere menționate la primul paragraf;

(b)

informațiile primite în acest context fac obiectul condițiilor privind secretul profesional specificate la articolul 44 alineatul (1) și

(c)

în cazul în care informațiile respective provin dintr-un alt stat membru, acestea nu pot fi divulgate fără acordul expres al autorităților competente care le-au furnizat și, după caz, exclusiv pentru scopul pentru care autoritățile respective și-au dat acordul.

În cazul în care, într-un stat membru, autoritățile sau organismele menționate la primul paragraf îndeplinesc responsabilități de depistare și investigare cu ajutorul unor persoane, date fiind competențele acestora, care sunt numite în acest scop și care nu sunt angajate în sectorul public, posibilitatea de a efectua schimburile de informații prevăzute la primul paragraf poate fi extinsă și asupra unor asemenea persoane, în condițiile prevăzute la paragraful al doilea.

Pentru a pune în aplicare dispozițiile paragrafului al treilea, autoritățile sau organismele menționate la primul paragraf comunică autorităților competente care au prezentat informațiile, numele și responsabilitățile exacte ale persoanelor cărora urmează să le fie trimise informațiile respective.

Statele membre comunică Comisiei și celorlalte state membre denumirile autorităților sau organismelor care pot primi respectivele informații în conformitate cu dispozițiile prezentului articol.

Comisia întocmește un raport cu privire la aplicarea dispozițiilor prezentului articol.

Articolul 49

Dispozițiile prezentei secțiuni nu pot împiedica o autoritate competentă să transmită următoarelor entități informațiile de care acestea au nevoie în îndeplinirea sarcinilor lor de serviciu:

(a)

băncilor centrale și celorlalte organisme cu funcții similare, în calitate de autorități monetare și

(b)

după caz, celorlalte autorități publice responsabile cu supravegherea sistemelor de plată.

Dispozițiile prezentei secțiuni nu pot împiedica autoritățile sau organismele respective să comunice autorităților competente informațiile necesare în sensul articolului 45.

Informațiile primite în acest context fac obiectul condițiilor privind secretul profesional specificate la articolul 44 alineatul (1).

Articolul 50

Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 44 alineatul (1) și ale articolului 45, statele membre pot autoriza, în temeiul dispozițiilor legale, comunicarea anumitor informații altor departamente ale administrațiilor centrale de stat care răspund de legislația privind supravegherea instituțiilor de credit, a instituțiilor financiare, a serviciilor de investiții și a societăților de asigurare, precum și inspectorilor care acționează în numele departamentelor respective.

Cu toate acestea, informațiile respective pot fi comunicate numai în cazul în care acest lucru este absolut necesar pentru controlul prudențial.

Articolul 51

Statele membre dispun ca informațiile primite în conformitate cu articolul 44 alineatul (2) și cu articolul 47, precum și informațiile obținute prin intermediul verificărilor la fața locului menționate la articolul 43 alineatele (1) și (2) să nu poată fi comunicate în cazurile menționate la articolul 50 decât cu acordul expres al autorităților competente care au furnizat informațiile respective sau al autorităților competente din statul membru în care s-a desfășurat verificarea la fața locului.

Articolul 52

Dispozițiile prezentei secțiuni nu pot împiedica autoritățile competente dintr-un stat membru să comunice informațiile prevăzute la articolele 44-46 unei case de compensare sau unui alt organism similar recunoscut de dreptul intern pentru asigurarea de servicii de compensare și decontare pe una dintre piețele lor naționale, în cazul în care autoritățile respective consideră necesară comunicarea informațiilor pentru a asigura funcționarea adecvată a organismelor respective în caz de neplată sau de neplată potențială de către operatorii de piață. Informațiile primite în acest context fac obiectul condițiilor privind secretul profesional specificate la articolul 44 alineatul (1).

Cu toate acestea, statele membre se asigură că informațiile primite în conformitate cu articolul 44 alineatul (2) nu pot fi comunicate în situațiile menționate la alineatul respectiv fără acordul expres al autorităților competente care au furnizat informațiile respective.

Secțiunea 3

Obligațiile persoanelor responsabile cu controlul legal al conturilor anuale și consolidate

Articolul 53

(1)   Statele membre prevăd cel puțin că orice persoană autorizată în sensul Directivei 84/253/CEE (17), care îndeplinește în cadrul unei instituții de credit sarcinile prevăzute la articolul 51 din Directiva 78/660/CEE, la articolul 37 din Directiva 83/349/CEE sau la articolul 31 din Directiva 85/611/CEE (18), sau orice altă îndatorire obligatorie, are obligația de a informa cu promptitudine autoritățile competente în legătură cu orice fapt sau decizie cu privire la o anumită instituție de credit de care a luat cunoștință în exercitarea sarcinilor care îi revin și care sunt de natură:

(a)

să constituie o încălcare serioasă a actelor cu putere de lege sau a actelor administrative care reglementează condițiile de autorizare sau care reglementează activitățile instituțiilor de credit;

(b)

să aducă atingere funcționării continue a instituțiilor de credit sau

(c)

să ducă la refuzul de a certifica conturile sau la formularea anumitor rezerve.

Statele membre prevăd cel puțin că persoana respectivă are, de asemenea, obligația de a raporta orice fapt sau decizie care ajunge la cunoștința sa în îndeplinirea îndatoririlor care îi revin, astfel cum se descrie la primul paragraf, în cadrul unei întreprinderi care are legături strânse ce rezultă dintr-o relație de control existentă cu instituția de credit în cadrul căreia persoana îndeplinește sarcina respectivă.

(2)   Prezentarea de bună credință către autoritățile competente, de către persoanele autorizate în sensul Directivei 84/253/CEE, a oricărui fapt sau decizie menționate la alineatul (1) nu constituie o încălcare a nici unei restricții privind comunicarea informațiilor, impuse prin contract sau în temeiul unor acte cu putere de lege sau acte administrative și nu implică nici un fel de răspundere a persoanelor respective.

Secțiunea 4

Puterea de sancționare și căi de atac jurisdicționale

Articolul 54

Fără a aduce atingere procedurilor de retragere a autorizației și dispozițiilor de drept penal, statele membre dispun ca autoritățile lor competente respective să poată adopta sau impune împotriva instituțiilor de credit sau împotriva celor care controlează efectiv activitatea instituțiilor de credit și care încalcă actele cu putere de lege sau actele administrative privind supravegherea și desfășurarea activităților lor sancțiuni și măsuri menite să pună capăt încălcărilor respective sau să elimine cauzele acestora.

Articolul 55

Statele membre se asigură că deciziile luate în privința unei instituții de credit, în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative adoptate în conformitate cu prezenta directivă, pot fi atacate în instanță. Aceleași dispoziții se aplică și în situația în care nu se ia nici o decizie în termen de șase luni de la prezentarea cererii de autorizare care conține toate informațiile necesare potrivit dispozițiilor în vigoare.

CAPITOLUL 2

Instrumente tehnice de supraveghere prudențială

Secțiunea 1

Fonduri proprii

Articolul 56

Ori de câte ori un stat membru prevede printr-un act cu putere de lege sau act administrativ o dispoziție de punere în aplicare a legislației comunitare privind supravegherea prudențială a unei instituții de credit aflată în activitate, care utilizează termenul sau face referire la conceptul de fonduri proprii, statul membru respectiv se asigură că termenul sau conceptul respectiv corespunde cu definiția menționată la articolele 57-61 și la articolele 63-66.

Articolul 57

Sub rezerva limitărilor impuse la articolul 66, fondurile proprii neconsolidate ale instituțiilor de credit includ următoarele elemente:

(a)

capitalul în sensul articolului 22 din Directiva 86/635/CEE, în măsura în care a fost vărsat, la care se adaugă primele de emisiune, fără a lua însă în considerare acțiunile preferențiale cumulative;

(b)

rezervele în sensul articolului 23 din Directiva 86/635/CEE și profiturile și pierderile reportate ca urmare a aplicării profitului sau pierderii finale;

(c)

fondurile pentru riscuri bancare generale, în sensul articolului 38 din Directiva 86/635/CEE;

(d)

rezervele de reevaluare, în sensul articolului 33 din Directiva 78/660/CEE;

(e)

ajustări de valoare în sensul articolului 37 alineatul (2) din Directiva 86/635/CEE;

(f)

alte elemente în sensul articolului 63;

(g)

angajamentele membrilor instituțiilor de credite constituite ca societăți cooperative și angajamentele în solidar ale debitorilor unor anumite instituții organizate ca fonduri, menționate la articolul 64 alineatul (1) și

(h)

acțiuni preferențiale cumulative pe termen fix și împrumuturile de capital subordonate menționate la articolul 64 alineatul (3).

Următoarele elemente se scad în conformitate cu articolul 66:

(i)

acțiunile proprii la valoarea contabilă, deținute de o instituție de credit;

(j)

activele necorporale în sensul articolului 4 alineatul (9) („active”) din Directiva 86/635/CEE;

(k)

pierderile materiale din exercițiul financiar în curs;

(l)

participațiile la alte instituții de credit și instituții financiare, reprezentând peste 10 % din capitalul acestora;

(m)

creanțele subordonate și instrumentele menționate la articolul 63 și la articolul 64 alineatul (3) pe care o instituție de credit le deține la instituții de credit și instituții financiare la care are participații de peste 10 % din capitalul acestora, în fiecare caz;

(n)

participațiile deținute la alte instituții de credit și instituții financiare de până la 10 % din capitalul acestora, creanțele subordonate și instrumentele menționate la articolul 63 și la articolul 64 alineatul (3) deținute de o instituție de credit la instituții de credit și instituții financiare, altele decât cele menționate la literele (l) și (m) cu privire la valoarea totală a participațiilor respective, creanțele subordonate și instrumentele care depășesc 10 % din fondurile proprii ale instituției de credit respective, calculate înainte de deducerea elementelor menționate la literele (l)-(p);

(o)

participațiile în sensul articolului 4 alineatul (10) pe care o instituție de credit le deține în:

(i)

întreprinderi de asigurare în sensul articolului 6 din Directiva 73/239/CEE (19), al articolului 4 din Directiva 2002/83/CE (20) sau al articolului 1 litera (b) din Directiva 98/78/CE (21);

(ii)

întreprinderi de reasigurare în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 98/78/CE sau

(iii)

holdinguri de asigurare în sensul articolului 1 litera (i) din Directiva 98/78/CE;

(p)

fiecare dintre următoarele elemente pe care instituția de credit le deține în raport cu entitățile definite la litera (o) în care deține o participație:

(i)

instrumentele menționate la articolul 16 alineatul (3) din Directiva 73/239/CEE și

(ii)

instrumentele menționate la articolul 27 alineatul (3) din Directiva 2002/83/CE;

(q)

pentru instituțiile de credit care calculează valorile expunerilor ponderate la risc în conformitate cu secțiunea 3 subsecțiunea 2, sumele negative care rezultă din calcularea de la anexa VII partea 1 punctul 36 și pierderile anticipate în conformitate cu anexa VII partea 1 punctele 32 și 33 și

(r)

valoarea expunerii la risc a pozițiilor titlurizate care au primit o ponderare a riscului de 1 250 % în conformitate cu anexa IX partea 4, calculată în modul specificat de anexa respectivă.

În sensul literei (b), statele membre pot permite includerea de profituri interimare înainte de luarea unei decizii oficiale, numai în cazul în care respectivele profituri au fost verificate de persoanele responsabile cu verificarea conturilor și în cazul în care se dovedește, în conformitate cu cerințele autorităților competente, că valoarea acestora a fost evaluată în conformitate cu principiile enunțate de Directiva 86/635/CEE și nu conține nici un impozit sau dividende anticipate.

În cazul în care o instituție de credit este inițiatoarea unei titlurizări, câștigurile nete provenind din capitalizarea veniturilor viitoare din activele titlurizate și asigurând relansarea creditului pozițiilor titlurizate se exclud din elementele menționate la litera (b).

Articolul 58

În situația în care se dețin temporar acțiuni la alte instituții de credit sau financiare, întreprinderi de asigurare sau de reasigurare sau holdinguri de asigurare în scopul unei operațiuni de asistență financiară menită să ducă la reorganizarea și salvarea instituției respective, autoritatea competentă poate acorda o derogare de la deducerile menționate la articolul 57 literele (l)-(p).

Articolul 59

Ca o alternativă la deducerea elementelor menționate la articolul 57 literele (o) și (p), statele membre permit instituțiilor lor de credit să aplice mutatis mutandis metodele 1, 2 și 3 din anexa I la Directiva 2002/87/CE. Metoda 1 (consolidarea contabilă) se poate aplica numai în cazul în care autoritatea competentă are încredere în nivelul gestiunii integrate și al controlului intern ale entităților care ar fi incluse în consolidare. Metoda aleasă se aplică în mod constant de-a lungul timpului.

Articolul 60

Statele membre pot să prevadă că, pentru calcularea fondurilor proprii pe bază individuală, instituțiile de credit care fac obiectul unei supravegheri pe bază consolidată în conformitate cu capitolul 4 secțiunea 1 sau al unei supravegheri suplimentare în conformitate cu Directiva 2002/87/CE nu trebuie să deducă elementele menționate la articolul 57 literele (l)-(p) deținute în instituții de credit sau instituții financiare, întreprinderi de asigurare sau de reasigurare sau holdinguri de asigurare, care sunt incluse în sfera supravegherii consolidate sau suplimentare.

Prezenta dispoziție se aplică tuturor normelor prudențiale armonizate prin acte comunitare.

Articolul 61

Conceptul de fonduri proprii, astfel cum este definit la articolul 57 literele (a)-(h), include un număr maxim de elemente și sume. Utilizarea acestor elemente și stabilirea unor plafoane inferioare, ca și deducerea altor elemente decât cele menționate la articolul 57 literele (i)-(r), sunt lăsate la discreția statelor membre.

Elementele menționate la articolul 57 literele (a)-(e) sunt puse la dispoziția unei instituții de credit, spre a fi utilizate de îndată și fără restricții la acoperirea riscurilor sau pierderilor, de îndată ce acestea apar. Suma nu include nici un impozit previzibil la momentul calculării sau este ajustată corespunzător în măsura în care astfel de impozite reduc valoarea până la care aceste elemente pot fi alocate pentru a acoperi riscurile sau pierderile.

Articolul 62

Statele membre pot să raporteze Comisiei privind progresele realizate pentru convergență în vederea obținerii unei definiții comune a fondurilor proprii. Pe baza acestor rapoarte, Comisia prezintă, după caz, o propunere Parlamentului European și Consiliului privind modificarea prezentei secțiuni până la 1 ianuarie 2009.

Articolul 63

(1)   Conceptul de fonduri proprii utilizat de un stat membru poate include și alte elemente, cu condiția ca, indiferent de denumirea lor juridică sau contabilă, respectivele elemente să aibă următoarele caracteristici:

(a)

să poată fi folosite în mod liber de instituția de credit pentru a acoperi riscurile bancare normale, în cazul în care nu au fost încă identificate pierderi de venituri sau capital;

(b)

existența lor este inclusă în înregistrările contabile interne și

(c)

valoarea lor este determinată de către conducerea instituției de credit, este verificată de auditori independenți, este adusă la cunoștința autorităților competente și este pusă sub supravegherea respectivelor autorități.

(2)   Valorile mobiliare cu durată nedeterminată și celelalte instrumente care îndeplinesc următoarele condiții pot fi de asemenea acceptate ca alte elemente:

(a)

nu pot fi rambursate la inițiativa deținătorului sau fără acordul prealabil al autorității competente;

(b)

contractul de împrumut dă posibilitatea instituției de credit să amâne plata dobânzii aferente împrumutului;

(c)

creanțele creditorului asupra instituției de credit sunt în totalitate subordonate creanțelor creditorilor nesubordonați;

(d)

documentele care reglementează emiterea valorilor mobiliare prevăd capacitatea datoriilor și dobânzilor neachitate de a absorbi pierderile, permițând în același timp instituției de credit să își continue activitatea și

(e)

se iau în considerare numai sumele vărsate integral.

La aceste valori mobiliare și instrumente se pot adăuga acțiunile preferențiale cumulative, altele decât cele menționate la articolul 57 litera (h).

(3)   Pentru instituțiile de credit care calculează valorile expunerilor ponderate la risc în conformitate cu secțiunea 3 subsecțiunea 2, sumele pozitive care rezultă din calcularea de la anexa VII partea 1 punctul 36 pot să fie acceptate ca alte elemente până la limita de 0,6 % din valorile expunerilor ponderate la risc calculate în conformitate cu subsecțiunea 2. Pentru instituțiile de credit respective, ajustările valorilor și dispozițiile incluse în calculul menționat de anexa VII partea 1 punctul 36 și ajustările valorilor și dispozițiile articolului 57 litera (e) nu se includ în fondurile proprii decât în conformitate cu prezentul alineat. În acest sens, valorile expunerilor ponderate la risc nu includ sumele calculate în conformitate cu pozițiile de titlurizare cu un risc ponderat de 1 250 %.

Articolul 64

(1)   Angajamentele membrilor instituțiilor de credite constituite ca societăți cooperative de tipul celor menționate la articolul 57 litera (g) includ și capitalul nesolicitat al societăților respective, împreună cu angajamentele legale ale membrilor societăților cooperative respective de a efectua plăți nerambursabile suplimentare, în cazul în care instituția de credit suferă o pierdere, situație în care plățile respective pot fi solicitate neîntârziat.

Angajamentele în solidar ale debitorilor, în cazul instituțiilor de credit organizate ca fonduri, se tratează în mod similar cu elementele menționate anterior.

Toate elementele menționate pot fi incluse în fondurile proprii în măsura în care sunt considerate ca fiind fonduri proprii ale instituțiilor din categoria în cauză, în conformitate cu legislația internă.

(2)   Statele membre nu includ în fondurile proprii ale instituțiilor publice de credit garanțiile pe care statele respective sau autoritățile lor locale le acordă unor astfel de instituții.

(3)   Statele membre sau autoritățile competente pot include în fondurile proprii acțiunile preferențiale cumulative cu termen fix menționate la articolul 57 litera (h), precum și împrumuturile subordonate menționate în aceeași dispoziție, în cazul în care există acorduri obligatorii care prevăd că, în caz de faliment sau lichidare a instituției de credit, respectivele împrumuturi au un rang inferior în raport cu creanțele exigibile ale tuturor celorlalți creditori și nu pot fi rambursate decât după achitarea tuturor celorlalte datorii la momentul respectiv.

Împrumuturile subordonate îndeplinesc, de asemenea, următoarele criterii:

(a)

numai fondurile vărsate integral pot fi luate în considerare;

(b)

împrumuturile respective au o scadență inițială de cel puțin cinci ani, după care pot fi rambursate;

(c)

valoarea până la care pot fi clasificate ca fonduri proprii este redusă treptat cel puțin în cursul ultimilor cinci ani înainte de data rambursării și

(d)

contractul de împrumut nu include nici o clauză care să prevadă că, în anumite situații, altele decât lichidarea instituției de credit, datoria este rambursată înainte de scadența convenită.

În sensul paragrafului al doilea litera (b), în cazul în care scadența datoriei nu este stabilită, împrumuturile în cauză se rambursează numai sub rezerva unui preaviz de cinci ani, cu excepția cazului în care împrumuturile respective au încetat să mai fie considerate fonduri proprii sau cu excepția cazului în care este în mod expres cerut consimțământul prealabil al autorităților competente pentru rambursarea anticipată. Autoritățile competente pot permite rambursarea anticipată a unor astfel de împrumuturi, cu condiția ca solicitarea în acest sens să fie făcută la inițiativa instituției care acordă împrumutul și ca solvabilitatea instituției de credit respective să nu fie afectată.

(4)   Instituțiile de credit nu includ în fondurile proprii nici rezervele de valoare justă legate de pierderi și câștiguri generate de acoperirea fluxurilor de trezorerie a instrumentelor financiare evaluate la cost amortizat, nici pierderile și câștigurile înregistrate pe pasivele evaluate la valoare justă care se datorează evoluției calității creditului lor.

Articolul 65

(1)   În cazul în care calcularea se face pe bază consolidată, sumele consolidate aferente elementelor menționate la articolul 57 se utilizează în conformitate cu normele prevăzute la capitolul 4 secțiunea 1. De asemenea, următoarele elemente pot fi asimilate rezervelor consolidate, în scopul calculării fondurilor proprii, atunci când sunt elemente de credit („negative”):

(a)

orice dobânzi minoritare în sensul articolului 21 din Directiva 83/349/CEE, în cazul în care este utilizată metoda integrării globale;

(b)

prima diferență de consolidare, în sensul articolelor 19, 30 și 31 din Directiva 83/349/CEE;

(c)

diferențele de conversiune incluse în rezervele consolidate, în conformitate cu articolul 39 alineatul (6) din Directiva 86/635/CEE și

(d)

orice diferență care rezultă din includerea anumitor participații, în conformitate cu metoda indicată la articolul 33 din Directiva 83/349/CEE.

(2)   În cazul în care elementele menționate la paragraful 1 literele (a)-(d) sunt elemente de debit („pozitive”), acestea sunt deduse la calcularea fondurilor proprii consolidate.

Articolul 66

(1)   Elementele prevăzute la articolul 57 literele (d)-(h) se supun următoarelor limite:

(a)

totalul elementelor de la literele (d)-(h) nu poate depăși un maximum de 100 % din elementele menționate la literele (a) plus (b) și (c) minus (i)-(k) și

(b)

totalul elementelor de la literele (g)-(h) nu poate depăși un maximum de 50 % din elementele menționate la literele (a) plus (b) și (c) minus (i)-(k);

(2)   Totalul elementelor de la articolul 57 literele (l)-(r) se deduc jumătate din totalul elementelor (a) plus (c) minus (i)-(k) și jumătate din totalul elementelor de la articolul 57 literele (d)-(h), după aplicarea limitelor menționate la prezentul articol alineatul (1). În măsura în care jumătate din totalul elementelor de la literele (l)-(r) depășește totalul elementelor de la articolul 57 literele (d)-(h), excedentul se deduce din totalul elementelor de la articolul 57 literele (a) plus (c) minus (i)-(k). Elementele de la articolul 57 litera (r) nu se deduc în cazul în care au fost incluse în calcularea valorilor expunerilor ponderate la risc în sensul articolului 75, în conformitate cu anexa IX partea 4.

(3)   În sensul secțiunilor 5 și 6, dispozițiile prezentei secțiuni se înțeleg fără a se ține seama de elementele menționate la articolul 57 literele (q) și (r) și la articolul 63 alineatul (3).

(4)   Autoritățile competente pot să autorizeze instituțiile de credit să depășească limitele stabilite la alineatul (1) în circumstanțe temporare și extraordinare.

Articolul 67

Respectarea condițiilor prevăzute de prezenta secțiune sunt probate în fața autorităților competente.

Secțiunea 2

Protejarea contra riscurilor

Subsecțiunea 1

Nivel de aplicare

Articolul 68

(1)   Instituțiile de credit respectă obligațiile menționate la articolele 22 și 75 și la secțiunea 5 pe bază individuală.

(2)   Orice instituție de credit care nu este nici filială într-un stat membru în care este autorizată și supravegheată, nici întreprindere-mamă și orice instituție de credit neinclusă în consolidare în conformitate cu articolul 73 respectă obligațiile menționate la articolele 120 și 123 pe bază individuală.

(3)   Orice instituție de credit care nu este nici întreprindere-mamă, nici filială și orice instituție de credit neinclusă în consolidare în conformitate cu articolul 73, respectă obligațiile menționate la capitolul 5 pe bază individuală.

Articolul 69

(1)   Statele membre pot să aleagă să nu aplice articolul 68 alineatul (1) nici unei filiale a unei instituții de credit, atunci când atât filiala, cât și instituția de credit în cauză fac obiectul autorizării și supravegherii de către statul membru respectiv, iar filiala este inclusă în supravegherea pe bază consolidată a instituției de credit care este întreprindere-mamă, iar următoarele condiții sunt îndeplinite pentru a se garanta că fondurile proprii sunt distribuite corect între întreprinderea-mamă și filialele sale:

(a)

nu există nici un impediment practic sau legal semnificativ, actual sau potențial, în calea transferului prompt de fonduri proprii sau a rambursării rapide a pasivelor de către întreprinderea-mamă;

(b)

fie întreprinderea-mamă îndeplinește cerințele autorității competente privind gestionarea prudențială a filialei și a declarat, cu consimțământul autorității competente, că garantează angajamentele asumate de filială, fie riscurile filialei sunt neglijabile;

(c)

procedurile de evaluare, măsurare și control ale întreprinderii-mamă includ filiala și

(d)

întreprinderea-mamă deține mai mult de 50 % din drepturile de vot atașate acțiunilor din capitalul filialei și/sau are dreptul să numească sau să elimine majoritatea membrilor conducerii filialei descrise la articolul 11.

(2)   Statele membre pot exercita opțiunea prevăzută la alineatul (1) în care întreprinderea-mamă este un holding financiar înființat în același stat membru ca și instituția de credit, cu condiția ca întreprinderea respectivă să facă obiectul aceleiași supravegheri ca și instituțiile de credit, în special al normelor menționate la articolul 71 alineatul (1).

(3)   Statele membre pot alege să nu aplice articolul 68 alineatul (1) unei instituții de credit mame într-un stat membru în care instituția respectivă face obiectul autorizării și supravegherii de către statul membru respectiv și este inclusă în supravegherea pe bază consolidată, iar următoarele condiții sunt îndeplinite pentru a se garanta că fondurile proprii sunt distribuite adecvat între întreprinderea-mamă și în filialele sale:

(a)

nu există nici un impediment practic sau legal semnificativ, actual sau potențial, în calea transferului de fonduri proprii sau a rambursării rapide a pasivelor către instituția de credit mamă dintr-un stat membru și

(b)

procedurile de evaluare, măsurare și control relevante pentru supravegherea consolidată includ instituția de credit mamă dintr-un stat membru.

Autoritatea competentă care face uz de prezentul alineat informează autoritățile competente din toate celelalte state membre.

(4)   Fără a aduce atingere caracterului general al articolului 144, autoritatea competentă a statului membru care exercită opțiunea menționată la alineatul (3) publică, în modul indicat la articolul 144:

(a)

criteriile pe care le aplică pentru a determina că nu există nici un impediment practic sau legal semnificativ, actual sau potențial, în calea transferului prompt de fonduri proprii sau a rambursării rapide a pasivelor;

(b)

numărul de instituții de credit mamă care beneficiază de exercitarea opțiunii menționate la alineatul (3) și numărul instituțiilor care incorporează filiale într-o țară terță și

(c)

pe bază agregată, pentru statul membru:

(i)

suma totală a fondurilor proprii pe bază consolidată ale instituției de credit mamă care beneficiază de exercitarea opțiunii menționate la alineatul (3) și care sunt deținute la filialele dintr-o țară terță;

(ii)

procentajul de fonduri proprii pe baza consolidată ale instituțiilor de credit mamă dintr-un stat membru care beneficiază de exercitarea opțiunii menționate la alineatul (1), reprezentat de fondurile proprii care sunt deținute la filiale dintr-o țară terță și

(iii)

procentajul minim al fondurilor poprii totale necesare în temeiul articolului 75, pe bază consolidată, ale instituțiilor de credit mamă dintr-un stat membru care beneficiază de exercitarea opțiunii menționate la alineatul (3), reprezentat de fondurile proprii care sunt deținute la filiale dintr-o țară terță.

Articolul 70

(1)   În conformitate cu prezentul articol alineatele (2)-(4), autoritățile competente pot să permită pe bază individuală instituțiilor de credit mamă să incorporeze în calcularea cerințelor lor în conformitate cu articolul 68 alineatul (1) filialele care îndeplinesc condițiile menționate la articolul 69 alineatul (1) literele (c) și (d), ale căror riscuri sau pasive semnificative sunt față de instituția de credit mamă respectivă.

(2)   Opțiunea de la alineatul (1) este permisă numai în cazul în care instituția de credit mamă demonstrează complet autorității competente circumstanțele și dispozițiile, inclusiv dispozițiile legale, în temeiul cărora nu există nici un impediment practic sau legal semnificativ, actual sau potențial, în calea transferului prompt de fonduri proprii sau a rambursării rapide a pasivelor datorate de către filială întreprinderii sale mamă.

(3)   În cazul în care exercită opțiunea de la alineatul (1), autoritatea competentă în cauză face acest lucru periodic și, cel puțin o dată pe an, informează autoritățile competente din toate celelalte state membre cu privire la utilizarea alineatului (1) și la circumstanțele și dispozițiile alineatului (2). În cazul în care filiala este situată într-o țară terță, autoritățile competente furnizează aceleași informații și autorităților competente din respectiva țară terță.

(4)   Fără a aduce atingere caracterului general al articolului 144, autoritatea competentă care exercită opțiunea prevăzută la alineatul (1) face public(e), în modul indicat la articolul 144:

(a)

criteriile pe care le aplică pentru a determina că nu există nici un impediment practic sau legal, semnificativ, actual sau potențial, în calea transferului prompt de fonduri proprii sau a rambursării rapide a pasivelor;

(b)

numărul de instituții de credit mamă care beneficiază de exercitarea opțiunii menționate la alineatul (1) și numărul instituțiilor care incorporează filiale într-o țară terță și

(c)

pe bază agregată, pentru statul membru:

(i)

suma totală a fondurilor proprii pe bază consolidată ale instituției de credit mamă care beneficiază de exercitarea opțiunii menționate la alineatul (1) și care sunt deținute la filiale dintr-o țară terță;

(ii)

procentajul de fonduri proprii pe baza consolidată ale instituțiilor de credit mamă dintr-un stat membru care beneficiază de exercitarea opțiunii menționate la alineatul (1), reprezentat de fondurile proprii care sunt deținute la filiale dintr-o țară terță și

(iii)

procentajul minim al fondurilor poprii totale necesare în temeiul articolului 75 ale instituțiilor de credit mamă dintr-un stat membru care beneficiază de exercitarea opțiunii menționate la alineatul (1), reprezentat de fondurile proprii care sunt deținute la filiale dintr-o țară terță.

