I — Introducere

II — Cadrul juridic

A — Dreptul Uniunii

B — Dreptul național

III — Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare

IV — Procedura în fața Curții

V — Principalele argumente ale părților

VI — Apreciere juridică

A — Observații preliminare

B — Cu privire la prima întrebare preliminară

1. Cu privire la rolul instanței naționale în anularea clauzelor abuzive conform jurisprudenței Curții

2. Transpunerea principiilor jurisprudențiale în situația din acțiunea principală

a) Aprecierea Curții în Hotărârea Pénzügyi

b) Argumente împotriva transpunerii acestei jurisprudențe în ceea ce privește acțiunea principală

i) Comparație cu cauza Pénzügyi

— Situație procesuală diferită

— Clauze contractuale diferite

— Concluzie

ii) Consecințele unei transpuneri asupra procedurii de somație de plată

— Modificare substanțială a modului de funcționare a procedurii de somație de plată

— Conformitatea cu principiul autonomiei procedurale

3. Concluzii

a) Dreptul Uniunii nu impune o examinare din oficiu și in limine litis în cadrul procedurii de somație de plată

b) Posibilitatea statelor membre de a adopta prevederi mai stricte

C — Cu privire la a doua întrebare preliminară

D — Cu privire la a treia întrebare preliminară

E — Cu privire la a patra și la a cincea întrebare preliminară

F — Cu privire la a șasea întrebare preliminară

VII — Concluzie

1.

Cauza în speță se întemeiază pe cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Audiencia Provincial de Barcelona (denumită în continuare „instanța de trimitere”) în temeiul articolului 267 TFUE prin care aceasta a adresat Curții o serie de întrebări privind interpretarea Directivei 93/13/CEE ( 2 ), a Directivei 2009/22/CE ( 3 ), a Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 ( 4 ), a Directivei 2008/48/CE ( 5 ) și a Directivei 2005/29/CE ( 6 ).

2.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul litigiului dintre Banco Español de Crédito, S.A. (denumită în continuare „reclamantul din acțiunea principală”) și domnul Joaquín Calderón Camino (denumit în continuare „pârâtul din acțiunea principală”) având ca obiect rambursarea unui credit și plata unei dobânzi moratorii. Reclamantul din acțiunea principală, care își invocase inițial creanțele pe calea unei proceduri naționale de somație de plată, contestă în prezent o ordonanță prin care instanța, din oficiu și in limine litis, a declarat nulitatea unei clauze contractuale care prevedea o dobândă moratorie de 29 %, a stabilit rata acestei dobânzi la 19 % și a solicitat reclamantului să efectueze un nou calcul privind cuantumul pretențiilor înainte de a continua procedura.

3.

Scopul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare este de a se stabili dacă, în conformitate cu dreptul Uniunii, instanța națională este obligată, în etapa examinării admisibilității unei cauze civile, să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale formulate anterior, cuprinse într-un contract de credit de consum, referitoare la dobânda moratorie, precum și să modifice conținutul acestora. De asemenea, instanța de trimitere formulează o serie de întrebări cu privire la comportamentul entității financiare în caz de neîndeplinire a clauzelor contractuale ale unui contract de împrumut, din perspectiva dreptului Uniunii aplicabil.

4.

Dreptul protecției consumatorilor în Uniunea Europeană suferă în prezent un proces de revizuiri legislative care dovedesc eforturile Comisiei de consolidare, precum și de modernizare a acquis-ului existent. Nu numai Directiva 93/13 a suferit unele modificări punctuale prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor ( 7 ), care se întemeiază pe principiul realizării unei armonizări depline a dispozițiilor naționale privind protecția consumatorilor ( 8 ). În plus, prin Propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind Legislația europeană comună în materie de vânzare din 11 octombrie 2011 ( 9 ), Comisia a propus un proiect legislativ care va facilita pe viitor aplicarea opțională a acestei reglementări contractelor de cumpărare transfrontaliere atunci când părțile prevăd expres acest lucru ( 10 ). Chiar dacă aceste acte juridice nu sunt aplicabile ratione temporis acțiunii principale, ele vor influența fără îndoială în mod decisiv dezvoltarea ulterioară a dreptului protecției consumatorilor.

5.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 93/13, scopul acestei directive este apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.

6.

Articolul 3 din directiva menționată prevede:

„(1)   O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2)   Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

[...]”

7.

Anexa la această directivă conține o listă de clauze care pot fi declarate abuzive conform articolului 3 alineatul (3):

„1.   Clauzele care au ca obiect sau ca efect:

[...]

[...]”

8.

Articolul 4 alineatul (1) din directivă prevede:

„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

9.

Articolul 6 alineatul (1) din directivă prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

[...]”

10.

Articolul 7 alineatul (1) din directivă prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

11.

În dreptul spaniol, protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive era garantată inițial prin Ley General 26/1984 para la Defensa de los Consumidores y Usuarios ( 11 ) (Legea generală 26/1984 din 19 iulie 1984 privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor, denumită în continuare „Legea 26/1984”). Această lege a fost modificată ulterior prin Ley 7/1998 sobre condiciones generales de la contratación ( 12 ) (Legea 7/1998 din 13 aprilie 1998 privind condițiile generale ale contractelor, denumită în continuare „Legea 7/1998”), care a transpus Directiva 93/13 în dreptul național. Prin Real Decreto Legislativo 1/2007 ( 13 ) din 16 noiembrie 2007 (denumit în continuare „RDL 1/2007”) a fost aprobată în cele din urmă noua versiune a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor.

12.

La articolul 83 din RDL 1/2007 sunt prevăzute consecințele juridice care decurg din constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Acest articol prevede că „[c]lauzele abuzive sunt nule de plin drept și sunt considerate ca nefiind incluse în contract” și că „[p]artea contractului afectată de nulitate este completată în conformitate cu prevederile articolului 1258 din Codul civil și cu principiul bunei-credințe obiective. În acest scop, instanța care declară nulitatea respectivelor clauze completează contractul și dispune de competențe de moderare cu privire la drepturile și la obligațiile părților, în cazul în care contractul este menținut, și cu privire la consecințele lipsirii acestuia de efecte, în cazul unui prejudiciu considerabil pentru consumator și utilizator. Numai în cazul în care clauzele care sunt menținute conduc la o situație inechitabilă în ceea ce privește poziția părților, care nu poate fi rectificată, instanța poate declara că contractul este lipsit de efecte.”

13.

Articolul 1108 din Codul civil spaniol prevede că, în cazul obligației de plată a unei sume de bani și al întârzierii la plată, repararea prejudiciului suferit constă, în cazul în care părțile nu au stabilit altfel, în plata dobânzii convenite de părți și, în cazul lipsei unui acord, a dobânzii legale.

14.

Conform articolului 1258 din Codul civil spaniol, contractele sunt încheiate prin simplul acord de voință și, din acel moment, nu obligă doar la îndeplinirea clauzelor prevăzute expres în contract, ci determină de asemenea toate consecințele care, prin natura lor, sunt conforme bunei-credințe, practicilor curente și legii.

15.

La 28 mai 2007, părțile din acțiunea principală au încheiat un contract de credit în valoare de 30 000,00 euro în scopul achiziționării unui vehicul. Astfel cum reiese din decizia de trimitere, dobânda anuală efectivă era stabilită la 8,890 %, rata dobânzii era de 7,950 % și dobânda moratorie era de 29 %. Chiar dacă rambursarea creditului era scadentă abia la 5 iunie 2014, reclamantul a solicitat rambursarea anticipată, întrucât pârâtul nu plătise toate cele 67 de rate convenite.

16.

La 8 ianuarie 2009, reclamanta a inițiat o procedură de somație de plată având ca obiect suma de 29 381,95 euro, dobânzile convenționale și cheltuielile de judecată. La 21 ianuarie 2010, Juzgado de Primer Instancia nr. 2 de Sabadell a emis o ordonanță prin care a declarat nulă clauza cuprinsă în contractul de credit referitoare la dobânda moratorie, a stabilit rata acesteia la 19 % și a impus reclamantei să efectueze un nou calcul al dobânzii pentru aceeași perioadă, în conformitate cu cele dispuse în ordonanță. Instanța și-a motivat decizia prin caracterul abuziv al clauzei privind dobânzile de întârziere. Întrucât toate normele pertinente erau de natură imperativă, nulitatea unei clauze putea fi declarată din oficiu și în cadrul unei proceduri de somație de plată.

17.

Reclamanta din acțiunea principală formulează apel împotriva acestei ordonanțe la instanța de trimitere, în cadrul căruia invocă necesitatea unei protecții jurisdicționale efective și argumentează, în esență, că prima instanță nu putea examina din oficiu și in limine litis dobânda moratorie convenită, ci putea face aceasta numai dacă pârâtul ar fi invocat o excepție în această privință.

18.

Instanța de trimitere consideră necesară interpretarea dreptului Uniunii în vederea soluționării litigiului. Instanța de trimitere adresează în special întrebarea dacă o instanță națională, luând în considerare dispozițiile dreptului Uniunii, are posibilitatea de a constata din oficiu in limine litis nulitatea unei clauze privind dobânda moratorie în cadrul unei proceduri de somație de plată sau dacă, dimpotrivă, trebuie să lase în sarcina părților invocarea nulității unei astfel de clauze în instanță, cu excepția cazului în care este vorba despre clauze contractuale care încalcă în mod evident prevederi imperative sau alte norme prohibitive. Din acest motiv, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Decizia de trimitere din 29 noiembrie 2010 a fost înregistrată la grefa Curții la 29 decembrie 2010.

20.

Reclamantul din acțiunea principală, guvernul Regatului Spaniei și guvernul Republicii Federale Germania, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții.

21.

În ședința din 1 decembrie 2011, reprezentanții reclamantului din acțiunea principală, precum și agenții guvernului Regatului Spaniei, ai guvernului Republicii Federale Germania și ai Comisiei au prezentat observațiile orale.

22.

În măsura în care sunt relevante, argumentele părților vor fi redate în cadrul examinării aspectelor juridice individuale.

23.