Articolul 71

(1)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolelor 68-70, instituțiile de credit mamă dintr-un stat membru respectă, în măsura și modul prevăzute la articolul 133, obligațiile prevăzute la articolele 75, 120, 123 și la secțiunea 5 pe baza situației lor financiare consolidate.

(2)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolelor 68-70, instituțiile de credit controlate de un holding financiar dintr-un stat membru respectă, în măsura și modul prevăzute la articolul 133, obligațiile prevăzute la articolele 75, 120, 123 și la secțiunea 5 pe baza situației financiare consolidate a respectivului holding financiar.

În cazul în care există mai multe instituții de credit controlate de un holding financiar dintr-un stat membru, primul paragraf se aplică numai în cazul instituției de credit care face obiectul supravegherii pe bază consolidată în conformitate cu articolele 125 și 126.

Articolul 72

(1)   Instituțiile de credit mamă din Uniunea Europeană respectă obligațiile prevăzute la capitolul 5 pe baza situației lor financiare consolidate.

Filialele semnificative ale instituțiilor de credit mamă din Uniunea Europeană fac publice informațiile menționate de anexa XII partea I punctul 5 pe bază individuală sau subconsolidată.

(2)   Instituțiile de credit controlate de un holding financiar mamă din Uniunea Europeană respectă obligațiile de credit prevăzute la capitolul 5 pe baza situației financiare consolidate a respectivului holding financiar.

Filialele semnificative ale holdingurilor financiare mamă din Uniunea Europeană fac publice informațiile menționate de anexa XII partea I punctul 5 pe bază individuală sau subconsolidată.

(3)   Autoritățile competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată în conformitate cu articolele 125 și 126 pot decide neaplicarea parțială sau totală a alineatelor (1) și (2) în cazul instituțiilor de credit care sunt incluse în publicarea de informații comparabile efectuată pe bază consolidată de către întreprinderea-mamă stabilită într-o țară terță.

Articolul 73

(1)   Statele membre sau autoritățile competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată în conformitate cu articolele 125 și 126 pot decide, în cazurile menționate în continuare, ca o instituție de credit, instituție financiară sau o întreprindere de servicii auxiliare care este filială sau la care se deține o participație, să nu fie inclusă în consolidare:

(a)

în cazul în care întreprinderea în cauză este situată într-o țară terță în care există obstacole de natură juridică în calea transferului de informații necesare;

(b)

în cazul în care, în opinia autorităților competente, întreprinderea în cauză nu prezintă decât un interes nesemnificativ în ceea ce privește obiectivele supravegherii instituțiilor de credit și, în orice caz, atunci când totalul bilanțului întreprinderii în cauză este inferior următoarelor două valori:

(i)

10 milioane EUR sau

(ii)

1 % din totalul bilanțului întreprinderii-mamă sau al întreprinderii care deține participația respectivă;

(c)

în cazul în care, în opinia autorităților competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată, consolidarea situației financiare a întreprinderii în cauză este inadecvată sau poate induce în eroare în ceea ce privește realizarea obiectivului de supraveghere a instituțiilor de credit.

În cazul în care mai multe întreprinderi îndeplinesc criteriile prevăzute la primul paragraf litera (b), întreprinderile respective sunt incluse, cu toate acestea, în consolidare, în măsura în care ansamblul acestor întreprinderi prezintă un interes care nu este nesemnificativ în ceea ce privește obiectivele menționate anterior.

(2)   Autoritățile competente solicită instituțiilor de credit care sunt filiale să aplice cerințele prevăzute la articolele 75, 120, 123 și la secțiunea 5 pe bază subconsolidată în cazul în care instituțiile de credit respective sau întreprinderea-mamă care este un holding financiar au o instituție de credit, o instituție financiară sau o societate de gestionare a activelor în conformitate cu definiția de la articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2002/87/CE ca filială într-o țară terță sau deține o participație într-o astfel de întreprindere.

(3)   Autoritățile competente solicită întreprinderilor-mamă și filialelor care fac obiectul prezentei directive să îndeplinească obligațiile prevăzute la articolul 22 pe o bază consolidată sau subconsolidată, pentru a se asigura că dispozițiile, procesele și mecanismele lor sunt consistente și bine-integrate și că se pot obține orice date sau informații relevante pentru supraveghere.

Subsecțiunea 2

Calcularea cerințelor

Articolul 74

(1)   În absența oricăror dispoziții contrare, evaluarea activelor și a elementelor extrabilanțiere se face în conformitate cu cadrul contabil care reglementează instituția de credit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 și cu Directiva 86/635/CEE.

(2)   Fără a aduce atingere cerințelor prevăzute la articolele 68-72, calculele pentru a se verifica dacă instituțiile de credit respectă obligațiile prevăzute la articolul 75 se efectuează cel puțin de două ori pe an.

Instituțiile de credit comunică rezultatele și orice date componente solicitate autorităților competente.

Subsecțiunea 3

Nivelul minim al fondurilor proprii

Articolul 75

Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 136, statele membre solicită instituțiilor de credit să dețină fonduri proprii al căror cuantum este în orice moment mai mare sau egal cu valoarea următoarelor cerințe de capital:

(a)

pentru riscul de credit și riscul de diluare inerente activităților lor de afaceri, cu excepția operațiunilor de portofoliu de tranzacționare și a activelor nelichide, în cazul în care activele respective se deduc din fondurile proprii în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2000/49/CE, 8 % din totalul valorilor expunerilor ponderate la risc calculate în conformitate cu secțiunea 3;

(b)

în ceea ce privește portofoliul de tranzacționare, pentru riscul de poziție, pentru riscul de decontare și de contrapartidă și, în măsura în care este autorizată depășirea limitelor menționate la articolele 111-117, pentru riscurile mari care depășesc limitele respective, cerințele de capital determinate în conformitate cu articolul 18 și cu capitolul V secțiunea 4 din Directiva 2006/49/CE;

(c)

în ceea ce privește toate activitățile lor de afaceri, pentru riscul cursului de schimb și pentru riscul pe mărfuri, cerințele de capital determinate în conformitate cu articolul 18 din Directiva 2006/49/CE și

(d)

în ceea ce privește toate activitățile lor de afaceri, pentru riscul operațional, cerințele de capital determinate în conformitate cu secțiunea 4.

Secțiunea 3

Cerințe de fonduri proprii minime pentru riscul de credit

Articolul 76

Instituțiile de credit aplică fie abordarea standardizată prevăzută la articolele 78-83 sau, în cazul în care autoritățile competente permit în conformitate cu articolul 84, abordarea pe baza ratingurilor interne prevăzută la articolele 84-89 pentru calcularea valorilor expunerilor ponderate la risc în sensul articolului 75 litera (a).

Articolul 77

„Expunere” în sensul prezentei secțiuni desemnează un activ sau un element extrabilanțier.

Subsecțiunea 1

Abordarea standardizată

Articolul 78

(1)   Sub rezerva dispozițiilor alineatului (2), valoarea expunerii unui activ este valoarea sa din bilanț și valoarea expunerii unui element inclus în anexa II este următorul procentaj din valoarea sa: 100 % pentru elementele cu grad mare de risc, 50 % pentru elementele cu un grad mediu de risc, 20 % pentru elementele cu risc moderat spre scăzut și 0 % pentru elementele cu risc scăzut. Elementele extrabilanțiere menționate la prezentul alineat, prima teză, se grupează în categoriile de risc stabilite de anexa II. În cazul în care o instituție de credit folosește metoda generală bazată pe garanții financiare („Financial Collateral Comprehensive”) descrisă de anexa VIII partea 3 și expunerea ia forma valorilor mobiliare sau a mărfurilor vândute, date în gaj sau împrumutate în cadrul unei operațiuni de report sau de împrumut sau de credit cu valori mobiliare sau mărfuri sau în cadrul unei operațiuni de creditare cu apel în marjă, valorii expuse la risc i se adaugă corecția corespunzătoare pentru volatilitate, descrisă de anexa VIII partea 3 punctele 34-59.

(2)   Valoarea expunerii la risc a unui instrument derivat menționat de anexa IV se determină în conformitate cu anexa III, efectele contractelor de novație și ale altor contracte de compensare luându-se în considerare în sensul metodelor în cauză. Valoarea expunerii la risc a operațiunilor de report, a tranzacțiilor de împrumut sau de credit cu valori mobiliare sau mărfuri, a operațiunilor cu decontare pe termen lung și a operațiunilor de creditare cu apel în marjă se poate determina în conformitate cu anexa III sau cu anexa VIII.

(3)   În cazul în care o expunere face obiectul unei protecții finanțate a creditului, valoarea aplicabilă de expunere a elementului respectiv se poate modifica în conformitate cu subsecțiunea 3.

(4)   Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (2), valoarea expunerii la risc a expunerilor de credit curent exigibile, astfel cum a fost determinată de autoritățile competente, cu o contrapartidă centrală, se calculează în conformitate cu anexa III partea 2 punctul 6, cu condiția ca expunerile de credit de contrapartidă ale contrapartidei centrale în raport cu toți participanții la acordurile încheiate să fie complet garantate zilnic.

Articolul 79

(1)   Fiecare expunere se grupează într-una dintre următoarele clase de expuneri:

(a)

creanțe sau creanțe eventuale asupra administrațiilor centrale sau băncilor centrale;

(b)

creanțe sau creanțe eventuale asupra autorităților regionale sau locale;

(c)

creanțe sau creanțe eventuale asupra instituțiilor administrative și întreprinderilor necomerciale;

(d)

creanțe sau creanțe eventuale asupra băncilor multilaterale de dezvoltare;

(e)

creanțe sau creanțe eventuale asupra organizațiilor internaționale;

(f)

creanțe sau creanțe eventuale asupra instituțiilor;

(g)

creanțe sau creanțe eventuale asupra întreprinderilor;

(h)

creanțe sau creanțe eventuale asupra clienților de retail;

(i)

creanțe sau creanțe eventuale garantate cu o proprietate imobiliară;

(j)

elemente scadente;

(k)

elemente care aparțin unor categorii de reglementare cu risc ridicat;

(l)

creanțe sub forma unor obligațiuni garantate;

(m)

poziții de titlurizare;

(n)

creanțe pe termen scurt asupra instituțiilor și întreprinderilor;

(o)

creanțe sub forma organismelor de plasament colectiv („OPC”) sau

(p)

alte elemente.

(2)   Pentru a fi încadrată în categoria de expuneri față de clienți de retail, menționată la alineatul (1) litera (h), expunerea îndeplinesc următoarele condiții:

(a)

să existe față de una sau mai multe persoane fizice sau față de o entitate mică sau mijlocie;

(b)

să facă parte dintr-un număr semnificativ de expuneri cu caracteristici similare, astfel încât riscurile asociate acestui împrumut să fie considerabil reduse și

(c)

suma totală datorată instituției de credit, întreprinderilor-mamă și filialelor lor, incluzând orice expunere scadentă, de către clientul debitor sau de către un grup de clienți aflați în legătură, excluzând creanțele sau creanțele eventuale garantate cu proprietăți imobiliare, nu depășesc 1 milion EUR, potrivit informațiilor deținute de instituția de credit. Instituția de credit ia toate măsurile necesare pentru a confirma situația respectivă.

Valorile mobiliare nu pot fi încadrate în categoria de expuneri față de clienții de retail.

(3)   Valoarea actuală a plăților minime în temeiul contractelor de locație cu clienții de retail poate fi încadrată în categoria de expuneri față de clienții de retail.

Articolul 80

(1)   Pentru a determina valorile expunerilor ponderate la risc, ponderarea riscurilor se aplică în cazul tuturor expunerilor, cu condiția ca respectivele expuneri să nu fie deduse din fonduri proprii, în conformitate cu dispozițiile anexei VI partea 1. Ponderarea riscului aplicată depinde de clasa în care este încadrată fiecare expunere și, în conformitate cu anexa VI partea 1, de calitatea creditului. Calitatea creditului poate fi stabilită prin raportare la evaluările efectuate de agențiile internaționale de rating (ECAI), în conformitate cu dispozițiile articolelor 81-83 sau prin raportare la evaluările de credit realizate de agențiile de credit de export, astfel cum precizează anexa VI partea 1.

(2)   În vederea aplicării unei ponderări a riscului în sensul alineatului (1), valoarea expunerii la risc se multiplică cu ponderarea riscului specificată sau determinată în conformitate cu prezenta subsecțiune.

(3)   Pentru determinarea valorilor expunerilor ponderate la risc față de instituții, statele membre decid dacă trebuie adoptată metoda bazată pe calitatea creditului administrației centrale din țara în care este înregistrată instituția sau metoda bazată pe calitatea creditului instituției contrapartidă, în conformitate cu anexa VI.

(4)   Sub rezerva dispozițiilor alineatului (1), în cazul în care expunerea face obiectul protecției creditului, ponderarea riscului aplicabilă poate fi modificată în conformitate cu subsecțiunea 3.

(5)   În cazul expunerilor care fac obiectul titlurizării, valorile expunerilor ponderate la risc se calculează în conformitate cu subsecțiunea 4.

(6)   În cazul expunerilor pentru care prezenta subsecțiune nu prevede modalități de calcul al valorilor expunerilor ponderate la risc se aplică o ponderare a riscului de 100 %.

(7)   Cu excepția expunerilor care determină elemente de pasiv precum cele menționate la articolul 57 literele (a)-(h), autoritățile competente pot excepta de la obligațiile prevăzute de prezentul articol alineatul (1) expunerile unei instituții de credit față de o contrapartidă care este întreprinderea sa mamă, filială a sa, o filială a întreprinderii sale mamă sau o întreprindere asociată printr-o relație în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a)

contrapartida este o instituție sau un holding financiar, o instituție financiară, o societate de gestionare a activelor sau o întreprindere de servicii auxiliare care face obiectul unor cerințe prudențiale adecvate;

(b)

contrapartida este integral inclusă în aceeași sferă de consolidare ca și instituția de credit;

(c)

contrapartida face obiectul acelorași proceduri de evaluare, de măsurare și de control al riscurilor ca și instituția de credit;

(d)

contrapartida este situată în același stat membru ca și instituția de credit și

(e)

nu există nici un impediment practic sau legal semnificativ, actual sau potențial, în calea transferului prompt de fonduri proprii sau a rambursării rapide a pasivelor de către contrapartidă instituției de credit.

În acest caz, se aplică o ponderare a riscului de 0 %.

(8)   Cu excepția expunerilor care determină elemente de pasiv precum cele menționate la articolul 57 literele (a)-(h), autoritățile competente pot excepta de la obligațiile prevăzute de prezentul articol alineatul (1) expunerile față de contrapartide care sunt membre ale aceluiași sistem de protecție instituțională ca și instituția de credit finanțatoare, sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiții:

(a)

cerințele stabilite la alineatul (7) literele (a), (d) și (e);

(b)

instituția de credit și contrapartida au încheiat un acord contractual sau statutar de stabilire a responsabilităților care le protejează și le garantează, în special, lichiditatea și solvabilitatea pentru a evita falimentul, în cazul în care acesta devine necesar (denumit în continuare „sistem instituțional de protecție”);

(c)

măsurile luate garantează că sistemul instituțional de protecție poate acorda sprijinul necesar, în temeiul obligațiilor care îi revin, din fonduri ușor accesibile;

(d)

sistemul instituțional de protecție dispune de sisteme adecvate și uniformizate pentru monitorizarea și clasificarea riscurilor (oferind o imagine completă a situațiilor de risc individuale ale tuturor membrilor, precum și a sistemului instituțional de protecție în ansamblul său), cu posibilitățile corespunzătoare de a-și exercita influența; sistemele în cauză permit monitorizarea adecvată a expunerilor în caz de neplată, în conformitate cu anexa VII partea 4 punctul 44;

(e)

sistemul instituțional de protecție realizează propria analiză a riscurilor, pe care o comunică diverșilor membri individuali;

(f)

sistemul instituțional de protecție întocmește și publică o dată pe an fie un raport consolidat care cuprinde bilanțul, contul de profit și pierderi, raportul de situație și raportul privind riscurile, cu privire la sistemul instituțional de protecție în ansamblul său, fie un raport care cuprinde bilanțul agregat, contul agregat de profit și pierderi, raportul de situație și raportul privind riscurile cu privire la sistemul instituțional de protecție în ansamblul său;

(g)

membrii sistemului instituțional de protecție sunt obligați să dea un preaviz de cel puțin 24 de luni în cazul în care doresc să pună capăt aranjamentelor contractuale;

(h)

utilizarea multiplă a elementelor eligibile pentru calculul fondurilor proprii (dubla utilizare a fondurilor proprii), precum și orice constituire inadecvată de fonduri proprii între membrii sistemului instituțional de protecție sunt excluse;

(i)

sistemul instituțional de protecție se bazează pe o amplă participare a instituțiilor de credit cu un profil comercial predominant omogen și

(j)

adecvarea sistemelor menționate la litera (d) este aprobată și monitorizată la intervale regulate de către autoritățile competente.

Într-un astfel de caz, se aplică o ponderare de risc de 0 %.

Articolul 81

(1)   Evaluarea externă a creditului poate fi folosită pentru determinarea ponderării riscului aplicabile unei expuneri în conformitate cu articolul 80, numai în cazul în care agenția internațională de rating care face evaluarea a fost recunoscută ca eligibilă în acest sens de către autoritățile competente („o agenție internațională de rating eligibilă” în sensul prezentei subsecțiuni).

(2)   Autoritățile competente recunosc o agenție internațională de rating ca eligibilă în sensul articolului 80 numai în cazul în care au garanția că metoda de evaluare folosită de respectiva instituție îndeplinește cerințele de obiectivitate, de independență, de control continuu și de transparență, precum și că evaluările rezultate ale creditului îndeplinesc cerințele de credibilitate și de transparență. În acest sens, autoritățile competente țin seama de criteriile tehnice stabilite de anexa VI partea 2.

(3)   În cazul în care o agenție internațională de rating a fost recunoscută ca eligibilă de către autoritățile competente dintr-un stat membru, autoritățile competente din alte state membre pot recunoaște ca atare instituția respectivă, fără a mai pune în aplicare un proces propriu de evaluare.

(4)   Autoritățile competente publică o prezentare a procesului de recunoaștere și o listă cu agențiile internaționale de rating eligibile.

Articolul 82

(1)   Autoritățile competente stabilesc, ținând seama de criteriile tehnice menționate de anexa VI partea 2, căruia dintre gradele de calitate a creditului stabilite la partea 1 a anexei menționate i se asociază evaluările pertinente ale creditului realizate de o agenție internațională de rating eligibilă. Deciziile respective trebuie să fie obiective și coerente.

(2)   În cazul în care autoritățile competente dintr-un stat membru au luat o decizie în temeiul alineatului (1), autoritățile competente din alte state membre pot recunoaște respectiva decizie, fără a mai pune în aplicare un proces propriu de evaluare.

Articolul 83

(1)   Utilizarea evaluărilor de credit efectuate de o agenție internațională de rating pentru a determina valorile expunerilor ponderate la risc ale unei instituții de credit trebuie să fie coerentă și în conformitate cu anexa VI partea 3. Evaluările creditelor nu pot fi utilizate selectiv.

(2)   Instituțiile de credit utilizează evaluări solicitate ale creditelor. Cu toate acestea, cu permisiunea autorității competente în cauză, instituțiile respective pot utiliza evaluări nesolicitate.

Subsecțiunea 2

Abordarea pe baza ratingurilor interne

Articolul 84

(1)   În conformitate cu prezenta subsecțiune, autoritățile competente pot permite instituțiilor de credit să calculeze valorile expunerilor ponderate la risc utilizând abordarea bazată pe ratingul intern (denumită în continuare „abordarea RI”). Pentru fiecare instituție de credit este necesară o autorizare explicită.

(2)   Autorizația respectivă se acordă numai în cazul în care autoritatea competentă are garanția că instituția de credit în cauză dispune de sisteme de gestiune și de rating ale expunerilor la risc de credit solide, care sunt puse în aplicare cu integritate și, în special, în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiții în conformitate cu anexa VII partea 4:

(a)

sistemele de rating ale instituției de credit permit o evaluare pertinentă a caracteristicilor debitorului și ale tranzacției, precum și o diferențiere semnificativă și o estimare cantitativă precisă și coerentă a riscului;

(b)

ratingurile interne și estimările cazurilor de neplată și ale pierderilor, utilizate pentru determinarea cerințelor de capital, și sistemele și procesele asociate joacă un rol esențial în gestionarea riscurilor și în procesul decizional, precum și în mecanismul de aprobare a creditului, în repartizarea capitalului intern și în gestionarea instituției de credit;

(c)

instituția de credit dispune de o unitate de control a riscului de credit, responsabilă pentru sistemele sale de rating, suficient de independentă și aflată în afara oricărei influențe inoportune;

(d)

instituția de credit colectează și păstrează toate datele relevante care pot constitui un sprijin efectiv ale procedurilor sale de măsurare și de gestionare a riscului de credit și

(e)

instituția de credit produce o documentație privind sistemele sale de rating, precum și motivele care stau la baza proiectării lor și validează sistemele în cauză.

În cazul în care o instituție de credit mamă din Uniunea Europeană și filialele sale sau un holding financiar mamă din Uniunea Europeană și filialele sale aplică abordarea RI pe o bază unificată, autoritățile competente pot permite ca cerințele minime prevăzute de anexa VII partea 4 să fie îndeplinite de întreprinderea-mamă și filialele sale considerate în ansamblu.

(3)   O instituție de credit care solicită autorizarea de a utiliza abordarea RI demonstrează că a utilizat, pentru clasele de expuneri RI, sisteme de rating conforme, în linii mari, cu cerințele minime prevăzute de anexa VII partea 4 pentru măsurarea și gestionarea internă a riscului, pe o perioadă de cel puțin trei ani înaintea obținerii autorizării respective.

(4)   O instituție de credit care solicită autorizarea de a utiliza propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării și/sau a factorilor de conversie demonstrează că a estimat și utilizat propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării și/sau ale factorilor de conversie într-o manieră conformă, în linii mari, cu cerințele minime prevăzute de anexa VII partea 4, pe o perioadă de cel puțin trei ani înaintea obținerii autorizării respective.

(5)   În cazul în care o instituție de credit nu mai îndeplinește cerințele prevăzute de prezenta subsecțiune, instituția în cauză fie prezintă autorității competente un plan de redresare rapidă a situației, fie demonstrează că efectele nerespectării cerințelor respective sunt neglijabile.

(6)   În cazul în care o instituție de credit mamă din Uniunea Europeană și filialele sale, sau un holding financiar mamă din Uniunea Europeană și filialele sale intenționează să utilizeze abordarea RI, autoritățile competente ale acestor diferite entități juridice cooperează îndeaproape, în conformitate cu dispozițiile articolelor 129-132.

Articolul 85

(1)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 89, instituțiile de credit și orice întreprindere-mamă și filialele sale pun în aplicare abordarea RI în cazul tuturor expunerilor.

Sub rezerva aprobării de către autoritățile competente, punerea în aplicare se poate face progresiv pentru fiecare dintre clasele de expuneri menționate la articolul 86, în cadrul aceleiași unități comerciale, pentru diferitele unități comerciale din același grup sau în cazul utilizării propriilor estimări ale pierderilor datorate nerambursării sau a factorilor de conversie pentru calculul ponderării de risc pentru expunerile față de întreprinderi, instituții, administrații centrale și bănci centrale.

În cazul clasei de expuneri față de clienți de retail menționată la articolul 86, punerea în aplicare se poate face progresiv în funcție de clasele de expuneri cărora le corespund diferitele corelări de la anexa VII partea 1 punctele 10-13.

(2)   Punerea în aplicare menționată la alineatul (1) se realizează într-un interval rezonabil de timp care urmează să fie convenit cu autoritățile competente. Aplicarea se realizează în condiții stricte, stabilite de autoritățile competente. Condițiile respective sunt destinate să garanteze că flexibilitatea acordată în temeiul alineatului (1) nu este utilizată selectiv, cu scopul de a reduce cerințele minime de capital aplicabile claselor de expuneri sau unităților comerciale care trebuie încă incluse în abordarea RI sau în utilizarea estimărilor proprii ale pierderilor datorate nerambursării și/sau a factorilor de conversie.

(3)   Instituțiile de credit care aplică abordarea RI pentru orice clasă de expuneri utilizează abordarea în cauză și pentru categoria de expuneri pe acțiuni.

(4)   Sub rezerva dispozițiilor alineatelor (1)-(3) din prezentul articol și ale articolului 89, instituțiile de credit care au obținut autorizarea în temeiul articolului 84 de a utiliza abordarea RI, revin la dispozițiile subsecțiunii 1 pentru determinarea valorilor expunerilor ponderate la risc numai în cazul în care au un motiv bine întemeiat și sub rezerva aprobării acordate de autoritățile competente.

(5)   Sub rezerva dispozițiilor alineatelor (1)-(3) din prezentul articol și ale articolului 89, instituțiile de credit care au obținut autorizarea în temeiul articolului 87 alineatul (9) de a utiliza propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării și ale factorilor de conversie revin la utilizarea valorilor pierderilor datorate nerambursării și a factorilor de conversie menționați la articolul 87 alineatul (8) numai în cazul în care au un motiv bine întemeiat și sub rezerva aprobării acordate de autoritățile competente.

Articolul 86

(1)   Fiecare expunere se încadrează în una dintre următoarele clase de expuneri:

(a)

creanțe sau creanțe eventuale asupra administrațiilor centrale sau băncilor centrale;

(b)

creanțe sau creanțe eventuale asupra instituțiilor;

(c)

creanțe sau creanțe eventuale asupra întreprinderilor;

(d)

creanțe sau creanțe eventuale asupra clienților de retail;

(e)

creanțe sub formă de acțiuni;

(f)

poziții de titlurizare sau

(g)

active, altele decât obligații de credit.

(2)   Următoarele expuneri se tratează ca expuneri față de administrații centrale și băncile centrale:

(a)

expuneri față de autoritățile regionale și locale sau față de entități din sectorul public, care sunt tratate ca expuneri față de administrații centrale în temeiul subsecțiunii 1 și

(b)

expuneri față de băncile multilaterale de dezvoltare și față de organizațiile internaționale, cărora le este atribuită o ponderare a riscului de 0 % în temeiul subsecțiunii 1.

(3)   Următoarele expuneri se tratează ca expuneri față de instituții:

(a)

expuneri față de autoritățile regionale și locale care nu sunt tratate ca expuneri față de administrații centrale în temeiul subsecțiunii 1;

(b)

expuneri față de entități din sectorul public, care sunt tratate ca expuneri față de instituții în temeiul subsecțiunii 1 și

(c)

expuneri față de băncile multilaterale de dezvoltare, cărora nu le este atribuită o ponderare a riscului de 0 % în temeiul subsecțiunii 1.

(4)   Pentru a fi încadrate în categoria expunerilor față de clienții de retail, menționată la alineatul (1) litera (d), expunerile îndeplinesc următoarele criterii:

(a)

să fie înregistrate față de una sau mai multe persoane fizice sau față de o entitate mică sau mijlocie, cu condiția ca, în acest din urmă caz, suma totală datorată instituției de credit și întreprinderii-mamă și filialelor sale, incluzând orice expunere scadentă, de către clientul debitor sau de grupul de clienți aflați în legătură, excluzând creanțele sau creanțele eventuale garantate cu proprietăți imobiliare, să nu depășească 1 milion EUR, potrivit informațiilor deținute de instituția de credit, care trebuie să fi luat măsurile necesare pentru a confirma situația respectivă;

(b)

să fie tratate de instituția de credit în cadrul procesului de gestionare a riscurilor într-o manieră similară, consecventă în timp;

(c)

să nu fie administrate doar în mod individual ca expuneri din categoria expunerilor față de întreprinderi și

(d)

fiecare să reprezinte o expunere dintr-un număr semnificativ de expuneri care sunt administrate în mod similar.

Valoarea actuală a plăților minime în temeiul contractelor de locație cu clienții de retail poate fi încadrată în categoria de expuneri față de clienții de retail.

(5)   Următoarele expuneri se tratează ca expuneri pe acțiuni:

(a)

expuneri care nu sunt pe titluri de creanță și care evidențiază un drept rezidual subordonat asupra activelor sau venitului emitentului și

(b)

expunerile pe titluri de creanță, dar a căror semnificație economică este similară cu cea a expunerilor menționate la litera (a).

(6)   În cadrul clasei expunerilor față de întreprinderi, instituțiile de credit identifică în mod distinct ca expuneri provenind din împrumuturi specializate expunerile care prezintă următoarele caracteristici:

(a)

expunerea este înregistrată față de o entitate creată în mod special pentru a finanța și/sau administra active corporale;

(b)

dispozițiile contractuale conferă creditorului un grad substanțial de control asupra activelor și veniturilor pe care le generează și

(c)

sursa principală de rambursare a creditului este reprezentată de venitul generat de activele finanțate și nu de capacitatea independentă de rambursare a întreprinderi comerciale în ansamblul său.

(7)   Orice obligație de credit care nu poate fi încadrată în nici una din clasele de expuneri menționate la alineatul (1) literele (a), (b) și (d)-(f) este încadrată în categoria de expuneri menționată la litera (c) de la alineatul menționat anterior.

(8)   Categoria de expuneri menționată la alineatul (1) litera (g) include valoarea reziduală a bunurilor imobiliare închiriate, în cazul în care valoarea respectivă nu este inclusă în expunerile din operațiuni de închiriere, astfel cum sunt definite de anexa VII partea 3 punctul 4

(9)   Metodologia utilizată de instituția de credit în vederea încadrării expunerilor în diferitele clase de expuneri este adecvată și consecventă pe parcursul timpului.

Articolul 87

(1)   Valorile expunerilor ponderate la riscul de credit pentru expunerile incluse într-una din clasele de expuneri menționate la articolul 86 alineatul (1) literele (a)-(e) sau (g) se calculează, în cazul în care nu au fost deduse din fondurile proprii, în conformitate cu anexa VII partea 1 punctele 1-27.

(2)   Valorile expunerilor ponderate la riscul de diluare, în cazul creanțelor achiziționate, se calculează în conformitate cu anexa VII partea 1 punctul 28. În cazul în care o instituție de credit dispune, pentru creanțele achiziționate, un drept de regres directîmpotriva vânzătorului creanțelor respective în ceea ce privește riscul de nerambursare și riscul de diluare, nu este necesară aplicarea dispozițiilor articolelor 87 și 88 cu privire la creanțele respective. Ca alternativă, expunerea poate fi tratată ca o expunere însoțită de o garanție.

(3)   Valorile expunerilor ponderate la riscul de credit și la riscul de diluare se calculează pe baza parametrilor relevanți aferenți expunerilor în cauză. Parametrii în cauză sunt probabilitatea de neplată (PD), pierderile datorate nerambursării (LGD), scadența (M) și valoarea expunerii. Probabilitatea de neplată și pierderile datorate nerambursării pot fi considerate individual sau împreună, în conformitate cu anexa VII partea 2.

(4)   Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (3) și cu aprobarea autorităților competente, valorile expunerilor ponderate la riscul de credit, în cazul tuturor expunerilor încadrate în categoria de expuneri menționată la articolul 86 alineatul (1) litera (e), se calculează în conformitate cu anexa VII partea 1 punctele 17-26. Autoritățile competente permit unei instituții de credit să utilizeze abordarea descrisă de anexa VII partea 1 punctele 25 și 26 numai în cazul în care instituția de credit respectivă îndeplinește cerințele minime prevăzute de anexa VII partea 4 punctele 115-123.

(5)   Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (3), valorile expunerilor ponderate la riscul de credit în cazul expunerilor provenind din împrumuturi specializate pot fi calculate în conformitate cu anexa VII partea 1 punctul 6. Autoritățile competente publică recomandări privind modul în care instituțiile de credit ar trebui să atribuie ponderările riscului pentru expunerile provenind din împrumuturi specializate în conformitate cu anexa VII partea 1 punctul 6 și aprobă metodologiile de atribuire întocmite de instituțiile de credit.

(6)   În cazul expunerilor încadrate în clasele de expuneri menționate la articolul 86 alineatul (1) literele (a)-(d), instituțiile de credit furnizează propriile estimări ale probabilităților de neplată în conformitate cu articolul 84 și cu anexa VII partea 4.

(7)   În cazul expunerilor încadrate în clasele de expuneri menționate la articolul 86 alineatul (1) litera (d), instituțiile de credit furnizează propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării și ale factorilor de conversie în conformitate cu articolul 84 și cu anexa VII partea 4.

(8)   În cazul expunerilor încadrate în clasele de expuneri menționate la articolul 86 alineatul (1) literele (a)-(c), instituțiile de credit aplică valorile pierderilor datorate nerambursării stabilite de anexa VII partea 2 punctul 8 și factorii de conversie precizați în anexa VII partea 3 punctul 9 literele (a)-(d).

(9)   Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (8), pentru toate expunerile încadrate în clasele de expuneri menționate la articolul 86 alineatul (1) literele (a)-(c), autoritățile competente pot permite instituțiilor de credit să utilizeze propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării și ale factorilor de conversie, în conformitate cu articolul 84 și cu anexa VII partea 4.

(10)   Valorile expunerilor ponderate la risc care fac obiectul titlurizării și pentru expunerile încadrate în clasele de expuneri menționate la articolul 86 alineatul (1) litera (f) se calculează în conformitate cu subsecțiunea 4.

(11)   În cazul în care expunerile sub forma organismelor de plasament colectiv (OPC) îndeplinesc condițiile prevăzute de anexa VI partea 1 punctele 77 și 78, iar instituția de credit este informată cu privire la toate expunerile suport ale organismului de plasament colectiv, instituția în cauză ține seama de expunerile suport respective în vederea calculării valorilor expunerilor ponderate la risc și a valorilor pierderilor anticipate, în conformitate cu metodele prevăzute de prezenta subsecțiune.

În cazul în care instituția de credit nu îndeplinește condițiile pentru utilizarea metodelor prevăzute de prezenta subsecțiune, valorile expunerilor ponderate la risc și valorile pierderilor anticipate se calculează în conformitate cu următoarele metode:

(a)

pentru expunerile încadrate în categoria de expuneri menționată la articolul 86 alineatul (1) litera (e), metoda prevăzută de anexa VII partea 1 punctele 19-21. În cazul în care, în acest sens, instituția de credit nu are capacitatea de a distinge între expunerile sub formă de capital de investiții, expunerile pe acțiuni cotate și expunerile pe alte acțiuni, tratează respectivele expuneri ca expuneri pe alte acțiuni;

(b)

pentru toate celelalte expuneri suport, metoda prevăzută la subsecțiunea 1, cu următoarele modificări:

(i)

expunerile se încadrează în categoria de expuneri adecvată și li se atribuie ponderarea riscului aferentă nivelului de calitate a creditului imediat superior gradului atribuit în mod normal expunerii respective și

(ii)

expunerilor încadrate în ultimele niveluri de calitate a creditului, cărora ar trebui să le fie atribuită o ponderare de risc de 150 %, li se atribuie o ponderare a riscului de 200 %.

(12)   În cazul în care expunerile față de un organism de plasament colectiv nu îndeplinesc condițiile prevăzute de anexa VI partea 1 punctele 77 și 78, sau instituția de credit nu este informată cu privire la toate expunerile suport ale organismului de plasament colectiv în cauză, respectiva instituție ține seama direct de aceste expuneri suport și calculează valorile expunerilor ponderate la risc și valorile pierderilor anticipate în conformitate cu metoda prevăzută de anexa VII partea 1 punctele 19-21. În cazul în care, în acest sens, instituția de credit nu are capacitatea de a distinge între expunerile sub formă de capital de investiții, expunerile pe acțiuni cotate și expunerile pe alte acțiuni, tratează respectivele expuneri ca expuneri pe alte acțiuni. În acest sens, expunerile, altele decât pe acțiuni, se încadrează în una din clasele menționate de anexa VII partea 1 punctul 19 (expuneri sub formă de capital de investiții, expuneri pe acțiuni cotate și expuneri pe alte acțiuni), iar expunerile a căror natură nu este cunoscută se încadrează în clasele de expuneri pe alte acțiuni.

Ca alternativă la aplicarea metodei descrise anterior, instituțiile de credit pot determina ele însele sau pot recurge la o terță parte pentru calcularea și raportarea valorii medii ponderate a expunerii pe baza expunerilor suport ale organismului de plasament colectiv și în conformitate cu următoarele metode, în condițiile în care este asigurată corectitudinea calculului și a raportării:

(a)

pentru expunerile încadrate în categoria de expuneri menționată la articolul 86 alineatul (1) litera (e), metoda prevăzută de anexa VII partea 1 punctele 19-21. În cazul în care, în acest sens, instituția de credit nu are capacitatea de a distinge între expunerile sub formă de capital de investiții, expunerile pe acțiuni cotate și expunerile pe alte acțiuni, tratează respectivele expuneri ca expuneri pe alte acțiuni sau

(b)

pentru toate celelalte expuneri suport, metoda prevăzută la subsecțiunea 1, cu următoarele modificări:

(i)

expunerile se încadrează în categoria de expuneri adecvată și li se atribuie ponderarea riscului aferentă nivelului de calitate a creditului imediat superior gradului atribuit în mod normal expunerii respective și

(ii)

expunerilor încadrate în ultimele niveluri de calitate a creditului, cărora ar trebui să le fie atribuită o ponderare a riscului de 150 %, li se atribuie o ponderare a riscului de 200 %.

Articolul 88

(1)   Pentru expunerile încadrate în clasele de expuneri menționate la articolul 86 alineatul (1) literele (a)-(e), valorile pierderilor anticipate se calculează în conformitate cu metodele stabilite de anexa VII partea 1 punctele 29-35.

(2)   Calculul valorilor pierderilor anticipate efectuat în conformitate cu anexa VII partea 1 punctele 29-35 utilizează în mod sistematic, în cazul probabilității de neplată, a pierderilor datorate nerambursării și a valorii expunerii, valori identice cu cele utilizate pentru calculul valorilor expunerilor ponderate la risc, efectuat în conformitate cu articolul 87. În cazul în care instituțiile de credit utilizează propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării pentru expunerile care nu au fost rambursate, pierderea anticipată („EL”) este considerată cea mai bună estimare a instituției de credit cu privire la pierderea anticipată pentru expunerile în cazul cărora s-a înregistrat o neplată („ELBE”), în conformitate cu anexa VII partea 4 punctul 80.

(3)   Valorile pierderilor anticipate pentru expunerile care fac obiectul titlurizării se calculează în conformitate cu subsecțiunea 4.

(4)   În cazul expunerilor încadrate în categoria de expuneri menționată la articolul 86 alineatul (1) litera (g), valoarea pierderilor anticipate este zero.

(5)   În cazul riscului de diluare al creanțelor achiziționate, valorile pierderilor anticipate se calculează în conformitate cu metodele prevăzute de anexa VII partea 1 punctul 35.

(6)   În cazul expunerilor menționate la articolul 87 alineatele (11) și (12), valorile pierderilor anticipate se calculează în conformitate cu metodele prevăzute de anexa VII partea 1 punctele 29-35.

Articolul 89

(1)   Sub rezerva aprobării de către autoritățile competente, instituțiile de credit autorizate să utilizeze modul de abordare RI pentru calcularea valorilor expunerilor ponderate la risc și a valorilor pierderilor anticipate pentru una sau mai multe clase de expuneri pot aplica dispozițiile subsecțiunii 1 în următoarele cazuri:

(a)

pentru categoria de expuneri menționată la articolul 86 alineatul (1) litera (a), în cazul în care numărul contrapartidelor semnificative este limitat și punerea în aplicare de către instituția de credit a unui sistem de rating pentru contrapartidele respective ar reprezenta un efort nejustificat;

(b)

pentru categoria de expuneri menționată la articolul 86 alineatul (1) litera (b), în cazul în care numărul contrapartidelor semnificative este limitat și punerea în aplicare de către instituția de credit a unui sistem de rating pentru contrapartidele respective ar reprezenta un efort nejustificat;

(c)

pentru expunerile în unități comerciale de mică importanță, precum și pentru clasele de expuneri care nu sunt semnificative din perspectiva dimensiunii și a profilului de risc;

(d)

pentru expunerile față de administrația centrală a statului membru de origine, față de autoritățile sale regionale și locale și față de organele sale administrative, sub rezerva îndeplinirii următoarele condiții:

(i)

din punctul de vedere al riscului, ca urmare a unor dispoziții publice cu caracter specific, nu există diferențe între expunerile față de administrația centrală în cauză și celelalte expuneri menționate și

(ii)

expunerilor față de administrația centrală li se atribuie o ponderare a riscului de 0 % în temeiul subsecțiunii 1;

(e)

pentru expunerile unei instituții de credit față de o contrapartidă care este întreprinderea-sa mamă, filiala sa sau o filială a întreprinderii sale mamă, cu condiția ca respectiva contrapartidă să fie o instituție sau un holding financiar, o instituție financiară, o societate de gestionare a activelor sau o întreprindere de servicii auxiliare, care face obiectul unor cerințe prudențiale adecvate sau o întreprindere legată printr-o relație în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE și pentru expunerile dintre instituțiile de credit care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 80 alineatul (8);

(f)

pentru expunerile pe acțiuni față de entități ale căror obligații de credit se ponderează cu grad de risc 0 %, în temeiul subsecțiunii 1 (inclusiv față de entitățile sponsorizate public în cazul cărora se poate aplica o ponderare a riscului de 0 %);

(g)

pentru expunerile pe acțiuni din cadrul programelor legislative de promovare a anumitor sectoare ale economiei, care acordă instituției de credit subvenții importante pentru investiții și implică o anumită formă de supraveghere guvernamentală, precum și restricții privind investițiile în acțiuni. Această excepție este limitată la un total de 10 % din fondurile proprii inițiale și din fondurile proprii suplimentare;

(h)

pentru expunerile prevăzute de anexa VI partea 1 punctul 40, care îndeplinesc condițiile specificate la respectivul punct sau

(i)

pentru garanțiile de stat și garanțiile asigurate de stat în conformitate cu anexa VIII partea 2 punctul 19.

Dispozițiile prezentului alineat nu împiedică autoritățile competente din alte state membre să permită aplicarea normelor prevăzute la subsecțiunea 1 în cazul expunerilor pe acțiuni pentru care tratamentul în cauză este permis în alte state membre.

(2)   În sensul alineatului (1), clasa expunerilor pe acțiuni ale unei instituții de credit este considerată semnificativă în cazul în care valoarea agregată medie a expunerilor din anul precedent, excluzând expunerile pe acțiuni din cadrul programelor legislative menționate la alineatul (1) litera (g), depășește 10 % din fondurile proprii ale instituției de credit. În cazul în care numărul expunerilor respective pe acțiuni este mai mic de 10 participații individuale, limita este de 5 % din fondurile proprii ale instituției de credit.

Subsecțiunea 3

Diminuarea riscului de credit

Articolul 90

În sensul prezentei subsecțiuni, „instituția de credit finanțatoare” reprezintă instituția de credit care deține expunerea în cauză, fie că expunerea respectivă provine sau nu dintr-un împrumut.

Articolul 91

Instituțiile de credit care aplică abordarea standardizată în conformitate cu articolele 78-83 sau abordarea RI în conformitate cu articolele 84-89, dar care nu utilizează propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării și ale factorilor de conversie în conformitate cu articolele 87 și 88, pot ține seama de diminuarea riscului de credit în conformitate cu prezenta subsecțiune în calcularea valorilor expunerilor ponderate la risc în sensul articolului 75 litera (a) sau, după caz, de valorile pierderilor anticipate pentru calculul menționat la articolul 57 litera (q) și la articolul 63 alineatul (3).

Articolul 92

(1)   Tehnica utilizată de instituția de credit finanțatoare pentru protecția creditului, precum și acțiunile și măsurile adoptate și procedurile și politicile puse în aplicare determină mecanisme de protecție a creditului care să fie eficiente din punct de vedere juridic și aplicabile în toate țările în cauză.

(2)   Instituția de credit finanțatoare ia toate măsurile adecvate pentru a garanta eficacitatea mecanismului de protecție a creditului și pentru a gestiona riscurile aferente.

(3)   În cazul unei protecții finanțate a creditului, pentru a fi considerate eligibile, activele folosite ca garanții trebuie să fie suficient de lichide, iar valoarea lor să rămână suficient de stabilă în timp pentru a oferi un grad adecvat de certitudine în ceea ce privește nivelul de protecție atins, având în vedere metoda utilizată pentru a calcula valorile expunerilor ponderate la risc și gradul de recunoaștere autorizat. Eligibilitatea se limitează la activele menționate de anexa VIII partea 1.

(4)   În cazul protecției finanțate a creditului, instituția de credit finanțatoare are dreptul să lichideze sau să păstreze, în mod oportun, activele care asigură protecția în caz de neplată, insolvabilitate sau faliment al debitorului – sau alt eveniment de credit menționat în documentația tranzacției – și, după caz, al depozitarului garanției. Gradul de corelare între valoarea activelor care asigură protecția și calitatea creditului debitorului nu trebuie să fie excesiv.

(5)   În cazul protecției nefinanțate a creditului, pentru a fi considerată eligibilă, partea care își asumă angajamentul trebuie să fie suficient de fiabilă, iar convenția de protecție să fie eficientă din punct de vedere juridic și aplicabilă în țările în cauză, pentru a oferi un grad adecvat de certitudine în ceea ce privește nivelul de protecție atins, având în vedere metoda utilizată pentru a calcula valorile expunerilor ponderate la risc și gradul de recunoaștere autorizat. Eligibilitatea se limitează la furnizorii de protecție și la tipurile de convenții de protecție prevăzute de anexa VIII partea 1.

(6)   Cerințele minime prevăzute de anexa VIII partea 2 sunt respectate.

Articolul 93

(1)   În cazul în care sunt îndeplinite cerințele prevăzute la articolul 92, calculul valorilor expunerilor ponderate la risc și, după caz, al valorilor pierderilor anticipate, poate fi modificat în conformitate cu anexa VIII părțile 3-6.

(2)   Nici o expunere pentru care s-a obținut o diminuare a riscului de credit nu determină o valoare a expunerii ponderate la risc sau o valoare a pierderii anticipate mai mare decât cea a unei expuneri identice care nu face obiectul unei diminuări a riscului de credit.

(3)   În cazul în care valoarea expunerii ponderate la risc ține deja seama de protecția creditului în conformitate cu articolele 78-83 sau cu articolele 84-89, după caz, calculul protecției creditului nu mai este luat în considerare în temeiul prezentei subsecțiuni.

Subsecțiunea 4

Titlurizarea

Articolul 94

În cazul în care o instituție de credit utilizează abordarea standardizată descrisă la articolele 78-83 pentru a calcula valorile expunerilor ponderate la risc din categoria în care ar fi încadrate expunerile care fac obiectul titlurizării în temeiul articolului 79, instituția respectivă calculează valoarea expunerii ponderate la risc pentru o poziție de titlurizare în conformitate cu anexa IX partea 4 punctele 1-36.

În toate celelalte cazuri, instituția respectivă de credit calculează valoarea expunerii ponderate la risc în conformitate cu anexa IX partea 4 punctele 1-5 și 37-76.

Articolul 95

(1)   În cazul în care un risc semnificativ de credit asociat expunerilor care fac obiectul titlurizării a fost transferat de la instituția de credit inițiatoare, în conformitate cu anexa IX partea 2, respectiva instituție de credit poate:

(a)

în cazul unei titlurizări tradiționale, să excludă expunerile care au fost titlurizate din calculul valorilor expunerilor ponderate la risc și, după caz, al valorilor pierderilor anticipate și

(b)

în cazul unei titlurizări sintetice, să calculeze valorile expunerilor ponderate la risc și, după caz, valorile pierderilor anticipate pentru expunerile titlurizate, în conformitate cu anexa IX partea 2.

(2)   În cazul în care se aplică dispozițiile alineatului (1), instituția de credit inițiatoare calculează valorile expunerilor ponderate la risc menționate de anexa IX pentru eventualele poziții de titlurizare.

În cazul în care instituția de credit inițiatoare nu realizează transferul unui risc semnificativ de credit în conformitate cu dispozițiile alineatului (1), respectiva instituție nu trebuie să calculeze valorile expunerilor ponderate la risc pentru eventualele poziții de titlurizare.

Articolul 96

(1)   Pentru a calcula valoarea expunerii ponderate la risc aferentă unei poziții de titlurizare, valorii expunerii aferente poziției i se atribuie o ponderare de risc în conformitate cu anexa IX, pe baza calității creditului respectivei poziții, care poate fi determinată utilizând evaluarea creditului efectuată de către o agenție internațională de rating sau printr-o altă metodă menționată de anexa IX.

(2)   În cazul în care există o expunere față de diferite tranșe dintr-o operațiune de titlurizare, expunerea față de fiecare tranșă este considerată o poziție individuală din titlurizare. Persoanele care asigură protecția creditului pozițiilor din titlurizare sunt considerate deținători de poziții de titlurizare. Pozițiile de titlurizare includ expunerile față de o operațiune de titlurizare care provin din contracte aferente instrumentelor financiare derivate pe rata dobânzii sau pe valută.

(3)   În cazul în care o poziție de titlurizare face obiectul unei protecții finanțate sau nefinanțate a creditului, ponderarea de risc aplicabilă poate fi modificată în conformitate cu articolele 90-93, coroborate cu anexa IX.

(4)   Sub rezerva dispozițiilor articolului 57 litera (r) și ale articolului 66 alineatul (2), valoarea expunerii ponderate la risc se include în valoarea totală a expunerilor ponderate la risc ale instituției de credit, în sensul articolului 75 litera (a).

Articolul 97

(1)   În vederea determinării ponderării de risc pentru o poziție de titlurizare, în conformitate cu articolul 96, se poate utiliza evaluarea creditului efectuată de o agenție internațională de rating, numai în cazul în care respectiva instituție fost recunoscută ca eligibilă în acest sens de autoritățile competente (denumită în continuare „agenție internațională de rating eligibilă”).

(2)   Autoritățile competente recunosc o agenție internațională de rating ca eligibilă în sensul alineatului (1) numai în cazul în care au garanția că instituția respectivă îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 81, ținând seama de criteriile tehnice stabilite de anexa VI partea 2, și că are o experiență relevantă în domeniul titlurizării, fapt ce poate fi probat printr-un grad ridicat de acceptare pe piață.

(3)   În cazul în care o instituție externă de evaluare a creditului a fost recunoscută ca eligibilă de autoritățile competente dintr-un stat membru în sensul alineatului (1), autoritățile competente din alte state membre pot să recunoască ca atare instituția respectivă în același sens, fără a mai pune în aplicare un proces propriu de evaluare.

(4)   Autoritățile competente publică o prezentare a procesului de recunoaștere și o listă cu agențiile internaționale de rating eligibile.

(5)   Evaluarea creditului de o agenție internațională de rating eligibilă poate fi utilizată în sensul alineatului (1) numai în cazul în care respectă principiile de credibilitate și transparență stabilite de anexa IX partea 3.

Articolul 98

(1)   În vederea aplicării ponderărilor de risc pozițiilor din titlurizare, autoritățile competente stabilesc nivelurile de calitate a creditului, stabilite de anexa IX, la care ar trebui încadrate evaluările relevante ale creditului de către o agenție internațională de rating eligibilă. Deciziile în cauză sunt obiective și coerente.

(2)   În cazul în care autoritățile competente dintr-un stat membru au luat o decizie în temeiul alineatului (1), autoritățile competente din alte state membre pot recunoaște decizia respectivă, fără a mai pune în aplicare propria lor evaluare.

Articolul 99

Utilizarea evaluărilor creditului realizate de o agenție internațională de rating pentru determinarea valorilor expunerilor ponderate la risc ale unei instituții de credit în temeiul articolului 96 este consecventă și în conformitate cu anexa IX partea 3. Evaluările creditului nu pot fi utilizate în mod selectiv.

Articolul 100

(1)   În cazul titlurizării unor expuneri care pot fi reînnoite și care fac obiectul unei clauze de rambursare anticipată, instituția de credit inițiatoare calculează, în conformitate cu anexa IX, o valoare suplimentară a expunerii ponderate la risc, în ceea ce privește riscul de creștere a nivelurilor riscului de credit, ca urmare a punerii în aplicare a clauzei de rambursare anticipată.

(2)   În acest sens, o expunere care poate fi reînnoită reprezintă o expunere în cazul căreia soldurile exigibile ale clienților pot fluctua în funcție de deciziile acestor clienți de a împrumuta și de a rambursa, până la o limită convenită, iar o clauză de rambursare anticipată reprezintă o clauză contractuală care impune ca, la producerea unor evenimente bine definite, pozițiile investitorilor să fie răscumpărate înainte de scadența convenită inițial pentru valorile mobiliare emise.

Articolul 101

(1)   O instituție de credit inițiatoare care, în ceea ce privește o operațiune de titlurizare, a utilizat dispozițiile articolului 95 la calculul valorilor expunerilor ponderate la risc, sau o instituție de credit sponsor sprijină o operațiune de titlurizare peste obligațiile lor contractuale, în vederea reducerii pierderilor potențiale sau efective față de investitori.

(2)   În situația în care o instituție de credit inițiatoare sau o instituție de credit sponsor nu respectă dispozițiile alineatului (1) în ceea ce privește o operațiune de titlurizare, autoritatea competentă solicită instituției de credit, cel puțin, să dețină capital pentru acoperirea tuturor expunerilor care fac obiectul titlurizării, ca și cum expunerile nu ar fi fost titlurizate. Instituția de credit face public faptul că a furnizat suport peste obligațiile sale contractuale, precum și impactul acestei susțineri asupra capitalului propriu.

Secțiunea 4

Cerințe minime de fonduri proprii pentru riscul operațional

Articolul 102

(1)   Autoritățile competente solicită instituțiilor de credit să dețină fonduri proprii pentru acoperirea riscului operațional în conformitate cu metodele descrise la articolele 103, 104 și 105.

(2)   Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (4), instituțiile de credit care utilizează metoda descrisă la articolul 104 nu revin la metoda descrisă la articolul 103 decât din motive bine întemeiate și cu aprobarea autorităților competente.

(3)   Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (4), instituțiile de credit care utilizează metoda descrisă la articolul 105 nu revin la metoda descrisă la articolele 103 sau 104 decât din motive bine întemeiate și cu aprobarea autorităților competente.

(4)   Autoritățile competente pot permite instituțiilor de credit să combine metode diferite, în conformitate cu anexa X partea 4.

Articolul 103

În conformitate cu abordarea de bază, cerința de capital pentru acoperirea riscului operațional este egală cu un anumit procent dintr-un indicator relevant, în conformitate cu parametrii stabiliți de anexa X partea 1.

Articolul 104

(1)   În conformitate cu abordarea standardizată, instituțiile de credit își împart activitățile într-un anumit număr de linii de activitate, astfel cum este prevăzut de anexa X partea 2.

(2)   Pentru fiecare linie de activitate, instituțiile de credit determină o cerință de capital pentru acoperirea riscului operațional, care corespunde unui anumit procent dintr-un indicator relevant, în conformitate cu parametrii stabiliți de anexa X partea 2.

(3)   În cazul anumitor linii de activitate, autoritățile competente pot, în anumite condiții, să permită unei instituții de credit să utilizeze un alt indicator relevant pentru determinarea cerinței de capital pentru acoperirea riscului operațional, în conformitate cu anexa X partea 2 punctele 5-11.

(4)   În conformitate cu abordarea standardizată, cerința de capital pentru riscul operațional este egală cu suma cerințelor de capital pentru riscul operațional aferent tuturor liniilor de activitate.

(5)   Parametrii care trebuie utilizați în cazul abordării standardizate sunt stabiliți de anexa X partea 2.

(6)   Pentru a putea utiliza abordarea standardizată, instituțiile de credit trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de anexa X partea 2.

Articolul 105

(1)   Instituțiile de credit pot utiliza abordarea de evaluare avansată bazată pe propriile sisteme de evaluare a riscului operațional, cu condiția ca autoritățile competente să permită în mod expres utilizarea modelelor în cauză pentru determinarea cerinței de capital.

(2)   Instituțiile de credit asigură autoritățile competente că îndeplinesc criteriile de calificare prevăzute de anexa X partea 3.

(3)   În cazul în care abordarea de evaluare avansată trebuie să fie utilizată de o instituție de credit mamă din Uniunea Europeană și de filialele sale, sau de filialele unui holding financiar mamă din Uniunea Europeană, autoritățile competente din diferitele entități juridice cooperează îndeaproape, în conformitate cu dispozițiile articolelor 129-132. Cererea cuprinde elementele stabilite de anexa X partea 3.

(4)   În cazul în care o instituție de credit mamă din Uniunea Europeană și filialele sale sau filialele unui holding financiar mamă din Uniunea Europeană utilizează o abordare de evaluare avansată pe o bază unificată, autoritățile competente pot permite îndeplinirea criteriilor de calificare prevăzute de anexa X partea 3 de către întreprinderea-mamă și filialele sale luate în ansamblu.

Secțiunea 5

Expuneri maxime

Articolul 106

(1)   „Expuneri”, în sensul prezentei secțiuni, reprezintă orice activ sau element extrabilanțier menționat la secțiunea 3 subsecțiunea 1, fără aplicarea ponderărilor sau nivelurilor de risc prevăzute la secțiunea menționată.

Expunerile care decurg din elementele menționate de anexa IV se calculează utilizând una dintre metodele descrise de anexa III. În sensul prezentei secțiuni, se aplică de asemenea anexa III partea 2 punctul 2.

Toate elementele acoperite în totalitate din fonduri proprii pot fi excluse din definiția expunerilor, cu acordul autorităților competente, cu condiția ca fondurile respective să nu fie incluse în fondurile proprii ale instituției de credit în sensul articolului 75 sau în calculul altor indicatori de monitorizare prevăzuți de prezenta directivă și de alte acte comunitare.