Neachitarea unei creanțe pecuniare de debitor nu se datorează întotdeauna faptului că poate invoca excepții de fond împotriva acestei creanțe. Deseori, debitorul refuză să plătească sau se află în incapacitate de plată. În aceste cazuri, declanșarea unei proceduri judiciare cu caracter declarativ împotriva acestui debitor poate părea lipsită de sens din perspectiva creditorului ( 14 ). În loc de aceasta, creditorul va căuta posibilități mai simple și mai avantajoase pentru obținerea unui titlu executoriu. Numeroase state membre au ținut seama de această nevoie de a avea la dispoziție o modalitate simplificată de urmărire în justiție și în acest sens au introdus în codurile lor de procedură civilă diverse proceduri speciale de recuperare a creanțelor pecuniare ( 15 ), a căror structură și importanță practică ar putea totuși să varieze considerabil de la o ordine juridică națională la alta ( 16 ).

24.

Întrucât această procedură este în prezent din ce în ce mai formalizată, în interesul degrevării justiției, în unele ordini juridice competența referitoare la acestea a fost transferată unor persoane din cadrul sistemului justiției având o formare specializată, precum grefierii sau Rechtspflegern germani ( 17 ), în timp ce în alte ordini juridice competența exclusivă rămâne în continuare în sarcina judecătorilor din cadrul instanțelor civile ( 18 ). În plus, nevoia unei aplicări simplificate și rapide a legislației a avut drept rezultat adoptarea de către unele ordini juridice a unor derogări de la normele fundamentale de procedură civilă, cum ar fi, de exemplu, în ceea ce privește audierea părților sau în ceea ce privește criteriile de apreciere a probelor necesare pentru dovedirea pretențiilor formulate (verificarea plauzibilității, respectiv a temeiniciei acestora) ( 19 ).

25.

O dovadă a eforturilor legiuitorului în vederea soluționării adecvate a contradicției dintre aplicarea accelerată a legii, pe de o parte, și apărarea garanțiilor de drept procesual, pe de altă parte, o constituie, la nivelul Uniunii, Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, care – în paralel cu procedurile naționale – a instituit o procedură europeană de somație de plată în ceea ce privește creanțele pecuniare necontestate în litigiile transfrontaliere în materie civilă și comercială. Această procedură europeană de somație de plată se întemeiază pe experiențele statelor membre în materia unor astfel de proceduri simplificate, în măsura în care preia numeroase soluții care s-au dovedit eficiente la nivel național. Aceasta include recunoașterea posibilității de contestare acordate în cazul în care pârâtul ar dori să ridice obiecții împotriva somației de plată, caz în care, astfel cum se prevede în majoritatea procedurilor naționale de somație de plată ( 20 ), procedura este continuată în instanță în conformitate cu normele de procedură civilă ordinare ( 21 ).

26.

Prezenta cauză pune accentul pe procedura spaniolă de somație de plată prin care se urmărește recuperarea creanțelor pecuniare (proceso monitorio), care prezintă multe dintre caracteristicile tipice menționate mai sus. Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică, mai întâi, problema condițiilor prevăzute de dreptul Uniunii pe care trebuie să le îndeplinească o procedură judiciară națională de recuperare a creanțelor pecuniare, în ceea ce privește structura sa, astfel încât consumatorii să fie protejați efectiv împotriva cererilor care se nasc din clauze abuzive cuprinse în contractele de credit pentru consumatori. Mai exact, este vorba despre eventuala obligație a instanței naționale, provenită din dreptul Uniunii, de a se pronunța în cadrul unei proceduri de somație de plată, din oficiu și in limine litis, cu privire la lipsa de efecte obligatorii a unei clauze abuzive conținute într-un contract de credit pentru consumatori fără ca verificarea caracterului abuziv să fie condiționată de o acțiune procedurală a debitorului.

27.

Caracterul sensibil al acestei întrebări provine în cele din urmă din faptul că aprecierea caracterului abuziv de către instanța națională presupune, de regulă, o apreciere aprofundată a drepturilor și a obligațiilor contractuale, care nu este realizată în general în cadrul unei proceduri de somație de plată. Confirmarea de către Curte a unei astfel de obligații în dreptul Uniunii ar avea drept urmare obligarea legiuitorului de a realiza o revizuire cuprinzătoare a dreptului său procesual civil pentru a îndeplini cerințele de drept al Uniunii. Concomitent, acesta ar trebui însă să se asigure că procedura națională de somație de plată nu își pierde eficiența și continuă să fie un instrument de administrare a justiției simplu și necostisitor ( 22 ). Luând în considerare faptul că întrebarea prezintă o relevanță deosebită, iar răspunsul care va fi dat de Curte este de natură să aibă consecințe extinse asupra dreptului procesual civil din statele membre, îi vom acorda o atenție deosebită în analiza noastră.

28.

Formularea generală a întrebării preliminare („în orice fază a procedurii”) ar putea indica faptul că instanța de trimitere solicită o clarificare generală a competenței instanței civile naționale în ceea ce privește eliminarea clauzelor abuzive. Cu toate acestea, o astfel de înțelegere a întrebării preliminare ar trece cu vederea faptul că Curtea s-a exprimat deja pe larg cu privire la această tematică în jurisprudența sa referitoare la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13. O interpretare rezonabilă a cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare presupune mai degrabă luarea în considerare a împrejurărilor speciale ale acțiunii principale, ceea ce ar însemna că instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă principiile jurisprudențiale elaborate de Curte în domeniul protecției consumatorilor pot fi aplicate și procedurii de somație de plată naționale. Totuși, înainte de examinarea acestei întrebări, pare a fi necesară amintirea pe scurt a acestor principii jurisprudențiale.

29.

Conform jurisprudenței constante a Curții, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 are la bază ideea că un consumator se găsește într-o poziție de inferioritate în raport cu un vânzător sau cu un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau de furnizor, fără a putea influența conținutul acestora ( 23 ). Având în vedere această situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudența Curții, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul dintre drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți ( 24 ).

30.

Pentru a garanta protecția vizată de Directiva 93/13, Curtea a argumentat în mai multe rânduri că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract ( 25 ). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale ( 26 ). Competența instanțelor de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă, în opinia Curții, „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, și anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii” ( 27 ). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea acestora” ( 28 ).

31.

În Hotărârea Pannon ( 29 ), Curtea a întărit poziția procesuală a consumatorului prin indicarea obligației instanței naționale de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale „de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens”. În plus, ea a clarificat că această obligație revine instanței naționale și în cadrul examinării propriei competențe teritoriale ( 30 ). Această jurisprudență a fost clarificată prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Pénzügyi ( 31 ), în măsura în care, în opinia Curții, instanța națională „trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, care figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată și care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze” ( 32 ). Cu privire la examinarea aplicabilității Directivei 93/13 într-un contract concret, Curtea a argumentat că „instanța națională trebuie, prin urmare, în toate cazurile și indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator”.

32.

Dintre toate hotărârile citate aici, Hotărârea Pénzügyi ni se pare a fi cea mai concludentă pentru răspunsul care trebuie dat primei întrebări preliminare, în special întrucât Curtea a răspuns în această cauză la o întrebare asemănătoare. Curții i-a fost adresată întrebarea dacă instanța națională, atunci când constată ea însăși eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale, poate să efectueze o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt și de drept necesare, chiar dacă părțile nu au formulat o solicitare în acest sens, în condițiile în care, conform dreptului procedural național, probele pot fi administrate numai la cererea părților. Astfel cum rezultă din pasajele din hotărâre citate mai sus, Curtea nu numai că a răspuns afirmativ la această întrebare, ci a stabilit că dreptul Uniunii impune instanței naționale obligația de a adopta măsuri de cercetare judecătorească în vederea stabilirii elementelor de fapt și de drept necesare. Curtea a răspuns astfel și la întrebarea care nu fusese soluționată în Hotărârea Pannon cu privire la modul în care trebuie realizat acest lucru. În lipsa unor indicații mai detaliate din partea Curții, se putea considera, prin urmare, că trebuia să se recurgă la normele prevăzute de dreptul procesual al statului membru în cauză.

33.

Din pasajele din hotărâre citate la punctul 31 din prezentele concluzii reiese că Curtea intenționa probabil o derogare de la principiul disponibilității în procesul civil pentru a garanta efectivitatea protecției consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii într-o anumită situație. Această apreciere este în conformitate cu jurisprudența de până în prezent a Curții, care este favorabilă consumatorilor. Impunând instanței naționale obligația de a efectua o cercetare amănunțită, Curtea îi oferă posibilitatea de a lua măsuri în cadrul procedurii pentru protejarea consumatorului, deși dreptul național i-ar interzice, de regulă, un astfel de demers. Această posibilitate de a interveni ar decurge, prin urmare, direct din dreptul Uniunii, astfel încât prevederile procedurale naționale neconforme ar trebui să fie înlocuite, ca urmare a supremației dreptului Uniunii.

34.

Chiar dacă această apreciere pare a fi satisfăcătoare din perspectiva protecției consumatorilor, ni se pare că nu ar fi posibilă o transpunere rigidă și nelimitată a acestei jurisprudențe în cazul unei proceduri precum cea a somației de plată. În opinia noastră, trebuie luate în considerare circumstanțele speciale care caracterizau cauza Pénzügyi și pe care s-a întemeiat hotărârea Curții. În plus, trebuie avute în vedere consecințele unei astfel de transpuneri a jurisprudenței în ceea ce privește procedura somației de plată.

35.

Mai întâi, trebuie precizat că situația procesuală în care se afla consumatorul din cauza menționată mai sus era diferită de cea din acțiunea principală, astfel încât, în opinia noastră, nu se poate stabili o paralelă între cele două cauze. După cum reiese din observațiile prezentate în Hotărârea Pénzügyi referitoare la desfășurarea procedurii ( 33 ), împotriva consumatorului a fost solicitată emiterea unei somații de plată pentru neefectuarea plății unui credit. Somația solicitată a fost pronunțată în cadrul unei proceduri numite „grațioasă”, care, în conformitate cu dreptul ungar, nu impune ca instanța în cauză să organizeze o ședință sau să audieze partea adversă. La adoptarea somației, instanța de trimitere nu analizase competența sa teritorială și nici clauza de stabilire a instanței competente cuprinsă în contractul de împrumut.

36.

Cu toate acestea, din hotărâre reiese că consumatorul a ridicat obiecții împotriva acestei somații de plată, fapt care a avut drept urmare continuarea procedurii de somație de plată sub forma unei proceduri în care era aplicabil principiul contradictorialității, care s-a desfășurat începând cu acel moment în conformitate cu normele generale ale dreptului procesual civil național ( 34 ). De aceea, se poate porni de la premisa că a fost inițiată o procedură cu caracter declarativ. Dimpotrivă, în acțiunea principală din prezenta cauză, somația de plată a fost dispusă fără ca consumatorul să se fi apărat. În acest caz, instanța națională a acționat din oficiu, declarând nule clauzele contractuale considerate abuzive. În acest context, trebuie plecat de la premisa că abordarea Curții din cauza Pénzügyi a fost concepută pentru situația unei proceduri civile cu caracter declarativ, iar nu pentru cea a procedurii somației de plată.

37.

În continuare, trebuie subliniat că în cauza Pénzügyi era vorba despre un tip de clauză contractuală total diferit de cel din acțiunea principală. Acest aspect prezintă o importanță deosebită și necesită o analiză detaliată. Astfel, vor fi analizate tipurile diferite de clauze cu care se confruntă în general instanța națională.

38.

Obiectul acțiunii principale în cauza Pénzügyi era o clauză de stabilire a instanței competente care figura în contractul de credit încheiat între furnizor sau vânzător și consumator. Această clauză prezenta particularitatea că atribuia competența teritorială exclusivă unei instanțe care nu era instanța în raza căreia își avea reședința consumatorul și nici cea în raza căreia se afla sediul furnizorului sau al vânzătorului, ci cea care se afla în apropierea sediului acestuia din urmă atât pe plan geografic, cât și din punctul de vedere al posibilităților de transport ( 35 ). În această privință, astfel cum a stabilit Curtea în mod întemeiat în Hotărârea Pénzügyi, această clauză de stabilire a instanței competente prezenta asemănări cu clauza care a făcut deja obiectul cauzei Océano Grupo Editorial și Salvat Editores. Curtea a amintit că, la punctul 24 din acea hotărâre, statuase că o clauză care atribuia competența exclusivă instanței în raza căreia își are sediul vânzătorul sau furnizorul trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă, întrucât, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului ( 36 ).

39.

Curtea a considerat că această clauză determina un dezavantaj important în ceea ce privește consumatorul, întrucât îl constrânge să recunoască competența exclusivă a unei instanțe care poate fi foarte îndepărtată de domiciliul său, ceea ce ar putea îngreuna apărarea drepturilor sale din cauza costurilor ocazionate de înfățișare, mai ales în cazul unei valori reduse a obiectului litigiului. Prin urmare, Curtea a considerat că o astfel de clauză intră în categoria clauzelor care au drept obiect sau efect să excludă ori să obstrucționeze dreptul consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă ( 37 ). În plus, Curtea a apreciat că o astfel de clauză conferea un avantaj disproporționat vânzătorului sau furnizorului, întrucât îi permitea gruparea tuturor litigiilor aferente activității sale profesionale în fața unei singure instanțe, care nu este cea în raza căreia are reședința consumatorul, ceea ce facilitează în același timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului în instanță și o face mai puțin oneroasă ( 38 ).

40.

Spre deosebire de cauzele Pénzügyi și Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, obiectul prezentei cauze nu îl reprezintă clauzele de atribuire a competenței, ci clauza contractuală referitoare la dobânda moratorie. Această diferență este importantă, întrucât abordarea instanței naționale în cadrul unei proceduri civile va fi diferită în funcție de tipul clauzei despre care este vorba.

41.

Astfel cum am argumentat în concluziile noastre prezentate în cauza Pénzügyi ( 39 ), clauzele de atribuire a competenței trebuie deosebite fundamental de clauzele care stabilesc obligații contractuale materiale. Acestea din urmă se evidențiază prin faptul că cuprind prevederi obligatorii, adesea detaliate, pentru părțile contractante, a căror neconformitate cu cerința bunei-credințe nu poate fi identificată întotdeauna la prima vedere din cauza complexității lor. Constatarea acestei neconformități necesită de multe ori o apreciere detaliată din partea instanței naționale pe baza tuturor împrejurărilor cauzei. Și Comisia indică acest aspect ( 40 ). Însăși Directiva 93/13 necesită implicit ca instanța națională să efectueze o astfel de apreciere detaliată, întrucât, pe de o parte, conform definiției conținute la articolul 3, o clauză contractuală este declarată abuzivă numai „în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”, împrejurare care poate fi constatată doar în urma unei examinări atente. Pe de altă parte, articolul 4 din Directiva 93/13 stabilește că caracterul abuziv al unei clauze contractuale în raport cu Directiva 93/13 „se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde”. Prin urmare, luarea în considerare a acestor circumstanțe necesită o cercetare a clauzelor în cauză care depășește cu mult un simplu control al plauzibilității.

42.

Și Propunerea de Regulament privind Legislația europeană comună în materie de vânzare, menționată mai sus ( 41 ), ia în considerare faptul că anumite clauze necesită o examinare atentă pentru a se putea evalua caracterul lor abuziv. Propunerea menționată conține, printre altele, și reglementări privitoare la „clauzele abuzive” din contractele dintre un comerciant și un consumator, care corespund în mare măsură celor din Directiva 93/13 ( 42 ). Important de menționat în acest context este faptul că propunerea de regulament cuprinde și reglementări referitoare la dobândă în cazul unui consumator care se află în întârziere de plată ( 43 ). O importanță deosebită prezintă o prevedere ( 44 ) conform căreia o clauză care stabilește o rată a dobânzii mai ridicată decât cea prevăzută de propunerea de regulament nu are caracter obligatoriu în măsura în care ar fi abuzivă în sensul normelor aplicabile. Chiar și aprecierea acesteia trebuie să urmeze criterii stricte asemănătoare celor prevăzute de Directiva 93/13 ( 45 ). Intrarea în vigoare a reglementării sub această formă depinde desigur de cursul ulterior al procesului legislativ. În cazul unor contracte precum cele din acțiunea principală – în măsura în care părțile contractante sunt de acord cu aplicarea legislației europene comune în materie de vânzare –, aceasta ar reprezenta o bază utilă pentru luarea deciziilor de către instanța națională care trebuie să aprecieze eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale.

43.

În măsura în care clauza în discuție nu este, în mod excepțional, standardizată prin lege, de exemplu, prin includerea sa într-o listă de clauze care trebuie declarate abuzive în orice caz, instanța națională se vede obligată să aprecieze pozitiv caracterul abuziv al unei clauze. Cu toate acestea, trebuie subliniat în acest context că nici măcar o standardizare precum cea realizată prin definirea în anexa la Directiva 93/13 a elementelor care constituie clauze abuzive nu schimbă cu nimic situația. Anexa, la care se face trimitere la articolul 3 alineatul (3) din directivă, cuprinde doar o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor ( 46 ) care pot fi declarate abuzive ( 47 ). O clauză enumerată în listă nu trebuie considerată abuzivă în mod obligatoriu și, invers, o clauză care nu se regăsește în listă poate fi declarată abuzivă ( 48 ). De aceea, din simpla împrejurare că o clauză este inclusă în listă nu reiese și faptul că ea este abuzivă. În pofida caracterului orientativ al listei, caracterizat astfel de jurisprudență, trebuie să aibă loc o apreciere autonomă și detaliată a clauzelor contractuale în cauză pentru a se stabili eventualul lor caracter abuziv.

44.

Situația este diferită atunci când instanța națională se confruntă cu o clauză de stabilire a instanței competente, precum cea din cauza Pénzügyi. Astfel cum am argumentat la punctul 112 din concluziile noastre prezentate în cauza Pénzügyi, o clauză contractuală care ar putea eventual să fie considerată abuzivă, deoarece stabilește că litigiile rezultate din contract sunt de competența instanței în raza căreia are sediul vânzătorul sau furnizorul, ar putea astfel să fie examinată de instanța națională în cadrul examinării din oficiu a propriei sale competențe, fără ca instanța respectivă să aibă nevoie de argumente detaliate din partea părților. Realizarea unei examinări detaliate nu era absolut necesară pentru a îndeplini obiectivul de control al clauzelor abuzive urmărit de Directiva 93/13. Această ipoteză a fost de altfel confirmată de situația procedurală din cauza principală. Astfel cum am arătat în concluziile noastre, din dosar rezulta că instanța de trimitere constatase, înainte de stabilirea datei ședinței, că domiciliul pârâtului nu era situat în circumscripția sa teritorială și că reclamanta a depus o cerere de emitere a unei somații de plată, invocând condițiile generale ale contractului, în fața instanței situate în apropierea sediului său, ceea ce a suscitat îndoielile instanței de trimitere cu privire la clauza contractuală în cauză. Instanța de trimitere a avut astfel bănuieli privind existența unei clauze de atribuire a competenței care prezenta un caracter abuziv.

45.

Având în vedere considerațiile de mai sus, apreciem că instanța de trimitere trebuia să declare caracterul abuziv al clauzei în discuție în cauza Pénzügyi din următoarele motive: pe de o parte, această instanță trebuia să aprecieze o clauză contractuală al cărei caracter abuziv era neîndoielnic, având în vedere aprecierea Curții în Hotărârea Océano Grupo. De aceea, se poate afirma în mod corect că era vorba despre o clauză standardizată suficient în dreptul Uniunii. Pe de altă parte, instanța de trimitere putea să obțină în cadrul examinării competenței sale teritoriale și într-un mod relativ simplu „elementele de drept și de fapt necesare” pentru a-și îndeplini obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzei contractuale. Cu alte cuvinte, instanța de trimitere nu trebuia să realizeze o apreciere amănunțită a caracterului abuziv, care să ia în considerare toate circumstanțele speței.

46.