(2)   Expunerile nu cuprind următoarele:

(a)

în cazul tranzacțiilor de schimb valutar, expunerile care au loc în mod normal la decontare în timpul celor patruzeci și opt de ore ulterioare plății sau

(b)

în cazul operațiunilor de vânzare sau cumpărare de valori mobiliare, expunerile care au loc în mod normal în cele cinci zile ulterioare plății sau livrării valorilor mobiliare, oricare survine mai întâi.

Articolul 107

În sensul aplicării prezentei secțiuni, termenul „instituție de credit” desemnează:

(a)

o instituție de credit, inclusiv sucursalele sale din țările terțe și

(b)

orice întreprindere privată sau publică, inclusiv sucursalele sale, care corespunde definiției „instituției de credit” și care a fost autorizată într-o țară terță.

Articolul 108

Expunerea unei instituții de credit față de un client sau un grup de clienți aflați în legătură este considerată a fi o expunere maximă în cazul în care valoarea sa este cel puțin egală cu 10 % din fondurile sale proprii.

Articolul 109

Autoritățile competente solicită fiecărei instituții de credit să aplice proceduri administrative și contabile solide și mecanisme adecvate de control intern, pentru a identifica și înregistra toate expunerile maxime și modificările lor ulterioare, în conformitate cu prezenta directivă, precum și pentru a supraveghea aceste expuneri ținând seama de politica fiecărei instituții de credit în materie de risc.

Articolul 110

(1)   Instituția de credit informează autoritățile competente cu privire la fiecare expunere maximă.

Statele membre dispun ca această notificare să se realizeze, la alegere, folosind una din următoarele două metode:

(a)

notificarea tuturor expunerilor maxime cel puțin o dată pe an, împreună cu alte notificări pe parcursul anului cu privire la noi expuneri maxime, precum și la orice creștere a expunerilor maxime de cel puțin 20 % în comparație cu valorile comunicate în rapoartele precedente sau

(b)

notificarea tuturor expunerilor maxime de cel puțin patru ori pe an.

(2)   Cu excepția instituțiilor de credit care se bazează pe articolul 114 pentru recunoașterea garanțiilor în calculul valorii expunerii în sensul articolului 111 alineatele (1), (2) și (3), expunerile exceptate în temeiul articolului 113 alineatul (3) literele (a)-(d), (f)-(h) nu trebuie raportate în conformitate cu prezentul articol alineatul (1), iar frecvența de raportare stabilită la alineatul (1) litera (b) din prezentul articol poate fi redusă la două rapoarte pe an pentru expunerile menționate la articolul 113 alineatul (3) literele (e) și (i) și la articolele 115 și 116.

În cazul în care o instituție de credit invocă prezentul alineat, instituția respectivă ține o evidență a motivelor invocate pe o perioadă de cel puțin un an de la evenimentul generator care a dat naștere la o situație de derogare, astfel încât autoritățile competente să poată stabili dacă solicitarea în cauză este justificată.

(3)   Statele membre pot solicita instituțiilor de credit să își analizeze expunerile față de emitenții de garanții privind posibilele concentrări și, după caz, să ia măsuri sau să comunice autorității competente informațiile relevante.

Articolul 111

(1)   O instituție de credit nu își poate asuma față de un client sau un grup de clienți aflați în legătură riscuri care să depășească 25 % din fondurile proprii ale instituției respective.

(2)   În cazul în care acest client sau grupul de clienți aflați în legătură constituie întreprinderea-mamă sau filiala instituției de credit și/sau una sau mai multe filiale ale acelei întreprinderi-mamă, procentul prevăzut la alineatul (1) se reduce la 20 %. Cu toate acestea, statele membre pot excepta expunerile asumate față de asemenea clienți de la aplicarea limitei de 20 % în cazul în care se prevede supravegherea specifică a acestor riscuri prin alte măsuri sau proceduri. Statele membre informează Comisia și Comitetul bancar european în legătură cu conținutul măsurilor sau procedurilor respective.

(3)   O instituție de credit nu își poate asuma expuneri maxime a căror valoare totală depășește 800 % din fondurile sale proprii.

(4)   Orice instituție de credit respectă permanent limitele prevăzute la alineatele (1), (2) și (3) referitoare la expuneri. În cazul în care, într-o situație excepțională, expunerile depășesc limitele respective, situația este notificată de îndată autorităților competente care, în cazul în care acest lucru se justifică, acordă instituției de credit o perioadă limitată de timp pentru a respecta limitele respective.

Articolul 112

(1)   În sensul articolelor 113-117, termenul „garanție” cuprinde instrumentele derivate de credit luate în considerare în temeiul articolelor 90-93, altele decât titlurile asociate unui credit.

(2)   Sub rezerva dispozițiilor alineatului (3), în cazul în care recunoașterea protecției finanțate sau nefinanțate a creditului poate fi permisă în temeiul articolelor 113-117, această autorizare este condiționată de respectarea criteriilor de eligibilitate și a altor cerințe minime prevăzute la articolele 90-93, în vederea determinării valorilor expunerilor ponderate la risc în conformitate cu articolele 78-83.

(3)   În cazul în care o instituție de credit se bazează pe dispozițiile articolului 114 alineatul (2), recunoașterea protecției finanțate a creditului este condiționată de cerințele relevante prevăzute la articolele 84-89.

Articolul 113

(1)   Statele membre pot impune limite mai stricte decât cele prevăzute la articolul 111.

(2)   Statele membre pot acorda exceptări, totale sau parțiale, de la aplicarea articolului 111 alineatele (1), (2) și (3), pentru expunerile asumate de o instituție de credit față de întreprinderea sa mamă, față de alte filiale ale acestei întreprinderi-mamă sau față de propriile sale filiale, cu condiția ca aceste întreprinderi să fie incluse în supravegherea pe bază consolidată la care este supusă și instituția de credit, în conformitate cu prezenta directivă sau cu normele echivalente în vigoare într-o țară terță.

(3)   Statele membre pot excepta în totalitate sau parțial de la aplicarea articolului 111 următoarele riscuri:

(a)

activele care constituie creanțe asupra administrației centrale sau băncilor centrale și care, negarantate, ar primi o ponderare a riscului de 0 % în temeiul articolelor 78-83;

(b)

activele care constituie creanțe asupra organizațiilor internaționale sau băncilor multilaterale de dezvoltare și care, negarantate, ar primi ponderare a riscului de 0 % în temeiul articolelor 78-83;

(c)

activele care constituie creanțe garantate în mod expres de administrația centrală, băncile centrale, organizațiile internaționale, băncile multilaterale de dezvoltare sau de entitățile din sectorul public, în cazul în care o creanță negarantată asupra entității care furnizează garanția ar primi o ponderare a riscului de 0 % în temeiul articolelor 78-83;

(d)

alte expuneri față de sau garantate de administrația centrală, băncile centrale, organizațiile internaționale, băncile multilaterale de dezvoltare sau entitățile din sectorul public, în cazul în care o creanță negarantată asupra entității căreia îi este atribuită garanția ar primi o ponderare a riscului de 0 % în temeiul articolelor 78-83;

(e)

activele care constituie creanțe și alte expuneri față de administrația centrală sau băncile centrale, care nu sunt menționate la litera (a), denominate și, după caz, finanțate în monedele naționale ale debitorilor;

(f)

activele și alte expuneri garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, printr-o garanție sub forma unor titluri de creanță emise de administrații centrale, bănci centrale, organizații internaționale, bănci multilaterale de dezvoltare, autorități regionale sau locale din statele membre sau entități din sectorul public, în cazul în care titlurile respective reprezintă o creanță asupra emitentului lor, care ar primi o ponderare a riscului de 0 % în temeiul articolelor 78-83;

(g)

activele și alte expuneri garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, printr-o garanție sub forma unui depozit în numerar la instituția de credit finanțatoare sau la o instituție de credit care este întreprinderea-mamă sau o filială a instituției finanțatoare;

(h)

activele și alte expuneri garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, printr-o garanție sub forma unor certificate de depozit emise de instituția de credit finanțatoare sau de o instituție de credit care este întreprinderea-mamă sau o filială a instituției de credit finanțatoare și depuse la oricare dintre aceste întreprinderi;

(i)

activele care constituie creanțe și alte expuneri față de instituții, cu o scadență de cel mult un an și care nu constituie fondurile proprii ale respectivelor instituții;

(j)

activele care constituie creanțe și alte expuneri față de instituțiile care nu sunt instituții de credit, dar care respectă condițiile prevăzute de anexa VI partea 1 punctul 85, cu o scadență de cel mult un an, garantate în conformitate cu același punct;

(k)

efectele de comerț și alte documente similare, cu o scadență de cel mult un an, care poartă semnătura altor instituții de credit;

(l)

obligațiunile garantate care îndeplinesc condițiile prevăzute de anexa VI partea 1 punctele 68-70;

(m)

până la o coordonare ulterioară, participațiile la societățile de asigurare menționate la articolul 122 alineatul (1), de până la 40 % din fondurile proprii ale instituției de credit care achiziționează respectiva participație;

(n)

activele care constituie creanțe asupra instituțiilor de credit regionale sau centrale la care instituția de credit finanțatoare este asociată în cadrul unei rețele, în conformitate cu dispozițiile legale sau statutare, și care sunt responsabile, în temeiul dispozițiilor respective, de operațiunile de compensare în numerar din cadrul acelei rețele;

(o)

expunerile garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, printr-o garanție sub forma altor titluri decât cele menționate la litera (f);

(p)

credite garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, prin ipoteci pe proprietăți imobiliare sau prin participații la societăți imobiliare finlandeze care funcționează în conformitate cu legea finlandeză privind societățile imobiliare din 1991 sau cu legislația echivalentă ulterioară și operațiuni de închiriere în temeiul cărora locatorul deține în continuare integral bunul imobil închiriat atât timp cât locatarul nu și-a exercitat opțiunea de achiziție și, în toate cazurile, până la 50 % din valoarea proprietății imobiliare în cauză;

(q)

următoarele elemente, în cazul în care ar primi o ponderare a riscului de 50 % în temeiul articolelor 78-83, și numai până la 50 % din valoarea proprietății în cauză;

(i)

expunerile garantate cu ipoteci asupra birourilor sau altor sedii comerciale sau prin participații la societățile imobiliare finlandeze care funcționează în conformitate cu legea finlandeză privind societățile imobiliare din 1991 sau cu legislația echivalentă ulterioară, în ceea ce privește birourile și alte sedii comerciale și

(ii)

expunerile asociate operațiunilor de închiriere de proprietăți imobiliare, privind birourile sau alte sedii comerciale;

în sensul punctului (ii), până la 31 decembrie 2011, autoritățile competente din fiecare stat membru pot permite instituțiilor de credit să ia în considerare valoarea integrală a proprietății în cauză. La sfârșitul acestei perioade, acest tratament va fi reexaminat. Statele membre informează Comisia cu privire la utilizarea acestui tratament preferențial;

(r)

50 % din elementele extrabilanțiere care prezintă un grad de risc mediu/scăzut menționate de anexa II;

(s)

cu acordul autorităților competente, garanțiile, altele decât garanțiile pentru credite care au o bază legală sau statutară și sunt acordate membrilor prin fondurile de garantare mutuală care au statut de instituții de credit, sub rezerva unei ponderări de 20 % din valoarea acestora și

(t)

elementele extrabilanțiere care prezintă un grad de risc scăzut menționate de anexa II, în măsura în care există un acord încheiat cu un client sau un grup de clienți aflați în legătură, în sensul căruia riscul nu poate fi suportat decât în cazul în care se constată că nu determină depășirea limitelor impuse la articolul 111 alineatele (1)-(3).

Fondurile primite în temeiul unui titlu asociat unui credit emis de instituția de credit și creditele și depozitele unei contrapartide în raport cu o instituție de credit și care fac obiectul unui acord de compensare privind elementele bilanțiere, recunoscut în conformitate cu articolele 90-93, se încadrează la litera (g).

În sensul literei (o), valorile mobiliare utilizate ca garanții se evaluează la prețul pieței, au o valoare superioară expunerilor garantate și sunt fie cotate la o bursă, fie efectiv negociabile și cotate în mod regulat pe o piață care funcționează prin intermediul unor operatori profesioniști recunoscuți și care asigură, în conformitate cu cerințele autorităților competente din statul membru de origine al instituției de credit, posibilitatea de a determina un preț obiectiv care să permită verificarea în orice moment a valorii în exces a valorilor mobiliare respective. Valoarea în exces necesară este de 100 %. Cu toate acestea, valoarea în exces este de 150 % în cazul acțiunilor și de 50 % în cazul titlurilor de creanță emise de instituții, de autoritățile regionale sau locale ale statelor membre, altele decât cele menționate la litera (f), iar în cazul titlurilor de creanță emise de băncile multilaterale de dezvoltare, altele decât cele cărora li se aplică o ponderare a riscului de 0 % în temeiul articolelor 78-83. În cazul asimetriei între scadența expunerii și scadența protecției creditului, garanția nu este recunoscută. Valorile mobiliare utilizate ca garanții nu pot constitui fonduri proprii ale instituțiilor de credit.

În sensul literei (p), valoarea proprietății imobiliare se calculează, în conformitate cu cerințele autorităților competente, pe baza unor criterii stricte de evaluare stabilite prin acte cu putere de lege și acte administrative. Evaluarea se efectuează cel puțin o dată pe an. În sensul literei (p), proprietatea imobiliară reprezintă un imobil care va fi ocupat sau închiriat de către locator.

Statele membre informează Comisia cu privire la orice derogare acordată în temeiul literei (s), pentru a se asigura că aceasta nu determină o denaturare a concurenței.

Articolul 114

(1)   Sub rezerva alineatului (3), pentru a calcula valoarea expunerii în sensul articolului 111 alineatele (1)-(3), statele membre pot permite, ca alternativă la exceptările parțiale sau totale prevăzute la articolul 113 alineatul (3) literele (f), (g), (h) și (o), ca instituțiile de credit care aplică metoda generală bazată pe garanții financiare în conformitate cu articolele 90-93 să utilizeze o valoare inferioară valorii expunerii, dar care să nu fie mai mică decât suma totală a valorilor pe deplin ajustate ale expunerilor față de client sau de grupul de clienți aflați în legătură.

În acest sens, „valoarea pe deplin ajustată a expunerii” reprezintă valoarea calculată în temeiul articolelor 90-93, luând în considerare diminuarea riscului de credit, ajustările de volatiliate și orice asimetrie a scadențelor (E*).

În cazul în care prezentul alineat se aplică unei instituții de credit, articolul 113 alineatul (3) literele (f), (g), (h) și (o) nu se aplică instituției de credit în cauză.

(2)   Sub rezerva alineatului (3), unei instituții de credit care are dreptul să utilizeze propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării și factori de conversie proprii pentru o anumită clasă de expuneri, în conformitate cu articolele 84-89, i se poate permite, în cazul în care autoritățile competente consideră că respectiva instituție este în măsură să estimeze efectele garanțiilor financiare asupra expunerilor sale separat de alte aspecte aferente pierderilor datorate nerambursării, să ia în considerare efectele respective în calcularea valorii expunerilor în sensul articolului 111 alineatele (1)-(3).

Autoritățile competente trebuie să fie mulțumite de calitatea estimărilor realizate de instituția de credit în vederea reducerii valorii expunerii în sensul respectării cerințelor prevăzute la articolul 111.

În cazul în care o instituție de credit are dreptul să utilizeze propriile estimări ale efectelor garanțiilor financiare, instituția în cauză procedează astfel în conformitate cu metoda adoptată pentru determinarea cerințelor de capital.

Instituțiilor de credit care au dreptul să utilizeze propriile estimări ale pierderilor datorate nerambursării și factori de conversie proprii pentru o anumită clasă de expuneri în conformitate cu articolele 84-89 și care nu determină valoarea expunerilor lor prin metoda menționată la primul paragraf li se poate permite să utilizeze metoda menționată la alineatul (1) sau exceptarea prevăzută la articolul 113 alineatul (3) litera (o) pentru calcularea valorii expunerilor. Orice instituție de credit utilizează numai una dintre aceste două metode.

(3)   O instituție de credit care are dreptul să utilizeze metodele descrise la alineatele (1) și (2) pentru a determina valoarea expunerilor în sensul articolului 111 alineatele (1)-(3), pune periodic în aplicare simulări de situații de criză privind concentrările riscului de credit, inclusiv în ceea ce privește valoarea realizabilă a oricărei garanții luate.

Aceste simulări de criză periodice abordează riscurile provenite din eventualele modificări ale condițiilor de piață, care ar putea avea un impact negativ asupra caracterului adecvat al fondurilor proprii ale instituției de credit, precum și riscurile provenite din realizarea garanțiilor în situațiile de criză.

Instituția de credit asigură autoritățile competente că simulările de criză pe care le pune în aplicare sunt adecvate pentru evaluarea riscurilor respective.

În cazul în care o astfel de simulare de criză indică o valoare realizabilă a garanției luate mai mică decât valoarea care ar putea fi acceptată în temeiul alineatelor (1) și (2), după caz, valoarea garanției care poate fi luată în considerare pentru determinarea valorii expunerilor în sensul articolului 111 alineatele (1)-(3) se reduce în consecință.

Instituțiile de credit în cauză includ următoarele elemente în strategiile lor de gestionare a riscului de concentrare:

(a)

politici și proceduri de abordare a riscurilor provenite din asimetria dintre scadența expunerilor și scadența oricărei protecții a creditului aferente expunerilor respective;

(b)

politici și proceduri care trebuie aplicate în cazul în care o simulare de criză indică o valoare realizabilă a garanției mai mică decât valoarea acceptată în temeiul alineatelor (1) și (2) și

(c)

politici și proceduri privind riscul de concentrare ca urmare a punerii în aplicare a tehnicilor de diminuare a riscului de credit, în special riscurile indirecte de credit, de exemplu față de un emitent unic de valori mobiliare luate ca garanții.

(4)   În cazul în care efectele garanțiilor sunt luate în considerare în temeiul alineatelor (1) sau (2), statele membre pot trata orice parte garantată a expunerii ca o expunere față de garant și nu față de client.

Articolul 115

(1)   În sensul articolului 111 alineatele (1)-(3), statele membre pot aplica o ponderare a riscului de 20 % activelor care constituie creanțe asupra autorităților regionale și locale ale statelor membre, în cazul în care aceste creanțe ar primi o ponderare a riscului de 20 % în temeiul articolelor 78-83, precum și altor expuneri față de autoritățile respective sau garantate de acestea, în cazul în care creanțele asupra acestor autorități primesc o ponderare a riscului de 20 % în temeiul articolelor 78-83. Cu toate acestea, statele membre pot reduce rata la 0 % pentru activele care constituie creanțe asupra autorităților regionale și locale ale statelor membre, în cazul în care aceste creanțe ar primi o ponderare a riscului de 0 % în temeiul articolelor 78-83, precum și pentru alte expuneri față de autoritățile respective sau garantate de acestea, în cazul în care creanțele asupra acestor autorități primesc o ponderare a riscului de 0 % în temeiul articolelor 78-83.

(2)   În sensul articolului 111 alineatele (1)-(3), statele membre pot aplica o ponderare a riscului de 20 % elementelor de activ care constituie creanțe, precum și altor expuneri față de instituții, cu o scadență mai mare de un an, dar mai mică de trei ani, și o ponderare a riscului de 50 % elementelor de activ care constituie creanțe asupra instituțiilor, cu o durată mai mare de trei ani, cu condiția ca respectivele creanțe să fie reprezentate prin titluri de creanță emise de o instituție și ca aceste titluri de creanță să fie, în opinia autorităților competente, efectiv negociabile pe o piață constituită din operatori profesioniști și să fie cotate zilnic pe această piață, sau a căror emisiune a fost autorizată de autoritățile competente din statul membru de origine al instituției emitente. Elementele în cauză nu pot constitui fonduri proprii în nici un caz.

Articolul 116

Prin derogare de la articolul 113 alineatul (3) litera (i) și de la articolul 115 alineatul (2), statele membre pot aplica o ponderare a riscului de 20 % elementelor de activ care constituie creanțe și altor expuneri față de instituții, indiferent de scadență.

Articolul 117

(1)   În cazul în care o expunere față de un client este garantată de o terță parte sau printr-o garanție sub forma unor titluri emise de o terță parte în condițiile prevăzute la articolul 113 alineatul (3) litera (o), statele membre:

(a)

pot considera că expunerea este față de garant și nu față de client sau

(b)

pot considera că expunerea este față de o terță parte și nu față de client, în cazul în care expunerea definită la articolul 113 alineatul (3) litera (o) este garantată printr-o garanție în condițiile prevăzute la articolul în cauză.

(2)   Atunci când statele membre aplică tratamentul prevăzut la alineatul (1) litera (a):

(a)

în cazul în care garanția este denominată într-o altă monedă decât moneda în care este denominată expunerea, valoarea expunerii considerată ca fiind garantată se calculează în conformitate cu dispozițiile anexei VIII privind tratamentul asimetriei monetare în caz de protecție nefinanțată a creditului;

(b)

o asimetrie între scadența expunerii și scadența protecției este tratată în conformitate cu dispozițiile anexei VIII privind tratamentul asimetriei scadențelor și

(c)

o protecție parțială poate fi luată în considerare în conformitate cu tratamentul prevăzut de anexa VIII.

Articolul 118

În cazul în care cerințele prevăzute de prezenta secțiune nu se aplică unei instituții de credit, pe bază individuală sau subconsolidată, în temeiul articolului 69 alineatul (1), sau dispozițiile articolului 70 se aplică unor instituții de credit mamă dintr-un stat membru, trebuie luate măsuri pentru a garanta o repartizare adecvată a riscurilor în cadrul grupului.

Articolul 119

Comisia transmite Parlamentului European și Consiliului, până la 31 decembrie 2007, un raport cu privire la aplicarea prezentei secțiuni, însoțit de orice propuneri adecvate.

Secțiunea 6

Participații calificate din afara domeniului financiar

Articolul 120

(1)   O instituție de credit nu poate deține o participație calificată al cărei cuantum depășește 15 % din fondurile sale proprii într-o întreprindere care nu este nici instituție de credit, nici instituție financiară și nici întreprindere ale cărei activități sunt o extensie directă a activității bancare sau privesc serviciile auxiliare domeniului bancar, precum leasing, factoring, administrarea fondurilor comune de plasament, administrarea serviciilor informatice sau oricare altă activitate similară.

(2)   Valoarea totală a participațiilor calificate ale unei instituții de credit în alte întreprinderi decât instituții de credit, instituții financiare sau întreprinderi ale căror activități sunt o extensie directă a activității bancare sau privesc serviciile auxiliare domeniului bancar, precum leasing, factoring, administrarea fondurilor comune de plasament, administrarea serviciilor informatice sau oricare altă activitate similară nu poate depăși 60 % din fondurile proprii ale instituției de credit respective.

(3)   Limitele stabilite la alineatele (1) și (2) pot fi depășite numai în cazuri excepționale. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, autoritățile competente solicită fie ca instituția de credit să-și majoreze fondurile proprii, fie să adopte alte măsuri echivalente.

Articolul 121

Acțiunile deținute temporar în timpul unei operațiuni de asistență financiară sau de salvare sau pe durata normală a unei subscrieri de titluri, ori în numele propriu al unei instituții, dar în contul unor terți, nu se includ în participațiile calificate în sensul determinării limitelor stabilite la articolul 120 alineatele (1) și (2). Acțiunile care nu sunt active fixe financiare în sensul articolului 35 alineatul (2) din Directiva 86/635/CEE nu se includ în calcul.

Articolul 122

(1)   Statele membre pot să nu aplice limitele stabilite la articolul 120 alineatele (1) și (2) în cazul participațiilor deținute la întreprinderile de asigurare în sensul Directivelor 73/239/CEE și 2002/83/CE sau la întreprinderile de reasigurare în sensul Directivei 98/78/CE.

(2)   Statele membre pot prevedea ca autoritățile competente să nu aplice limitele stabilite la articolul 120 alineatele (1) și (2), în cazul în care prevăd că excedentele de participație calificată în raport cu limitele menționate sunt acoperite 100 % prin fonduri proprii și că aceste fonduri nu se includ în calculul solicitat în temeiul articolului 75. În cazul în care ambele limite stabilite la articolul 120 alineatele (1) și (2) sunt depășite, valoarea care trebuie acoperită prin fonduri proprii este valoarea excedentară mai ridicată.

CAPITOLUL 3

Procesul de evaluare a instituțiilor de credit

Articolul 123

Instituțiile de credit dispun de strategii și proceduri solide, eficiente și complete pentru a evalua și menține în permanență valorile, tipurile și repartizarea capitalului intern pe care le consideră adecvate pentru a acoperi natura și nivelul riscurilor la care sunt expuse sau ar putea fi expuse.

Aceste strategii și proceduri fac obiectul unui control intern periodic pentru a garanta că rămân complete și adaptate naturii, scalei și complexității activităților instituției de credit în cauză.

CAPITOLUL 4

Supravegherea și informațiile care trebuie făcute publice de către autoritățile competente

Secțiunea 1

Supravegherea

Articolul 124

(1)   Pe baza criteriilor tehnice stabilite de anexa XI, autoritățile competente analizează dispozițiile, strategiile, procedurile și mecanismele puse în aplicare de instituțiile de credit pentru a se conforma prezentei directive și evaluează riscurile la care acestea sunt expuse sau ar putea fi expuse.

(2)   Sfera de aplicare a analizei și a evaluării menționate la alineatul (1) este în conformitate cu prezenta directivă.

(3)   Pe baza analizei și a evaluării menționate la alineatul (1), autoritățile competente stabilesc dacă dispozițiile, strategiile, procedurile și mecanismele puse în aplicare de instituțiile de credit și fondurile proprii deținute asigură o gestionare și o acoperire adecvată a riscurilor lor.

(4)   Autoritățile competente stabilesc frecvența și intensitatea analizei și evaluării menționate la alineatul (1), ținând seama de dimensiunea, importanța sistemică, natura, scala și complexitatea activităților exercitate de instituția de credit în cauză și de principiul proporționalității. Actualizarea analizei și evaluării se face cel puțin o dată pe an.

(5)   Analiza și evaluarea efectuate de către autoritățile competente includ expunerea instituțiilor de credit la riscul de rată a dobânzii inerent activităților lor necomerciale. Se impun măsuri în cazul instituțiilor a căror valoare economică scade cu mai mult de 20 % din fondurile lor proprii, ca urmare a unei modificări bruște și neașteptate a ratelor dobânzii, a căror valoare este stabilită de autoritățile competente și nu diferă de la o instituție de credit la alta.

Articolul 125

(1)   În cazul în care o întreprindere-mamă este o instituție de credit mamă într-un stat membru sau o instituție de credit mamă din Uniunea Europeană, supravegherea pe bază consolidată se exercită de autoritățile competente care au autorizat instituția de credit respectivă în temeiul articolului 6.

(2)   În cazul în care instituția de credit are ca întreprindere-mamă un holding financiar mamă din Uniunea Europeană, supravegherea pe bază consolidată se exercită de autoritățile competente care au autorizat instituția de credit respectivă în temeiul articolului 6.

Articolul 126

(1)   În cazul în care instituțiile de credit autorizate în două sau mai multe state membre au ca întreprindere-mamă același holding financiar mamă dintr-un stat membru sau același holding financiar mamă din Uniunea Europeană, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autoritățile competente pentru instituția de credit autorizată în statul membru în care holdingul financiar a fost constituit.

În cazul în care întreprinderile-mamă ale instituțiilor de credit autorizate în două sau mai multe state membre cuprind mai multe holdinguri financiare având sediul social în state membre diferite, iar în fiecare dintre aceste state există o instituție de credit, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autoritățile competente pentru instituția de credit cu cel mai mare total al bilanțului.

(2)   În cazul în care mai multe instituții de credit autorizate în Comunitate au ca întreprindere-mamă același holding financiar și nici una dintre aceste instituții de credit nu a fost autorizată în statul membru în care a fost constituit holdingul financiar, supravegherea pe bază consolidată se exercită de autoritățile competente care au autorizat instituția de credit cu cel mai mare total al bilanțului și care este considerată, în sensul prezentei directive, ca fiind instituția de credit controlată de holdingul financiar mamă din Uniunea Europeană.

(3)   În situații particulare, autoritățile competente pot, de comun acord, să nu respecte criteriile menționate la alineatele (1) și (2) în cazul în care aplicarea lor ar fi inadecvată, având în vedere instituțiile de credit și importanța relativă a activităților lor din diferite țări, precum și să desemneze o altă autoritate competentă pentru a exercita supravegherea pe bază consolidată. În astfel de cazuri, înainte de luarea deciziei, autoritățile competente oferă instituției de credit mamă din Uniunea Europeană, holdingului financiar din Uniunea Europeană sau instituției de credit cu cel mai mare total al bilanțului, după caz, ocazia de a-și exprima opinia cu privire la respectiva decizie.

(4)   Autoritățile competente adresează o notificare Comisiei cu privire la orice acord care intră sub incidența alineatului (3).

Articolul 127

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare, după caz, pentru a include holdingurile financiare în supravegherea pe bază consolidată. Fără a aduce atingere articolului 135, consolidarea situației financiare a holdingului financiar nu implică în nici un fel obligația autorităților competente de a exercita o funcție de control asupra holdingului financiar la nivel individual.

(2)   În cazul în care autoritățile competente dintr-un stat membru nu includ o instituție de credit filială în supravegherea pe bază consolidată în temeiul unuia dintre cazurile prevăzute la articolul 73 alineatul (1) literele (b) și (c), autoritățile competente din statul membru în care este situată instituția de credit filială pot solicita întreprinderii-mamă informații de natură să faciliteze supravegherea instituției de credit respective.