Este necesar să ținem seama de aceste circumstanțe pentru a putea încadra Hotărârea Pénzügyi în contextul adecvat. În opinia noastră, rezultă că obligația instanței naționale de a efectua din oficiu măsuri de cercetare judecătorească, astfel cum a afirmat Curtea la punctul 56 din acea hotărâre, poate fi înțeleasă numai pe fondul împrejurării că instanța civilă națională va putea examina de regulă din oficiu competența sa și va stabili în mod relativ simplu caracterul abuziv al unei clauze, astfel cum s-a întâmplat în cauzele Océano Grupo și Pénzügyi. Acest lucru nu ar fi posibil la fel de simplu în cazul unei clauze care stabilește obligații materiale, din motivele arătate mai sus, cu atât mai mult atunci când stabilirea caracterului abuziv necesită o examinare aprofundată. Prin urmare, Hotărârea Pénzügyi oferă o soluție adecvată pentru a asigura protecția consumatorilor numai în contextul împrejurărilor specifice ale acțiunii principale din cauza respectivă.

47.

Considerăm, prin urmare, că nu este posibilă o transpunere a jurisprudenței Pénzügyi într-o situație precum cea din prezenta cauză în măsura în care s-ar referi la obligația instanței naționale de a se pronunța, în cadrul unei proceduri de somație de plată, din oficiu și in limine litis cu privire la nulitatea unei clauze privind dobânda moratorie cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori.

48.

În cazul în care Curtea va avea o opinie diferită de cea expusă aici și va considera că împrejurările amintite mai sus nu reprezintă obstacole în calea transpunerii jurisprudenței Pénzügyi în acțiunea principală, trebuie totuși luate în considerare consecințele care ar putea rezulta din transpunerea abordării dezvoltate de Curte în ceea ce privește procedura de somație de plată.

49.

Toate părțile sunt de acord, în mod corect, în opinia noastră, cu faptul că a impune o obligație de a examina în mod aprofundat în cadrul unei proceduri naționale de somație de plată, precum și de a se pronunța in limine litis, cu privire la nulitatea unei clauze privind dobânda moratorie cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori ar determina o modificare fundamentală și care nu este de dorit a modului de funcționare a acestei proceduri. Obiecțiile exprimate privesc atât necesitatea de a menține garanțiile procedurale de care beneficiază părțile, cât și de a menține pe termen lung eficiența procedurii naționale de somație de plată.

50.

Pentru a înțelege sfera unei astfel de obligații impuse de dreptul Uniunii instanței naționale, este necesar să se aibă în vedere importanța procedurii de somație de plată, precum și dificultățile legate de elaborarea normelor de procedură pentru a se asigura un echilibru adecvat între eficiență și principiile statului de drept. Astfel cum am argumentat deja în observațiile preliminare ( 49 ), indiferent cum este organizată concret în ordinile juridice ale statelor membre, procedura de somație de plată urmărește să asigure o recuperare simplă, rapidă și eficientă a creanțelor pecuniare necontestate ( 50 ). Limitarea la creanțele pecuniare necontestate permite organizarea respectivei proceduri ca o procedură colectivă. Astfel cum precizează în mod întemeiat guvernul german ( 51 ), avantajul pe care îl prezintă procedura menționată în ceea ce privește termenele joacă un rol esențial în evitarea sau reducerea riscului de întârziere a plății pentru întreprinderile mici și mijlocii. Astfel pot fi evitate și costurile legate de procedură.

51.

Astfel de proceduri se caracterizează prin faptul că permit solicitantului să obțină un titlu pe baza unei cereri prezentate sub formă de formular sau de memoriu, fără o dezbatere orală. În faza procedurală care precede emiterea somației de plată, pârâtul nu participă la procedură. Instanța verifică, pe lângă propria competență, anumite cerințe privind cererea, în special aspectul dacă dreptul revendicat este desemnat suficient de exact. Pe de altă parte, nu are loc, în general, o examinare pe fond a dreptului invocat. Cererea de emitere a unei somații de plată poate fi respinsă numai atunci când pretențiile sunt în mod evident nefondate ( 52 ). Examinarea pe fond a creanței invocate are loc numai în faza procedurii contencioase, care poate fi inițiată prin formularea unei căi de atac de către pârât împotriva somației de plată. În cadrul acestei proceduri contencioase ulterioare, instanța examinează întotdeauna din oficiu aspectul dacă sunt îndeplinite cerințele referitoare la cerere. În cazul în care o clauză contractuală este decisivă pentru existența sau pentru inexistența creanței, instanța națională examinează și eventualul caracter abuziv al acesteia.

52.

Obligația instanței naționale de a examina din oficiu și de a nu aplica eventualele clauze abuzive ar trebui considerată ca fiind problematică din punct de vedere juridic în măsura în care procedura de somație de plată nu este o procedură contradictorie, astfel încât, în cazul în care instanța națională ar declara din oficiu clauza contractuală ca fiind abuzivă și ar respinge cererea de emitere a unei somații de plată, vânzătorului sau furnizorului nu i s-ar da posibilitatea să își prezinte observațiile cu privire la acuzația de a fi folosit clauze abuzive în relațiile comerciale. S-ar aduce astfel atingere dreptului de a fi audiat, care constituie o consecință a statului de drept și se numără printre principiile generale ale dreptului Uniunii, fiind recunoscut în jurisprudență ( 53 ).

53.

În plus, o astfel de obligație a instanței naționale ar contraveni anumitor limite legate de forma procedurii de somație de plată. Chiar dacă în unele cazuri caracterul abuziv al unei clauze contractuale va fi evident, cum ar fi, de exemplu, atunci când respectivul tip de clauză este standardizat prin lege, lucrurile nu vor sta astfel în toate cazurile. După cum am arătat deja, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze în raport cu prevederile legale prevăzute la articolele 3 și 4 din Directiva 93/13 poate fi foarte complexă ( 54 ). În plus, ar putea exista îndoieli și cu privire la problema dacă clauza în discuție a fost negociată individual în sensul articolului 3 alineatul (1). Astfel cum precizează în mod corect Comisia ( 55 ), nu se poate exclude faptul că instanța națională se va confrunta cu sarcina dificilă de a se pronunța definitiv cu privire la caracterul abuziv al unei clauze, chiar dacă are îndoieli în această privință sau nu dispune de toate informațiile privitoare la situația de fapt. Comisia consideră în mod corect că, din punct de vedere juridic, ar fi problematic dacă singurele opțiuni ale instanței competente ar fi, în pofida îndoielii care subzistă, fie să respingă cererea – în detrimentul creditorului – fie să o admită – în detrimentul debitorului.

54.

În cazul în care, contrar concepției sale inițiale, procedura de somație de plată ar trebui adaptată astfel încât să se prevadă posibilitatea unei audieri, de exemplu, prin organizarea unei dezbateri orale pentru a fi înlăturate îndoielile sau posibilitatea părților de a-și prezenta observațiile înainte de pronunțarea unei hotărâri, ar exista riscul pierderii tocmai a unuia dintre avantajele sale esențiale din punctul de vedere al eficienței, în cazul în care respectiva procedură ar fi transformată într-o simplă replică a procedurii contencioase.

55.

În plus, trebuie luat în considerare faptul că în unele state membre competența privind procedurile de somație de plată nu revine judecătorilor, ci, în interesul unei degrevări a justiției, unor funcționari din categoria personalului auxiliar ( 56 ). Cu toate acestea, având în vedere caracterul complex al examinării unei clauze contractuale din perspectiva caracterului său abuziv și urmările unei constatări a lipsei caracterului obligatoriu al unei clauze pentru părțile contractuale, această sarcină ar trebui să revină unui judecător. De aceea, în cazul în care Curtea va considera că articolul 6 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că prevede obligația instanței naționale de a cerceta în mod detaliat, precum și de a se pronunța in limine litis, în cadrul procedurii de somație de plată, cu privire la nulitatea unei clauze cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori, aceasta ar necesita o revizuire organizatorică a sistemului judiciar național. Ar trebui adoptate măsuri suficiente astfel încât numai judecătorii să fie însărcinați cu judecarea cererilor de emitere a somațiilor de plată în cauze privind dreptul consumatorilor. Separarea acestor cauze de procedura obișnuită de somație de plată ar duce însă la creșterea complexității procedurii, ceea ce ar face să se piardă parțial efectul de degrevare a instanțelor naționale.

56.

Astfel, ajungem la concluzia că impunerea unei obligații de a examina în mod aprofundat, în cadrul unei proceduri de somație de plată, precum și de a se pronunța in limine litis cu privire la nulitatea unei clauze privind dobânda moratorie cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori ar determina o modificare fundamentală a modului de funcționare a acestei proceduri, care ar înlătura un avantaj esențial din punctul de vedere al eficienței procedurii de somație de plată, și anume recuperarea rapidă a creanțelor pecuniare necontestate.

57.

Trebuie, în plus, pusă problema modului în care o astfel de interpretare, care are urmări considerabile pentru procedura națională de somație de plată, ar putea fi conciliată cu jurisprudența Curții referitoare la autonomia procedurală a statelor membre.

58.

Conform jurisprudenței constante, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii ( 57 ). Această competență a statelor membre decurge din faptul că dreptul procesual al statelor membre nu a făcut, în esență, obiectul unei armonizări. De altfel, în această materie, Uniunea nu are nicio competență legislativă generală. Acest aspect este valabil în special pentru dreptul procesual civil, despre care este vorba în cauza în speță, chiar dacă influența exercitată de dreptul Uniunii asupra acestuia a crescut treptat ( 58 ). Influența exercitată de dreptul Uniunii asupra dreptului procesual civil se manifestă între timp prin reglementări procesuale civile în acte individuale de drept derivat ( 59 ), prin principii de drept și, nu în ultimul rând, prin jurisprudența Curții.

59.

O limitare importantă a acestei autonomii procedurale a statelor membre reiese în special din principiile generale ale dreptului Uniunii, de exemplu, în ceea ce privește exercitarea drepturilor subiective recunoscute în temeiul ordinii juridice a Uniunii. Astfel, pe de o parte, Curtea a recunoscut statelor membre o putere de apreciere largă în ceea ce privește organizarea procedurilor menite să asigure protecția drepturilor cetățenilor care decurg din dreptul Uniunii, având în vedere tocmai competența pe care statele membre au păstrat-o în acest domeniu, însă, pe de altă parte, a indicat fără echivoc limitele pe care dreptul Uniunii le stabilește în ceea ce privește această competență a statelor membre, precizând că procedurile în cauză nu pot fi organizate într-un mod mai puțin favorabil decât cele care privesc situații similare cu caracter național (principiul echivalenței) și că acestea nu pot face practic imposibilă sau îngreuna excesiv exercitarea drepturilor instituite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 60 ).

60.

Aceste principii jurisprudențiale sunt aplicabile și sistemului instituit de Directiva 93/13 în vederea protecției consumatorilor împotriva clauzelor abuzive în relațiile comerciale. Astfel, Curtea a precizat recent în Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones importanța principiului autonomiei procedurale în cadrul controlului judiciar al clauzelor contractuale. Obiectul cauzei era întrebarea dacă Directiva 93/13 putea fi interpretată în sensul că o instanță națională sesizată cu o cerere de executare silită a unei hotărâri arbitrale care a dobândit autoritatea de lucru judecat, pronunțată în lipsa consumatorului, este obligată să stabilească din oficiu caracterul abuziv al clauzei arbitrale cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și acest consumator, precum și să anuleze respectiva hotărâre ( 61 ). Curtea a răspuns la această întrebare făcând referire la jurisprudența sa conform căreia „dreptul Uniunii nu impune unei instanțe naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii, chiar dacă acest lucru ar permite remedierea unei încălcări a unei dispoziții de drept comunitar, indiferent de natura acesteia, prin decizia în cauză” ( 62 ). După ce a stabilit lipsa unei reglementări în dreptul Uniunii în domeniul autorității de lucru judecat, Curtea a indicat că „modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat aparțin ordinii juridice interne a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora” și a amintit că „aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității)” ( 63 ).

61.

Din această hotărâre se poate deduce că dreptul procesual civil național se supune, în opinia Curții, numai principiilor echivalenței și efectivității, în măsura în care nu există reglementări specifice de drept al Uniunii ( 64 ). O încălcare a dreptului Uniunii poate avea loc numai atunci când nu sunt respectate aceste principii. De aceea, problema dacă procedura de somație de plată națională trebuie modificată în sensul indicat în prima întrebare preliminară în vederea protejării consumatorilor se pune numai dacă această procedură, ale cărei trăsături esențiale au fost descrise mai sus, nu respectă principiile echivalenței și efectivității. Acest lucru trebuie examinat în cele ce urmează.

Nicio încălcare a principiului echivalenței

62.

Principiul echivalenței impune ca o normă națională să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii Europene, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect și o cauză asemănătoare ( 65 ). Transpus în contextul specific al aspectului, relevant în speță, al protecției consumatorilor, acest lucru înseamnă că trebuie pusă întrebarea dacă protecția consumatorului împotriva clauzelor abuzive în relațiile comerciale, instituită de legiuitorul Uniunii prin Directiva 93/13, este garantată la nivel național în dreptul procesual în aceeași măsură ca protecția consumatorului împotriva încălcării drepturilor comparabile protejate conform dreptului național. Astfel, o încălcare a principiului echivalenței ar putea fi constatată numai dacă posibilitățile de a asigura respectarea drepturilor care rezultă din Directiva 93/13 ar fi organizate, la nivel procedural, într-un mod comparativ mai puțin favorabil.

63.

În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat o serie de criterii generale în temeiul cărora poate fi apreciată echivalența protecției naționale în raport cu protejarea drepturilor consacrate de dreptul Uniunii. Aprecierea însăși constă, în esență, în evaluarea comparativă a modalităților procedurale relevante. Curtea exprimă punctul de vedere conform căruia atât obiectul și cauza juridică, cât șicaracteristicile esențiale ale acțiunilor pretins comparabile corespunzătoare dreptului național trebuie considerate criterii relevante pentru aprecierea similarității acțiunilor în discuție ( 66 ). Curtea a precizat de asemenea că, pentru a stabili dacă o prevedere procedurală națională este mai puțin favorabilă, trebuie luate în considerare poziția acesteia în cadrul întregii proceduri, desfășurarea procedurii amintite și caracteristicile acestei prevederi ( 67 ).

64.

Deși Curtea a atribuit, în principiu, această sarcină instanțelor naționale pentru a se servi de cunoașterea lor directă a dreptului procesual național ( 68 ), aceasta nu a renunțat la a-și prezenta observațiile privind interpretarea dreptului Uniunii ( 69 ) și, ocazional, chiar și propriile constatări cu privire la respectarea echivalenței într-un caz concret ( 70 ), în măsura în care dispunea de suficiente informații utile. În acest mod, Curtea nu urmărește însă nimic altceva decât să ofere indicații utile instanțelor naționale, care le-ar putea ajuta la aprecierea proprie ( 71 ). În acest context, se pare că pot fi formulate unele observații de principiu cu privire la anumite caracteristici ale acțiunii principale.

65.

În ceea ce privește situația concretă din acțiunea principală, în opinia noastră, din expunerea instanței naționale nu reies în orice caz elemente din care s-ar putea trage concluzia că dreptul procesual spaniol ar prevedea în cadrul procedurii de somație de plată examinarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori în raport cu prevederile Directivei 93/13 într-un mod mai puțin favorabil decât examinarea compatibilității acestor contracte de credit pentru consumatori cu cerințele dreptului național. Prin urmare, nimic nu indică încălcarea principiului echivalenței în contextul procedurii naționale de somație de plată în discuție.

66.

În contextul prezentei proceduri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, trebuie, așadar, să se considere că principiul echivalenței este respectat.

Nicio încălcare a principiului efectivității

67.

În sfârșit, trebuie examinat aspectul dacă procedura națională de somație de plată este, în ceea ce privește caracteristicile sale esențiale, conformă cu principiul efectivității. Acesta din urmă impune ca aplicarea dreptului Uniunii să nu fie făcută imposibilă sau îngreunată excesiv. În acest context, trebuie amintit scopul stabilit de legiuitorul Uniunii la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, care este acela ca, „în interesul consumatorilor și al concurenților, [să existe] mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori”. Acest scop reprezintă, din punct de vedere juridic, un criteriu în funcție de care trebuie apreciată procedura națională de somație de plată.

68.

Obligația instanței naționale de a examina în mod aprofundat, precum și de a se pronunța in limine litis cu privire la nulitatea unei clauze cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori ar avea scopul de a proteja consumatorul încă înainte de emiterea unei decizii executorii cu privire la o creanță pecuniară. Astfel, procedura națională de somație de plată ar fi completată cu un mecanism juridic de protecție preventivă. Se pune însă întrebarea dacă un astfel de mecanism este absolut necesar pentru a garanta efectiv protecția consumatorului împotriva folosirii clauzelor abuzive în relațiile comerciale. Astfel cum am menționat deja, procedura de somație de plată este configurată în statele membre în general astfel încât examinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale este realizată în cadrul unei proceduri contencioase inițiate prin formularea unei căi de atac ( 72 ). În cadrul acestei proceduri contencioase, instanța națională are ocazia să își îndeplinească obligația prevăzută de dreptul Uniunii privind examinarea caracterului abuziv al clauzei. Cu alte cuvinte și conform acestui model, este garantată protecția consumatorului. Totuși, aceasta depinde de exprimarea de către consumator, în cadrul procedurii de somație de plată, a voinței sale de a se apăra juridic.

69.

Ne exprimăm îndoielile cu privire la faptul că efectivitatea dreptului Uniunii ar fi îngrădită de împrejurarea că protecția drepturilor depinde de manifestarea de voință a consumatorului. Aceasta deoarece în jurisprudența sa, Curtea a apreciat că condiționarea intervenției pozitive a instanței naționale în scopul restabilirii echilibrului dintre consumator și vânzător sau furnizor de acordul consumatorului este compatibilă cu prevederile articolelor 6 și 7 din Directiva 93/13.

70.

Ar trebui amintită, mai întâi, Hotărârea Pannon GSM, în care Curtea a amintit obligația instanței naționale de a înlătura aplicarea clauzelor pe care le consideră abuzive „exceptând cazul în care consumatorul se opune” ( 73 ). În motivarea sa, Curtea a argumentat că obligația de a efectua o astfel de examinare din oficiu este necesară pentru a se asigura efectul util al protecției urmărite de dispozițiile directivei. În același timp, Curtea a stabilit însă că „instanței naționale nu i se impune [...] să înlăture aplicarea clauzei în discuție în cazul în care consumatorul, după ce instanța l-a informat, înțelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu”.

71.

În continuare, ar trebui amintită Hotărârea pronunțată în cauza Martín Martín ( 74 ), în care Curții i-a fost adresată întrebarea dacă o instanță națională poate constata din oficiu o încălcare a articolului 4 din Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale ( 75 ) și poate declara nulitatea unui contract din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul neinformării consumatorului despre dreptul său de reziliere, deși nulitatea nu a fost invocată în niciun moment în fața instanțelor naționale competente ( 76 ). Curtea a arătat în această hotărâre că „dreptul [Uniunii] nu impune, în principiu, instanțelor naționale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dreptului Uniunii atunci când examinarea acestui motiv ar depăși cadrului litigiului, astfel cum a fost delimitat acesta de părți, întemeindu-se pe alte fapte și circumstanțe decât cele pe care și-a întemeiat cererea partea care are un interes în aplicarea dispozițiilor respective” ( 77 ). Curtea a explicat în continuare că „această limitare a competenței instanței naționale este justificată de principiul conform căruia inițiativa unui proces aparține părților și, în consecință, instanța nu poate acționa din oficiu decât în cazuri excepționale, în care interesul public impune intervenția acesteia” ( 78 ). În cele din urmă, Curtea a considerat că o intervenție pozitivă a instanței naționale într-o situație precum cea din acțiunea principală era îndreptățită, întrucât articolul 4 din Directiva 85/577 privește ordinea publică. Astfel cum a stabilit Curtea, făcând trimitere la concluziile noastre prezentate în cauza respectivă ( 79 ), „obligația de informare prevăzută la articolul 4 din Directiva 85/577 ocupă un loc central în economia generală a acesteia, în calitate de garanție esențială [...] a unei exercitări efective a dreptului de reziliere și, prin urmare, a efectului util al protecției consumatorilor urmărite de legiuitorul Uniunii” ( 80 ). În acest context, este necesar să arătăm că posibilitatea de a declara contractul nul se numără, conform aprecierii Curții, printre „măsurile adecvate” de protejare a consumatorului în sensul articolului 4 al treilea paragraf din directivă în cazul unei încălcări a obligației de informare. Totuși, trebuie menționat faptul că, făcând referire la fragmentul citat mai sus din Hotărârea Pannon GSM ( 81 ), Curtea a stabilit și că „instanța națională sesizată [ar putea] să fie obligată de asemenea să țină seama, în anumite împrejurări, de voința consumatorului de a nu i se anula contractul în cauză” ( 82 ).