(3)   Statele membre prevăd ca autoritățile lor competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată să poată solicita filialelor unei instituții de credit sau ale unui holding financiar care nu sunt incluse în sfera de supraveghere pe bază consolidată informațiile menționate la articolul 137. În acest caz, se aplică procedurile de transmitere și verificare a informațiilor prevăzute la articolul menționat anterior.

Articolul 128

În cazul în care în statele membre există mai multe autorități competente pentru supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a instituțiilor financiare, statele membre iau măsurile necesare pentru a organiza coordonarea între aceste autorități.

Articolul 129

(1)   Pe lângă obligațiile care îi revin în conformitate cu dispozițiile prezentei directive, autoritatea competentă responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată a instituțiilor de credit mamă din Uniunea Europeană și a instituțiilor de credit controlate de holdinguri financiare din Uniunea Europeană are următoarele responsabilități:

(a)

să coordoneze colectarea și difuzarea de informații relevante sau esențiale în situațiile obișnuite și în cele de urgență și

(b)

să planifice și să coordoneze activitățile de supraveghere din situațiile obișnuite și din cele de urgență, inclusiv activitățile menționate la articolul 124, în cooperare cu autoritățile competente implicate.

(2)   În cazul în care se solicită o autorizație menționată la articolul 84 alineatul (1), la articolul 87 alineatul (9), la articolul 105 sau de anexa III partea 6 de către o instituție de credit mamă din Uniunea Europeană și filialele sale, sau în comun de către filialele unui holding financiar mamă din Uniunea Europeană, autoritățile competente conlucrează pe deplin pentru a decide dacă trebuie sau nu acordată autorizația solicitată și, după caz, pentru a stabili condițiile acordării unei astfel de autorizații.

O cerere care intră sub incidența primului paragraf este transmisă numai autorității competente menționate la alineatul (1).

Autoritățile competente depun toate eforturile pentru a ajunge la o decizie comună cu privire la cererea respectivă în termen de șase luni. Decizia comună este prezentată într-un document care cuprinde decizia temeinic motivată pe care autoritatea competentă menționată la alineatul (1) o comunică solicitantului.

Perioada menționată la paragraful al treilea începe la data primirii cererii complete de către autoritatea competentă menționată la alineatul (1). Autoritatea competentă respectivă transmite de îndată cererea completă către celelalte autorități competente.

În lipsa unei decizii comune din partea autorităților competente în termen de șase luni, autoritatea competentă menționată la alineatul (1) se pronunță ea însăși cu privire la cererea respectivă. Decizia este prezentată într-un document care cuprinde decizia temeinic motivată și ține seama de avizele și rezervele celorlalte autorități competente, exprimate în termenul de șase luni. Autoritatea competentă menționată la alineatul (1) comunică decizia solicitantului și celorlalte autorități competente.

Deciziile menționate la paragrafele al treilea și al cincilea sunt considerate hotărâtoare și se aplică de autoritățile competente în statele membre în cauză.

Articolul 130

(1)   În cazul în care, în cadrul unui grup bancar, survine o situație de urgență care ar putea pune în pericol stabilitatea sistemului financiar din oricare din statele membre în care au fost autorizate entități ale unui grup, autoritatea competentă responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată avertizează cât mai curând posibil, sub rezerva capitolului 1 secțiunea 2, autoritățile menționate la articolul 49 litera (a) și la articolul 50. Această obligație se aplică în cazul tuturor autorităților competente identificate în conformitate cu articolele 125 și 126 în legătură cu un anumit grup, precum și în cazul autorității competente identificate în conformitate cu articolul 129 alineatul (1). După caz, autoritatea competentă utilizează căile de comunicare definite existente.

(2)   În cazul în care o autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată are nevoie de informații deja transmise unei alte autorități competente, respectiva autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată contactează, după caz, această autoritate pentru a evita duplicarea raportărilor către diferitele autorități care iau parte la supraveghere.

Articolul 131

Pentru a promova și institui o supraveghere eficientă, autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată și celelalte autorități competente încheie acorduri scrise de coordonare și cooperare.

În temeiul acestor acorduri, autorității competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată i se pot încredința atribuții suplimentare și proceduri de luare a deciziilor și de cooperare cu alte autorități competente.

Autoritățile competente responsabile cu autorizarea filialei unei întreprinderi-mamă care este o instituție de credit își pot delega responsabilitatea de supraveghere, prin acord bilateral, autorităților competente care au autorizat și care supraveghează întreprinderea-mamă, astfel încât acestea să-și asume responsabilitatea de supraveghere a filialei în conformitate cu prezenta directivă. Comisia este informată cu privire la existența și conținutul unor astfel de acorduri. Comisia transmite astfel de informații autorităților competente din alte state membre și Comitetului bancar european.

Articolul 132

(1)   Autoritățile competente cooperează îndeaproape. Autoritățile competente își comunică reciproc orice informație esențială sau relevantă pentru exercitarea atribuțiilor de supraveghere ale altor autorități competente în conformitate cu prezenta directivă. În acest sens, autoritățile competente transmit, la cerere, orice informație relevantă și, din proprie inițiativă, orice informație esențială.

Informațiile menționate la primul paragraf sunt considerate esențiale în cazul în care pot avea un impact important asupra evaluării solidității financiare a unei instituții de credit sau a unei înstituții financiare dintr-un alt stat membru.

În special, autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată a instituțiilor de credit mamă din Uniunea Europeană și a instituțiilor de credit controlate de holdinguri financiare din Uniunea Europeană transmit autorităților competente din alte state membre, responsabile cu supravegherea filialelor acestor instituții mamă, toate informațiile relevante. Pentru stabilirea sferei informațiilor relevante, se ține seama de importanța filialelor respective în cadrul sistemului financiar al statelor membre în cauză.

Informațiile esențiale menționate la primul paragraf includ în special următoarele elemente:

(a)

identificarea structurii de grup a tuturor instituțiilor de credit importante dintr-un grup, precum și a autorităților competente pentru respectivele instituții de credit;

(b)

procedurile de colectare de informații de la instituțiile de credit dintr-un grup și verificarea informațiilor;

(c)

evoluțiile negative înregistrate de instituțiile de credit sau de alte entități dintr-un grup, care ar putea afecta grav instituțiile de credit și

(d)

sancțiunile majore și măsurile excepționale luate de autoritățile competente în conformitate cu prezenta directivă, inclusiv impunerea unei cerințe suplimentare de capital în temeiul articolului 136 și a unei limite la utilizarea abordării avansate de evaluare pentru determinarea cerințelor de fonduri proprii în temeiul articolului 105.

(2)   Autoritățile competente responsabile cu supravegherea instituțiilor de credit controlate de o instituție de credit mamă din Uniunea Europeană contactează, după caz, autoritatea competentă menționată la articolul 129 alineatul (1), în cazul în care au nevoie de informații cu privire la punerea în aplicare a abordărilor și metodelor prevăzute de prezenta directivă, de care respectiva autoritate competentă poate dispune deja.

(3)   Înainte de a lua o decizie cu privire la următoarele elemente, autoritățile competente în cauză se consultă între ele, în cazul în care decizia prezintă importanță pentru atribuțiile de supraveghere ale altor autorități competente:

(a)

modificările structurii acționariatului, de organizare sau de gestionare a instituțiilor de credit dintr-un grup, care necesită aprobarea sau autorizarea din partea autorităților competente și

(b)

sancțiunile majore și măsurile excepționale luate de autoritățile competente, inclusiv impunerea unei cerințe suplimentare de capital în temeiul articolului 136 și a unei limite privind utilizarea abordării avansate de evaluare pentru determinarea cerințelor de fonduri proprii în temeiul articolului 105.

În sensul literei (b), autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată sunt întotdeauna consultate.

Cu toate acestea, o autoritate competentă poate decide să nu se consulte alte autorități competente în situațiile de urgență sau în cazul în care consultarea ar putea pune în pericol eficacitatea deciziilor sale. În acest caz, autoritatea competentă respectivă informează de îndată celelalte autorități competente.

Articolul 133

(1)   Autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată solicită, în scopul supravegherii, consolidarea integrală a tuturor instituțiilor de credit și a instituțiilor financiare care sunt filiale ale întreprinderii-mamă.

Cu toate acestea, autoritățile competente pot solicita doar o consolidare proporțională în cazul în care, în opinia lor, răspunderea unei întreprinderi-mamă care deține o cotă din capital se limitează la acea cotă din capital, dat fiind faptul că ceilalți acționari sau membri au o solvabilitate satisfăcătoare. Răspunderea celorlalți acționari și membri este stabilită în mod clar, în cazul în care este necesar, chiar prin semnarea unor angajamente formale.

În cazul întreprinderilor asociate printr-o relație în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE, autoritățile competente stabilesc modalitățile de consolidare.

(2)   Autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată solicită consolidarea proporțională a participațiilor deținute în instituții de credit și în instituțiile financiare gestionate de o întreprindere inclusă în consolidare împreună cu una sau mai multe întreprinderi care nu sunt incluse în consolidare, în cazul în care răspunderea respectivelor întreprinderi se limitează la cota din capital pe care o dețin.

(3)   În cazul participațiilor sau al altor legături de capital decât cele menționate la alineatele (1) și (2), autoritățile competente stabilesc dacă și sub ce formă trebuie să se facă consolidarea. Autoritățile competente pot permite sau solicita, în special, utilizarea metodei echivalării. Cu toate acestea, această metodă nu reprezintă o includere a întreprinderilor în cauză în supravegherea pe bază consolidată.

Articolul 134

(1)   Fără a aduce atingere articolului 133, autoritățile competente stabilesc dacă și sub ce formă trebuie efectuată consolidarea în următoarele cazuri:

(a)

în cazul în care, în opinia autorităților competente, o instituție de credit exercită o influență semnificativă asupra uneia sau mai multor instituții de credit sau instituții financiare, fără a deține însă o participație în aceste instituții sau fără a avea alte legături de capital cu acestea și

(b)

în cazul în care două sau mai multe instituții de credit sau instituții financiare se află sub o conducere unică, fără ca acest lucru să se facă în baza unui contract sau a unor clauze statutare.

Autoritățile competente pot permite sau impune, în mod special, folosirea metodei menționate la articolul 12 din Directiva 83/349/CEE. Cu toate acestea, această metodă nu reprezintă o includere a întreprinderilor în cauză în supravegherea pe bază consolidată.

(2)   În cazul în care supravegherea pe bază consolidată se impune în temeiul articolelor 125 și 126, întreprinderile de servicii auxiliare și societățile de gestionare a activelor în sensul Directivei 2002/87/CE se includ în consolidare în cazurile și potrivit metodelor prevăzute la articolul 133 și la alineatul (1) din prezentul articol.

Articolul 135

Statele membre impun ca persoanele care administrează efectiv activitățile unui holding financiar să aibă o reputație suficient de bună și experiența necesară pentru a exercita aceste atribuții.

Articolul 136

(1)   Autoritățile competente impun oricărei instituții de credit care nu îndeplinește condițiile prevăzute de prezenta directivă să ia de îndată măsurile necesare pentru redresarea situației.

În acest sens, autoritățile competente trebuie să poată lua, în special, următoarele măsuri:

(a)

să oblige instituția de credit să dețină fonduri proprii cu o valoare superioară nivelului minim prevăzut la articolul 75;

(b)

să impună consolidarea dispozițiilor, procedurilor, mecanismelor și strategiilor puse în aplicare pentru a se conforma dispozițiilor articolelor 22 și 123;

(c)

să impună instituției de credit să aplice în cazul activelor sale o politică specială de constituire de provizioane sau un tratament special în ceea ce privește cerințele de fonduri proprii;

(d)

să restrângă sau să limiteze activitățile, operațiunile sau rețeaua instituțiilor de credit și

(e)

să impună diminuarea riscului inerent activităților, produselor și sistemelor instituțiilor de credit.

Adoptarea acestor măsuri face obiectul capitolului 1 secțiunea 2.

(2)   Autoritățile competente impun o cerință specifică de fonduri proprii excedentare față de nivelul minim prevăzut la articolul 75, cel puțin în cazul instituțiilor de credit care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 22, 109 și 123, sau în cazul cărora s-a luat o decizie negativă cu privire la problema menționată la articolul 124 alineatul (3), în situația în care este puțin probabil ca aplicarea exclusivă a altor măsuri să îmbunătățească suficient dispozițiile, procedurile, mecanismele și strategiile într-un termen adecvat.

Articolul 137

(1)   Până la coordonarea ulterioară a metodelor de consolidare, statele membre prevăd ca, în cazul în care întreprinderea-mamă a uneia sau mai multor instituții de credit este un holding cu activitate mixtă, autoritățile competente responsabile cu autorizarea și supravegherea instituții de credit respective să solicite luând legătura cu respectivul holding cu activitate mixtă și cu filialele acestuia, fie direct, fie prin intermediul filialelor instituției de credit, furnizarea oricăror informații care ar putea fi relevante în scopul supravegherii filialelor instituției de credit.

(2)   Statele membre prevăd ca autoritățile lor competente să poată efectua ele însele sau prin inspectori externi verificări la fața locului pentru a verifica informațiile primite de la holdingurile cu activitate mixtă și de la filialele acestora. În cazul în care un holding cu activitate mixtă sau una dintre filialele acestuia este o întreprindere de asigurare, poate fi utilizată și procedura prevăzută la articolul 140 alineatul (1). În cazul în care un holding cu activitate mixtă sau una dintre filialele acestuia este situat într-un stat membru altul decât cel în care se află filiala instituției de credit, verificarea la fața locului a informațiilor se face în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 141.

Articolul 138

(1)   Fără a aduce atingere capitolului 2 secțiunea 5, statele membre prevăd ca, în cazul în care întreprinderea-mamă a uneia sau mai multor instituții de credit este un holding cu activitate mixtă, autoritățile competente responsabile cu supravegherea instituțiilor de credit respective să exercite o supraveghere generală a tranzacțiilor pe care instituțiile în cauză le efectuează cu holdingul cu activitate mixtă și cu filialele sale.

(2)   Autoritățile competente impun instituțiilor de credit să pună în aplicare proceduri adecvate de gestionare a riscurilor și mecanisme de control intern adecvate, inclusiv proceduri solide de informare și contabilizare, în vederea identificării, măsurării, monitorizării și controlării adecvate a tranzacțiilor efectuate cu holdingul cu activitate mixtă mamă și cu filialele sale. Autoritățile competente impun instituțiilor de credit să le comunice orice tranzacție importantă efectuată cu entitățile respective, alta decât cea menționată la articolul 110. Aceste proceduri și tranzacții importante fac obiectul unui control din partea autorităților competente.

În cazul în care aceste tranzacții intragrup constituie o amenințare pentru situația financiară a unei instituții de credit, autoritatea competentă responsabilă cu supravegherea instituției respective ia măsuri adecvate.

Articolul 139

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că nu există nici un obstacol juridic în calea schimbului de informații relevante în vederea supravegherii, în conformitate cu articolele 124-138 și cu prezentul articol, între întreprinderile incluse în procesul de supraveghere pe bază consolidată, holdingurile cu activitate mixtă și filialele lor sau filialele de tipul celor menționate la articolul 127 alineatul (3).

(2)   În cazul în care întreprinderea-mamă și instituțiile de credit care sunt filialele sale sunt situate în state membre diferite, autoritățile competente din fiecare stat membru își comunică toate informațiile relevante care ar putea permite sau facilita exercitarea supravegherii pe bază consolidată.

În cazul în care autoritățile competente din statul membru în care este situată o întreprindere-mamă nu exercită ele însele supravegherea pe bază consolidată în temeiul articolelor 125 și 126, respectivele autorități pot fi invitate de autoritățile competente responsabile cu exercitarea acestei supravegheri să solicite întreprinderii-mamă informațiile relevante în vederea supravegherii pe bază consolidată și să le transmită acestor autorități.

(3)   Statele membre autorizează, între autoritățile lor competente, schimbul de informații menționate la alineatul (2), cu condiția ca, în cazul holdingurilor financiare, al instituțiilor financiare sau al întreprinderilor de servicii auxiliare, colectarea sau deținerea de informații să nu implice în nici un fel obligația autorităților competente de a exercita un rol de supraveghere individuală a instituțiilor sau întreprinderilor respective.

În mod similar, statele membre autorizează, între autoritățile lor competente, schimbul de informații menționate la articolul 137, cu condiția ca colectarea sau deținerea de informații să nu implice în nici un fel obligația autorităților competente de a exercita un rol de supraveghere a holdingului cu activitate mixtă și a filialelor sale care nu sunt instituții de credit, sau asupra filialelor menționate la articolul 127 alineatul (3).

Articolul 140

(1)   În cazul în care o instituție de credit, un holding financiar sau un holding cu activitate mixtă controlează una sau mai multe filiale care sunt întreprinderi de asigurare sau alte întreprinderi furnizoare de servicii de investiții care fac obiectul unei autorizări, autoritățile competente și autoritățile cărora li s-a încredințat misiunea publică de supraveghere a întreprinderilor de asigurare sau a celorlalte întreprinderi furnizoare de servicii de investiții cooperează îndeaproape. Fără a aduce atingere responsabilităților lor respective, aceste autorități își comunică toate informațiile de natură să le simplifice misiunea și să permită un control al activității și situației financiare de ansamblu a întreprinderilor pe care le supraveghează.

(2)   Informațiile primite în cadrul supravegherii pe bază consolidată și, în special, schimburile de informații dintre autoritățile competente, prevăzute de prezenta directivă, fac obiectul secretului profesional definit la capitolul 1 secțiunea 2.

(3)   Autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată stabilesc listele cu holdingurile financiare menționate la articolul 71 alineatul (2). Listele sunt comunicate autorităților competente din celelalte state membre și Comisiei.

Articolul 141

În cazul în care, în aplicarea prezentei directive, autoritățile competente dintr-un stat membru doresc, în cazuri specifice, să verifice informațiile cu privire la o instituție de credit, un holding financiar, o instituție financiară, o întreprindere de servicii auxiliare, un holding cu activitate mixtă, o filială de tipul celor menționate la articolul 137 sau cu privire la o filială de tipul celor menționate la articolul 127 alineatul (3), situate într-un alt stat membru, autoritățile respective solicită autorităților competente din celălalt stat membru să dispună efectuarea acestei verificări. În limitele competenței lor, autoritățile care primesc o astfel de cerere fie efectuează verificarea ele însele, fie permit autorităților care au transmis cererea să efectueze verificarea, fie permit acest lucru unui auditor sau unui expert. În cazul în care nu desfășoară verificarea pe care a solicitat-o, autoritatea competentă respectivă poate participa la verificare.

Articolul 142

Fără a aduce atingere dispozițiilor lor de drept penal, statele membre asigură posibilitatea de a impune sancțiuni sau măsuri menite să pună capăt neregulilor constatate sau cauzelor lor în cazul holdingurilor financiare și al holdingurilor cu activitate mixtă sau al managerilor responsabili care încalcă actele cu putere de lege și actele administrative adoptate în aplicarea articolelor 124-141 și a prezentului articol. Autoritățile competente cooperează îndeaproape pentru ca aceste sancțiuni sau măsuri să permită obținerea rezultatelor dorite, în special în cazul în care administrația centrală a unui holding financiar sau a unui holding cu activitate mixtă nu se află în același loc cu sediul său central.

Articolul 143

(1)   În cazul în care o instituție de credit, a cărei întreprindere-mamă este o instituție de credit sau un holding financiar care are sediul social într-o țară terță, nu face obiectul unei supravegheri consolidate în temeiul articolelor 125 și 126, autoritățile competente verifică dacă instituția de credit respectivă face obiectul unei supravegheri consolidate din partea unei autorități competente dintr-o țară terță, echivalentă supravegherii reglementate de principiile prevăzute de prezenta directivă.

Verificarea se face de autoritatea competentă care ar fi responsabilă cu supravegherea consolidată în cazul în care s-ar aplica dispozițiile alineatului (3), la cererea întreprinderii-mamă sau a uneia din entitățile autorizate în Comunitate sau din proprie inițiativă. Autoritatea competentă respectivă consultă celelalte autorități competente în cauză.

(2)   Comisia poate solicita Comitetului bancar european să elaboreze recomandări generale pentru a ști dacă măsurile de supraveghere consolidată luate de autoritățile competente din țările terțe ar putea permite atingerea obiectivelor supravegherii consolidate prevăzute de prezentul capitol, în ceea ce privește instituțiile de credit a căror întreprindere-mamă își are sediul social într-o țară terță. Comitetul examinează periodic aceste recomandări și ține seama de orice modificări aduse măsurilor de supraveghere consolidată aplicate de autoritățile competente respective.

Autoritatea competentă care efectuează verificarea specificată la alineatul (1) primul paragraf ține seama de recomandările menționate anterior. În acest sens, autoritatea competentă respectivă consultă comitetul înainte de a lua o decizie.

(3)   În lipsa unei astfel de supravegheri echivalente, statele membre aplică instituției de credit, prin analogie, dispozițiile prezentei directive sau permit autorităților lor competente să aplice alte tehnici de control adecvate pentru atingerea obiectivelor de supraveghere pe bază consolidată a instituțiilor de credit.

Aceste tehnici de control sunt aprobate de autoritatea competentă care ar fi responsabilă cu supravegherea consolidată, după consultarea autorităților competente în cauză.

Autoritățile competente pot impune, după caz, constituirea unui holding financiar cu sediul social în cadrul Comunității și aplicarea dispozițiilor privind supravegherea consolidată în cazul poziției consolidate a holdingului financiar respectiv.

Tehnicile de control urmăresc să atingă obiectivele supravegherii consolidate definite de prezentul capitol și sunt notificate celorlalte autorități competente în cauză și Comisiei.

Secțiunea 2

Informațiile care trebuie făcute publice de către autoritățile competente

Articolul 144

Autoritățile competente fac publice următoarele informații:

(a)

textul actelor cu putere de lege și al actelor administrative și recomandările generale adoptate în statul membru respectiv în domeniul reglementării prudențiale;

(b)

modalitățile de exercitare a opțiunilor și drepturilor prevăzute de legislația comunitară;

(c)

criteriile generale și metodele utilizate pentru analiza și evaluarea menționate la articolul 124 și

(d)

fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului 1 secțiunea 2, datele statistice agregate cu privire la aspectele principale ale punerii în aplicare a cadrului prudențial în fiecare stat membru.

Informațiile publicate în conformitate cu primul paragraf sunt suficiente pentru a permite efectuarea unei comparații semnificative între abordările adoptate de autoritățile competente din diferite state membre. Informațiile se publică într-un format unitar și se actualizează periodic. Informațiile în cauză trebuie să fie accesibile la o singură adresă electronică.

CAPITOLUL 5

Informații care trebuie făcute publice de către instituțiile de credit

Articolul 145

(1)   În sensul prezentei directive, instituțiile de credit fac publice informațiile prevăzute de anexa XII partea 2, sub rezerva dispozițiilor articolului 146.

(2)   Recunoașterea de către autoritățile competente, în temeiul capitolului 2 secțiunea 3 subsecțiunile 2 și 3 și al articolului 105, a instrumentelor și metodelor menționate de anexa XII partea 3 este condiționată de publicarea, de către instituțiile de credit, a informațiilor stabilite de respectiva anexă.

(3)   Instituțiile de credit adoptă o politică formală pentru a se conforma cerințelor de publicitate prevăzute la alineatele (1) și (2) și dispun de politici de evaluare a gradului de adecvare a măsurilor de publicitate, inclusiv a verificării și frecvenței lor.

(4)   La cerere, instituțiile de credit ar trebui să explice deciziile lor de rating întreprinderilor mici și mijlocii și altor entități care solicită un credit, punând la dispoziție o explicație în scris, în cazul în care li se solicită acest lucru. În situația în care angajamentul voluntar al sectorului se dovedește a fi insuficient în acest sens, se adoptă măsuri de drept intern. Costurile administrative aferente explicației menționate trebuie să fie în funcție de mărimea împrumutului.

Articolul 146

(1)   Sub rezerva articolului 145, instituțiile de credit pot să nu facă publice una sau mai multe dintre informațiile prevăzute de anexa XII partea 2 în cazul în care informațiile respective nu sunt considerate semnificative, având în vedere criteriile specificate de anexa XII partea 1 punctul 1.

(2)   Sub rezerva articolului 145, instituțiile de credit pot să nu facă publice una sau mai multe date incluse în comunicările prevăzute de anexa XII părțile 2 și 3 în cazul în care datele respective conțin informații considerate sensibile sau confidențiale, având în vedere criteriile specificate de anexa XII partea 1 punctele 2 și 3.

(3)   În cazurile excepționale menționate la alineatul (2), instituția de credit în cauză menționează în comunicările sale faptul că nu a făcut publice anumite date, precum și motivele nepublicării, și furnizează informații mai generale care fac obiectul cerinței de publicitate, exceptând cazul în care informațiile respective trebuie considerate sensibile sau confidențiale în conformitate cu criteriile menționate de anexa XII partea 1 punctele 2 și 3.

Articolul 147

(1)   Instituțiile de credit publică informațiile prevăzute la articolul 145 cel puțin o dată pe an. Informațiile se publică de îndată ce este posibil.

(2)   Instituțiile de credit stabilesc, de asemenea, dacă este necesară o publicare mai frecventă decât cea prevăzută la alineatul (1), având în vedere criteriile stabilite de anexa XII partea 1 punctul 4.

Articolul 148

(1)   Instituțiile de credit pot stabili mijlocul de informare, locul și mijloacele de verificare adecvate pentru a se conforma efectiv cerințelor de publicitate prevăzute la articolul 145. În măsura în care este posibil, toate informațiile se publică prin același mijloc de informare și în același loc.

(2)   Comunicările echivalente efectuate de instituțiile de credit în conformitate cu cerințele contabile, condițiile de cotare și alte cerințe pot fi considerate conforme cu articolul 145. În cazul în care informațiile respective nu sunt incluse în declarațiile lor financiare, instituțiile de credit indică locul în care informațiile pot fi găsite.

Articolul 149

Sub rezerva articolelor 146-148, statele membre pot abilita autoritățile competente să solicite instituțiilor de credit:

(a)

publicarea uneia sau mai multor informații dintre cele menționate de anexa XII părțile 2 și 3;

(b)

publicarea uneia sau mai multor informații de mai multe ori pe an și stabilirea unor termene de publicare;

(c)

utilizarea unor mijloace de informare și a unor locuri de publicare specifice, altele decât declarațiile financiare și

(d)

recurgerea la mijloace specifice de verificare a informațiilor care nu fac obiectul unui audit legal.

TITLUL VI

COMPETENȚE EXECUTORII

Articolul 150

(1)   Fără a aduce atingere, în ceea ce privește fondurile proprii, propunerii pe care Comisia ar trebui să o prezinte în conformitate cu articolul 62, adaptările tehnice din următoarele domenii se efectuează în conformitate cu procedura menționată la articolul 151 alineatul (2):

(a)

clarificarea definițiilor, astfel încât să se țină seama la punerea în aplicare a prezentei directive de evoluțiile de pe piețele financiare;

(b)

clarificarea definițiilor pentru a se asigura aplicarea uniformă a prezentei directive;

(c)

alinierea terminologiei și a modului de formulare a definițiilor în concordanță cu legislația ulterioară privind instituțiile de credit și aspectele conexe;

(d)

adaptări tehnice ale listei menționate la articolul 2;

(e)

modificarea valorii capitalului inițial prevăzut la articolul 9, astfel încât să se țină seama de evoluția economică și monetară;

(f)

îmbogățirea conținutului listei menționate la articolele 23 și 24 și specificate de anexa I sau adaptarea terminologiei folosite în acea listă, astfel încât să se țină seama de evoluția piețelor financiare;

(g)

domeniile în care autoritățile competente fac schimb de informații, în conformitate cu articolul 42;

(h)

adaptarea tehnică a articolelor 56-67 și a articolului 74 ca urmare a evoluției standardelor sau a cerințelor contabile, ținând seama de legislația comunitară și având în vedere convergența practicilor prudențiale;

(i)

modificarea listei claselor de expuneri menționate la articolele 79 și 86, astfel încât să se țină seama de evoluția piețelor financiare;

(j)

modificarea valorii specificate la articolul 79 alineatul (2) litera (c), la articolul 86 alineatul (4) litera (a), de anexa VII partea 1 punctul 5 și de anexa VII partea 2 punctul 15, astfel încât să se țină seama de efectele inflației;

(k)

lista și clasificarea elementelor extrabilanțiere prevăzute de anexele II și IV și tratamentul lor pentru determinarea valorilor expunerilor în sensul titlului V capitolul 2 secțiunea 3 sau

(l)

adaptarea dispozițiilor anexelor V-XII, astfel încât să se țină seama de evoluția piețelor financiare (în special de apariția noilor produse financiare) sau de standardele sau cerințele contabile, ținând seama de legislația comunitară sau având în vedere convergența practicilor de supraveghere.

(2)   Comisia poate adopta următoarele măsuri de aplicare în conformitate cu procedura menționată la articolul 151 alineatul (2):

(a)

specificarea amplorii modificărilor bruște și neașteptate ale ratelor dobânzii menționate la articolul 124 alineatul (5);

(b)

reducerea temporară a nivelului minim al fondurilor proprii prevăzut la articolul 75 și/sau a ponderărilor riscului stabilite la titlul V capitolul 2 secțiunea 3, astfel încât să se țină seama de condițiile specifice;

(c)

fără a aduce atingere raportului menționat la articolul 119, clarificarea exceptărilor menționate la articolele 111 alineatul (4) și la articolele 113, 115 și 116;

(d)

specificarea principalelor aspecte cu privire la care trebuie făcute publice datele statistice agregate, în conformitate cu articolul 144 alineatul (1) litera (d) sau

(e)

specificarea formatului, a structurii, a conținutului și a datei de publicare anuală a informațiilor stabilite la articolul 144.

(3)   Nici una dintre măsurile de aplicare adoptate nu poate modifica dispozițiile esențiale ale prezentei directive.

(4)   Fără a aduce atingere măsurilor de aplicare deja adoptate, la expirarea unei perioade de doi ani de la adoptarea prezentei directive și până la 1 aprilie 2008, aplicarea dispozițiilor prezentei directive care necesită adoptarea normelor, amendamentelor și deciziilor de natură tehnică în conformitate cu alineatul (2) se suspendă. La propunerea Comisiei, Parlamentul și Consiliul pot prelungi aceste dispoziții în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din Tratat și le revizuiesc, în acest sens, înainte de expirarea perioadei specificate sau până la data menționată la prezentul alineat, oricare survine mai întâi.

Articolul 151

(1)   Comisia este sprijinită de Comitetul bancar european instituit prin Decizia 2004/10/CE a Comisiei (22).

(2)   În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică procedura prevăzută la articolul 5 din Decizia 1999/468/CE, având în vedere dispozițiile articolului 7 alineatul (3) și ale articolului 8 din decizia menționată anterior.

Perioada stabilită la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE este de trei luni.

(3)   Comitetul își adoptă regulamentul de procedură.

TITLUL VII

DISPOZIȚII TRANZITORII ȘI FINALE

CAPITOLUL I

Dispoziții tranzitorii

Articolul 152

(1)   Instituțiile de credit care determină valorile expunerilor ponderate la risc în conformitate cu articolele 84-89 dispun, pe parcursul primei, celei de-a doua și de-a treia perioade de douăsprezece luni după 31 decembrie 2006, de fonduri proprii care sunt în permanență mai mari sau egale cu valorile indicate la alineatele (3), (4) și (5).

(2)   Instituțiile de credit care utilizează abordarea de evaluare avansată în conformitate cu articolul 105 pentru calcularea cerințelor de capital pentru acoperirea riscului operațional dispun, pe parcursul celei de-a doua și de-a treia perioade de douăsprezece luni după 31 decembrie 2006, de fonduri proprii care sunt în permanență mai mari sau egale cu valorile indicate la alineatele (4) și (5).

(3)   Pentru prima perioadă de douăsprezece luni menționată la alineatul (1), valoarea fondurilor proprii este de 95 % din valoarea minimă totală a fondurilor proprii de care instituția de credit ar trebui să dispună pe parcursul acestei perioade în temeiul articolului 4 din Directiva 93/6/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiții și al instituțiilor de credit (23), în forma în care această directivă și Directiva 2000/12/CE erau aplicabile înainte de 1 ianuarie 2007.

(4)   Pentru a doua perioadă de douăsprezece luni menționată la alineatul (1), valoarea fondurilor proprii este de 90 % din valoarea minimă totală a fondurilor proprii de care instituția de credit ar trebui să dispună pe parcursul acestei perioade în conformitate cu articolul 4 din Directiva 93/6/CEE, în forma în care această directivă și Directiva 2000/12/CE erau aplicabile înainte de 1 ianuarie 2007.

(5)   Pentru a treia perioadă de douăsprezece luni menționată la alineatul (1), valoarea fondurilor proprii este de 80 % din valoarea minimă totală a fondurilor proprii de care instituția de credit ar trebui să dispună pe parcursul acestei perioade în conformitate cu articolul 4 din Directiva 93/6/CEE, în forma în care această directivă și Directiva 2000/12/CE erau aplicabile înainte de 1 ianuarie 2007.

(6)   Respectarea cerințelor prevăzute la alineatele (1)-(5) se face pe baza valorilor fondurilor proprii ajustate complet pentru a reflecta diferențele existente între calculul fondurilor proprii, în conformitate cu Directiva 2000/12/CE și cu Directiva 93/6/CEE, aplicabile înainte de 1 ianuarie 2007, și calculul fondurilor proprii în conformitate cu prezenta directivă, diferențe provenind din tratamentele distincte aplicate pierderilor anticipate și pierderilor neașteptate în conformitate cu articolele 84-89 din prezenta directivă.

(7)   În sensul alineatelor (1)-(6) din prezentul articol, se aplică articolele 68-73.

(8)   Până la 1 ianuarie 2008, instituțiile de credit pot considera că articolele care stabilesc abordarea standardizată prevăzută la titlul V capitolul 2 secțiunea 3 subsecțiunea 1 sunt înlocuite cu articolele 42-46 din Directiva 2000/12/CE, aplicabile înainte de 1 ianuarie 2007.

(9)   În cazul exercitării opțiunii prevăzute la alineatul (8), cu privire la dispozițiile Directivei 2000/12/CE se aplică următoarele:

(a)

dispozițiile respectivei directive, menționate la articolele 42-46, se aplică în forma în care erau aplicabile înainte de 1 ianuarie 2007;

(b)

„valoarea ponderată” menționată la articolul 42 alineatul (1) din această directivă reprezintă „valoarea expunerii ponderate la risc”;

(c)

rezultatele calculului prevăzut la articolul 42 alineatul (2) din respectiva directivă se consideră valori ale expunerilor ponderate la risc;

(d)

„instrumentele derivate de credit” se includ în lista elementelor cu „risc ridicat” din anexa II la respectiva directivă și

(e)

tratamentul prevăzut la articolul 43 alineatul (3) din respectiva directivă se aplică în cazul instrumentelor derivate de credit menționate de anexa IV la respectiva directivă, fie că este vorba de elemente bilanțiere sau extrabilanțiere, iar rezultatele tratamentului prevăzut de anexa III se consideră valori ale expunerilor ponderate la risc.

(10)   În cazul exercitării opțiunii prevăzute la alineatul (8), cu privire la tratamentul expunerilor pentru care se folosește abordarea standardizată se aplică următoarele:

(a)

titlul V capitolul 2 secțiunea 3 subsecțiunea 3, cu privire la diminuarea riscului de credit, nu se aplică;

(b)

autoritățile competente pot să nu aplice titlul V capitolul 2 secțiunea 3 subsecțiunea 4 cu privire la tratamentul titlurizării.

(11)   În cazul exercitării opțiunii prevăzute la alineatul (8), cerința de capital pentru riscul operațional prevăzută la articolul 75 litera (d) se reduce cu procentajul corespunzător raportului între valoarea expunerilor instituției de credit pentru care se calculează valori ale expunerilor ponderate la risc în conformitate cu opțiunea prevăzută la alineatul (8) și valoarea totală a expunerilor instituției de credit respective.

(12)   În cazul în care o instituție de credit calculează valorile expunerilor ponderate la risc pentru toate expunerile sale în conformitate cu opțiunea menționată la alineatul (8), se pot aplica articolele 48-50 din Directiva 2000/12/CE în ceea ce privește expunerile maxime, în forma în care erau aplicabile înainte de 1 ianuarie 2007.

(13)   În cazul exercitării opțiunii prevăzute la alineatul (8), trimiterile la articolele 78-83 din prezenta directivă se citesc ca trimiteri la articolele 42-46 din Directiva 2000/12/CE, în forma în care respectivele articole erau aplicabile înainte de 1 ianuarie 2007.

(14)   În cazul exercitării opțiunii prevăzute la alineatul (8), articolele 123, 124, 145 și 149 nu se aplică înainte de data menționată la respectivele articole.

Articolul 153

Până la 31 decembrie 2012, autoritățile competente pot permite aplicarea unei ponderări a riscului de 50 %, fără aplicarea anexei VI partea 1 punctele 55 și 56, pentru a determina valorile expunerilor ponderate la risc provenind din operațiunile de închiriere de proprietăți imobiliare sub forma unor birouri sau alte sedii comerciale situate pe teritoriul lor și care îndeplinesc criteriile stabilite de anexa VI partea 1 punctul 54.

Până la 31 decembrie 2010, autoritățile competente pot recunoaște alte garanții decât garanțiile eligibile în conformitate cu articolele 90-93 pentru determinarea părții garantate a unui împrumut scadent în sensul anexei VI.

Până la 31 decembrie 2012, pentru determinarea valorilor expunerilor ponderate la risc în sensul anexei VI partea 1 punctul 4, se aplică aceeași ponderare a riscului în cazul expunerilor față de administrațiile centrale și băncile centrale din statele membre, denominate și finanțate în moneda națională a oricărui stat membru, ca și ponderarea care s-ar aplica expunerilor denominate și finanțate în moneda lor națională.

Articolul 154

(1)   Până la 31 decembrie 2011, autoritățile competente din fiecare stat membru pot stabili, în sensul anexei VI partea 1 punctul 61, numărul de zile de întârziere, în limita a 180, pentru expunerile menționate de anexa VI partea 1 punctele 12-17 și 41-43 față de contrapartidele situate pe teritoriul lor, în cazul în care condițiile locale justifică acest lucru. Numărul exact de zile poate să difere în funcție de liniile de produse.

Autoritățile competente care nu își exercită opțiunea prevăzută la primul paragraf cu privire la expunerile față de contrapartidele situate pe teritoriul lor pot stabili un număr de zile mai mare în cazul expunerilor față de contrapartidele situate pe teritoriul altor state membre, ale căror autorități și-au exercitat această opțiune. Acest număr este cuprins între 90 de zile și numărul de zile stabilit de autoritățile competente pentru expunerile față de contrapartidele de pe teritoriul lor.

(2)   În cazul instituțiilor de credit care solicită aprobarea pentru utilizarea abordării RI înainte de 2010, cerința privind utilizarea pe o perioadă de trei ani, prevăzută la articolul 84 alineatul (3), poate fi redusă, cu aprobarea autorităților competente, la o perioadă care nu poate fi mai mică de un an, până la 31 decembrie 2009.

(3)   În cazul instituțiilor de credit care solicită aprobarea pentru utilizarea propriilor estimări ale pierderilor datorate nerambursării și/sau proprii factori de conversie, cerința privind utilizarea pe o perioadă de trei ani, prevăzută la articolul 84 alineatul (4), poate fi redusă la o perioadă de doi ani, până la 31 decembrie 2008.

(4)   Până la 31 decembrie 2012, autoritățile competente din fiecare stat membru pot permite instituțiilor de credit să continue aplicarea tratamentului stabilit la articolul 38 din Directiva 2000/12/CE, în forma în care articolul menționat era aplicabil înainte de 1 ianuarie 2007, în cazul participațiilor de tipul celor specificate la articolul 57 litera (o), achiziționate înainte de 20 iulie 2006.

(5)   Până la 31 decembrie 2010, media pierderilor datorate nerambursării, ponderată cu valoarea expunerii, pentru toate expunerile față de clienți de retail garantate cu proprietăți imobiliare și care nu beneficiază de garanții din partea administrației centrale, nu poate fi mai mică de 10 %.

(6)   Până la 31 decembrie 2017, autoritățile competente din statele membre pot excepta de la tratamentul RI anumite expuneri pe acțiuni deținute de instituțiile de credit și de filialele din UE ale instituțiilor de credit din statul membru respectiv la 31 decembrie 2007.

Poziția care face obiectul derogării se măsoară în număr de acțiuni deținute la 31 decembrie 2007, la care se adaugă orice acțiune suplimentară ca rezultat direct al deținerii participațiilor respective, cu condiția ca aceste acțiuni să nu mărească cota parte de proprietate dintr-o societate de portofoliu.

În cazul în care o achiziție mărește cota parte de proprietate dintr-o anumită participație, partea în exces nu beneficiază de derogarea în cauză. Derogarea nu se aplică nici în cazul participațiilor care au făcut inițial obiectul derogării, dar care au fost vândute și apoi răscumpărate.

Expunerile pe acțiuni care intră sub incidența prezentei dispoziții tranzitorii fac obiectul cerințelor de capital calculate în conformitate cu titlul V capitolul 2 secțiunea 3 subsecțiunea 1.

(7)   Până la 31 decembrie 2011, pentru expunerile față de întreprinderi, autoritățile competente din fiecare stat membru pot stabili numărul de zile de întârziere pe care toate instituțiile de credit aflate sub jurisdicția sa trebuie să le respecte în conformitate cu definiția „neplății” enunțate de anexa VII partea 4 punctul 44, în cazul în care contrapartidele sunt, de asemenea, situate în statul membru respectiv. Acest număr este de cel puțin 90 de zile și poate ajunge până la 180 de zile, în cazul în care condițiile locale justifică acest lucru. Pentru expunerile față de astfel de contrapartide situate pe teritoriile altor state membre, autoritățile competente stabilesc un număr de zile de întârziere care nu poate fi mai mare decât numărul stabilit de autoritatea competentă din statul membru respectiv.

Articolul 155

Până la 31 decembrie 2012, în cazul instituțiilor de credit al căror indicator relevant pentru linia de activitate „comerț și vânzări” reprezintă cel puțin 50 % din totalul indicatorilor relevanți pentru toate liniile sale de activitate în conformitate cu anexa X partea 2 punctele 1-4, statele membre pot aplica liniei de activitate „comerț și vânzări” un procent de 15 %.

CAPITOLUL 2

Dispoziții finale

Articolul 156

Comisia, în cooperare cu statele membre și ținând seama de contribuția Băncii Centrale Europene, controlează în mod periodic dacă prezenta directivă, luată în ansamblu, împreună cu Directiva 2006/49/CE, are efecte semnificative asupra ciclului economic și analizează, în acest scop, dacă se justifică măsuri corective.

Pe baza acestei analize și ținând seama de contribuția Băncii Centrale Europene, Comisia elaborează un raport bianual pe care îl transmite Parlamentului European și Consiliului, însoțit de orice propuneri adecvate. La întocmirea raportului sunt luate în considerare contribuțiile debitorilor și creditorilor, în mod corespunzător.

Până la 1 ianuarie 2012, Comisia analizează punerea în aplicare a prezentei directive și elaborează un raport în acest sens, acordând o atenție deosebită tuturor aspectelor articolelor 68-73, articolului 80 alineatele (7) și (8) și articolului 129 și transmite acest raport, însoțit de orice propuneri adecvate, Parlamentului European și Consiliului.

Articolul 157

(1)   Până la 31 decembrie 2006, statele membre adoptă și publică actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma articolelor 4, 22, 57, 61-64, 66, 68-106, 108, 110-115, 117-119, 123-127, 129-132, 133, 136, 144-149 și 152-155 și anexelor II, III și V-XII. Comisiei îi sunt comunicate de îndată de către statele membre dispozițiile respective, precum și un tabel de corespondență între prezenta directivă și dispozițiile de drept intern adoptate.

Sub rezerva alineatului (3), statele membre aplică aceste acte începând cu 1 ianuarie 2007.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Acestea includ, de asemenea, o mențiune care precizează că trimiterile din actele cu putere de lege și actele administrative în vigoare la directivele abrogate prin prezenta directivă sunt considerate trimiteri la prezenta directivă. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri și modalitatea de formulare a acestei mențiuni.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern, pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

(3)   Statele membre aplică de la 1 ianuarie 2008, și nu mai devreme, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma articolului 87 alineatul (9) și articolului 105.

Articolul 158

(1)   Directiva 2000/12/CE, astfel cum a fost modificată prin directivele specificate de anexa XIII partea A, se abrogă, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre cu privire la termenele de transpunere a directivelor prevăzute de anexa XIII partea B.

(2)   Trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa XIV.

Articolul 159

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 160

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Strasburg, 14 iunie 2006.

Pentru Parlamentul European

Președintele

J. BORRELL FONTELLES

Pentru Consiliu

Președintele

H. WINKLER


(1)  JO C 234, 22.9.2005, p. 8.

(2)  JO C 52, 2.3.2005, p. 37.

(3)  Avizul Parlamentului European din 28 septembrie 2005 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial) și Decizia Consiliului din 7 iunie 2006.

(4)  JO L 126, 26.5.2000, p. 1, directivă astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/29/CE (JO L 70, 9.3.2006, p. 50).

(5)  JO L 3, 7.1.2004, p. 28.

(6)  JO L 372, 31.12.1986, p. 1, directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2003/51/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 178, 17.7.2003, p. 16).

(7)  JO L 193, 18.7.1983, p. 1, directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2003/51/CE.

(8)  JO L 243, 11.9.2002, p. 1.

(9)  JO L 177, 30.6.2006, p. 201.

(10)  JO L 281, 23.11.1995, p. 31, directivă astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 (JO L 284, 31.10.2003, p. 1).

(11)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(12)  JO C 284 E, 21.11.2002, p. 115.

(13)  Directiva 2000/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 septembrie 2000 privind inițierea, exercitarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor de bani electronici (JO L 275, 27.10.2000, p. 39).

(14)  JO L 222, 14.8.1978, p. 11, directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2003/51/CE.

(15)  Directiva 2002/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2002 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a întreprinderilor de asigurare și a întreprinderilor de investiții care aparțin unui conglomerat financiar (JO L 35, 11.2.2003, p. 1), directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/1/CE.

(16)  JO L 184, 6.7.2001, p. 1, directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/1/CE.

(17)  A opta directivă (84/253/CEE) a Consiliului din 10 aprilie 1984 privind autorizarea persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor contabile (JO L 126, 12.5.1984, p. 20).

(18)  Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 375, 31.12.1985, p. 3), directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/1/CE.

(19)  Prima directivă a Consiliului 73/239/CEE din 24 iulie 1973 de coordonare a dispozițiilor legale, de reglementare și administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare directă, alta decât asigurarea de viață (JO L 228, 16.8.1973, p. 3), directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/1/CE.

(20)  Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea directă de viață (JO L 345, 19.12.2002, p. 1), directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/1/CE.

(21)  Directiva 98/78/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 octombrie 1998 privind supravegherea suplimentară a întreprinderilor de asigurare parte a unui grup de asigurare (JO L 330, 5.12.1998, p. 1), directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/1/CE.

(22)  JO L 3, 7.1.2004, p. 36.

(23)  JO L 141, 11.6.1993, p. 1, directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/1/CE.


ANEXA I

LISTA ACTIVITĂȚILOR CARE FAC OBIECTUL RECUNOAȘTERII RECIPROCE

1.

Acceptarea depozitelor și a altor fonduri rambursabile

2.

Acordarea de împrumuturi, inter alia: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără recurs, finanțarea tranzacțiilor comerciale (inclusiv forfetare)

3.

Leasing financiar

4.

Servicii de expediere a unor sume de bani

5.

Eliberarea și administrarea mijloacelor de plată (de exemplu, cărți de credit, cecuri de călătorie și trate bancare)

6.

Garanții și angajamente

7.

Tranzacționare în cont propriu sau în contul clienților, cu:

(a)

instrumente de pe piața monetară (cecuri, efecte de comerț, certificate de depozit etc.);

(b)

schimb valutar;

(c)

contracte futures pe instrumente financiare și contracte cu opțiuni;

(d)

instrumente valutare și pe rata dobânzii sau

(e)

valori mobiliare transferabile.

8.

Participare la emisiunile de valori mobiliare și prestarea de servicii aferente

9.

Consultanță acordată întreprinderilor cu privire la structura capitalului social, strategia industrială și alte aspecte conexe, precum și consultanță și servicii referitoare la fuziuni și achiziții de întreprinderi

10.

Brokeraj monetar

11.

Administrarea portofoliului și consultanță

12.

Păstrarea și administrarea valorilor mobiliare

13.

Servicii de informații privind creditele

14.

Servicii de custodie

Serviciile și activitățile menționate la secțiunile A și B din anexa I la Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare (1), atunci când se face referire la instrumentele financiare prevăzute la secțiunea C din anexa I la respectiva directivă, fac obiectul recunoașterii reciproce în sensul prezentei directive.


(1)  JO L 145, 30.4.2004, p. 1, directivă astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/31/CE (JO L 114, 27.4.2006, p. 60).


ANEXA II

CLASIFICAREA ELEMENTELOR EXTRABILANȚIERE

Risc ridicat:

Garanții având caracter de substitute de credit

Instrumente derivate de credit

Acceptări

Andosarea efectelor de comerț care nu poartă numele unei alte instituții de credit

Tranzacții cu recurs

Acreditive stand-by irevocabile, cu caracter de substitute de credit

Active achiziționate în baza unor contracte ferme de cumpărare la termen

Depozite la termen contra termen

Partea neplătită din acțiunile și valorile mobiliare achitate parțial

Contracte de vânzare și de report pentru unele active, definite la articolul 12 alineatele (3) și (5) din Directiva 86/635/CEE și

Alte elemente care prezintă un grad de risc ridicat.

Risc mediu:

Acreditive documentare emise și confirmate (a se vedea, de asemenea, „risc mediu/scăzut”)

Garanții și cauțiuni (inclusiv garanții pentru licitații, de execuție, pentru angajamente vamale și fiscale) și garanții care nu au caracter de substitute de credit

Acreditive stand-by irevocabile care nu au caracter de substitute de credit

Facilități de credit neutilizate (contracte de împrumut, de achiziție de valori mobiliare, de instrumente de garantare sau de acceptare) cu o scadență inițială de peste un an

Facilități pentru emisiunile de efecte (NIF) și facilități de garantare care se reînnoiesc la scadență (RUF) și

Alte elemente care prezintă un grad de risc mediu și care sunt comunicate Comisiei.

Risc mediu/scăzut:

Acreditive documentare în cadrul cărora expedierea în sine funcționează ca garanție și alte tranzacții care decurg din una în alta

Facilități de credit neutilizate (contracte de împrumut, de achiziție de valori mobiliare, de instrumente de garantare sau de acceptare) cu o scadență inițială de până la un an sau de un an, care nu pot fi anulate necondiționat fără preaviz sau care nu prevăd efectiv anularea automată datorită unei deteriorări a solvabilității debitorului și

Alte elemente care prezintă un grad de risc mediu/scăzut și care sunt comunicate Comisiei.

Risc scăzut:

Facilități de credit neutilizate (contracte de împrumut, de achiziție de valori mobiliare, de instrumente de garantare sau de acceptare) care pot fi anulate necondiționat în orice moment fără preaviz sau care prevăd efectiv anularea automată datorită unei deteriorări a solvabilității debitorului. Facilitățile de credit en detail se consideră necondiționat anulabile în cazul în care clauzele contractuale permit instituției de credit să le anuleze integral în conformitate cu normele de protecție a consumatorului și cu alte legi conexe și

Alte elemente care prezintă un grad de risc scăzut și care sunt comunicare Comisiei.


ANEXA III

TRATAREA RISCULUI DE CREDIT AL CONTRAPARTIDEI ÎN CEEA CE PRIVEȘTE INSTRUMENTELE FINANCIARE DERIVATE, OPERAȚIUNILE DE REPORT, OPERAȚIUNILE DE ÎMPRUMUT ȘI DE CREDITARE DE VALORI MOBILIARE SAU MĂRFURI, TRANZACȚIILE CU TERMEN LUNG DE DECONTARE ȘI OPERAȚIUNILE DE CREDITARE CU APEL ÎN MARJĂ

PARTEA 1

Definiții

În sensul prezentei anexe se aplică următoarele definiții:

Termeni generali

1.

„Riscul de credit al contrapartidei (RCC)” reprezintă riscul ca o contrapartidă la o tranzacție să nu își respecte obligațiile contractuale înainte de decontarea definitivă a fluxurilor de numerar aferente tranzacției respective.

2.

„Contrapartidă centrală” reprezintă o entitate care se interpune, în conformitate cu dispozițiile legale, între contrapartidele la contractele tranzacționate pe una sau mai multe piețe financiare, devenind astfel cumpărător pentru orice vânzător și vânzător pentru orice cumpărător.

Tipuri de tranzacții

3.

„Tranzacții cu termen lung de decontare” reprezintă tranzacții în care una dintre părți se obligă să livreze o valoare mobiliară, o marfă sau o sumă în valută în schimbul unei sume în numerar, a altor instrumente financiare sau mărfuri, sau vice versa, la o dată de decontare sau de livrare stabilită prin contract ca fiind ulterioară maximului dintre cel mai scăzut standard de piață pentru tranzacția respectivă și cinci zile lucrătoare de la data la care instituția de credit în cauză încheie tranzacția.

4.

„Operațiuni de creditare cu apel în marjă” reprezintă tranzacții în care o instituție de credit acordă credit pentru cumpărarea, vânzarea, deținerea sau tranzacționarea de valori mobiliare. Operațiunile de creditare cu apel în marjă nu includ alte credite garantate cu valori mobiliare.

Grupuri de compensare, grupuri de acoperire și alte noțiuni conexe

5.

reprezintă un ansamblu de tranzacții încheiate cu o singură contrapartidă, care fac obiectul unui acord de compensare bilaterală, executoriu din punct de vedere legal, și a căror compensare este recunoscută în sensul prezentei anexe partea 7 și a articolelor 90-93. Orice tranzacție care nu face obiectul unui acord de compensare bilaterală, executoriu din punct de vedere legal, care este recunoscut în conformitate cu prezenta anexă partea 7, trebuie să fie interpretată, în sensul prezentei anexe, ca fiind ea însăși un grup de compensare.

6.

„Poziție de risc” reprezintă o valoare de risc atribuită unei tranzacții în conformitate cu metoda standardizată descrisă la partea 5, pe baza unui algoritm predeterminat.

7.

„Grup de acoperire” reprezintă un ansamblu de poziții de risc rezultate din tranzacțiile din cadrul unui singur grup de compensare, pentru care numai soldul este relevant pentru stabilirea valorii expunerii pe baza metodei standardizate prevăzută la partea 5.

8.

„Contract în marjă” reprezintă un contract potrivit căruia, sau dispoziții ale unui contract potrivit cărora, o contrapartidă oferă garanții reale celeilalte contrapartide, atunci când expunerea celei de-a doua contrapartide față de prima contrapartidă depășește un anumit nivel.

9.

„Prag de marjă” reprezintă nivelul maxim al expunerii în curs, de la care una dintre părți are dreptul să solicite garanții reale.

10.

„Perioada de risc de marjă” reprezintă perioada de timp de la ultimul schimb de garanții reale, care acoperă un grup de compensare de tranzacții cu o contrapartidă care nu-și respectă obligațiile contractuale, până la momentul la care poziția respectivei contrapartide este închisă și riscul de piață rezultat face obiectul unei noi operațiuni de acoperire.

11.

„Scadență efectivă în conformitate cu metoda modelului intern, pentru un grup de compensare cu scadența mai mare de un an”, reprezintă raportul dintre valoarea expunerilor anticipate pe durata de viață a tranzacțiilor din cadrul unui grup de compensare, actualizată cu rata profitului fără risc și valoarea expunerilor anticipate pe parcursul unui an aferente acestui grup de compensare, actualizată cu rata profitului fără risc. Scadența efectivă poate fi ajustată pentru a ține seama de riscul de reînnoire prin înlocuirea expunerii anticipate cu expunerea anticipată efectivă pentru orizonturi de estimare mai mici de un an.

12.

„Compensare încrucișată” reprezintă includerea în cadrul aceluiași grup de compensare a unor tranzacții cu categorii diferite de produse, în conformitate cu normele privind compensarea încrucișată prevăzute de prezenta anexă.

13.

În sensul părții 5, „valoarea curentă de piață (CMV)” reprezintă valoarea netă de piață a portofoliului de tranzacții incluse în grupul de compensare cu contrapartida. Pentru calcularea valorii curente de piață se utilizează atât valorile pozitive de piață, cât și cele negative.

Distribuții

14.

„Distribuție a valorilor de piață” reprezintă estimarea distribuției de probabilitate a valorilor nete de piață ale tranzacțiilor din cadrul unui grup de compensare la o dată viitoare (orizont de estimare), având în vedere valoarea de piață realizată a tranzacțiilor respective până în prezent.

15.

„Distribuția expunerilor” reprezintă estimarea distribuției de probabilitate a valorilor de piață, obținută prin egalarea cu zero a estimărilor valorilor nete negative de piață.

16.

„Distribuția neutră la risc” reprezintă o distribuție a valorilor de piață sau a expunerilor pe o perioadă de timp viitoare, atunci când distribuția se obține prin utilizarea de valori de piață implicite, cum ar fi volatilitățile implicite.

17.

„Distribuția efectivă” reprezintă o distribuție a valorilor de piață sau a expunerilor pe o perioadă de timp viitoare, atunci când distribuția se obține prin utilizarea de valori istorice sau realizate, cum ar fi volatilitățile calculate pe baza variațiilor prețurilor sau ratelor, înregistrate în trecut.

Măsuri privind expunerea și ajustările

18.

„Expunere curentă” reprezintă valoarea maximă dintre zero și valoarea de piață a unei tranzacții sau a unui portofoliu de tranzacții din cadrul unui grup de compensare cu o contrapartidă, care s-ar pierde în cazul în care contrapartida nu și-ar respecta obligațiile contractuale, în ipoteza în care, în caz de faliment, nu este posibilă nici o recuperare a valorii tranzacțiilor respective.

19.

„Expunere maximă” reprezintă o centilă superioară a distribuției expunerilor, la orice dată viitoare, înaintea scadenței celei mai îndelungate tranzacții din cadrul grupului de compensare.

20.

„Expunere anticipată (EE)” reprezintă media distribuției expunerilor, la orice dată viitoare, înainte de scadența celei mai îndelungate tranzacții din cadrul grupul de compensare.

21.

„Expunere anticipată efectivă (EE efectivă) la o anumită dată” reprezintă valoarea maximă a expunerii anticipate la data respectivă sau anterior datei respective. Expunerea anticipată efectivă la o anumită dată se mai poate, de asemenea, defini ca valoarea maximă a expunerii anticipate la data respectivă sau a expunerii efective la data anterioară.

22.

„Expunere anticipată pozitivă (EPE)” reprezintă media ponderată în timp a expunerilor anticipate, unde ponderările sunt reprezentate de o fracțiune din întregul interval de timp aferent fiecărei expuneri anticipate. La calcularea cerinței minime de capital, media se determină pe durata primului an sau, în cazul în care toate contractele din cadrul grupului de compensare au o scadență mai mică de un an, pe durata de timp reprezentând scadența contractului celui mai îndelungat din cadrul grupului de compensare.

23.

„Expunere anticipată pozitivă efectivă (EPE efectivă)” reprezintă media ponderată în timp a expunerilor anticipate efective pe durata primului an sau, în cazul în care toate contractele din cadrul grupului de compensare au o scadență mai mică de un an, pe durata de timp reprezentând scadența contractului celui mai îndelungat din cadrul grupului de compensare, unde ponderările sunt reprezentate de o fracțiune din întregul interval de timp aferent fiecărei expuneri anticipate individuale.

24.

„Ajustare a evaluării creditului” reprezintă o ajustare la valoarea medie de piață a portofoliului de tranzacții încheiate cu o contrapartidă. Această ajustare reflectă valoarea de piață a riscului de credit ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale încheiate cu o contrapartidă. Această ajustare poate reflecta valoarea de piață a riscului de credit al contrapartidei sau valoarea de piață a riscului de credit aferent atât instituției de credit, cât și contrapartidei.

25.

„Ajustare unilaterală a evaluării creditului” reprezintă o ajustare a evaluării creditului care reflectă valoarea de piață a riscului de credit pe care îl reprezintă contrapartida pentru instituția de credit, dar nu reflectă valoarea de piață a riscului de credit pe care îl reprezintă instituția de credit pentru contrapartidă.

Riscuri asociate riscului de credit al contrapartidei

26.

„Risc de reînnoire” reprezintă măsura în care este subestimată expunerea pozitivă anticipată, în cazul în care se așteaptă ca tranzacțiile viitoare cu o contrapartidă să se desfășoare pe bază continuă. Valoarea expunerii suplimentare generată de tranzacțiile viitoare menționate anterior nu este inclusă în calculul expunerii anticipate pozitive.

27.

„Risc general de corelare” este riscul care apare atunci când există o corelație pozitivă între probabilitatea de neplată de către contrapartide și factorii de risc general ai pieței.

28.

„Risc specific de corelare” este riscul care apare atunci când există o corelație pozitivă între expunerea față de o anumită contrapartidă și probabilitatea de neplată de către aceasta, ca urmare a tipului de tranzacții efectuate cu contrapartida. Se consideră că o instituție de credit este expusă unui risc de specific de corelare în cazul în care este de așteptat ca expunerea viitoare față de o anumită contrapartidă să fie semnificativă atunci când probabilitatea de neplată de către contrapartidă este, de asemenea, ridicată.

PARTEA 2

Alegerea metodei

1.

Sub rezerva punctelor 2-7, instituțiile de credit stabilesc valoarea expunerii pentru contractele menționate de anexa IV pe baza uneia dintre metodele menționate la părțile 3-6. Instituțiile de credit care nu sunt eligibile pentru tratamentul menționat la articolul 18 alineatul (2) din Directiva 2006/49/CE nu au permisiunea de a utiliza metoda menționată la partea 4. Pentru a stabili valoarea expunerii pentru contractele menționate de anexa IV punctul 3, instituțiile nu au permisiunea de a utiliza metoda descrisă la partea 4.

Se permite utilizarea combinată pe bază continuă a metodelor specificate la părțile 3-6 în cadrul unui grup, dar nu în cadrul aceleiași entități juridice. Utilizarea combinată a metodelor menționate la părțile 3 și 5 în cadrul unei entități juridice este permisă numai în cazul în care una dintre metode este utilizată pentru situațiile descrise la partea 5 punctul 19.

2.

Cu aprobarea autorităților competente, instituțiile de credit pot stabili valoarea expunerii pentru:

(i)

contractele menționate de anexa IV;

(ii)

operațiunile de report;

(iii)

operațiuni de împrumut și de creditare de valori mobiliare sau mărfuri;

(iv)

operațiuni de creditare cu apel în marjă și

(v)

tranzacții cu termen lung de decontare,

pe baza metodei modelului intern prevăzute la partea 6.

3.

În cazul în care o instituție de credit este cumpărător de protecție prin intermediul unor instrumente financiare derivate de credit în vederea acoperirii unei expuneri din afara portofoliului de tranzacționare sau a unei expuneri la riscul de credit al contrapartidei, instituția respectivă poate calcula cerința de capital pentru activul acoperit în conformitate cu anexa VIII partea 3 punctele 83-92 sau, cu aprobarea autorităților competente, în conformitate cu anexa VII partea 1 punctul 4 sau cu anexa VII partea 4 punctele 96-104. În aceste situații, valoarea expunerii la riscul de credit al contrapartidei aferent instrumentelor derivate de credit menționate anterior este zero.

4.

Valoarea expunerii la riscul de credit al contrapartidei aferent instrumentelor vândute de tip swap pe risc de credit din afara portofoliului de tranzacționare, în măsura în care acestea sunt tratate ca instrumente prin intermediul cărora instituția de credit oferă protecție creditului și care fac obiectul unei cerințe de capital pentru riscul de credit la întreaga valoare noțională, este zero.

5.

Pentru toate metodele descrise la părțile 3-6, valoarea expunerii pentru o anumită contrapartidă este egală cu suma valorilor expunerilor calculate pentru fiecare grup de compensare cu contrapartida respectivă.

6.

O valoare a expunerii egală cu zero pentru riscul de credit al contrapartidei poate fi atribuită contractelor derivate, operațiunilor de report, operațiunilor de împrumut sau de creditare de valori mobiliare și mărfuri, tranzacțiilor cu termen lung de decontare și operațiunilor de creditare cu apel în marjă aflate în derulare cu o contrapartidă centrală și care nu au fost respinse de respectiva contrapartidă centrală. De asemenea, o valoare a expunerii egală cu zero poate fi atribuită expunerilor la riscul de credit față de contrapartide centrale, ca urmare a contractelor derivate, a operațiunilor de report, a operațiunilor de împrumut sau de creditare de valori mobiliare și mărfuri, a tranzacțiilor cu termen lung de decontare și a operațiunilor de creditare cu apel în marjă, sau altor expuneri stabilite de autoritățile competente, pe care instituția de credit le are în proces de derulare cu contrapartida centrală. Expunerile contrapartidei centrale la riscul de credit al contrapartidei față de toți participanții la acordurile sale trebuie acoperite zilnic integral prin garanții reale.

7.

Expunerile care decurg din tranzacțiile cu termen lung de decontare se pot stabili pe baza oricăreia dintre metodele specificate la părțile 3-6, indiferent de metodele alese pentru tratarea instrumentelor financiare derivate tranzacționate pe OTC, a operațiunilor de report, a operațiunilor de împrumut sau de creditare de valori mobiliare și mărfuri, a tranzacțiilor cu termen lung de decontare și a operațiunilor de creditare cu apel în marjă. Pentru calcularea cerințelor de capital în cazul tranzacțiilor cu termen lung de decontare, instituțiile de credit care utilizează abordarea prevăzută la articolele 84-89 pot aplica ponderările de risc în conformitate cu abordarea prevăzută la articolele 78-83, în mod permanent și indiferent de importanța pozițiilor respective.

8.

În cazul metodelor descrise la părțile 3 și 4, autoritățile competente trebuie să garanteze că valoarea noțională care trebuie luată în calcul este un indicator adecvat pentru riscul inerent care decurge din contract. De exemplu, în cazul în care contractul prevede o multiplicare a fluxurilor de numerar, valoarea noțională trebuie ajustată pentru a ține seama de efectele multiplicării asupra structurii riscului aferent contractului în cauză.

PARTEA 3

Metoda marcării la piață

Etapa (a):

prin aplicarea valorilor curente de piață contractelor (marcarea la piață), se obține costul curent de înlocuire al tuturor contractelor cu valori pozitive.

Etapa (b):

pentru a obține valoarea expunerii de credit potențiale viitoare, cu excepția contractelor swap pe rata dobânzii, caz în care se calculează numai costul curent de înlocuire, valorile noționalului sau valorile activului suport se înmulțesc cu procentele din Tabelul 1:

Tabelul 1 (1)  (2)

Maturitate reziduală (3)

Contracte pe rata dobânzii

Contracte pe cursul de schimb și pe aur

Contracte pe capitaluri proprii

Contracte pe metale prețioase, cu excepția aurului

Contracte pe mărfuri, altele decât metalele prețioase

Cel mult un an

0 %

1 %

6 %

7 %

10 %

Între un an și cel mult cinci ani

0,5 %

5 %

8 %

7 %

12 %

Cel puțin cinci ani

1,5 %

7,5 %

10 %

8 %

15 %

Pentru a calcula expunerea de credit potențială viitoare în conformitate cu etapa (b), autoritățile competente permit instituțiilor de credit să aplice procentele indicate în tabelul 2 în locul celor indicate în tabelul 1, cu condiția ca instituțiile respective să facă uz de opțiunea prevăzută la punctul 21 din anexa IV la Directiva 2006/49/CE pentru contractele pe mărfuri, cu excepția aurului, în sensul alineatului (3) din anexa IV la prezenta directivă:

Tabelul 2

Maturitate reziduală

Metale prețiose (cu excepția aurului)

Metale de bază

Produse agricole (ușoare)

Alte produse, inclusiv produse energetice

Cel mult un an

2 %

2,5 %

3 %

4 %

Între un an și cel mult cinci ani

5 %

4 %

5 %

6 %

Cel puțin cinci ani

7,5 %

8 %

9 %

10 %

Etapa (c):

suma costului curent de înlocuire și expunerea de credit potențială viitoare reprezintă valoarea expunerii.

PARTEA 4

Metoda expunerii inițiale

Etapa (a):

valoarea noționalului fiecărui instrument se multiplică cu procentele indicate în tabelul 3.

Tabelul 3

Scadența inițială (4)

Contracte pe rata dobânzii

Contracte pe cursul de schimb și pe aur

Cel mult un an

0,5 %

2 %

Între un an și cel mult doi ani

1 %

5 %

Procent aplicat pentru fiecare an în plus

1 %

3 %

Etapa (b):

expunerea inițială astfel obținută este valoarea expunerii.

PARTEA 5

Metoda standardizată

1.

Metoda standardizată (MS) poate fi utilizată numai pentru instrumentele financiare derivate tranzacționate pe OTC și tranzacțiile cu termen lung de decontare. Valoarea expunerii se calculează separat pentru fiecare grup de compensare. Se stabilește prin deducerea garanțiilor, pe baza următoarei formule:

valoarea expunerii =

Formula

unde:

CMV = valoarea curentă de piață a portofoliului de tranzacții din cadrul unui grup de compensare cu o contrapartidă, înainte de deducerea garanțiilor, respectiv:

Formula

unde:

CMVi = valoarea curentă de piață a tranzacției i;

CMC = valoarea curentă de piață a garanțiilor atribuite grupului de compensare, unde:

Formula

unde:

CMCl = valoarea curentă de piață a garanțiilor l;

i = indicele care desemnează tranzacția;

l = indicele care desemnează garanțiile;

j = indicele care desemnează categoria grupului de acoperire a riscului. Aceste grupuri de acoperire a riscului corespund unor factori de risc pentru care pozițiile de risc de semn opus pot fi compensate, rezultând o poziție de risc netă, pe baza căreia se calculează valoarea expunerii;

RPTij = poziție de risc din tranzacția i în raport cu grupul j de acoperire a riscului;

RPClj = poziție de risc din garanțiile l în raport cu grupul j de acoperire a riscului;

CCRMj = multiplicatorul aferent riscului de credit al contrapartidei, stabilit în tabelul 5, în raport cu grupul j de acoperire a riscului;

β = 1,4.

Garanțiile unei contrapartide au semn pozitiv, în timp ce garanțiile furnizate unei contrapartide au semn negativ.

Garanțiile recunoscute pe baza metodei în cauză se limitează la garanțiile eligibile în conformitate cu partea 1 punctul 11 din anexa VIII la prezenta directivă și cu punctul 9 din anexa II la Directiva 2006/49/CE.

2.

În cazul în care o tranzacție cu instrumente financiare derivate, care se desfășoară pe OTC și prezintă un profil de risc linear, prevede schimbul unui instrument financiar contra unei sume de bani, aspectul privind plata se numește segment de plată. Tranzacțiile care prevăd schimbul unei plăți contra altei plăți sunt constituite din două segmente de plată. Segmentele de plată sunt formate din plățile brute prevăzute în contract, inclusiv valoarea noțională a tranzacției. Pentru efectuarea următoarelor calcule, instituțiile de credit pot să nu țină seama de riscul de rată a dobânzii aferent segmentelor de plată cu scadență mai mică de un an. Instituțiile de credit pot trata tranzacțiile care constau din două segmente de plată denominate în aceeași monedă, cum ar fi swap pe rata dobânzii, ca fiind o singură tranzacție agregată. Tratamentul specific segmentelor de plată se aplică tranzacției agregate.

3.

Tranzacțiile cu profil de risc linear, având ca instrumente financiare suport capitaluri proprii (inclusiv indici ai capitalurilor proprii), aur, alte metale prețioase sau alte mărfuri, sunt puse în corespondență cu o poziție de risc pe respectivele capitaluri proprii (sau indici ai capitalurilor proprii) sau mărfuri (inclusiv aur și alte metale prețioase) și cu o poziție de risc pe rata dobânzii pentru segmentul de plată. În cazul în care segmentul de plată este denominat în valută, acesta este pus în corespondență cu o poziție de risc în respectiva valută.

4.

Tranzacțiile cu profil de risc linear, având ca instrument suport un titlu de creanță, sunt puse în corespondență cu o poziție de risc pe rata dobânzii pentru titlul de creanță respectiv și cu o altă poziție de risc pe rata dobânzii pentru segmentul de plată. Tranzacțiile cu profil de risc linear care prevăd schimbul unei plăți contra altei plăți, inclusiv contractele la termen pe cursul de schimb, sunt puse în corespondență cu o poziție de risc pe rata dobânzii pentru fiecare dintre segmentele de plată. În cazul în care titlul de creanță suport este denominat în valută, titlul respectiv este pus în corespondență cu o poziție de risc în valuta respectivă. În cazul în care un segment de plată este denominat în valută, segmentul de plată respectiv este, de asemenea, pus în corespondență, cu o poziție de risc în valuta respectivă. Valoarea expunerii pentru un swap de bază pe curs de schimb este zero.

5.

Dimensiunea unei poziții de risc care provine dintr-o tranzacție cu profil de risc linear este valoarea noțională efectivă (preț de piață înmulțit cu cantitate) a instrumentelor financiare suport (inclusiv mărfuri), convertită în moneda națională a instituției de credit, cu excepția cazului titlurilor de creanță.

6.

Pentru titlurile de creanță și segmentele de plată, dimensiunea poziției de risc este produsul dintre valoarea noțională efectivă a plăților brute de efectuat (inclusiv valoarea noțională) convertită în moneda națională a instituției de credit, și durata modificată a titlului de creanță, respectiv a segmentului de plată.

7.

Dimensiunea unei poziții de risc care provine dintr-un swap pe risc de credit este produsul dintre valoarea noțională a titlului de creanță de referință și scadența rămasă a instrumentului de tip swap pe risc de credit.

8.

Dimensiunea unei poziții de risc care provine dintr-un instrument financiar derivat tranzacționat pe OTC cu profil de risc nelinear, inclusiv opțiuni și instrumente de tip swaption, este egală cu echivalentul delta al valorii noționale efective a instrumentului financiar care stă la baza tranzacției, cu excepția cazului unui titlu de creanță suport.

9.

Dimensiunea unei poziții de risc care provine dintr-un instrument financiar derivat tranzacționat pe OTC cu profil de risc nelinear, inclusiv opțiuni și instrumente de tip swaption, al cărui instrument suport este reprezentat de un titlu de creanță sau de un segment de plată, este egală cu produsul dintre echivalentul delta al valorii noționale efective a instrumentului financiar sau a segmentului de plată și durata modificată a titlului de creanță, respectiv a segmentului de plată.

10.

Pentru stabilirea pozițiilor de risc, garanțiile din partea unei contrapartide trebuie înțelese ca o creanță asupra contrapartidei decurgând dintr-un contract pe un instrument derivat (poziție lungă), scadentă astăzi, în timp ce garanțiile furnizate unei contrapartide trebuie înțelese ca o obligație față de contrapartidă (poziție scurtă), scadentă astăzi.

11.

Instituțiile de credit pot utiliza următoarele formule pentru a stabili dimensiunea și semnul unei poziții de risc:

pentru toate instrumentele, cu excepția titlurilor de creanță:

valoarea noțională efectivă, sau

Formula

unde:

Pref = prețul instrumentului suport, denominat în monedă de referință;

V = valoarea instrumentului financiar (în cazul unei opțiuni, aceasta este prețul opțiunii, iar în cazul unei tranzacții cu profil de risc linear, aceasta este chiar valoarea instrumentului suport);

p = prețul instrumentului suport, denominat în aceeași monedă ca V;

pentru titlurile de creanță și segmentele de plată ale tuturor tranzacțiilor:

valoarea noțională efectivă multiplicată cu durata modificată sau

echivalentul delta al valorii noționale multiplicat cu durata modificată

Formula

unde:

V = valoarea instrumentului financiar (în cazul unei opțiuni, aceasta este prețul opțiunii, iar în cazul unei tranzacții cu profil de risc linear, aceasta este chiar valoarea instrumentului suport, respectiv a segmentului de plată);

r = nivelul ratei dobânzii.

În cazul în care V este denominată în altă monedă decât moneda de referință, instrumentul derivat trebuie convertit în moneda de referință prin înmulțirea cu respectivul curs de schimb.

12.

Pozițiile de risc trebuie clasificate în grupuri de acoperire a riscului. Pentru fiecare grup de acoperire a riscului, se calculează valoarea absolută a sumei pozițiilor de risc rezultante. Această sumă este denumită „poziție de risc netă” și este reprezentată prin:

Formula

din formula specificată la primul paragraf.

13.

Pentru pozițiile de risc privind rata dobânzii, care provin din depozite în numerar primite din partea contrapartidei drept garanție, din segmente de plată și din titluri de creanță suport, pentru care se aplică o cerință de capital de cel mult 1,60 % în conformitate cu tabelul 1 din anexa I la Directiva 2006/49/CE, există șase grupuri de acoperire a riscului pentru fiecare monedă, indicate în continuare în tabelul 4. Grupurile de acoperire a riscului se definesc printr-o combinație a criteriilor „scadență” și „rate ale dobânzii de referință”.

Tabelul 4

 

Rate ale dobânzii de referință guvernamentale

Rate ale dobânzii de referință neguvernamentale

Scadență

← 1 an

← 1 an

Scadență

> 1 – ← 5 ani

> 1 – ← 5 ani

Scadență

> 5 ani

> 5 ani

14.

Pentru pozițiile de risc pe rata dobânzii care provin din titluri de creanță suport sau din segmente de plată pentru care rata dobânzii este legată de o rată a dobânzii de referință, care reprezintă un nivel general al dobânzilor de pe piață, maturitatea reziduală este durata intervalului de timp până la următoarea reajustare a ratei dobânzii. În toate celelalte cazuri, maturitatea reziduală este durata de viață rămasă a titlului de creață suport sau, în cazul unui segment de plată, durata de viață rămasă a tranzacției.

15.

Există un singur grup de acoperire a riscului pentru fiecare emitent al unui titlu de creanță de referință care stă la baza unui instrument de tip swap pe risc de credit.

16.

Pentru pozițiile de risc pe rata dobânzii care provin din depozite în numerar care sunt furnizate unei contrapartide drept garanție, în situația în care contrapartida respectivă nu are obligații de plată scadente cu risc specific scăzut, precum și din titluri de creanță suport, pentru care se aplică o cerință de capital mai mare de 1,60 % în conformitate cu tabelul 1 din anexa I la Directiva 2006/49/CE, există un singur grup de acoperire a riscului pentru fiecare emitent. În cazul în care un segment de plată reproduce un astfel de titlu de creanță, există, de asemenea, un singur grup de acoperire a riscului pentru fiecare emitent al titlului de creanță de referință. Instituțiile de credit pot atribui aceluiași grup de acoperire a riscului poziții de risc care decurg din titluri de creanță ale unui anumit emitent sau din titluri de creanță de referință ale aceluiași emitent, care sunt reproduse de segmente de plată sau care stau la baza unui instrument de tip swap pe risc de credit.

17.

Instrumentele financiare suport, altele decât titlurile de creanță, se atribuie acelorași grupuri de acoperire a riscului numai în cazul în care sunt instrumente identice sau similare. În toate celelalte cazuri, ele se atribuie unor grupuri distincte de acoperire a riscului. Similaritatea instrumentelor se stabilește după cum urmează:

în cazul capitalurilor proprii, instrumentele similare sunt instrumentele aceluiași emitent. Un indice al capitalurilor proprii se tratează ca pentru cazul unui alt emitent;

în cazul metalelor prețioase, instrumentele similare sunt cele din același metal. Un indice al metalelor prețioase se tratează ca fiind un metal prețios distinct;

în cazul energiei electrice, instrumentele similare sunt drepturile și obligațiile de livrare care se referă la același interval temporal de încărcare, la nivel maxim sau nu, din cadrul oricărei perioade de 24 de ore și

în cazul mărfurilor, instrumentele similare sunt cele care aparțin aceluiași tip de marfă. Un indice al mărfurilor se tratează ca marfă distinctă.

18.

Multiplicatorii aferenți riscului de credit al contrapartidei pentru diferite categorii de grupuri de acoperire a riscului sunt specificați în următorul tabel 5:

Tabelul 5

 

Categorii de grupuri de acoperire a riscului

Multiplicatorul aferent riscului de credit al contrapartidei

1.

Rate ale dobânzii

0,2 %

2.

Rate ale dobânzii pentru poziții de risc care provin dintr-un titlu de creanță de referință care este suport al unui instrument de tip swap pe risc de credit și pentru care se aplică o cerință de capital de cel mult 1,60 % în conformitate cu tabelul 1 din anexa I la Directiva 2006/49/CE

0,3 %

3.

Rate ale dobânzii pentru poziții de risc care provin dintr-un titlu de creanță sau un titlu de creanță de referință, pentru care se aplică o cerință de capital de peste 1,60 % în conformitate cu tabelul 1 din anexa I la Directiva 2006/49/CE

0,6 %

4.

Cursuri de schimb

2,5 %

5.

Energie electrică

4 %

6.

Aur

5 %

7.

Capitaluri proprii

7 %

8.

Metale prețioase (cu excepția aurului)

8,5 %

9.

Alte mărfuri (cu excepția metalelor prețioase și a energiei electrice)

10 %

10.

Instrumente suport ale instrumentelor financiare derivate tranzacționate pe OTC care nu sunt incluse în nici una din categoriile menționate anterior

10 %

Instrumentele suport ale instrumentelor financiare derivate tranzacționate pe OTC, specificate în tabelul 5 punctul 10, se atribuie unor grupuri distincte de acoperire a riscului pentru fiecare categorie de instrument suport.

19.

Pentru tranzacțiile cu profil de risc neliniar sau pentru segmentele de plată și pentru tranzacțiile care au ca instrument suport titluri de creanță, pentru care instituția de credit nu poate stabili delta, respectiv durata modificată, cu ajutorul unui model aprobat de autoritatea competentă pentru stabilirea cerințelor minime de capital pentru riscul de piață, autoritatea competentă stabilește dimensiunea pozițiilor de risc și multiplicatorii aferenți riscului de credit al contrapartidei aplicabili în mod prudențial. După caz, autoritățile competente pot solicita utilizarea metodei stabilite la partea 3. Compensarea nu este recunoscută (respectiv, valoarea expunerii se stabilește ca și în cazul unui grup de compensare care ar include doar tranzacția individuală).

20.

Fiecare instituție de credit dispune de proceduri interne pentru a verifica dacă, înainte de includerea unei tranzacții într-un grup de acoperire a riscului, tranzacția respectivă se desfășoară pe baza unui contract de compensare, executoriu din punct de vedere legal, care îndeplinește cerințele prevăzute la partea 7.

21.

Instituția de credit care utilizează garanții pentru a diminua riscul de credit al contrapartidei trebuie să dispună de proceduri interne pentru a verifica dacă, înainte de recunoașterea în calculele sale a efectului garanțiilor, garanțiile respective îndeplinesc standardele de certitudine juridică stabilite de anexa VIII.

PARTEA 6

Metoda modelului intern

1.

Cu aprobarea autorităților competente, o instituție de credit poate utiliza metoda modelului intern (MMI) pentru a calcula valoarea expunerii pentru tranzacțiile menționate la partea 2 punctul (2) (i) sau pentru tranzacțiile menționate la partea 2 punctul 2 (ii), 2 (iii) și 2 (iv), sau pentru tranzacțiile menționate la partea 2 punctul 2 (i)-(iv). În fiecare dintre aceste situații, pot fi incluse, de asemenea, tranzacțiile menționate la partea 2 punctul 2 (v). Fără a aduce atingere părții 2 punctul 1 paragraful al doilea, instituțiile de credit pot decide să nu aplice metoda respectivă pentru expunerile nesemnificative în ceea ce privește dimensiunea și riscul. Pentru a aplica MMI, o instituție de credit trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de prezenta parte.

2.

Cu aprobarea autorităților competente, aplicarea MMI se poate efectua secvențial în funcție de diferite tipuri de tranzacții, iar pe durata acestei perioade instituția de credit poate utiliza metodele specificate la partea 3 sau la partea 5. Fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale prezentei părți, instituțiile de credit nu sunt obligate să utilizeze un anumit tip de model.

3.

Pentru tranzacțiile cu instrumente financiare derivate tranzacționate pe OTC și pentru tranzacțiile cu termen lung de decontare, pentru care nu a obținut aprobarea de utilizare a MMI, instituția de credit trebuie să utilizeze metodele specificate la partea 3 sau la partea 5. Utilizarea combinată a acestor două metode este permisă pe bază continuă în cadrul unui grup. Utilizarea combinată a acestor două metode în cadrul unei entități juridice se permite numai în cazul în care una dintre metode este utilizată pentru cazurile prevăzute la partea 5 punctul 19.

4.

Instituțiile de credit care au obținut aprobare de utilizare a MMI nu pot reveni la utilizarea metodelor specificate la partea 3 sau la partea 5 decât pentru motive justificate în mod corespunzător și cu aprobarea autorităților competente. În cazul în care o instituție de credit nu mai îndeplinește cerințele prevăzute de prezenta parte, ea fie prezintă autorității competente un plan de redresare oportună, fie demonstrează că efectul neîndeplinirii cerințelor în cauză este nesemnificativ.

Valoarea expunerii

5.

Valoarea expunerii se determină la nivelul grupului de compensare. Modelul trebuie să specifice distribuția anticipată a modificărilor valorii de piață a grupului de compensare, datorate modificărilor unor variabile ale pieței cum ar fi ratele dobânzii și ratele cursului de schimb. Modelul calculează apoi valoarea expunerii aferente grupului de compensare la o dată viitoare, în funcție de modificările variabilelor pieței. În cazul contrapartidelor care au încheiat un contract în marjă, modelul poate, de asemenea, să surprindă modificările viitoare ale garanțiilor.

6.

Instituțiile de credit pot include garanțiile financiare eligibile, definite la partea 1 punctul 11 din anexa VIII la prezenta directivă și la punctul 9 din anexa II la Directiva 2006/49/CE, în distribuțiile anticipate ale modificărilor valorii de piață a grupului de compensare, în cazul în care garanțiile respective îndeplinesc cerințele cantitative, calitative și cele aferente datelor pentru MMI.

7.

Valoarea expunerii se calculează ca produsul dintre α și expunerea anticipată pozitivă (EPE) efectivă:

Valoarea expunerii = α × EPE efectivă

unde:

alfa (α) este 1,4, dar autoritățile competente pot solicita utilizarea unei valori mai mari a factorului alfa, iar EPE efectivă se calculează prin estimarea valorii anticipate a expunerii (EEt), ca valoare medie a expunerii la momentul viitor t, unde media se determină pe baza valorilor viitoare posibile ale factorilor de risc de piață relevanți. Modelul estimează valoarea expunerii anticipate la câteva date viitoare t1, t2, t3 etc.

8.

Expunerea anticipată (EE) efectivă se calculează prin recurență:

Formula

unde:

momentul curent se notează cu t0, iar EEt0 efectivă este egală cu expunerea curentă.

9.

În acest sens, expunerea anticipată pozitivă efectivă reprezintă valoarea medie a expunerilor anticipate efective pe durata primului an al expunerii viitoare. În cazul în care toate contractele din grupul de compensare au o scadență mai mică de un an, expunerea anticipată pozitivă este valoarea medie a expunerilor anticipate până la data la care toate contractele din grupul de compensare ajung la scadență. Expunerea anticipată pozitivă efectivă se calculează ca medie ponderată a expunerilor anticipate efective:

Formula

unde:

ponderările Δtk = tk – tk-1 permit să se țină seama de cazul în care expunerea viitoare se calculează la momente de timp care nu sunt repartizate la intervale egale.

10.

Dimensiunile expunerii anticipate sau ale expunerii maxime se calculează pe baza unei distribuții a expunerilor care ține seama de posibilitatea ca expunerile să nu fie normal distribuite.

11.

Instituțiile de credit pot utiliza o măsură mai prudentă decât produsul dintre α și expunerea anticipată pozitivă efectivă, calculat în conformitate cu ecuația menționată anterior pentru fiecare contrapartidă.

12.

Fără a aduce atingere dispozițiilor punctului 7, instituțiile de credit pot utiliza, cu aprobarea autorităților competente, propriile estimări ale lui α, cu condiția ca valoarea acestuia să nu fie mai mică decât 1,2, iar α să fie egal cu raportul dintre capitalul intern rezultat ca urmare a unei simulări globale pe toate contrapartidele a expunerii la riscul de credit al contrapartidei (numărător) și capitalul intern determinat pe baza expunerii anticipate pozitive (numitor). La numitor, expunerea anticipată pozitivă trebuie să fie utilizată ca și când ar fi o sumă fixă exigibilă. Instituțiile de credit trebuie să demonstreze că estimările proprii ale lui α reflectă, la numărător, surse semnificative ale dependenței stocastice a distribuției valorilor de piață ale tranzacțiilor sau ale portofoliilor de tranzacții pe contrapartide. Estimările proprii ale lui α trebuie să țină seama de varietatea portofoliilor.

13.

O instituție de credit trebuie să se asigure că atât numărătorul cât și numitorul lui α se calculează în mod coerent în ceea ce privește metodologia de modelare, specificările parametrilor și structura portofoliului. Abordarea utilizată pentru estimarea lui α are la bază abordarea instituției de credit cu privire la capitalul intern, trebuie să fie bine documentată și să facă obiectul unui proces independent de validare. De asemenea, instituțiile de credit trebuie să revizuiască cel puțin trimestrial estimările efectuate și chiar mai des atunci când structura portofoliului variază în timp. Instituțiile de credit evaluează, de asemenea, riscul aferent modelului.

14.

După caz, volatilitățile și corelațiile factorilor de risc de piață utilizați în simularea comună a riscului de piață și a riscului de credit trebuie să fie condiționate de factorul de risc de credit, pentru a indica creșterile potențiale ale volatilității sau ale corelației în contextul unui declin economic.

15.

În cazul în care grupul de compensare face obiectul unui contract în marjă, instituțiile de credit trebuie să utilizeze una dintre următoarele măsuri ale expunerii anticipate pozitive:

(a)

expunerea anticipată pozitivă, fără a ține seama de contractul în marjă;

(b)

limita de marjă, în cazul în care este pozitivă, potrivit contractului în marjă, plus un adaos care reflectă creșterea potențială a expunerii în perioada de risc de marjă. Acest adaos se calculează ca fiind creșterea anticipată a expunerii grupului de compensare, începând de la o expunere curentă cu valoarea zero, pe perioada de risc de marjă. Se impune un minimum de cinci zile lucrătoare în cazul grupurilor de compensare compuse numai din tranzacții de tip vânzare reversibilă, care fac obiectul reajustării zilnice a marjei și a marcării zilnice la piață, și o un minimum de zece zile lucrătoare pentru toate celelalte grupuri de compensare sau

(c)

în cazul în care modelul include efectele marjei pentru estimarea expunerii anticipate, măsura expunerii anticipate prin intermediul modelului se poate utiliza direct în ecuația de la punctul 8, cu aprobarea autorităților competente.

Cerințe minime pentru modelele de calcul al expunerii anticipate pozitive (EPE)

16.

Modelul utilizat de o instituție de credit pentru calcularea expunerilor anticipate pozitive trebuie să îndeplinească cerințele operaționale prevăzute la punctele 17-41.

Controlul riscului de credit al contrapartidei

17.

Instituția de credit trebuie să dispună de o unitate de control, care să fie responsabilă cu proiectarea și aplicarea sistemului de gestionare a riscului de credit al contrapartidei, inclusiv pentru validarea inițială și continuă a modelului. Unitatea de control al riscului verifică integritatea datelor de intrare, întocmește și analizează rapoarte asupra rezultatelor modelului de măsurare a riscului instituției de credit și evaluează legătura dintre măsurile expunerii la risc și limitele de creditare și tranzacționare. Unitatea în cauză funcționează independent de alte unități responsabile cu inițierea, reînnoirea sau tranzacționarea expunerilor și trebuie, de asemenea, să nu fie supusă nici unei influențe inoportune; trebuie să dețină personal adecvat; trebuie să prezinte rapoarte direct cadrelor de conducere a instituției de credit. Activitatea unității de control al riscului face parte integrantă din procesul instituției de credit de gestionare zilnică a riscului de credit. În consecință, rezultatele acesteia fac parte integrantă din procesul de planificare, monitorizare și control al creditului și al profilului de risc de credit în ansamblu, aferente instituției de credit.

18.

O instituție de credit trebuie să dispună de politici, procese și sisteme de gestionare a riscului de credit al contrapartidei, solide din punct de vedere conceptual și aplicate cu integritate. Un cadru solid de gestionare a riscului de credit al contrapartidei trebuie să includă identificarea, măsurarea, gestionarea, aprobarea și raportarea internă a riscului de credit al contrapartidei.

19.

Politicile unei instituții de credit privind gestionarea riscului țin seama de riscul de piață, de riscul de lichiditate și de riscurile legale și operaționale care pot fi asociate cu riscul de credit al contrapartidei. Instituția de credit nu desfășoară activități comerciale cu o contrapartidă fără a evalua în prealabil solvabilitatea acesteia și ține seama în mod corespunzător de riscul de credit la decontare și riscul de credit dinaintea decontării. Riscurile respective sunt gestionate cât mai cuprinzător la nivel de contrapartidă (prin agregarea expunerilor la riscul de credit al contrapartidei cu alte expuneri la risc de credit) și la nivelul întregii societăți.

20.

Consiliul de administrație și cadrele de conducere ale unei instituții de credit trebuie să participe activ în procesul de control al riscului de contrapartidă și trebuie să îl considere un aspect esențial al activității economice, căruia trebuie să i se aloce resurse semnificative. Cadrele de conducere trebuie să cunoască limitele și ipotezele aferente modelului utilizat, precum și impactul pe care acestea îl pot avea asupra fiabilității rezultatelor. Cadrele de conducere trebuie, de asemenea, să țină seama de incertitudinile aferente condițiilor de piață, precum și de problemele operaționale, și să cunoască modalitatea în care acestea sunt reflectate în model.

21.

Rapoartele zilnice privind expunerile instituției de credit la riscul de credit al contrapartidei sunt revizuite de către cadrele de conducere cu un nivel ierarhic adecvat și cu autoritate suficientă pentru a aplica atât reducerea pozițiilor asumate la nivel individual de administratorii de credite sau de cei care tranzacționează, precum și reducerea expunerii globale a instituției de credit la riscul de credit al contrapartidei.

22.

Sistemul unei instituții de credit privind gestionarea riscului de credit al contrapartidei este utilizat împreună cu limitele interne de creditare și de tranzacționare. Limitele menționate anterior trebuie să se coreleze cu modelul adoptat de instituția de credit de măsurare a riscului într-o manieră coerentă în timp și înțeleasă în mod corespunzător de administratorii de credit, de cei care tranzacționează și de cadrele de conducere.

23.

Măsurarea de către instituția de credit a riscului de credit al contrapartidei trebuie să includă măsurarea zilnică și pe parcursul zilei a utilizării liniilor de credit. Instituția de credit măsoară expunerea curentă la valoarea brută, precum și la valoarea netă a garanțiilor. Instituția de credit calculează și monitorizează, la nivel de portofoliu și la nivel de contrapartidă, expunerea maximă sau expunerea potențială viitoare la un interval de încredere ales de instituția de credit. Instituția de credit ține seama de pozițiile importante sau cu un grad ridicat de concentrare, inclusiv pe grupuri de clienți aflați în legătură pe un anumit sector economic, pe o anumită piață etc.

24.

Instituția de credit trebuie să dețină un program curent și strict de simulare de situații de criză, care să completeze analiza riscului de credit al contrapartidei bazată pe rezultatele zilnice ale modelului instituției de măsurare a riscului. Rezultatele acestor simulări de criză trebuie reexaminate periodic de cadrele de conducere și trebuie să se reflecte în politicile și în limitele privind riscul de credit al contrapartidei, stabilite de cadrele de conducere și de consiliul de administrație. În cazul în care aceste simulări de criză evidențiază o anumită vulnerabilitate la un anumit ansamblu de circumstanțe, instituția de credit trebuie să adopte fără întârziere măsuri de gestionare adecvată a riscurilor respective.

25.

Instituția de credit trebuie să dispună de proceduri care să asigure conformitatea cu documentele care stabilesc politicile, mecanismele de control și procedurile interne privind funcționarea sistemului de gestionare a riscului de credit al contrapartidei. Sistemul de gestionare a riscului de credit al contrapartidei deținut de instituția de credit trebuie să fie documentat în mod corespunzător și să ofere explicații cu privire la tehnicile empirice utilizate pentru măsurarea riscului de credit al contrapartidei.

26.

În cadrul procesului periodic de audit intern, instituția de credit desfășoară o reexaminare independentă a sistemului de gestionare a riscului de credit al contrapartidei. Reexaminarea respectivă trebuie să includă atât activitățile unităților operaționale menționate la punctul 17, cât și activitățile unității independente de control al riscului de credit al contrapartidei. Reexaminarea procesului general de gestionare a riscului de credit al contrapartidei trebuie să se realizeze cu regularitate și să aibă în vedere cel puțin următoarele aspecte:

(a)

caracterul adecvat al documentației sistemului și procesului de gestionare a riscului de credit al contrapartidei;

(b)

organizarea unității de control al riscului de credit al contrapartidei;

(c)

integrarea rezultatelor obținute în urma măsurării riscului de credit al contrapartidei în activitatea zilnică de gestionare a riscului;

(d)

procesul de aprobare a modelelor de stabilire a riscului și a sistemelor de evaluare utilizate de personalul din compartimentul de tranzacționare și din compartimentul de procesare posttranzacționare;

(e)

validarea oricărei modificări semnificative din procesul de măsurare a riscului de credit al contrapartidei;

(f)

sfera de aplicare a riscului de credit al contrapartidei reflectată de modelul de măsurare a riscului;

(g)

integritatea sistemului de informare al conducerii;

(h)

acuratețea și consistența datelor privind riscul de credit al contrapartidei;

(i)

verificarea coerenței, actualității și fiabilității surselor de date utilizate pentru aplicarea modelelor, inclusiv independența respectivelor surse de date;

(j)

acuratețea și pertinența ipotezelor privind volatilitatea și corelația;

(k)

acuratețea calculelor de evaluare și modificare a riscurilor și

(l)

verificarea exactității modelului prin utilizarea frecventă a procesului de control a posteriori.

Testul de utilizare

27.

Distribuția expunerilor generată de modelul utilizat pentru a calcula expunerea anticipată pozitivă efectivă trebuie să facă parte integrantă din procesul instituției de credit de gestionare zilnică a riscului de credit al contrapartidei. Rezultatele modelului au, în consecință, un rol esențial în aprobarea creditului, în gestionarea riscului de credit al contrapartidei, în alocarea capitalului intern și în gestionarea de întreprindere a instituției de credit.

28.

O instituție de credit trebuie să dispună de un dosar al utilizării modelelor care generează o distribuție a expunerilor la riscul de credit al contrapartidei. Instituția de credit trebuie să demonstreze în acest mod că utilizează un model pentru a calcula distribuțiile expunerilor pe care se bazează calcularea expunerilor anticipate pozitive care, în sens larg, îndeplinește cerințele minime prevăzute de prezenta parte cu cel puțin un an înaintea obținerii aprobării din partea autorităților competente.

29.

Modelul utilizat pentru a genera o distribuție a expunerilor la riscul de credit al contrapartidei trebuie să facă parte integrantă din cadrul de gestionare a riscului de credit al contrapartidei, care include identificarea, măsurarea, gestionarea, aprobarea și raportarea internă cu privire la riscul de credit al contrapartidei. Cadrul respectiv include măsurarea utilizării liniilor de credit (prin agregarea expunerilor la riscul de credit al contrapartidei cu alte expuneri la riscul de credit), precum și alocarea capitalului intern. Pe lângă expunerea anticipată pozitivă, o instituție de credit trebuie să măsoare și să gestioneze expunerile curente. După caz, instituția de credit trebuie să măsoare expunerea curentă la valoarea brută și la valoarea netă a garanțiilor. Se consideră că testul de utilizare a fost efectuat în cazul în care o instituție de credit utilizează alte măsurări ale riscului de credit al contrapartidei, cum ar fi expunerea maximă sau expunerea de credit potențială viitoare, bazate pe distribuția expunerilor generată de același model care este utilizat pentru calcularea expunerii anticipate pozitive.

30.

O instituție de credit trebuie să dispună de sisteme capabile să estimeze zilnic, după caz, expunerea anticipată, cu excepția cazului în care demonstrează autorităților competente că expunerile sale la riscul de credit al contrapartidei justifică o frecvență mai mică de calcul. Instituția de credit trebuie să calculeze expunerea anticipată de-a lungul unui profil temporal de orizonturi de estimare, care să reflecte în mod adecvat structura temporală a fluxurilor viitoare de numerar și scadența contractelor, și într-o manieră care să țină seama de importanța și de structura expunerilor.

31.

Expunerea se măsoară, se monitorizează și se verifică pe durata de viață a tuturor contractelor din grupul de compensare (nu doar pe un interval de timp de un an). Instituția de credit trebuie să dispună de proceduri care să permită identificarea și controlul riscurilor contrapartidelor în cazul în care expunerea depășește intervalul de timp de un an. Creșterea estimată a expunerii trebuie să fie o dată de intrare pentru modelul instituției de credit cu privire la capitalul intern.

Simularea de criză

32.

O instituție de credit trebuie să dispună de procese solide de simulare de criză utilizate pentru evaluarea ratei de adecvare a capitalului pentru riscul de credit al contrapartidei. Cuantificările de criză se compară cu cele ale expunerii anticipate pozitive și sunt considerate de instituția de credit ca făcând parte integrantă din procesul prevăzut la articolul 123. Prin simularea de criză se identifică, de asemenea, posibile evenimente sau modificări viitoare ale condițiilor economice, care ar putea avea efecte nefavorabile asupra expunerilor instituției de credit la riscul de credit, și se evaluează capacitatea instituției respective de a face față modificărilor respective.

33.

Instituția de credit simulează în situație de criză expunerile sale la riscul de credit al contrapartidei și efectuează inclusiv simulări de criză care să combine factorii de risc de piață și de risc de credit. Simulările de criză pentru riscul de credit al contrapartidei iau în considerare riscul de concentrare (față de o singură contrapartidă sau grupuri de contrapartide), riscul de evoluție corelată a riscurilor de piață și de credit și riscul ca lichidarea pozițiilor contrapartidei să provoace modificări ale pieței. Simulările de criză trebuie să analizeze, de asemenea, impactul modificărilor pieței asupra pozițiilor proprii ale instituției de credit, iar instituția de credit trebuie să integreze acest impact în evaluarea riscului de credit al contrapartidei.

Riscul de corelare

34.

Instituțiile de credit trebuie să acorde o atenție corespunzătoare expunerilor care conduc la un nivel semnificativ al riscului general de corelare.

35.

Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri de identificare, monitorizare și control al situațiilor de risc specific de corelare de la începutul tranzacției și pe toată durata derulării acesteia.

Integritatea procesului de modelare

36.

Modelul reflectă condițiile și specificațiile tranzacțiilor într-o manieră actualizată, completă și prudentă. Condițiile respective trebuie să includă cel puțin valorile noționale ale contractelor, scadența, activele de referință, contractele în marjă și acordurile de compensare. Specificațiile și condițiile tranzacțiilor se păstrează într-o bază de date care face obiectul unui proces periodic și formal de verificare. Procesul de recunoaștere a acordurilor de compensare presupune avizul juriștilor, pentru a se verifica caracterul executoriu din punct de vedere legal al compensării, și trebuie să fie înregistrat în baza de date de către o unitate independentă. Transmiterea către model a datelor cu privire la condițiile și specificațiile tranzacțiilor trebuie, de asemenea, să facă obiectul unui proces de audit intern, iar între model și sistemele de date sursă trebuie să existe procese formale de corelare pentru a se verifica permanent dacă datele cu privire la condițiile și specificațiile tranzacțiilor sunt reflectate corect sau, cel puțin, prudent în calculul expunerilor anticipate pozitive.

37.

Pentru a calcula expunerile curente, modelul utilizează datele curente de piață. Atunci când utilizează date istorice pentru estimarea volatilității și a corelațiilor, acestea trebuie să acopere o perioadă de cel puțin trei ani și să fie actualizate trimestrial sau mai frecvent, în cazul în care condițiile de piață necesită acest lucru. Datele trebuie să acopere o întreagă gamă de condiții economice, de exemplu un ciclu economic întreg. O unitate independentă de unitatea operațională validează prețul furnizat de aceasta din urmă. Datele trebuie să fie colectate independent de liniile de activitate, să fie introduse în model în timp util și într-o manieră completă și să fie păstrate într-o bază de date care face obiectul unui proces formal și periodic de verificare. O instituție de credit trebuie să dispună, de asemenea, de un proces bine dezvoltat de verificare a integrității datelor, care să permită eliminarea observațiilor eronate și/sau a celor deficitare. În măsura în care modelul se bazează pe aproximări ale datelor de piață pentru produsele noi pentru care nu sunt disponibile anumite date istorice pe o perioadă de trei ani, politicile interne trebuie să identifice aproximările adecvate, iar instituția de credit trebuie să demonstreze empiric că aproximările furnizează o reprezentare prudentă a riscului asumat în condiții nefavorabile de piață. În cazul în care modelul include efectele garanțiilor asupra modificărilor valorii de piață a grupului de compensare, instituția de credit trebuie să dispună de date istorice adecvate pentru modelarea volatilității garanțiilor.

38.

Modelul face obiectul unui proces de validare. Procesul respectiv trebuie să se regăsească cu claritate în politicile și procedurile instituțiilor de credit. Procesul de validare trebuie să specifice tipul de testare necesară pentru a garanta integritatea modelului și pentru a identifica condițiile în care ipotezele sunt încălcate și se poate ajunge la subestimarea expunerii anticipate pozitive. Procesul de validare implică o reexaminare a caracterului exhaustiv al modelului.

39.

Instituția de credit monitorizează riscurile pertinente și deține procese de estimare a expunerii anticipate pozitive atunci când riscurile respective devin semnificative. Aceasta include următoarele elemente:

(a)

instituția de credit își identifică și gestionează expunerile la riscul specific de corelare;

(b)

pentru expunerile cu profil de risc în creștere după un an, instituția de credit trebuie să compare cu regularitate estimarea expunerii anticipate pozitive pe o perioadă de un an cu expunerea anticipată pozitivă pe întreaga durată a expunerii și

(c)

pentru expunerile cu maturitate reziduală mai mică de un an, instituția de credit trebuie să compare cu regularitate costul de înlocuire (expunerea curentă) cu profilul expunerii realizate și/sau să stocheze date care ar permite o astfel de comparație.

40.

O instituție de credit trebuie să dețină proceduri interne de verificare dacă, înainte de includerea unei tranzacții într-un grup de compensare, tranzacția respectivă face obiectul unui contract de compensare executoriu din punct de vedere legal, care îndeplinește cerințele prevăzute la partea 7.

41.

Instituția de credit care utilizează garanții pentru a diminua riscul de credit al contrapartidei trebuie să dețină proceduri interne pentru a verifica, înainte de recunoașterea efectului garanțiilor în calculele sale, că garanțiile în cauză respectă standardele de certitudine juridică stabilite de anexa VIII.

Cerințe de validare pentru modelele de calcul al expunerilor anticipate pozitive

42.

Modelul de calcul al expunerilor anticipate pozitive al unei instituții de credit trebuie să îndeplinească următoarele cerințe de validare:

(a)

cerințele de validare calitativă prevăzute de anexa V la Directiva 2006/49/CE;

(b)

ratele dobânzii, cursurile de schimb, prețurile capitalurilor proprii, mărfurile și alți factori de risc de piață sunt estimați pe perioade lungi de timp pentru a măsura expunerea la riscul de credit al contrapartidei. Performanța modelului de estimare pentru factorii de risc de piață trebuie validat pe o perioadă lungă de timp;

(c)

modelele de stabilire a riscului utilizate pentru a calcula expunerea la riscul de credit al contrapartidei, în contextul unui anumit scenariu privind șocuri viitoare asupra factorilor de risc de piață, sunt testate în cadrul procesului de validare a modelului. Modelele de stabilire a riscului în cazul opțiunilor trebuie să țină seama de caracterul nelinear al valorii opțiunilor în raport cu factorii de risc de piață;

(d)

modelul de calcul al expunerilor anticipate pozitive trebuie să reflecte informații specifice tranzacțiilor pentru a agrega expunerile la nivelul grupului de compensare. O instituție de credit trebuie să verifice dacă tranzacțiile sunt atribuite grupului adecvat de compensare din cadrul modelului;

(e)

modelul de calcul al expunerilor anticipate pozitive include, de asemenea, informații specifice fiecărei tranzacții, pentru a surprinde efectele contractelor în marjă. Modelul trebuie să țină seama atât de valoarea curentă a marjei, cât și de marja care, în viitor, ar putea fi transferată între contrapartide. Un astfel de model trebuie să țină seama de natura contractelor în marjă (unilaterale sau bilaterale), de frecvența apelurilor în marjă, de perioada de risc de marjă, de pragul minim al expunerii în afara marjei pe care instituția de credit este dispusă să o accepte și de suma minimă de transfer. Modelul respectiv trebuie fie să modeleze variațiile valorii, marcate la piață, ale garanțiilor acordate, fie să aplice normele prevăzute de anexa VIII și

(f)

procesul de control a posteriori, static și bazat pe date istorice, în funcție de portofoliile reprezentative ale contrapartidelor, face parte din procesul de validare a modelului. La anumite intervale de timp, instituția de credit trebuie să efectueze un astfel de control a posteriori al unei serii de portofolii reprezentative ale contrapartidelor (reale sau ipotetice). Portofoliile respective trebuie alese în funcție de receptivitatea lor la corelațiile și la factorii de risc de piață semnificativi la care este expusă instituția de credit.

În cazul în care procesul de control a posteriori indică faptul că modelul nu este suficient de exact, autoritățile competente revocă aprobarea modelului și impun adoptarea unor măsuri adecvate care garantează îmbunătățirea imediată a modelului. De asemenea, autoritățile competente pot solicita instituțiilor de credit să dețină fonduri proprii suplimentare în conformitate cu articolul 136.

PARTEA 7

Compensarea contractuală (contracte de novație și alte acorduri de compensare)

(a)

Tipuri de compensare recunoscute de autoritățile competente

În sensul prezentei părți, „contrapartidă” reprezintă orice entitate (inclusiv persoane fizice) care are competența de a încheia un acord de compensare contractuală, iar „acord de compensare încrucișată contractuală” reprezintă un acord bilateral scris între o instituție de credit și o contrapartidă care creează o singură obligație din punct de vedere legal acoperind toate acordurile cadru bilaterale și tranzacțiile aferente unor categorii diferite de produse. Acordurile de compensare încrucișată contractuală acoperă doar compensarea efectuată pe bază bilaterală.

În sensul compensării încrucișate, se consideră ca fiind categorii diferite de produse următoarele:

(i)

operațiuni de report, vânzările reversibile, operațiuni de împrumut și creditare de valori mobiliare și mărfuri;

(ii)

operațiuni de creditare cu apel în marjă și

(iii)

contractele menționate la anexa IV.

Autoritățile competente consideră că următoarele tipuri de compensare contractuală reduc riscurile:

(i)

contracte bilaterale de novație între o instituție de credit și contrapartida acesteia, prin care creanțele și obligațiile reciproce sunt automat amalgamate astfel încât novația respectivă stabilește o singură sumă netă de fiecare dată când se aplică novația, creând astfel un nou contract unic obligatoriu din punct de vedere legal, care anulează contractele anterioare;

(ii)

alte acorduri bilaterale încheiate între o instituție și contrapartida acesteia și

(iii)

acordurile de compensare încrucișată contractuală, încheiate de către instituțiile de credit care au primit aprobarea autorității competente pentru a utiliza metoda specificată la partea 6, în ceea ce privește tranzacțiile care intră în sfera de aplicare a metodei respective. Compensarea între tranzacțiile efectuate de membrii unui grup nu este recunoscută în sensul calculării cerințelor de capital.

(b)

Condiții de recunoaștere

Autoritățile competente consideră compensarea contractuală ca reducând riscurile numai în următoarele condiții:

(i)

o instituție de credit trebuie să aibă un acord de compensare contractuală cu contrapartida acesteia, care creează o singură obligație legală, acoperind toate tranzacțiile incluse, astfel încât, în situația în care contrapartida nu își îndeplinește obligațiile datorită situației de neplată, falimentului, lichidării sau oricărei alte situații similare, instituția de credit să aibă dreptul de a primi sau obligația de a plăti numai suma netă a valorilor pozitive și negative, marcate la piață, ale tranzacțiilor individuale incluse;

(ii)

o instituție de credit trebuie să fi pus la dispoziția autorității competente avize juridice justificate și scrise pe baza cărora, în cazul unui litigiu, instanțele și autoritățile administrative competente pot constata, în cazurile descrise la punctul (i), că obligațiile și creanțele instituției de credit se limitează la suma netă, astfel cum este descris la punctul (i), sub incidența:

legislației jurisdicției în care contrapartida a fost înregistrată și, în cazul în care este vorba despre o sucursală străină a unei întreprinderi, intră și sub incidența legislației jurisdicției în care sucursala respectivă este localizată;

legislației care reglementează tranzacțiile individuale incluse și

legislației care reglementează contractele sau acordurile necesare efectuării compensării contractuale,

(iii)

o instituție de credit trebuie să adopte proceduri care să asigure că validitatea legală a compensării contractuale a acesteia este examinată continuu, având în vedere modificările posibile ale legilor relevante;

(iv)

instituția de credit trebuie să păstreze îndosariată toată documentația necesară;

(v)

efectele compensării trebuie să fie luate în considerare în cuantificarea de către instituția de credit, pentru fiecare contrapartidă, a nivelului agregat al expunerii la riscul de credit al contrapartidei, iar instituția de credit trebuie să administreze riscul de credit al contrapartidei pe această bază și

(vi)

riscul de credit față de orice contrapartidă este agregat pentru a obține o singură expunere, din punct de vedere legal, pentru toate tranzacțiile. Se ține seama de această valoare agregată în sensul limitelor de creditare și al capitalului intern.

Autoritățile competente, după consultarea celorlalte autorități competente în cauză, dacă este necesar, trebuie să asigure că compensarea contractuală este validă din punct de vedere legal sub incidența legislației fiecărei jurisdicții. În cazul în care autoritățile competente nu sunt mulțumite în acest sens, ele nu recunosc acordul de compensare contractuală ca diminuator de risc pentru nici una dintre contrapartide.

Autoritățile competente pot accepta opinii legale justificate întocmite în funcție de diferite tipuri de compensări contractuale.

Nu poate fi recunoscut ca diminuator de risc nici un contract care conține o dispoziție care permite unei contrapartide care își respectă obligațiile contractuale să facă numai plăți limitate sau să nu facă nici o plată în contul averii contrapartidei care nu-și respectă obligațiile contractuale, chiar dacă aceasta din urmă este un creditor net (clauza walkaway).

De asemenea, în cazul acordurilor de compensare încrucișată contractuală, trebuie să se respecte următoarele criterii:

(a)

suma netă menționată la litera (b) punctul (i) din prezenta parte reprezintă suma netă a valorilor de închidere pozitive și negative ale oricărui acord cadru bilateral individual inclus și a valorilor pozitive și negative, marcate la piață, ale tranzacțiilor individuale (valoarea netă aferentă compensării încrucișate);

(b)

avizele juridice justificate și scrise menționate la litera (b) punctul (ii) din prezenta parte trebuie să ateste validitatea și aplicabilitatea din punct de vedere legal a întregului acord de compensare încrucișată contractuală, pe baza dispozițiilor sale contractuale, și să prezinte impactul acordului de compensare asupra dispozițiilor semnificative ale oricărui acord cadru bilateral individual inclus. O opinie legală trebuie să fie în general recunoscută ca atare de comunitatea juridică din statul membru în care instituția de credit este autorizată sau de un memorandum legislativ care să abordeze toate problemele semnificative într-o manieră justificată;

(c)

instituția de credit trebuie să adopte proceduri în conformitate cu litera (b) punctul (iii) din prezenta parte pentru a verifica dacă orice tranzacție care urmează să fie inclusă într-un grup de compensare face obiectul unui aviz juridic și