72.

În sfârșit, trebuie amintită Hotărârea pronunțată în cauza Asturcom Telecomunicaciones, în care Curții i-a fost adresată întrebarea dacă o instanță națională sesizată cu o cerere de executare silită a unei hotărâri arbitrale care a dobândit autoritate de lucru judecat, pronunțată în lipsa consumatorului, este obligată să stabilească din oficiu caracterul abuziv al clauzei arbitrale cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și acest consumator, precum și să anuleze respectiva hotărâre ( 83 ). Trebuie remarcată diferențierea făcută de Curte față de Hotărârea Mostaza Claro prin menționarea împrejurării, diferită de situația de fapt care se afla la baza celeilalte cauze, că consumatorul „nu a participat deloc în cursul diferitelor proceduri aferente litigiului dintre [acesta] și [comerciant] și, mai ales, nu a introdus nicio acțiune prin care să solicite anularea hotărârii arbitrale [...] pentru a contesta caracterul abuziv al clauzei de arbitraj, astfel încât această hotărâre a dobândit acum autoritate de lucru judecat” ( 84 ). Spre deosebire de propunerea noastră ( 85 ), Curtea a hotărât să nu impună instanței naționale o astfel de obligație. Curtea a lăsat la latitudinea ordinii juridice naționale problema de a clarifica întrebarea adresată, limitându-se la examinarea conformității dreptului procesual spaniol aplicabil cu principiile echivalenței și efectivității. Curtea a apreciat că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze arbitrale în cadrul unei executări silite doar în măsura în care o astfel de examinare este posibilă conform prevederilor dreptului procesual național în cadrul acțiunilor naționale comparabile ( 86 ).

73.

Jurisprudența citată dovedește încercarea Curții de a interpreta dreptul Uniunii într-un mod care să ia în considerare interesele individuale ale consumatorului prin faptul că îi oferă posibilitatea de a hotărî el însuși dacă dorește să recurgă la protecția conferită de dreptul consumatorilor în cadrul procedurii civile, care este guvernată de principiul rolului activ al părților ( 87 ). Această înțelegere a poziției procesuale a consumatorului este în conformitate cu modelul consumatorului-tip ( 88 ), dezvoltat de asemenea în jurisprudență, care „este suficient de bine informat și de atent”. Abordarea urmată în Hotărârea Pannon GSM prezintă particularitatea că evită instituirea unei protecții impuse a consumatorului și corespunde obiectivului protejării acestuia prin informare. Curtea ia în considerare faptul că, într-un caz particular, consumatorul poate fi interesat de menținerea clauzei în discuție, precum clauza de stabilire a instanței competente, atunci când dorește ca procesul să se desfășoare în locul prevăzut în clauză ( 89 ). Invers, Curtea pare a avea tendința de a lua în considerare în aceeași măsură renunțarea de către consumator la drepturile sale, astfel cum se arată în Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones. Conform acesteia, obligația impusă de dreptul Uniunii instanțelor naționale de a proteja consumatorul împotriva clauzelor abuzive printr-o intervenție pozitivă pare a fi aplicabilă numai în limitele permise de dreptul procesual național.

74.

Având în vedere considerațiile de mai sus, ajungem la concluzia că eficacitatea practică a sistemului instituit prin Directiva 93/13 nu este afectată atunci când instanța națională nu este obligată să se pronunțe in limine litis și din oficiu cu privire la lipsa caracterului obligatoriu al unei clauze abuzive cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori. Putem, așadar, să ne raliem opiniei unanime în această privință a tuturor părților potrivit căreia, pentru a asigura protecția consumatorului împotriva creanțelor care decurg din clauze contractuale abuzive, este suficient să i se ofere ocazia consumatorului împotriva căruia este depusă o cerere de emitere a unei somații de plată să se apere prin formularea unei opoziții, astfel cum se prevede în general în cadrul procedurilor naționale de somație de plată. În acest caz, nu poate fi identificată o încălcare a principiului efectivității.

75.

Evident, aceste considerații nu privesc decât protecția consumatorilor. Trebuie însă luat în considerare și faptul că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune expres statelor membre instituirea unor mijloace adecvate și eficace și „în interesul [...] concurenților”. Cu alte cuvinte, trebuie create proceduri care să ia în considerare în aceeași măsură interesele ambelor părți. În această privință, trebuie să se constate că printr-o transferare a examinării caracterului abuziv al clauzei în litigiu către o procedură contencioasă inițiată prin formularea unei căi de atac se evită în același timp posibilitatea ca o instanță națională să stabilească lipsa caracterului obligatoriu al unei anumite clauze contractuale fără să îi ofere în prealabil ocazia vânzătorului sau furnizorului să își exprime punctul de vedere. Astfel, este satisfăcută în mod adecvat cerința unei protecții juridice efective a vânzătorului sau furnizorului, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia ( 90 ).

Concluzie intermediară

76.

Prin urmare, trebuie constatat că principiile echivalenței și efectivității nu impun instanței naționale obligația de a se pronunța in limine litis și din oficiu cu privire la lipsa caracterului obligatoriu al unei clauze abuzive cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori. De aceea, considerăm că nu este necesară limitarea autonomiei procedurale a statelor membre pentru a fi îndeplinită cerința protecției consumatorilor.

77.

Ajungem astfel la concluzia că nu poate fi luată în considerare o transpunere a jurisprudenței Pénzugyi în acțiunea principală. Argumentele care pot fi invocate în favoarea acestei concluzii sunt, pe de o parte, diferențele dintre circumstanțele care stau la baza celor două cauze, în special situația procedurală ( 91 ) – procedură de somație de plată, pe de o parte, procedură contencioasă, pe de altă parte –, precum și tipul clauzelor contractuale ( 92 ) – clauză de fond, pe de o parte, clauză de atribuire a competenței, pe de altă parte –, cu care se confruntă instanța națională. Un alt argument împotriva transpunerii acestei jurisprudențe în cauza principală reiese din faptul că o obligație a instanței de a se pronunța in limine litis și din oficiu cu privire la lipsa caracterului obligatoriu al unei clauze abuzive cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori ar determina o modificare fundamentală a modului de funcționare a procedurii somației de plată ( 93 ), fapt care ar limita autonomia procedurală a statelor membre, fără ca aceasta să fie absolut necesar pentru a asigura eficacitatea practică a Directivei 93/13 ( 94 ). În aceste condiții, trebuie să se constate că dreptul Uniunii nu impune o astfel de obligație instanțelor naționale.

78.

Luând în considerare faptul că dreptul Uniunii nu obligă instanța națională să realizeze un astfel de demers, nu este în contradicție cu dreptul Uniunii nici ca instanța națională să renunțe să se pronunțe in limine litis și din oficiu cu privire la lipsa caracterului obligatoriu al unei clauze abuzive privind dobânda moratorie cuprinse într-un contract de credit pentru consumatori.

79.

Trebuie însă amintit că din al doisprezecelea considerent al Directivei 93/13 reiese în mod clar că scopul acesteia este numai realizarea unei armonizări parțiale și minime a normelor dreptului național referitoare la clauzele abuzive ( 95 ). Expresia normativă esențială a ideii de armonizare minimă pe care se întemeiază această directivă este autorizarea prevăzută la articolul 8, care prevede explicit dreptul statelor membre de a adopta dispoziții mai stricte, compatibile cu tratatul, în domeniul reglementat de prezenta directivă pentru a-i asigura consumatorului un nivel maxim de protecție. Astfel cum am explicat deja în concluziile noastre prezentate în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, această armonizare minimă conferă statelor membre o putere discreționară considerabilă ( 96 ), care este limitată numai de normele generale ale dreptului Uniunii, și în special de dreptul primar ( 97 ). Prin urmare, statele membre au, în principiu, posibilitatea de a prevedea în codurile naționale de procedură civilă obligația instanțelor de a examina din oficiu și in limine litis în cadrul procedurii de somație de plată caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

80.

A doua întrebare preliminară necesită o reformulare pentru ca instanța națională să poată primi un răspuns util. Astfel, în măsura în care întrebarea urmărește, conform modului în care este formulată, să obțină din partea Curții o interpretare conformă cu directiva a articolului 83 din RDL 1/2007 în lumina articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și a articolului 2 din Directiva 2009/22, această întrebare trebuie declarată inadmisibilă din cauza lipsei unui obiect admisibil al interpretării ( 98 ).

81.

În această privință, trebuie amintit că nu este de competența Curții, în cadrul unei proceduri preliminare întemeiate pe articolul 267 TFUE, să aprecieze conformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii și nici să interpreteze dreptul național. În schimb, Curtea este competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care îi pot permite să aprecieze o asemenea conformitate în vederea soluționării cauzei cu care este sesizată ( 99 ). În acest scop, Curtea trebuie să deducă din totalitatea informațiilor oferite de instanța națională, în special din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului ( 100 ).

82.

Având în vedere atât problematica acțiunii principale, evidențiată în decizia de trimitere, cât și prima întrebare preliminară („nulitatea sau revizuirea unei clauze privind dobânda moratorie”), a doua întrebare preliminară trebuie înțeleasă în sensul că instanța de trimitere solicită, în esență, interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13. Prin urmare, aceasta dorește să afle dacă, luând în considerare sancțiunea prevăzută de această dispoziție a directivei, și anume lipsa caracterului obligatoriu pentru consumator al clauzelor contractuale abuzive, instanța are posibilitatea să înlocuiască o clauză contractuală, al cărei caracter abuziv a fost stabilit, cu o altă clauză care nu poate fi calificată drept abuzivă.

83.

Răspunsul la această întrebare reiese, în opinia noastră, atât din modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, cât și din obiectivul acestuia.

84.

În primul rând, trebuie constatat că Directiva 93/13 nu prevede expres nici „înlocuirea” clauzelor abuzive, nici competența instanței de a face acest lucru. Articolul 6 alineatul (1) din directivă se limitează să prevadă că, drept consecință, astfel de clauze nu sunt obligatorii pentru consumator ( 101 ). Același lucru decurge și din al douăzeci și unulea considerent al directivei. Această normă este, în cadrul domeniului său de aplicare, obligatorie pentru statele membre, astfel încât nu sunt permise derogări. În conformitate cu obiectivul său, articolul 6 alineatul (1) din directivă trebuie să aibă drept rezultat, în momentul transpunerii, consecința juridică obligatorie a neobligativității, de la care nu se poate deroga prin contract.

85.

În continuare, trebuie subliniat că articolul 6 alineatul (1) din directivă prevede că, după stabilirea lipsei caracterului obligatoriu al unei clauze abuzive, „contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”. Al douăzeci și unulea considerent prevede în această privință că, „în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze”. Reglementarea prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din directivă trebuie, așadar, înțeleasă în sensul că, după înlăturarea clauzelor abuzive, contractul trebuie să fie în continuare valabil în formă nemodificată în ceea ce privește restul clauzelor, în măsura în care acest lucru este posibil din punct de vedere juridic, ceea ce exclude din punct de vedere conceptual orice înlocuire a clauzelor și orice revizuire a contractului.

86.

În cazul în care se examinează în continuare îndeaproape finalitatea articolului 6 alineatul (1) din directivă, se pot găsi și alte argumente împotriva competenței instanței naționale de a revizui o clauză contractuală. Astfel cum am argumentat deja, stabilirea lipsei caracterului obligatoriu al clauzelor abuzive de către instanța națională urmărește să împiedice ca astfel de clauze să continue să creeze obligații pentru consumator. Aceasta servește în același timp și unui alt scop pe termen lung al Directivei 93/13, și anume cel de a pune capăt utilizării de clauze abuzive în relațiile comerciale, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din directivă. În acest sens, Directiva 93/13 folosește, după cum a recunoscut în mod explicit Curtea în jurisprudența sa, efectul disuasiv pe care îl exercită asupra vânzătorului sau furnizorului examinarea judiciară a caracterului abuziv al clauzelor ( 102 ).

87.

Prin urmare, pentru a stabili dacă o revizuire a contractului prin înlocuirea clauzei abuzive în cauză cu o altă clauză, astfel cum s-a întâmplat în acțiunea principală, nu este conformă cu prevederile Directivei 93/13, trebuie examinat aspectul dacă această revizuire afectează pe termen lung efectul disuasiv produs de examinarea caracterului abuziv. Astfel, aceasta ar însemna că eficacitatea practică a directivei nu ar mai fi asigurată, fapt care ar fi contrar interdicției prevăzute de dreptul Uniunii ca obiectivele directivei să fie zădărnicite de actele de transpunere adoptate de statele membre.

88.

O astfel de revizuire a contractului determină o diminuare considerabilă a riscurilor pe care și le asumă vânzătorul sau furnizorul atunci când recurge la clauze abuzive în relațiile comerciale. În timp ce vânzătorul sau furnizorul se poate teme că, în urma stabilirii lipsei caracterului obligatoriu al unei clauze, va continua să fie supus obligațiilor care decurg dintr-un contract care ar putea să îi fie în prezent mai puțin favorabil, o revizuire a contractului în sensul amintit mai sus are în cele din urmă drept rezultat faptul că condițiile contractuale sunt modificate în sensul asigurării conformității lor cu legea, fiind astfel acceptabile pentru vânzător sau furnizor ( 103 ). Or, chiar și în situația în care caracterul abuziv al uneia sau al mai multor clauze ar trebui să determine nulitatea totală a contractului, vânzătorul sau furnizorul poate conta pe faptul că contractul își va menține validitatea, ceea ce ar putea să nu fie în interesul consumatorului. Perspectiva eliminării motivelor de nulitate a unui contract, precum și posibilitatea vânzătorului sau a furnizorului de a evalua riscurile pe care și le asumă ar putea avea efectul opus celui urmărit de directivă. Acestea ar putea încuraja vânzătorul sau furnizorul pur și simplu „să își încerce norocul” și să introducă cât mai multe clauze abuzive în contract în speranța că o mare parte dintre acestea vor fi trecute cu vederea de instanța națională. Astfel cum constată în mod corect Comisia ( 104 ), vânzătorul sau furnizorul ar putea percepe această situație juridică ca pe o provocare de a încerca să își impună clauzele consumatorului, în special întrucât nu ar avea nimic de pierdut. Aceste exemple arată că posibilitatea unei revizuiri ulterioare a contractului de către instanță nu numai că ar atenua efectul disuasiv care reiese din articolul 6 din directivă, ci ar avea chiar efectul opus. Astfel, ar fi zădărnicite obiectivele Directivei 93/13.

89.

Luând în considerare aceste constatări, trebuie să concluzionăm că eficacitatea practică a Directivei 93/13 ar fi afectată. În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară că articolul 6 alineatul (1) din directivă se opune unei reglementări naționale precum articolul 83 din RDL 1/2007, care permite instanței naționale să înlocuiască o clauză contractuală abuzivă cu o altă clauză care nu poate fi calificată astfel ( 105 ). Este de competența instanței naționale să interpreteze și să aplice această reglementare în conformitate cu directiva. În cadrul aplicării dreptului național, instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să îl interpreteze în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, pentru a se conforma articolului 288 alineatul (3) CE ( 106 ).

90.

În continuare, instanța de trimitere dorește să afle dacă un control judiciar din oficiu și in limine litis poate fi exclus atunci când sunt oferite informații clare cu privire la anumite aspecte ale contractului de credit, astfel cum se prevede în cadrul procedurii europene de somație de plată. Instanța națională se referă la reglementarea cuprinsă la articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 privind procedura europeană de somație de plată, conform căruia cererea de emitere a unei somații europene de plată trebuie să conțină o serie de informații care sunt enumerate în detaliu la alineatul (2). În această privință, instanța de trimitere formulează ipoteza conform căreia impunerea anumitor cerințe de fond în situația dată ar putea compensa lipsa posibilității unui control in limine litis ( 107 ). Motivul pentru care sunt făcute aceste afirmații pare a fi faptul că, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, în dreptul spaniol nu sunt cerute astfel de informații.

91.

Nu este totuși clar care este de fapt scopul întrebării preliminare. Pe de o parte, astfel cum au propus guvernul spaniol și Comisia ( 108 ), întrebarea poate fi considerată ipotetică și, prin urmare, inadmisibilă în raport cu jurisprudența Curții, în măsura în care urmărește o interpretare a Regulamentului 1896/2006, în condițiile în care în acțiunea principală este vorba exclusiv despre o procedură națională de somație de plată care este supusă exclusiv reglementărilor dreptului procesual civil spaniol. În această privință, trebuie amintit faptul că, dacă întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei anumite prevederi a dreptului Uniunii, Curtea trebuie, în principiu, să se pronunțe ( 109 ), cu excepția cazului în care este evident că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare urmărește, în realitate, să o pună în situația de a se pronunța prin intermediul unui litigiu construit sau să formuleze opinii consultative cu privire la întrebări generale sau ipotetice, atunci când interpretarea unei norme a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ori în cazul în care Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i-au fost adresate ( 110 ).

92.

Caracterul aparent ipotetic al întrebării preliminare dispare însă atunci când aceasta este înțeleasă, ținând seama de celelalte considerații ale instanței de trimitere, în sensul că prin intermediul ei se solicită informații cu privire la indicațiile care reies din Regulamentul nr. 1896/2006 referitor la cerințele de fond aplicabile unei cereri de emitere a unei somații de plată formulate la nivel național. Din decizia de trimitere rezultă că instanța de trimitere ia în considerare o „aplicare prin analogie” a Regulamentului nr. 1896/2006. O aplicare prin analogie a reglementării prevăzute la articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 ar avea însă ca efect în final o armonizare a dreptului procesual civil național, fapt care nu a constituit scopul legiuitorului. Astfel cum reiese din considerentul (10) al regulamentului, „procedura instituită de prezentul regulament ar trebui să constituie un instrument complementar și facultativ pentru reclamant, care este în continuare liber să recurgă la o procedură prevăzută de legislația națională”. Conceptul dezvoltat de legiuitorul Uniunii al procedurii de somație de plată ca instrument complementar și facultativ în scopul recuperării transfrontaliere a creanțelor necontestate dovedește că procedura națională și cea europeană au fost concepute să existe în paralel ( 111 ). Raportul dintre regulament și dreptul național este stabilit în a doua teză, din care reiese în mod expres că „prezentul regulament nu înlocuiește și nici nu armonizează mecanismele de recuperare a creanțelor necontestate existente în temeiul legislației naționale”. Prin urmare, din Regulamentul nr. 1896/2006 nu decurg cerințe ( 112 ) obligatorii cu privire la conținutul unei cereri de emitere a unei somații de plată formulate în cadrul unei proceduri naționale.

93.

Cu toate acestea, răspunsul la a treia întrebare preliminară rezultă chiar din observațiile noastre în legătură cu prima și cu a doua întrebare preliminară. În conformitate cu acestea, statele membre nu sunt obligate de dreptul Uniunii să prevadă în ordinile juridice naționale o examinare din oficiu și in limine litis a caracterului abuziv al clauzelor contractuale în cadrul procedurilor de somație de plată. Ele pot totuși să facă acest lucru în temeiul abilitării prevăzute la articolul 8 din Directiva 93/13 în vederea asigurării protecției consumatorilor.

94.

Există îndoieli și în privința necesității de a se răspunde la a patra întrebare preliminară. Astfel, în măsura în care întrebarea privește interpretarea Directivei 2008/48, trebuie amintit că această directivă nu este aplicabilă ratione temporis situației de fapt din acțiunea principală. Aceasta a fost adoptată la 23 aprilie 2008 și a intrat în vigoare la 11 iunie 2008, iar termenul de transpunere în legislația națională a expirat la 12 mai 2010. Contractul de credit care face obiectul litigiului a fost însă încheiat la 28 mai 2007, prin urmare, înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2008/48.

95.

Directiva 2008/48 prevede într-adevăr măsuri tranzitorii, însă trebuie luat în considerare articolul 30 din directivă, conform căruia directiva nu se aplică contractelor de credit valabile deja în ziua intrării în vigoare a măsurilor naționale de transpunere. Excepție fac numai articolele 11, 12, 13 și 17, precum și articolul 18 alineatul (1) a doua teză și articolul 18 alineatul (2), a căror aplicare trebuie asigurată de statele membre și în cazul „contractelor pe durată nedeterminată existente la data la care intră în vigoare măsurile naționale de punere în aplicare”. Această derogare nu se aplică, așadar, articolului 5 alineatul (1) literele (l) și (m) și articolului 6, și nici articolului 10 alineatul (2) litera (l), care impun creditorului anumite obligații precontractuale de informare față de debitor și care reprezintă tocmai obiectul întrebării preliminare. Încercarea de a oferi instanței naționale un răspuns util prin raportare nu la Directiva 2008/48, ci la Directiva 87/102 anterioară acesteia, aplicabilă la momentul încheierii contractului, întâmpină de asemenea dificultăți majore, întrucât cea din urmă nu conține prevederi corespunzătoare celor amintite mai sus. O interpretare a Directivei 87/102 nu ar oferi, prin urmare, un răspuns la întrebările adresate de instanța de trimitere.

96.

Având în vedere faptul că a patra întrebare preliminară nu prezintă nicio legătură cu acțiunea principală, nu este necesar să se răspundă la aceasta. Totuși, instanței de trimitere ar trebui să i se indice faptul că Directiva 2008/48 nu este aplicabilă ratione temporis.

97.

În ceea ce privește cea de a cincea întrebare preliminară, se pare că este, mai întâi, necesar să se indice greșelile evidente făcute de instanța de trimitere în formularea acestei întrebări. Întrucât prevederile menționate nu prezintă nicio legătură cu obiectul reglementării citat, astfel cum constată în mod întemeiat Comisia ( 113 ), trebuie să se plece de la premisa că instanța de trimitere se raportează mai degrabă la articolul 6 alineatul (2) și la articolul 7 din Directiva 87/102. Dreptul la informare și principiul interzicerii îmbogățirii fără justă cauză sunt prevăzute de Directiva 87/102, iar nu de Directiva 2008/48, amintită de instanța de trimitere.

98.

În cazul în care această presupunere este corectă, trebuie să fie examinat în continuare aspectul dacă întrebarea poate fi considerată pertinentă pentru soluționarea acțiunii principale, având în vedere problematica concretă a cauzei.

99.

Nimic din decizia de trimitere nu indică faptul că ar exista o problemă în acțiunea principală în legătură cu obligația creditorului, reglementată la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 87/102, de a informa consumatorul pe durata contractului „cu privire la orice modificare a ratei anuale a dobânzii sau a taxelor aferente în momentul în care survine o astfel de modificare”. În plus, această obligație privește, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 87/102, numai contractele dintre un consumator și o instituție de credit sau o instituție financiară pentru acordarea unui credit sub forma unui avans în cont curent. Întrucât contractul de credit în litigiu nu pare a intra în această categorie de contracte de credit, conform informațiilor disponibile privitoare la situația de fapt, nu este necesară interpretarea articolului 6 alineatul (2) din Directiva 87/102 pentru a soluționa litigiul.

100.

La fel de inutilă pentru soluționarea litigiului pare a fi și interpretarea articolului 7 din Directiva 87/102. Această prevedere a directivei obligă statele membre ca, „în cazul creditelor acordate pentru cumpărarea de bunuri, [...] [să stabilească] condițiile în care se poate reintra în posesia acelor bunuri, în special în cazul în care consumatorul nu și-a dat consimțământul”. În continuare, se prevede că statele membre „se asigură că, în cazurile în care creditorul reintră în posesia bunurilor, decontarea dintre părți se efectuează astfel încât să se garanteze că reintrarea în posesie nu duce la nicio îmbogățire nejustificată”. Nimic în decizia de trimitere nu indică faptul că în acțiunea principală ar exista o problemă în legătură cu restituirea unui bun creditorului. Este posibil ca instanța de trimitere să se raporteze la o eventuală situație în care vânzătorul sau furnizorul, având în vedere neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către consumator, ar putea solicita restituirea creditului, în acest caz punându-se întrebarea dacă vânzătorul sau furnizorul ar avea de asemenea dreptul la dobânda moratorie, considerată abuzivă. Aceasta din urmă ar putea fi considerată îmbogățire fără justă cauză. Cu toate acestea, nu există în decizia de trimitere elemente care să indice că instanța de trimitere urmărește soluționarea acestei întrebări.

101.

Prin urmare, concluzionăm că nu este necesar să se răspundă la a patra și la a cincea întrebare preliminară.

102.

Prin intermediul celei de a șasea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că o instanță națională poate aprecia din oficiu ca fiind neloială practica de a introduce în textul contractului o clauză privind dobânda moratorie.

103.

Această dispoziție din directivă menționată de instanța de trimitere în întrebarea preliminară stabilește un obiectiv general pe care statele membre trebuie să îl atingă pe cale legislativă. Este vorba despre asigurarea existenței unor „mijloace adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale pentru a pune în aplicare respectarea dispozițiilor prezentei directive” în interesul consumatorilor. Aceste mijloace trebuie să cuprindă prevederi legale care să permită introducerea unor acțiuni în instanță împotriva unor astfel de practici comerciale neloiale și/sau introducerea unei acțiuni împotriva unor astfel de practici comerciale neloiale la o autoritate administrativă care este competentă să decidă cu privire la plângeri sau să inițieze procedurile judiciare adecvate. Trebuie reținut că Directiva 2005/29 permite crearea la nivel național atât a unei proceduri judiciare, cât și a unei proceduri administrative în scopul combaterii practicilor comerciale neloiale.

104.

Totuși, din perspectiva procedurii preliminare, prezintă relevanță numai prima variantă, întrucât problemele de drept invocate se raportează la procedura națională de somație de plată în fața unei instanțe naționale. În acest context, trebuie constatat că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2005/29 prevede competențe cu spectru larg ale instanțelor din statele membre și descrie caracteristicile principale ale acestora. Aceste competențe cuprind, printre altele, și posibilitatea de a dispune încetarea practicilor comerciale neloiale, de a dispune măsuri provizorii, precum și de a lua măsuri în vederea eliminării efectelor persistente ale acestui tip de practici comerciale.

105.

Conform modului clar de redactare a acestei dispoziții a directivei, competențele corespunzătoare trebuie să fie recunoscute de statele membre abia în cadrul transpunerii directivei, în acest sens acestea trebuind să respecte anumite cerințe minime prevăzute de dreptul Uniunii ( 114 ). În plus, în cadrul transpunerii, statele membre dispun de o marjă de apreciere importantă ( 115 ). Directiva 2005/29 prevede o armonizare completă a normelor materiale privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori ( 116 ), însă nu și a instrumentelor procedurale menite să combată acest tip de practici comerciale. În ceea ce privește aplicabilitatea directă a Directivei 2005/09, la care face aluzie instanța de trimitere prin menționarea lipsei evidente a transpunerii Directivei 2005/29 în Spania, în opinia noastră, din prezentele constatări reiese că aceasta nici nu este prevăzută în mod expres, nici nu pare să fie avută în vedere în conformitate cu obiectivele Directivei 2005/29. Un argument împotriva aplicării directe nediferențiate a prevederilor Directivei 2005/29 de către instanțele naționale este faptul că din articolul 11 alineatul (1) reiese că procedura care trebuie instituită de statele membre trebuie să fie asigurată abia prin transpunerea directivei. Adoptarea de mijloace adecvate în vederea combaterii practicilor comerciale neloiale se dovedește a fi, astfel, o condiție indispensabilă pentru îndeplinirea obiectivelor directivei ( 117 ).

106.

Făcând abstracție de concluziile acestei interpretări în ceea ce privește pertinența întrebării preliminare, trebuie constatat că nimic din decizia de trimitere nu indică faptul că instanța de fond ar fi considerat că preluarea clauzelor contractuale privind dobânda moratorie, declarate abuzive, reprezintă o practică comercială neloială în sensul Directivei 2005/09. Instanța de trimitere, care a adresat prima dată întrebarea referitoare la aplicabilitatea Directivei 2005/29 în cauza principală, discută în cele din urmă despre „o posibilă practică comercială neloială” ( 118 ), fără a indica argumentele pentru o astfel de presupunere. Având în vedere întregul context, se poate presupune că lipsa caracterului loial al practicii comerciale constă, în opinia instanței de trimitere, în stabilirea unor dobânzi moratorii deosebit de ridicate. Expunerile sumare din decizia de trimitere nu permit însă stabilirea certă a aspectului dacă instanța de trimitere a propus subsumarea situației de fapt prevederilor directivei. Reiese că cererea de interpretare a Directivei 2005/29 nu are legătură cu cauza principală. În acest context, trebuie să se plece de la premisa unui caracter pur ipotetic al întrebării preliminare, punct de vedere împărtășit și de părți. În consecință, și a șasea întrebare preliminară trebuie declarată inadmisibilă.

107.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Audiencia Provincial de Barcelona după cum urmează: