I — Introducere

II — Cadrul juridic

A — Dreptul Uniunii

1. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

2. Directiva 2003/88

B — Dreptul național

III — Situația de fapt, acțiunea principală și întrebările preliminare

IV — Procedura în fața Curții

V — Principalele argumente ale părților

A — Cu privire la prima întrebare preliminară

B — Cu privire la a doua întrebare

C — Cu privire la a treia întrebare

VI — Apreciere juridică

A — Cu privire la prima întrebare preliminară

B — Cu privire la a doua întrebare

1. Generalități

a) Aspecte juridice esențiale

b) Existența unui litigiu între particulari

2. Rolul instanței naționale în cadrul litigiilor între particulari

a) Limitele dreptului Uniunii în aplicarea directivelor

b) Abordări alternative posibile

i) Aplicabilitatea directă a dreptului fundamental care decurge din articolul 31 alineatul (2) din cartă

— Aplicabilitatea cartei

— Calitatea de drept fundamental

— Lipsa efectelor față de terți

— Concluzie

ii) Aplicabilitatea directă a unui eventual principiu general de drept …

— Locul dreptului la concediul anual în ordinea juridică a Uniunii

— Aplicabilitatea principiului general de drept între particulari

— Concluzie

iii) Aplicarea principiului general de drept, astfel cum este transpus prin Directiva 2003/88

— Abordarea Curții în Hotărârea Kücükdeveci

— Posibilitatea de a transpune această abordare la dreptul la concediul anual

— Concluzie

c) Concluzie definitivă

3. În subsidiar, răspunderea statului membru ca urmare a încălcării dreptului Uniunii

4. Concluzie

C — Cu privire la a treia întrebare

VII — Concluzie

1.

În cadrul prezentei proceduri de pronunțare a unei hotărâri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Cour de cassation franceză (denumită în continuare „instanța de trimitere”) adresează Curții trei întrebări privind interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru ( 2 ).

2.

Această cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Dominguez (denumită în continuare „reclamanta din acțiunea principală”), pe de o parte, și angajatorul acesteia, Centre informatique du Centre Ouest Atlantique (denumit în continuare „pârâtul din acțiunea principală”), pe de altă parte, cu privire la problema dacă și, după caz, în ce măsură acesta din urmă este obligat să îi plătească o indemnizație financiară pentru concediile anuale de care nu a putut beneficia din cauza unui accident. Potrivit instanței de trimitere, modalitățile pentru calcularea duratei acestui concediu constituie un aspect important care trebuie clarificat, precizându-se că particularitatea prezentei cauze constă în faptul că, pe de o parte, dreptul național aplicabil condiționează acordarea concediului anual de un număr minim de zile de activitate a lucrătorului și, pe de altă parte, orice fel de absență de la locul de muncă din cauză de accident nu este considerată timp de lucru.

3.

Cu toate acestea, nu se poate constata existența unui drept la concediu și nici, dacă este cazul, nu se poate stabili întinderea exactă a acestuia înainte de a ști mai întâi cu certitudine dacă dispozițiile naționale menționate anterior pot fi considerate compatibile cu articolul 7 din Directiva 2003/88 și dacă reclamanta poate să invoce direct această directivă împotriva pârâtului. Pe de o parte, prezenta cauză ridică probleme de drept la care Curtea a oferit deja un răspuns clar, astfel încât aceasta poate în principiu să se limiteze la o trimitere la hotărârile relevante. Pe de altă parte, Curtea trebuie să se pronunțe cu privire la poziția dreptului la concediul anual plătit în ierarhia normelor din ordinea juridică a Uniunii și cu privire la aspectul dacă, eventual, lucrătorul îl poate invoca în mod direct și împotriva angajatorului.

4.

În acest scop, se impune examinarea a patru abordări distincte, care trebuie să permită lucrătorului să își valorifice drepturile în fața angajatorului. Mai întâi, trebuie examinată posibilitatea unui efect orizontal al directivelor. În continuare, aplicabilitatea directă a articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie abordată ținând seama de forța juridică obligatorie pe care carta a dobândit-o între timp. Aplicabilitatea directă a unui eventual principiu general de drept care ar garanta un drept al lucrătorului la concediul anual plătit constituie o abordare alternativă care trebuie studiată. În final, vom analiza în ce măsură se poate aplica teza dezvoltată de Curte în Hotărârea Kücükdeveci ( 3 ). Procedând astfel, vom analiza în detaliu avantajele și dezavantajele acestei abordări. Prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a aborda această ipoteză în mod dogmatic, cu scopul de a o îmbunătăți, în cazul în care este necesar.

5.

Capitolul IV („Solidaritatea”) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede, la articolul 31, dreptul oricărui lucrător la „condiții de muncă echitabile și corecte”. Articolul 31 alineatul (2) prevede următoarele:

„Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.”

6.

Capitolul VII („Dispoziții generale”) reglementează la articolul 51 domeniul de aplicare al cartei. Articolul 51 alineatul (1) are următorul conținut:

„Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens.”

7.

Articolul 1 din Directiva 2003/88 prevede următoarele:

„Obiectul și domeniul de aplicare

(1)   Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.

(2)   Prezenta directivă se aplică:

[...]”

8.

Articolul 7 din directivă prevede:

„Concediul anual

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.

(2)   Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”

9.

În conformitate cu articolul 17 din Directiva 2003/88, statele membre pot deroga de la anumite dispoziții ale directivei. Nicio derogare nu este permisă în ceea ce privește articolul 7 din directiva menționată.

10.

Potrivit articolului L. 223-2 primul paragraf din Codul muncii (Code du travail), care este aplicabil procedurii principale:

„Lucrătorul care, în cursul anului de referință, demonstrează că a lucrat la același angajator pe o perioadă echivalentă cu cel puțin o lună de muncă efectivă, are dreptul la un concediu a cărui durată este determinată la rata de două zile lucrătoare și jumătate pentru fiecare lună de serviciu, fără ca durata totală a concediului exigibil să poată depăși 30 de zile lucrătoare.”

11.

În conformitate cu articolul L. 3141-3 din noul Cod al muncii, în forma rezultată din Legea din 20 august 2008:

„Salariatul care demonstrează că a lucrat la același angajator pe o perioadă echivalentă cu cel puțin zece zile de muncă efectivă are dreptul la un concediu de două zile lucrătoare și jumătate pentru fiecare lună de serviciu. Durata totală a concediului exigibil nu poate depăși 30 de zile lucrătoare.”

12.

Potrivit articolului L. 223-4 din Codul muncii aplicabil la data respectivă:

„Pentru stabilirea duratei concediului, sunt asimilate cu o lună de muncă efectivă perioadele echivalente cu patru săptămâni sau cu douăzeci și opt de zile de muncă. Perioadele de concediu plătit, perioadele de repaus compensatoriu prevăzute la articolul L. 212-5-1 din prezentul cod și la articolul L. 713-9 din Codul rural (Code rural), perioadele de concediu de lehuzie prevăzute la articolele L. 122-25-L. 122-30, zilele de odihnă acordate ca urmare a reducerii timpului de lucru și perioadele limitate la o durată neîntreruptă de un an în care executarea contractului de muncă este suspendată ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale sunt considerate perioade de muncă efectivă. (De asemenea, sunt considerate perioade de muncă efectivă, pentru a stabili durata concediului, perioadele în care un salariat sau un ucenic este menținut sau reținut în Service national [serviciu militar sau civil obligatoriu la nivel național] în orice calitate.)”

13.

Actualul articol L. 3141-5 din Codul muncii prevede, la rândul său:

„Sunt considerate perioade de muncă efectivă pentru stabilirea duratei concediului:

14.

Articolul XIV din regulamentul-tip anexat la convenția colectivă de muncă la nivel național a personalului din organismele de securitate socială prevede, în al patrulea paragraf, că nu există un drept la concediul anual într-un an în care s-au înregistrat concedii medicale care au motivat o întrerupere a activității egală cu sau mai mare de douăsprezece luni consecutive, absențe pentru efectuarea serviciului militar obligatoriu, concedii fără plată prevăzute la articolele 410, 44 și 46 din convenția colectivă; că acesta este dobândit din nou la data reluării activității, durata concediului fiind stabilită proporțional cu timpul de lucru efectiv care nu a condus încă la acordarea unui concediu anual.

15.

Reclamanta din acțiunea principală este, din 10 ianuarie 1987, angajată a pârâtului din acțiunea principală, aparținând domeniului de aplicare al Convenției colective a personalului organismelor de asigurări sociale.

16.

La 3 noiembrie 2005, reclamanta a fost victimă a unui accident de traseu între domiciliul său și locul său de muncă. În urma acestui accident, s-a aflat în concediu medical între 3 noiembrie 2005 și 7 ianuarie 2007.

17.

La 8 ianuarie 2007, reclamanta și-a reluat activitatea cu jumătate de normă, iar ulterior, începând cu 8 februarie 2007, cu normă întreagă. După întoarcerea sa, pârâtul din acțiunea principală i-a comunicat numărul de zile de concediu la care avea dreptul, potrivit calculelor sale, pentru perioada de absență. Reclamanta din acțiunea principală a contestat acest calcul și a solicitat angajatorului său 22,5 zile de concediu plătite pentru această perioadă și, în subsidiar, plata unei indemnizații compensatorii care se ridica la 1971,39 euro.

18.

Mai întâi, reclamanta și-a invocat drepturile în fața Conseil des prud’hommes de Limoges, care i-a respins cererile printr-o decizie din 15 ianuarie 2008. În continuare, a declarat apel la Cour d’appel de Limoges împotriva deciziei menționate. Cu toate acestea, apelul a fost respins printr-o hotărâre din 16 septembrie 2008, în care Cour d’appel a constatat în special că pârâtul din acțiunea principală, în calitate de angajator, a aplicat în mod corect dispozițiile relevante din dreptul muncii și a refuzat să recunoască nașterea unui drept la concediu, întrucât reclamanta fusese absentă mai mult de 12 luni în urma accidentului de traseu și întrucât nu își exercitase activitatea efectivă în această perioadă. De asemenea, Cour d’appel a considerat că reclamanta din acțiunea principală nu poate să se prevaleze de dispozițiile aplicabile în caz de accident de muncă.

19.

Prin recursul formulat în fața Cour de cassation, aceasta contestă hotărârea menționată susținând, pe de o parte, că un accident de traseu trebuie să fie asimilat unui accident de muncă și că, prin urmare, trebuie să beneficieze de aceeași reglementare și, pe de altă parte, că perioada de suspendare a contractului său de muncă în urma accidentului de traseu trebuie să fie asimilată unui timp de muncă efectivă pentru calcularea concediilor plătite.

20.

În lumina jurisprudenței Curții care este citată pe larg, instanța de trimitere exprimă îndoieli atât cu privire la compatibilitatea dispozițiilor naționale de dreptul muncii relevante, cât și cu privire la obligația instanței naționale de a înlătura aplicarea unor dispoziții naționale contrare dreptului Uniunii.

21.

În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22.

Decizia de trimitere din 2 iunie 2010 a fost primită la grefa Curții la 7 iunie 2010.

23.

Părțile din acțiunea principală, guvernele francez, danez și olandez, precum și Comisia au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții.

24.

În ședința din 17 mai 2011, reprezentanții părților din acțiunea principală, ai guvernelor francez, danez și olandez, precum și ai Comisiei au prezentat observații orale.

25.

Toate părțile consideră deopotrivă că răspunsul la prima întrebare preliminară rezultă din jurisprudența Curții și în special din Hotărârile BECTU ( 5 ) și Schultz-Hoff și alții ( 6 ). Acestea propun să se răspundă la prima întrebare preliminară în sensul că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit este subordonat condiției unei activități efective minime de zece zile (sau de o lună) în cursul perioadei de referință.

26.

Atât argumentele, cât și răspunsurile propuse de părțile interesate la această întrebare preliminară diferă în mod considerabil unele de celelalte.

27.

Reclamanta din acțiunea principală face trimitere la Hotărârile Simmenthal ( 7 ) și Melki și Abdeli ( 8 ) și precizează, în această privință, că aplicabilitatea directă a articolului 7 din Directiva 2003/88 nu este pusă în discuție de declarațiile formulate de Curte în Hotărârea BECTU. Potrivit acesteia, situația este simplă pentru instanța națională, în măsura în care are obligația de a înlătura aplicarea unei dispoziții naționale care condiționează exercitarea dreptului la concediul anual plătit de respectarea unei condiții incompatibile cu dreptul Uniunii.

28.

Pârâtul din acțiunea principală invocă jurisprudența citată de instanța de trimitere și formulează concluzia contrară. În opinia sa, din principiile dezvoltate în această jurisprudență rezultă că instanța națională nu poate înlătura o dispoziție din dreptul intern pentru motivul că ar fi contrară unei directive comunitare, în cadrul unui litigiu între particulari. Acest demers ar fi, într-adevăr, echivalent cu o interpretare contra legem. Ținând seama de însăși definiția directivei, care constituie o instrucțiune adresată statelor membre și nu creează obligații directe în sarcina cetățenilor, niciun motiv nu ar justifica revizuirea acestei jurisprudențe constante, întrucât ar însemna eliminarea distincției dintre directive și regulamente.

29.

Guvernele francez și olandez merg chiar mai departe în analiza jurisprudenței.

30.

De exemplu, guvernul francez nu amintește numai jurisprudența citată de Cour de cassation, ci și Hotărârile Mangold ( 9 ) și Kücükdeveci ( 10 ). În opinia sa, Curtea a continuat, în hotărârile menționate, să își dezvolte jurisprudența referitoare la situația instanței naționale care se confruntă cu dispoziții naționale contrare dreptului Uniunii. Potrivit acestei jurisprudențe, în cazul unui conflict între o dispoziție națională și un principiu general al dreptului Uniunii, instanța națională trebuie în mod obligatoriu să înlăture aplicarea dispoziției naționale. În ceea ce privește acest aspect, guvernul francez arată că, deși dreptul la concediul anual plătit al fiecărui lucrător trebuie considerat „un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită”, cu toate acestea, până în prezent nu a fost consacrat de Curte ca un principiu general al dreptului Uniunii, astfel cum este cazul principiului nediscriminării pe motive de vârstă. În consecință, jurisprudența citată anterior nu poate fi extinsă asupra principiului dreptului la concediul anual plătit.

31.

Din acest motiv, guvernul francez propune ca la a doua întrebare preliminară să se răspundă în sensul că, în ipoteza în care articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 s-ar opune unei reglementări naționale care prevede că dreptul la concediul anual plătit este subordonat unei activități efective de minimum zece zile (sau de o lună) în cursul perioadei de referință, această dispoziție nu ar permite instanței naționale, atunci când este sesizată cu un litigiu între particulari, să înlăture dispoziția națională.

32.

Guvernul olandez își limitează observațiile la această întrebare preliminară și consideră, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, citată de Cour de cassation, că instanța sesizată cu un litigiu între particulari nu este obligată să înlăture aplicarea unei dispoziții naționale contrare unei dispoziții dintr-o directivă. Dimpotrivă, instanța națională trebuie să interpreteze și să aplice dreptul național în lumina directivei.

33.

Potrivit guvernului olandez, Hotărârea Kücükdeveci și faptul că dreptul la concediul anual este considerat „un principiu al dreptului social comunitar de o importanță deosebită” nu conduc la o concluzie diferită, cu atât mai mult cu cât acest principiu nu constituie un principiu general de drept.

34.

În timp ce guvernele francez și olandez ajung la concluzia că nu sunt aplicabile considerațiile Curții în Hotărârea Kücükdeveci, Comisia consideră că nu există niciun motiv pentru care acest raționament nu s-ar aplica mutatis mutandis în prezenta cauză.

35.

Potrivit Comisiei, trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară în sensul că instanței naționale îi revine atribuția de a asigura, în cadrul competențelor sale, protecția juridică a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii și de a garanta efectul deplin al acestor dispoziții, înlăturând, dacă este nevoie, aplicarea oricărei dispoziții naționale contrare dreptului la concediul anual plătit.

36.

Reclamanta din acțiunea principală propune ca la această întrebare preliminară să se răspundă în sensul că articolul 7 din Directiva 2003/88 se opune ca durata concediului plătit să poată fi diferită în funcție de cauza absenței lucrătorului. Dimpotrivă, această dispoziție din directivă ar prevedea că lucrătorii au dreptul la un concediu plătit de durată egală, indiferent de cauza absenței lucrătorului.

37.

Pârâtul din acțiunea principală exprimă un punct de vedere contrar. În opinia sa, articolul 7 din Directiva 2003/88 nu se opune ca normele ce reglementează stabilirea duratei de concediu anual plătit să fie mai favorabile pentru salariații absenți în urma unei boli sau a unui accident profesional decât pentru salariații absenți în urma unei boli sau a unui accident neprofesional, în raport cu asimilarea perioadei de absență cu o perioadă de activitate efectivă.

38.

Guvernul francez deduce din jurisprudența Curții citată anterior că articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că durata concediului anual plătit poate varia în funcție de cauza absenței lucrătorului, din moment ce durata minimă a concediului anual de patru săptămâni, astfel cum este prevăzută la același articol, este garantată.

39.

Comisia arată că decizia de trimitere nu descrie în mod clar situația din dreptul intern care se află la originea acestei întrebări, dar propune totuși să se răspundă în același sens ca acela sugerat de guvernul francez.

40.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 autorizează un stat membru să condiționeze exercitarea dreptului la concediul anual plătit de o perioadă minimă de activitate a cărei durată este precizată de dreptul intern, știind că, în dreptul francez, această perioadă era inițial de o lună și că a fost redusă la zece zile în urma unei modificări a legislației.

41.

Răspunsul la întrebare decurge din jurisprudența Curții, dar în special din Hotărârile BECTU și Schultz-Hoff și alții. Din acest motiv, trebuie să se amintească observațiile relevante formulate de Curte și să se examineze în continuare dacă pot fi transpuse în prezenta cauză.

42.

Astfel cum a subliniat Curtea în cadrul unei jurisprudențe constante, dreptul la concediul anual trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, de la care nu se poate deroga și a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în Directiva 2003/88 ( 11 ). Prin consacrarea dreptului la concediul anual plătit la nivelul dreptului derivat, legiuitorul Uniunii a urmărit să garanteze că orice lucrător beneficiază în toate statele membre de un repaus efectiv, „în scopul protecției eficiente a securității și a sănătății sale” ( 12 ). Astfel cum a precizat Curtea în jurisprudența sa, finalitatea dreptului la concediul anual plătit este de a-i permite lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere ( 13 ).

43.

Având în vedere în special importanța preponderentă pe care ordinea juridică a Uniunii o acordă acestui principiu, Curtea a considerat, la punctul 52 din Hotărârea BECTU, citată anterior, că, potrivit articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/104/CE, al cărui text este identic cu cel al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 care l-a înlocuit, „statelor membre le este interzis să limiteze în mod unilateral dreptul la concediul anual plătit recunoscut tuturor lucrătorilor prin stabilirea unei condiții de exercitare a acestui drept care conduce la excluderea anumitor lucrători de la beneficiul acestui drept”.

44.

La punctul 53 din aceeași hotărâre, Curtea a arătat în continuare că statelor membre „le este permis să definească, în reglementarea lor internă, condițiile de exercitare și de transpunere a dreptului la concediul anual plătit, precizând în mod liber împrejurările concrete în care lucrătorii pot utiliza dreptul respectiv, de care beneficiază pentru întreaga perioadă de lucru efectuată până la acea dată, fără să poată totuși condiționa în vreun mod constituirea însăși a acestui drept care rezultă direct din Directiva 93/104”.

45.

La punctul 55 din hotărârea citată, Curtea a adăugat că „măsurile adoptate de statele membre pentru punerea în aplicare a prevederilor pot cuprinde anumite divergențe în ceea ce privește condițiile de exercitare a dreptului la concediul anual plătit, întrucât Directiva 93/104 se limitează în final la adoptarea unor norme minime de armonizare la nivel comunitar a modului de organizare a timpului de lucru și conferă statelor sarcina de a adopta modalitățile de executare și de punere în aplicare necesare. În această privință, Curtea subliniază că „această directivă nu permite statelor membre să excludă chiar nașterea unui drept acordat în mod expres tuturor lucrătorilor”.

46.

Jurisprudența expusă mai sus trebuie înțeleasă în sensul că, în principiu, Curtea recunoaște competența statelor membre în ceea ce privește adoptarea măsurilor cu caracter de punere în aplicare, prin care acestea au dreptul de a stabili în detaliu anumite aspecte ale exercitării dreptului la concediul anual, precum modul în care lucrătorii pot lua concediul la care au dreptul, aferent primelor săptămâni scurse de la încadrarea în muncă. Totuși, această competență de reglementare națională este limitată atunci când reglementarea aleasă afectează efectivitatea dreptului la concediul anual plătit în asemenea măsură încât nu mai este garantată o realizare a obiectivului dreptului la concediul anual. Acesta este cazul în special în ceea ce privește norma internă care nu reglementează eventualitatea, ci modalitățile exercitării acestui drept.

47.

Astfel cum a recunoscut însuși guvernul francez, tocmai aceasta este în mod evident situația reglementării în cauză, cu atât mai mult cu cât nașterea însăși a dreptului este subordonată condiției ca lucrătorul să efectueze o perioadă minimă de muncă de o lună (în cazul articolului L. 223-2 primul paragraf din Codul muncii care a fost modificat între timp) sau de zece zile (în cazul actualului articol L. 3141-3 din Codul muncii). Astfel cum a justificat în mod detaliat guvernul francez în observațiile sale scrise, alegerea acestei perioade minime de zece zile poate fi explicată prin modalitățile de stabilire a duratei concediului anual. Acesta ar corespunde unui anumit număr de zile lucrătoare, iar o zi de concediu ar corespunde, potrivit acestei metode de calcul, la zece zile lucrătoare.

48.

Totuși, astfel cum a admis însuși guvernul francez, trimiterea la necesitatea unui calcul exact al concediului anual într-un caz special nu schimbă cu nimic faptul că jurisprudența Curții nu prevede nicio derogare de la norma potrivit căreia realizarea dreptului la concediul anual plătit, în momentul punerii sale în aplicare la nivel național, nu poate fi afectată de măsuri naționale. În acest context, pare pertinent să se precizeze că situația de fapt din cauza care s-a finalizat cu pronunțarea Hotărârii BECTU este similară cu cea care a condus la prezenta cauză, astfel încât principiile generale ale dreptului care au fost dezvoltate în acel caz pot fi transpuse direct în prezenta cauză. În cauza respectivă, Curtea trebuia să decidă dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/104 permitea ca un stat membru să adopte o reglementare națională în temeiul căreia un lucrător începe să dobândească dreptul la concediul anual plătit numai cu condiția de a fi lucrat o perioadă minimă neîntreruptă de 13 săptămâni la același angajator. Întrucât Curtea, în mod expres, a răspuns negativ la această întrebare, pare evident că reglementarea franceză în litigiu nu poate fi considerată conformă cu Directiva 2003/88.

49.

Astfel, o altă problemă de drept, ridicată în cadrul acțiunii principale – pe care pârâtul din acțiunea principală o subliniază în mod corect în memoriul său scris ( 14 ) – și care necesită de asemenea clarificări pentru prezenta procedură preliminară, constă în faptul că trebuie să se determine dacă perioadele în care lucrătorul a fost absent din cauza unei boli dau naștere de asemenea unui drept la concediu. Necesitatea de a lămuri această problemă de drept este legată de faptul că, în definitiv, va permite să se stabilească dacă reclamanta din acțiunea principală beneficiază de un drept la concediu pentru această perioadă sau dacă absența sa de la locul de muncă îi poate fi opusă.

50.

Jurisprudența furnizează indicații utile pentru a răspunde și la această întrebare. Hotărârea Schultz-Hoff și alții, în care Curtea a constatat mai întâi, la punctul 39, că articolul 7 alineatul (1) din directivă privea „orice lucrător” în legătură cu dreptul la concediul anual plătit, se dovedește a fi extrem de instructiv. În acest sens, celelalte raționamente formulate de Curte la punctul 40 din hotărârea citată, arătând că, „referitor la acest ultim drept, Directiva 2003/88 nu face nicio distincție între lucrătorii care, în perioada de referință, sunt absenți de la serviciu pentru că se află în concediu medical, de scurtă sau de lungă durată, și cei care au lucrat efectiv în perioada menționată”, trebuie să fie considerate relevante.

51.

La punctul 41 din hotărâre, Curtea a ajuns la o concluzie pe care o considerăm importantă pentru prezenta procedură preliminară, mai precis aceea că „în ceea ce privește lucrătorii aflați în concediu medical prescris în mod legal, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediul anual plătit conferit chiar de Directiva 2003/88 tuturor lucrătorilor […] de obligația de a fi lucrat efectiv în perioada de referință stabilită de statul menționat”.

52.

Jurisprudența expusă mai sus trebuie înțeleasă, așadar, în sensul că o absență a unui lucrător de la locul de muncă din motive de boală în cursul anului de referință nu se opune apariției dreptului său la concediul anual, în măsura în care el se afla în concediu medical prescris în mod legal. Din punct de vedere juridic, aceasta înseamnă că absențele de la serviciu pentru motive independente de voința persoanei angajate interesate, precum absențele datorate unei boli, vor fi calculate ca parte din perioada de serviciu. Aceeași concluzie rezultă deopotrivă din reglementarea care figurează la articolul 5 alineatul (4) din Convenția nr. 132 a Organizației Internaționale a Muncii din 24 iunie 1970 privind concediile anuale plătite (revizuită), pe care Curtea și-a întemeiat raționamentul privind raportul dintre concediul anual și concediul medical.

53.

În concluzie, trebuie constatat că reglementarea în litigiu nu este conformă cu Directiva 2003/88. De asemenea, aceasta este și concluzia guvernului francez, care a anunțat în observațiile sale că articolul L. 3141-3 din Codul muncii urma să fie modificat ( 15 ). Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit este subordonat unei activități efective minime de zece zile (sau de o lună) în cursul perioadei de referință.

54.

A doua întrebare este adresată în mod expres numai în ipoteza în care, precum în cazul prezentat mai sus, s-ar constata incompatibilitatea dispoziției naționale în litigiu cu dreptul Uniunii. Astfel cum rezultă din motivarea expusă în decizia de trimitere privind această întrebare preliminară în special ( 16 ), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 îi impune obligația ce rezultă din dreptul Uniunii de a înlătura dispoziția națională în litigiu într-o cauză între particulari.

55.

Răspunsul la această întrebare necesită câteva observații asupra a două aspecte juridice esențiale care sunt legate. Este vorba, pe de o parte, de rolul instanțelor naționale în aplicarea dreptului Uniunii, astfel cum este prevăzut de jurisprudența Curții, și, pe de altă parte, de importanța pe care ordinea juridică a Uniunii o acordă dreptului la concediul anual, precum și punerii în aplicare a acestuia.

56.

Înainte de a trece la analiza acestor aspecte centrale ale întrebării preliminare, am dori să subliniem, în vederea unei analize exhaustive, că împrejurarea că acțiunea principală privește persoane de drept privat este, în opinia noastră, irelevantă.

57.

Mai întâi, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, numai instanța de trimitere poate defini obiectul întrebărilor pe care intenționează să le adreseze. Astfel, numai instanțele naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții ( 17 ).

58.

Dat fiind că instanța de trimitere evocă în mod clar, în decizia de trimitere, un litigiu între particulari și că oricum nu examinează în mod explicit problema unei eventuale apartenențe a pârâtului din acțiunea principală la statul francez și în special la administrație, această apreciere prezintă de asemenea caracter obligatoriu pentru Curte.

59.

Cu toate acestea, Curtea poate, cu titlu excepțional, să aprecieze motivele care au determinat instanța națională să adreseze o anumită întrebare. Potrivit jurisprudenței, astfel se întâmplă în cazul în care este evident că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare urmărește, în realitate, să o pună în situația de a se pronunța prin intermediul unui litigiu construit sau să formuleze opinii consultative cu privire la întrebări generale sau ipotetice, atunci când interpretarea unei norme de drept comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ori în cazul în care Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i-au fost adresate ( 18 ).

60.

Or, condițiile pentru aceasta nu sunt îndeplinite în speță. Potrivit clarificărilor prezentate de părțile în cauză în cadrul ședinței, acțiunea principală are ca obiect un litigiu privind un contract de muncă, în care pârâtul din acțiunea principală are calitatea de particular și în niciun caz pe cea de autoritate căreia i-au fost conferite prerogative de autoritate publică față de reclamanta din acțiunea principală. În definitiv, aceste observații confirmă aprecierea instanței de trimitere.

61.

În ceea ce privește rolul instanței naționale sesizate cu un litigiu între particulari în care se dovedește că reglementarea națională în cauză este contrară dispozițiilor dreptului Uniunii – cum este cazul în speță –, Curtea a statuat că instanțelor naționale le revine atribuția de a asigura protecția juridică a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii și de a garanta efectul deplin al acestor dispoziții ( 19 ). În această privință, există totuși o restricție importantă în cadrul litigiilor între particulari, în măsura în care jurisprudența consideră că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze drepturi și obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa ( 20 ).

62.

În consecință, potrivit Curții, nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care tinde să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care opune exclusiv particulari. Curtea își întemeiază poziția pe faptul că, în caz contrar, ar însemna să se recunoască Uniunii puterea de a edicta cu efect imediat obligații în sarcina particularilor, în condițiile în care Uniunea nu deține această competență decât în cazurile în care îi este conferită prerogativa adoptării de regulamente ( 21 ). Această poziție respectă natura particulară a directivei care, prin definiție, nu generează în mod direct obligații decât în sarcina statelor membre destinatare în temeiul articolului 288 al treilea paragraf TFUE și nu poate impune obligații particularilor decât prin intermediul măsurilor naționale de transpunere respective.

63.

Nu putem decât să fim de acord cu această jurisprudență. Prin urmare, trebuie de asemenea să fie respinsă distincția dintre un efect direct pozitiv și unul negativ al directivelor, care este prezentată în mod diferit ( 22 ) în materie de raporturi orizontale. Potrivit acestei teze, directivele care nu au fost transpuse nu pot să creeze în mod direct drepturi și obligații în sarcina unui particular față de alte subiecte de drept privat; dreptul național contrar unei directive trebuie să fie totuși înlăturat, chiar și în cadrul litigiilor între particulari, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Se consideră în mod corect că această abordare ar aduce atingere securității juridice ( 23 ). Astfel, potrivit contextului normativ în care intră o dispoziție de drept național contrară unei directive, neaplicarea sa poate totuși conduce tocmai la o extindere a obligațiilor subiectelor de drept privat; problema dacă acest aspect se confirmă depinde de factori relativ aleatorii – din punctul de vedere al dreptului Uniunii –, de exemplu de existența în dreptul național a unei alte dispoziții (care creează obligații) care se poate aplica în cazul suspendării dreptului contrar directivei.

64.

Cu toate acestea, reclamanta din acțiunea principală nu ar putea, în temeiul acestei jurisprudențe, să invoce articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 cu scopul de a solicita instanței de trimitere să se pronunțe în sensul inaplicabilității reglementării naționale contrare dreptului Uniunii.

65.

Pentru a compensa lipsa efectului direct orizontal al directivelor, Curtea a menționat totuși existența unor soluții alternative, menite să dea satisfacție unui particular care se consideră lezat prin netranspunerea sau transpunerea necorespunzătoare a unei directive. Acestea constau, pe de o parte, în posibilitatea de a interpreta dreptul național într-un sens conform cu directiva și, pe de altă parte, în aplicarea principiilor dreptului Uniunii privind răspunderea statului membru în cazul încălcării aceluiași drept.

66.

Curtea a justificat metoda interpretării conforme prin obligația care se impune tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora, de a atinge rezultatul prevăzut de o directivă, precum și de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații ( 24 ). Aceasta presupune, în cadrul aplicării dreptului național, ca acest drept să fie interpretat cu ajutorul tuturor metodelor de interpretare disponibile și, în măsura posibilului, în lumina literei și a spiritului acestei directive pentru a îndeplini rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE ( 25 ). În Hotărârea Pfeiffer și alții ( 26 ), Curtea a explicat cum trebuia să procedeze instanța națională atunci când era sesizată cu un litigiu între particulari. În această privință, dacă dreptul național, prin aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, permite, în anumite împrejurări, să se interpreteze o dispoziție din ordinea juridică internă astfel încât să se evite un conflict cu o altă normă de drept intern sau să se reducă în acest scop sfera acestei dispoziții prin aplicarea ei numai în măsura în care este compatibilă cu respectiva normă, instanța are obligația de a utiliza aceleași metode pentru atingerea rezultatului urmărit de directivă.

67.

Cu toate acestea, astfel cum a explicat Curtea de mai multe ori, obligația de interpretare conformă își găsește limitele în principiile generale de drept, printre care cel al securității juridice, în sensul că nu poate servi drept temei unei interpretări contra legem a dreptului național ( 27 ).

68.

Decizia de trimitere nu indică în mod clar dacă, în general, este posibilă o interpretare conformă a dreptului național. Cu toate acestea, o apreciere globală a cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare permite să se concluzioneze că instanța de trimitere nu are în mod evident nicio altă opțiune pentru a ajunge la un rezultat de interpretare conformă, decât aceea de a înlătura reglementarea în litigiu. Dat fiind că instanța de trimitere a reluat în decizia sa jurisprudența Curții referitoare la limitele acestei metode de interpretare, se poate considera că o interpretare conformă nu este posibilă în prezenta cauză fără o interpretare contra legem a dreptului național.

69.

În consecință, rămâne de examinat dacă instanța națională ar fi totuși competentă, în anumite condiții, să înlăture reglementarea în litigiu în cadrul unui raport între particulari. În opinia noastră, se pot prevedea trei abordări diferite, pe care le vom explica în detaliu și a căror aplicabilitate o vom examina.

70.

Mai întâi, trebuie să se examineze dacă este posibilă o aplicare directă a dreptului fundamental care decurge din articolul 31 alineatul (2) din cartă ( 28 ). În continuare, trebuie să se analizeze problema dacă dreptul la concediul anual plătit are valoare de principiu general al dreptului Uniunii și dacă este direct aplicabil unui raport între particulari ( 29 ). În cele din urmă, se impune o discuție critică cu privire la teza dezvoltată de Curte în Hotărârea Kücükdeveci pentru a evalua posibilitatea de a transpune această teză în prezenta cauză ( 30 ).

71.

Astfel cum s-a menționat deja, o primă abordare ar putea consta în aplicarea directă a dreptului fundamental asupra dreptului la concediul anual plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă.

72.

Dacă inițial carta avea mai mult un caracter declarativ, fiind percepută ca un angajament al Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această dispoziție a dobândit în mod definitiv, în temeiul articolului 6 alineatul (1) TUE, rang de drept primar în cadrul ordinii juridice a Uniunii ( 31 ). Urmarea este că actele adoptate de instituțiile Uniunii în acest domeniu vor fi examinate de acum din perspectiva acestei dispoziții prin prisma obligației de respectare a drepturilor fundamentale impusă de articolul 51 alineatul (1) din cartă. Totodată, statele membre sunt, la rândul lor, supuse aceleiași obligații, în măsura în care acestea aplică dreptul Uniunii ( 32 ).

73.

Dat fiind că faptele care stau la originea acțiunii principale au avut loc între anii 2005 și 2007, cu alte cuvinte la un moment în care carta nu intrase încă în vigoare, aplicabilitatea sa ratione temporis în împrejurările aflate la originea prezentei cauze ar trebui respinsă stricto sensu. Totuși, această respingere nu ar ține seama de importanța pe care instanțele Uniunii o acordau deja acesteia înainte de încorporarea sa formală în ordinea juridică a Uniunii prin interpretarea dreptului Uniunii ( 33 ). Recurgerea la cartă ca instrument de interpretare nu se poate contesta, cu atât mai mult cu cât aceasta consolidează drepturile care sunt consacrate în numeroase instrumente juridice și care decurg din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel încât poate, în definitiv, să fie considerată scara de valori europene.

74.

După intrarea în vigoare a cartei, intervenită între timp, caracterul său obligatoriu în ceea ce privește interpretarea nu ar mai trebui contestat de acum înainte, astfel cum a fost confirmat în special prin faptul că, în pofida evidentei sale inaplicabilități ratione temporis, Curtea l-a integrat în raționamentul său juridic, la punctul 22 din Hotărârea Kücükdeveci ( 34 ). Așadar, pare logic ca în prezenta cauză să se aplice de asemenea dispozițiile respective relevante ale cartei ca temei al interpretării tuturor celorlalte norme de drept al Uniunii, între care principiile generale de drept și dreptul derivat. Este necesar în special să se evite orice interpretare a normelor care ar putea, eventual, să fie contrară valorilor cartei.

75.

În opinia noastră, clasificarea dreptului lucrătorilor la concediul anual plătit, recunoscut la articolul 31 alineatul (2) din cartă ca drept social fundamental, nu creează nicio dificultate specială. Astfel cum am arătat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza Schultz-Hoff și alții ( 35 ), acest drept, prin includerea în cartă, a primit cea mai calificată și definitivă confirmare a caracterului său de drept fundamental. În această privință, ne alăturăm punctului de vedere al avocatului general Tizzano, care îl precizase deja în Concluziile sale prezentate în cauza BECTU ( 36 ). Din câte știm, o mare parte a doctrinei împărtășește de asemenea acest punct de vedere ( 37 ) invocând argumente similare. Aceasta se întemeiază în esență pe textul și pe construcția juridică a normei menționate, care include un drept fundamental.

76.

Astfel, chiar textul dispoziției sugerează că dreptul la concediul anual plătit a fost conceput ca un „drept fundamental”, ceea ce exclude din oficiu orice legătură cu „principiile” prevăzute la articolul 51 alineatul (1) din cartă, care nu conferă niciun drept subiectiv direct, ci, dimpotrivă, necesită precizări din partea destinatarilor cartei în cadrul competențelor acestora. Astfel, articolul 31 alineatul (2) din cartă prevede că „[o]rice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit”. Apartenența acestei garanții la drepturile omului este clar exprimată, având în vedere că dispoziția menționată pune pe primul plan demnitatea umană la locul de muncă ( 38 ). Aceasta se deosebește astfel în mod clar de alte dispoziții ale capitolului IV („Solidaritatea”) din cartă, care sunt formulate în sensul unei garanții de drept obiectiv, și anume că drepturile pe care le conferă sunt „recunoscute” sau „respectate”. Aceste terminologii diferite evidențiază un nivel gradual de protecție, în funcție de bunul juridic în cauză ( 39 ).

77.

Potrivit acestui sistem de protecție graduală, dispozițiile care instituie numai „principii” și care sunt, așadar, obligatorii, în primul rând, pentru legiuitor în punerea în aplicare a acestora, în conformitate cu articolul 52 alineatul (5) prima teză din cartă, prevăd de asemenea adesea că protecția este acordată doar „în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale” ( 40 ). Principiile au drept caracteristică esențială faptul că aplicarea lor implică adesea adoptarea unor măsuri de punere în executare, care trebuie, de altfel, să respecte repartizarea competențelor prevăzută în tratat și principiul subsidiarității ( 41 ). Faptul că principiile impun măsuri juridice, organizatorice sau practice din partea Uniunii și a statelor sale membre pentru a produce efecte rezultă din fragmentul „promovează aplicarea lor” menționat de articolul 51 alineatul (1) a doua teză din cartă, care le este de asemenea aplicabil.

78.

Totuși, acest lucru nu este valabil pentru articolul 31 alineatul (2) din cartă, care se întemeiază, în această privință, pe o cerință individuală. Faptul că articolul 31 alineatul (1) din cartă, care face referire la „dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea”, este formulat în mod relativ abstract și impune precizările de la alineatul (2) nu poate fi invocat pentru clasificarea acestei dispoziții în ansamblul său ca „principiu” în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, cu atât mai mult cu cât normele care includ drepturi fundamentale pot, în principiu, să fie redactate în mod foarte abstract, în special pentru a putea ține seama de schimbările politice și sociale ( 42 ). Afirmația aceasta este valabilă de asemenea în materia drepturilor sociale, care necesită adesea precizări, în special deoarece cheltuielile pe care le reprezintă pot în definitiv să subordoneze realizarea acestor drepturi posibilităților economice efective ale statului ( 43 ).

79.

O interpretare sistematică nu conduce la niciun alt rezultat. De asemenea, articolele 28 și 29 din cartă prevăd că respectivii titulari ai drepturilor fundamentale au un „drept”, precizându-se că aceste două dispoziții conferă drepturi subiective ( 44 ). Din motive de proximitate a acestor dispoziții cu articolul 31 din cartă, de asociere de conținut și de similitudine structurală, articolul 31 din cartă trebuie de asemenea să fie asimilat unui drept subiectiv.

80.

Modul de redactare a articolului 31 din cartă ar putea, la prima vedere, să lase să se presupună că norma produce efecte față de terți ( 45 ) și că aceasta se aplică direct relației dintre angajator și angajat. Astfel, particularii ar fi, teoretic, ei înșiși obligați să garanteze condiții de muncă echitabile și corecte. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) prima teză din cartă, dispozițiile sale se adresează numai „instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”. În plus, articolul 52 alineatul (2) prevede că „[d]repturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea”. În opinia noastră, dispozițiile menționate subliniază o limitare intenționată a cercului de destinatari ai drepturilor fundamentale, care arată la rândul său tipul de protecție a drepturilor fundamentale dorit de legiuitorul Uniunii.

81.

Potrivit acestor dispoziții, ar trebui să existe o încălcare a domeniului garantării prevăzute la articolul 31 din cartă numai în cazul în care Uniunea sau statele membre nu garantează condiții de muncă echitabile și corecte funcționarilor lor sau în cazul în care nu adoptă reglementări care să permită garantarea drepturilor prevăzute la articolul 31 din cartă, deși dispun de competențele necesare ( 46 ). Această dispoziție conferă, așadar, particularilor un drept subiectiv, care constă, în primul rând, într-o obligație de protecție ce revine Uniunii și statelor membre.

82.

Conform modului de redactare clar al articolului 51 alineatul (1) prima teză din cartă, o încălcare a dreptului fundamental ce rezultă dintr-o acțiune a statelor membre ar putea apărea numai atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, de exemplu la transpunerea directivelor în dreptul național ( 47 ). Dispoziția menționată confirmă, în definitiv, caracterul obligatoriu al drepturilor fundamentale în privința statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, caracter recunoscut în jurisprudența Curții ( 48 ). În această privință, nu trebuie totuși să se piardă din vedere că destinatarii obligației de a respecta drepturile fundamentale dispun de o marjă de apreciere largă în privința transpunerii, întrucât articolul 31 din cartă, ca drept fundamental în materie de protecție, implică tocmai adoptarea unor norme de aplicare ( 49 ).

83.

În primul rând, dat fiind că articolul 51 alineatul (1) prima teză din cartă stabilește, în termeni clari, cercul destinatarilor obligației de a respecta drepturile fundamentale și, în al doilea rând, că funcția dreptului fundamental care decurge din articolul 31 din cartă și care se apreciază având în vedere finalitatea sa își găsește limitele în crearea unei obligații de protecție în sarcina Uniunii și a statelor membre, trebuie să se considere că particularii nu sunt direct legați de acest drept fundamental ( 50 ). Se poate adăuga, ca argument suplimentar împotriva unui efect direct al drepturilor fundamentale față de terți în general, că particularii nici nu pot respecta rezerva legală prevăzută de articolul 52 alineatul (1) din cartă („Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege.”). Această condiție, proprie unui stat de drept și căreia îi sunt subordonate încălcările drepturilor fundamentale, poate, prin natura sa, să se adreseze numai Uniunii și statelor sale membre în calitate de reprezentanți ai autorității publice. Din acest motiv, reglementările destinate să execute obligația de protecție pot să genereze cel mult în mod indirect obligații pentru particulari ( 51 ). În plus, interpretarea conformă cu drepturile fundamentale se impune de asemenea în dispozițiile de drept privat. Totuși, acest aspect nu este relevant pentru scopurile prezentei proceduri. În schimb, constatarea că dreptul fundamental la concediul anual plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă, nu are efect direct între particulari este relevantă.

84.

Sistemul de protecție a drepturilor fundamentale prevăzut în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO) arată că un efect direct obligatoriu al drepturilor fundamentale față de particulari nu este necesar pentru a garanta o protecție adecvată a drepturilor fundamentale în cadrul așa-numitelor raporturi orizontale, ci că, dimpotrivă, este suficient ca indivizii să poată invoca o obligație de protecție a legiuitorului pentru a interzice încălcările drepturilor fundamentale de către particulari.

85.

Într-adevăr, CEDO nu prevede un drept la concediul anual similar celui prevăzut la articolul 31 alineatul (2) din cartă, dar nu trebuie omis aspectul că, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din cartă, nivelul de protecție a drepturilor fundamentale prevăzut în CEDO se aplică ordinii juridice a Uniunii. Astfel, ținând seama de spiritul și de finalitatea lor, aceste dispoziții trebuie să fie înțelese în sensul că nivelul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de cartă nu poate să fie inferior nivelului minim stabilit de CEDO ( 52 ). Acesta este motivul pentru care, dar și în vederea unei viitoare aderări a Uniunii la CEDO, astfel cum este prevăzută la articolul 6 alineatul (2) prima teză TUE, considerăm că luarea în considerare a soluțiilor pe care le oferă acest sistem paneuropean de protecție a drepturilor fundamentale este indispensabilă.

86.

În această privință, trebuie să se constate că în niciuna dintre garanțiile legate de drepturile fundamentale din CEDO nu există nicio indicație privind un efect față de terți, chiar dacă anumite dispoziții par să îl subînțeleagă ( 53 ). Din motive legate de procedură, recunoașterea unui efect față de terți ar întâmpina dificultăți aproape insurmontabile, întrucât, în conformitate cu articolul 35 CEDO, cererile individuale care au ca obiect încălcări ale garanțiilor care decurg din CEDO sunt din oficiu inadmisibile ratione personae ( 54 ). În schimb, protecția drepturilor omului în raporturile dintre particulari rezultă din obligația de protecție ce revine statului, pe care acesta din urmă trebuie să o îndeplinească prin adoptarea unor măsuri pozitive („obligații pozitive”). Potrivit acestui concept, statul trebuie să apere poziția juridică a beneficiarilor vizați ai drepturilor fundamentale (victime) împotriva atingerilor aduse de particulari (autori ai tulburării) ( 55 ), misiune pentru care dispune de o anume libertate în alegerea mijloacelor. CEDO impune interdicții legale însoțite de sancțiuni în scopul protejării unui drept fundamental numai în cazuri speciale, precum în domeniul protecției dreptului la viață prevăzut la articolul 2 CEDO împotriva atingerilor aduse de particulari. Statul își îndeplinește obligația de protecție prin legi și prin asigurarea executării acestora, de exemplu asigurându-se că în dreptul privat este menținut un echilibru între interesele conforme cu CEDO, prevăzând o protecție penală suficientă pentru beneficiarii drepturilor fundamentale împotriva abuzurilor comise de particulari sau reglementând corect, în dreptul administrativ, problemele privind tulburările de vecinătate ( 56 ). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în mod obligatoriu, încălcarea acestei obligații de protecție și a condamnat statul în cauză ( 57 ). Cu toate acestea, în lipsa unei legitimări pasive a particularilor, o astfel de condamnare nu atrage răspunderea autorului tulburării căruia îi este imputabilă, în cele din urmă, încălcarea drepturilor fundamentale.

87.

Acest scurt rezumat este suficient pentru a arăta că teza bazată pe obligația de protecție, pe care se întemeiază sistemul de protecție a drepturilor fundamentale din CEDO, evidențiază caracterul superfluu al efectului drepturilor fundamentale față de particulari, întrucât aceasta oferă soluții corecte chestiunilor de drept care sunt, de obicei, discutate în cadrul efectului față de terți ( 58 ). În consecință, nu se poate susține că nivelul de protecție a drepturilor fundamentale în Uniune ar fi inferior celui din CEDO dacă efectul direct al drepturilor fundamentale din cartă nu ar fi recunoscut în raporturile orizontale.

88.

În consecință, instanța de trimitere nu se poate întemeia pe articolul 31 alineatul (2) din cartă pentru a înlătura aplicarea unei dispoziții naționale contrare dreptului Uniunii, care nu ar putea fi interpretat într-un sens conform cu directiva, în cadrul litigiilor între particulari.

89.

Aplicarea în cadrul raporturilor dintre particulari a unui eventual principiu general de drept al Uniunii care ar prevedea, dacă este cazul, un drept al lucrătorului la concediul anual plătit ar constitui o posibilă abordare alternativă.

90.

Această abordare ar presupune totuși clarificarea a două aspecte esențiale. Pe de o parte, ar trebui să se examineze dacă dreptul la concediul anual plătit are, în general, valoare de principiu general de drept în ordinea juridică a Uniunii și, pe de altă parte, dacă acest principiu general de drept ar fi de asemenea, eventual, aplicabil în cadrul raporturilor dintre particulari.

91.

Ca introducere la examinarea primei întrebări, trebuie amintite pe scurt noțiunea și funcția principiilor generale de drept în dreptul Uniunii.

92.

Principiile generale de drept ale dreptului Uniunii ocupă un loc special în jurisprudența Curții. Cu toate acestea, noțiunea de principii generale de drept este încă un aspect controversat ( 59 ). Atât în doctrină, cât și în jurisprudență, terminologia nu este uniformă. În parte, diferențele se mențin doar la nivelul formulării, precum în cazul în care Curtea și avocații generali se referă la o „normă de drept general admisă” ( 60 ), la un „principiu general admis” ( 61 ), la „principii elementare de drept” ( 62 ), la un „principiu fundamental” ( 63 ), la un „principiu” simplu ( 64 ), la o „regulă” ( 65 ) sau la „principiul general al egalității care aparține principiilor fundamentale de drept comunitar” ( 66 ).

93.

În orice caz, există totuși un consens în legătură cu faptul că principiile generale de drept au o importanță considerabilă în jurisprudență în vederea completării lacunelor și ca instrument de interpretare ( 67 ). Această concluzie rezultă în special din faptul că ordinea de drept a Uniunii reprezintă o ordine juridică aflată în evoluție, care, datorită deschiderii sale spre o dezvoltare a integrării, are în mod necesar lacune și necesită interpretare. Pe baza acestei constatări, Curtea a renunțat, la rândul ei, la o clasificare exactă a principiilor generale de drept pentru a păstra flexibilitatea de care are nevoie pentru a se putea pronunța asupra chestiunilor de fapt care apar, independent de diferențele terminologice existente ( 68 ). În plus, principiile generale de drept au o importanță în ceea ce privește funcția lor de criteriu pentru aprecierea legalității și a validității actelor juridice ale Uniunii ( 69 ), precum și ca bază a evoluției pe cale jurisprudențială a dreptului ( 70 ).

94.

Potrivit unei definiții susținute în doctrină, din categoria principiilor generale de drept fac parte acele dispoziții fundamentale din dreptul comunitar primar nescris care sunt inerente însăși ordinii de drept a Uniunii Europene sau care sunt comune sistemelor de drept ale statelor membre ( 71 ). De regulă, se poate distinge între principii generale de drept comunitar în sens restrâns, și anume acelea care se desprind în mod exclusiv din spiritul și din economia tratatelor și care se raportează la probleme specifice de drept al Uniunii, și acele principii generale de drept care sunt comune ordinii de drept și constituționale a statelor membre ( 72 ). În timp ce prima categorie de principii generale de drept se desprinde în mod direct din dreptul primar al Uniunii, în vederea identificării celei de a doua categorii, Curtea recurge în principal la un exercițiu critic de drept comparat ( 73 ), fără a aplica totuși metoda celui mai mic numitor comun. Nu se consideră necesar în această privință nici ca principiile de drept deduse în acest mod să se regăsească, astfel cum sunt formulate în mod concret la nivelul Uniunii, simultan în toate sistemele de drept comparate ( 74 ).

95.

Principiile generale de drept se caracterizează prin faptul că sunt expresia principiilor fundamentale ale Uniunii și ale statelor membre ale acesteia, ceea ce explică statutul lor de drept primar în cadrul ierarhiei normelor ordinii juridice a Uniunii ( 75 ). O importanță deosebită revine în special protecției drepturilor fundamentale în sens restrâns, dezvoltată și garantată de instanța comunitară sub această denumire generică, precum și formulării acelor drepturi procedurale asimilate unor drepturi fundamentale care au fost ridicate la rangul de drept constituțional al Uniunii cu titlu de principii generale ale statului de drept ( 76 ). Prin urmare, din categoria principiilor generale de drept fac parte de asemenea acele principii care sunt strâns legate de principiile structurale ale Uniunii Europene și care decurg din acestea, cum ar fi libertatea, democrația, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a statului de drept în sensul articolului 2 TUE. Încălcarea acestora de către un stat membru poate declanșa mecanismul special de sancționare prevăzut la articolul 7 UE.

96.

O serie de principii importante ale statului de drept au fost recunoscute ca fiind principii generale de drept al Uniunii, cum ar fi principiul proporționalității ( 77 ), al clarității juridice ( 78 ) sau dreptul la protecție jurisdicțională efectivă ( 79 ). În acest context, se pot menționa de asemenea diferite principii generale ale bunei administrări, cum ar fi principiul protecției încrederii legitime ( 80 ), principiul ne bis in idem ( 81 ), dreptul de a fi ascultat ( 82 ), inclusiv sub forma posibilității de a prezenta observații în cazul măsurilor care afectează interesele destinatarului ( 83 ), obligația de motivare a actelor juridice ( 84 ) sau principiul examinării din oficiu ( 85 ). Invocarea „forței majore” ( 86 ) reprezintă de asemenea unul dintre aceste principii. Se pot identifica însă și principii care nu sunt străine dreptului contractelor, cum ar fi principiul general de drept pacta sunt servanda ( 87 ) sau chiar și principiul clausula rebus sic stantibus ( 88 ).

97.

O orientare spre statul social este indicată, de exemplu, de recunoașterea principiului solidarității ( 89 ) sau de obligația administrației de a manifesta solicitudine față de agenții săi ( 90 ). Recunoașterea angajamentelor federale în interiorul Uniunii include evidențierea repetată a principiului cooperării între statele membre și a obligației de colaborare a acestora în relația cu Uniunea. Prin invocarea articolului 10 CE, Curtea a dezvoltat, așadar, principiul loialității comunitare reciproce ( 91 ). În plus, Curtea a proclamat principiul democrației invocând, de exemplu, necesitatea unei participări efective a Parlamentului European la procesul legislativ al Uniunii, potrivit procedurilor prevăzute în tratat ( 92 ).

98.

Printre drepturile fundamentale ale Uniunii pe care Curtea le-a recunoscut prin intermediul exercițiului de drept comparat invocat mai sus, precum și prin luarea în considerare a tratatelor internaționale și europene în domeniul drepturilor omului figurează astfel drepturi ale omului și drepturi fundamentale care caracterizează societățile liberale și democratice, cum ar fi libertatea de expresie ( 93 ) și libertatea de asociere ( 94 ). În această categorie se încadrează și acele principii fundamentale care decurg în mod direct din tratate, cum ar fi principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie ( 95 ), precum și interdicția discriminării pe motive de sex ( 96 ).

99.

Putem să ne întrebăm dacă dreptul la concediul anual plătit îndeplinește condițiile prevăzute de jurisprudență în materie de principii generale de drept. Pentru aceasta ar fi necesar ca un asemenea principiu din domeniul dreptului comunitar al muncii să aibă, la fel ca exemplele menționate mai sus, o importanță fundamentală, astfel încât să își găsească expresia în numeroasele norme ale dreptului primar sau ale dreptului derivat al Uniunii.

100.

Numeroasele tratate de drept internațional public privind protecția drepturilor omului, precum și a drepturilor lucrătorilor la care au aderat statele membre ale Uniunii constituie alte izvoare care trebuie luate în considerare.

101.

În cele din urmă, trebuie examinat chiar dreptul statelor membre. Astfel, recurgerea la abordarea de drept comparat utilizată adesea de Curte ar putea clarifica problema dacă tradițiile constituționale ( 97 ) sau, cel puțin, dispozițiile fundamentale ale dreptului național al muncii acordă acestui drept un loc preeminent în sistemele juridice naționale.

102.

În ceea ce privește dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii, ne putem raporta în continuare la observațiile formulate anterior cu privire la clasificarea dreptului la concediul anual plătit ca drept fundamental. Astfel cum s-a menționat deja, codificarea sa prin articolul 31 alineatul (1) din cartă este o confirmare a locului preeminent pe care îl ocupă în ordinea juridică a Uniunii. În această privință, trebuie amintit că, astfel cum rezultă din considerentul (5) al preambulului său, carta „reafirmă […] drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului”. Cu alte cuvinte, carta nu oferă nimic mai puțin favorabil decât acquis-ul comunitar actual în domeniul drepturilor fundamentale.

103.

Deși este clar că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/104 – dispoziție care a precedat articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 – a constituit modelul pentru formularea articolului 31 alineatul (1) din cartă, nu se poate însă concluziona că dreptul la o perioadă minimă de concediu anual plătit a fost recunoscut doar prin adoptarea Directivei privind timpul de lucru. Dimpotrivă, acest drept se numără, de multă vreme, printre drepturile sociale fundamentale recunoscute în dreptul internațional, indiferent de durata concediului garantat.

104.

La nivel internațional, acest drept fundamental este prevăzut la articolul 24 din Declarația universală a drepturilor omului ( 98 ), ce recunoaște oricărei persoane „dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite”. Acesta este recunoscut de asemenea la articolul 2 alineatul (3) din Carta socială europeană ( 99 ), precum și la articolul 7 litera (d) din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ( 100 ), ca expresie a dreptului fiecărei persoane la condiții de muncă juste și echitabile. Articolul 8 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor prevede de asemenea dreptul oricărui lucrător la un concediu anual plătit ( 101 ). Această din urmă dispoziție este relevantă întrucât are o importanță deosebită în jurisprudența Curții în calitate de izvor de decizie. Astfel, ea reflectă intențiile și tradițiile naționale comune și este considerată o declarație a principiilor fundamentale pe care Uniunea și statele membre doresc să le respecte ( 102 ). În cadrul Organizației Internaționale a Muncii, agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite, dreptul la o perioadă minimă de concediu anual plătit a făcut până în prezent obiectul a două convenții multilaterale, cu precizarea că prin Convenția nr. 132 ( 103 ), intrată în vigoare la 30 iunie 1973, s-au adus modificări Convenției nr. 52 ( 104 ), ale cărei prevederi s-au aplicat până la acea dată. Aceste convenții cuprind dispoziții obligatorii pentru statele semnatare ale convenției cu privire la punerea în aplicare a acestui drept social fundamental în cadrul sistemelor juridice naționale.

105.

Aceste numeroase documente internaționale se deosebesc însă între ele atât în ceea ce privește obiectul de reglementare, cât și în ceea ce privește domeniul lor normativ de aplicare, deoarece în unele cazuri este vorba despre tratate internaționale, iar în altele despre declarații solemne care nu produc efecte obligatorii ( 105 ). Diferențe există de asemenea în ceea ce privește domeniul personal de aplicare, cercul beneficiarilor nefiind în niciun caz identic. În plus, în calitate de destinatare ale acestor documente, statelor membre semnatare li se acordă o importantă marjă de transpunere, astfel încât persoanele beneficiare nu pot invoca acest drept în mod direct ( 106 ). Cu toate acestea, trebuie notat faptul că dreptul la concediul plătit este inclus de toate aceste documente internaționale, în mod neechivoc, în categoria drepturilor fundamentale ale lucrătorilor.

106.

Pe planul dreptului constituțional, între drepturile sociale există diferențe substanțiale. Astfel, deși mai multe prevederi constituționale conțin garanții în privința condițiilor de muncă, care cuprind dreptul lucrătorilor la recuperare, nu toate constituțiile prevăd acest drept.

107.

De exemplu, articolul 11 alineatul (5) din Constituția Luxemburgului și articolul 40 alineatul (2) din Constituția Spaniei impun statului obligația de a crea condiții sănătoase de muncă și de a asigura odihna lucrătorilor, respectiv de a lua măsuri în acest sens ( 107 ). O reglementare mult mai detaliată și mult mai apropiată de formularea utilizată la articolul 31 din Carta drepturilor fundamentale se regăsește la articolul 36 din Constituția Italiei, care prevede, printre altele, un drept la o zi de odihnă pe săptămână și la concediul anual plătit. Constituția Portugaliei pare să fie unul dintre modelele care au inspirat reglementările cartei, deoarece la articolul 59 alineatul (1) litera d) se prevede dreptul la recuperare și la timp liber, la limitarea duratei zilei de muncă, la repaus săptămânal, precum și la concediul periodic plătit ( 108 ). Cu toate acestea, trebuie să se constate că drepturile sociale fundamentale prezentate în mod detaliat și subiectiv în aceste constituții trebuie să fie înțelese, de regulă, doar în sensul că reprezintă o misiune de serviciu public și nu ca drepturi susceptibile a fi invocate direct în justiție ( 109 ).

108.

Dimpotrivă, în majoritatea vechilor state membre ale Uniunii Europene, dreptul la o perioadă minimă de concediu anual plătit se întemeiază pe simple dispoziții de reglementare care reflectă normele relevante de drept derivat din directive, în măsura în care privesc domeniul de aplicare al dreptului comunitar. Aceasta este, de exemplu, situația dreptului german, care, deși recunoaște la articolul 20 alineatul (1) din Legea fundamentală „principiul statului social”, din care decurg mai multe drepturi sociale minime, ca un obiectiv al statului, însărcinează totuși legiuitorul în privința reglementării privind concediul anual ( 110 ). Totuși, independent de aceasta, constituțiile landurilor germane conțin numeroase garanții și principii sociale, care impun de asemenea legiuitorului landului, între altele, obligația de a stabili un concediu anual plătit și cu o durată suficientă ( 111 ).

109.

În schimb, noile state membre, cu excepția Republicii Cipru, prevăd o codificare foarte detaliată a acestui drept. În acest sens, putem nota, de exemplu, articolul 36 litera f) din Constituția slovacă, articolul 66 alineatul (2) din Constituția poloneză, articolul 70/B alineatul (4) din Constituția maghiară, articolul 107 din Constituția letonă, articolul 41 alineatul (2) din Constituția română, articolul 48 alineatul 5 din Constituția bulgară, articolul 13 alineatul (2) din Constituția malteză, precum și articolul 49 alineatul (1) din Constituția lituaniană, în cuprinsul cărora este garantat în mod expres dreptul la concediul anual plătit. Condițiile de muncă sunt reglementate în mod general în Constituția Sloveniei (articolul 66), în Constituția Republicii Cehe (articolul 28), precum și în Constituția Estoniei (articolul 29 alineatul 4) ( 112 ).

110.

Jurisprudența Curții recunoaște de mult timp importanța dreptului la concediul anual plătit. Potrivit unei jurisprudențe constante, acesta trebuie considerat „un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită”, de la care nu se poate deroga și a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în Directiva 2003/88. Cu toate acestea, Curtea încă nu s-a pronunțat cu privire la aspectul dacă acest drept constituie un principiu general de drept al Uniunii. Lipsa unei terminologii uniforme în jurisprudență pentru a desemna aceste principii generale de drept ( 113 ) îngreunează și mai mult o clasificare clară.

111.

Cu toate acestea, analiza precedentă de drept comparat arată că ideea că lucrătorul ar trebui să aibă dreptul la odihnă regulată ține de esența ordinii juridice a Uniunii și a statelor membre. Simplul fapt că acest principiu are valoare constituțională atât la nivelul Uniunii ( 114 ), cât și în numeroase state membre ( 115 ) pledează în favoarea unei poziții preeminente a acestui drept, care sugerează să îi fie recunoscută calitatea de principiu general de drept al Uniunii.

112.

În această privință, nu prezintă relevanță faptul că nu toate statele membre îi recunosc valoarea constituțională în cadrul sistemelor juridice naționale ( 116 ), întrucât acesta este, în orice caz, considerat un element esențial al dreptului național, indiferent dacă raportul de muncă intră sub incidența dreptului privat sau a dreptului public, astfel cum este recunoscut pe de altă parte și de jurisprudența Curții ( 117 ). Dat fiind că nu se limitează la un domeniu juridic anume, ci că, dimpotrivă, se extinde la mai multe sectoare, mai precis la numeroase domenii de activitate care intră sub incidența atât a dreptului muncii, cât și a dreptului aplicabil funcționarilor publici în toate statele membre, dreptul la concediul anual plătit are o aplicabilitate generală ce este caracteristică pentru principiile generale ale dreptului și care le distinge de reglementările specifice ( 118 ). Acest aspect este valabil și în domeniul de reglementare al Uniunii, întrucât, astfel cum am subliniat în Concluziile prezentate în cauza C-155/10 (Williams și alții) ( 119 ), directivele privind organizarea timpului de lucru care, datorită particularităților anumitor sectoare profesionale, conțin reguli sectoriale specifice ( 120 ) care, prin urmare, pot fi considerate o lex specialis față de dispozițiile Directivei 2003/88, prevăd de asemenea dispoziții specifice dreptului la concediu.

113.

În plus, dreptul la concediul anual plătit prezintă o precizie normativă minimală, ceea ce în mod normal este considerat o condiție a recunoașterii unui principiu general de drept ( 121 ). Acest fapt este confirmat, pe de o parte, de comparația cu anumite principii de drept recunoscute de jurisprudență, precum „principiul democrației” sau „solidaritatea” citate anterior, care se caracterizează prin caracterul lor abstract. Pe de altă parte, acest fapt reiese din claritatea obiectivului dreptului. Indiferent de organizarea necesară a legiuitorului, dreptul la concediul anual vizează, în esență, eliberarea temporară a lucrătorului de obligația contractuală de a lucra. Acest drept respectă, în orice caz, cerințele minime de precizie în ceea privește fondul și îndeplinește de asemenea condițiile unei recunoașteri ca principiu general de drept.

114.

Având în vedere aceste elemente, trebuie constatat că numeroase argumente pledează în favoarea unei recunoașteri a dreptului la concediul anual ca principiu general de drept în ordinea juridică a Uniunii.

115.

În plus, trebuie să se stabilească dacă acest principiu general de drept ar fi aplicabil, eventual, raporturilor între particulari.

116.

Jurisprudența Curții recunoaște că particularii pot invoca principiile generale ale dreptului în raporturile acestora cu statul ( 122 ). În schimb, Curtea nu s-a pronunțat încă în mod expres cu privire la problema principală dacă, în general, drepturile fundamentale sunt aplicabile ca principii generale ale dreptului în raporturile dintre particulari.

117.

Având în vedere importanța protecției individuale a drepturilor fundamentale, acest aspect merită chiar să fie studiat cu o atenție deosebită. Pe de o parte, s-ar putea astfel afirma că, având în vedere originea și finalitatea principiilor generale ale dreptului, acestea urmăresc să protejeze persoanele împotriva atingerilor aduse de autoritatea publică, ceea ce ar conduce la necesitatea de a respinge ipoteza unei aplicări directe între particulari. Pe de altă parte, s-ar putea considera că tradiționala opoziție „public/privat” nu mai este de actualitate într-un stat modern. Astfel, ne putem imagina cazuri în care protecția drepturilor fundamentale se dovedește necesară atât împotriva organismelor private, cât și împotriva autorităților administrative, fapt care ar avea drept efect plasarea pe același plan a lipsei de protecție a drepturilor fundamentale și o încălcare a acestor drepturi ( 123 ).

118.

De exemplu, aceasta ar fi situația în raporturile de muncă precum cele din prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât, indiferent dacă intră sub incidența dreptului privat sau a dreptului public, o relație de muncă este caracterizată în general printr-un raport de forțe inegal între angajator și lucrător ( 124 ). Cu toate acestea, dat fiind că natura de subiect de drept privat sau de entitate publică a angajatorului reprezintă adesea o chestiune de hazard ( 125 ), diferența care ar trebui făcută, după caz, în protecția drepturilor fundamentale ar fi dificil de justificat.

119.

În esență, tocmai principiul efectului util în dreptul Uniunii și unitatea ordinii juridice a Uniunii pledează în favoarea unei aplicabilități în privința particularilor a drepturilor fundamentale, ca principii generale ale dreptului. Recunoașterea unui efect al drepturilor fundamentale față de terți în anumite domenii ar permite o îmbunătățire a eficacității dreptului Uniunii. În timp ce statele membre sunt obligate să aplice dreptul Uniunii cu respectarea drepturilor fundamentale care le leagă, particularii ar putea să compromită efectul util al dreptului Uniunii în cadrul raporturilor lor juridice, în cazul în care ar fi autorizați să încalce drepturile fundamentale în domenii stabilite de dreptul Uniunii. Există riscul de a se compromite unitatea dreptului Uniunii ( 126 ).

120.

Examinarea jurisprudenței de până în prezent arată că argumentele Curții conțin elemente în acest sens.

121.

De exemplu, indicații ale unei aplicabilități directe a principiilor generale ale dreptului în raporturile dintre particulari rezultă din Hotărârea Defrenne ( 127 ), în care Curtea a considerat că principiul instituit la articolul 119 CEE (în prezent, articolul 157 TFUE) conferea un drept la egalitate între lucrătorii de sex feminin și lucrătorii de sex masculin, care putea fi invocat în fața instanțelor naționale în același mod în cadrul unui raport cu un angajator public sau privat.

122.

De asemenea, jurisprudența referitoare la aplicarea libertăților fundamentale în ceea ce îi privește pe particulari conține elemente în acest sens, în special Hotărârea Walrave ( 128 ), în care Curtea s-a pronunțat în sensul că interzicerea discriminărilor pe motiv de cetățenie prevăzută la articolele 7, 48 și 59 CEE (în prezent, articolele 18, 45 și 56 TFUE) se impunea nu doar acțiunii autorităților publice, ci se extinde și la dispozițiile de altă natură – în situația specială a unei asociații sportive – care au drept scop să reglementeze în mod colectiv munca salariată, precum și prestările de servicii. Curtea și-a motivat decizia arătând că eliminarea între statele membre a obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor ar fi compromisă dacă eliminarea barierelor de origine statală ar putea fi neutralizată de obstacole care rezultă din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociațiile sau de către organismele care nu sunt de drept public. În plus, întrucât condițiile de muncă sunt reglementate în diferitele state membre atât prin intermediul dispozițiilor de natură legislativă sau administrativă, cât și prin intermediul unor convenții colective și al altor acte încheiate sau adoptate de persoane private, o limitare a interdicțiilor în cauză la actele autorității publice ar risca să creeze inegalități în ceea ce privește aplicarea acestora ( 129 ). Ulterior, Curtea a considerat, în Hotărârea Bosman ( 130 ), că dispozițiile de drept primar în materie de liberă circulație a lucrătorilor se extindeau și la normele din domeniul transferurilor în cadrul FIFA („Fédération Internationale de Football Association”) și în cadrul UEFA („Fédération Européenne des Associations de Football”).

123.

Pe de altă parte, putem să ne întrebăm dacă, în temeiul Hotărârilor Walrave și Bosman, este neapărat necesar să se concluzioneze în sensul unei aplicări directe generale a principiilor generale ale dreptului în raporturile dintre particulari, cu atât mai mult cu cât aceste două cauze au avut ca obiect aplicabilitatea libertăților fundamentale unor organizații private, care dispuneau, într-o oarecare măsură, de o competență de reglementare și, prin urmare, aproape aveau caracterul de organisme de drept public. Prin urmare, ar fi necesar să se admită că decizia Curții era justificată de împrejurările particulare ale acestor cauze. Potrivit acestei opinii, orice comparație trebuie interzisă, având în vedere faptul că reclamanta din acțiunea principală nu era o organizație privată de acest tip, care dispunea de competențe de reglementare.

124.

Putem menționa, ca un alt indiciu al unei aplicabilități directe a principiilor generale ale dreptului în raporturile dintre particulari, Hotărârea Angonese, care avea ca obiect accesul la ocuparea unui loc de muncă în cadrul unei bănci private și în care Curtea a considerat că „interzicerea discriminării pe motiv de cetățenie, enunțată la articolul [45 TFUE], se aplică […] persoanelor private” ( 131 ).

125.

În final, nu trebuie să rămână necitată, în acest context, Hotărârea Kücükdeveci ( 132 ), în care Curtea a aplicat unui raport de muncă între particulari principiul nediscriminării pe motive de vârstă, al cărui caracter de principiu general de drept în ordinea juridică a Uniunii a fost recunoscut pentru prima dată în Hotărârea Mangold ( 133 ). În această privință, este de remarcat că, pentru a justifica aplicarea directă a principiului general de drept, Curtea a aplicat propria sa abordare, care impune o examinare teoretică aprofundată, în special având în vedere caracterul său novator. Din acest motiv, facem deja referire la celelalte considerații ale noastre referitoare la această abordare ( 134 ), asupra cărora vom reveni separat și în detaliu.

126.

Pentru a rezuma, trebuie să se constate că, în conformitate cu această jurisprudență, nu se poate exclude din principiu aplicarea directă a drepturilor fundamentale sub forma unor principii generale ale dreptului în raporturile dintre particulari ( 135 ).

127.

Odată cu intrarea în vigoare a cartei, dreptul la concediul anual plătit își găsește de acum temeiul în articolul 31 alineatul (2) din aceasta. Un principiu general de drept care prevede în esență același drept, pe care Curtea îl va dezvolta, dacă este cazul, pe baza considerațiilor care precedă, ar trebui totuși să existe în mod autonom, întrucât articolul 6 TUE menționează în mod expres la alineatele (1) și (3), alăturat, carta și drepturile fundamentale care decurg din principiile generale ale dreptului ( 136 ). În ceea ce privește legătura dintre drepturile conferite de cartă și drepturile care decurg din principiile generale ale dreptului, trebuie să se deducă din dispozițiile menționate că acestea sunt tratate în mod egal ( 137 ). În consecință, pot fi aplicate de asemenea în mod cumulativ, astfel încât unui particular nu i se interzice să se prevaleze de garanția cea mai extinsă. Pe fond, acestea pot coincide într-o mare măsură, întrucât, astfel cum reiese din preambulul său, carta reafirmă, pe de o parte, drepturile ce rezultă din izvoarele de decizie utilizate de Curte și constituie, pe de altă parte, o indicație privind conținutul tradițiilor constituționale comune statelor membre. Cu toate acestea, nu se poate exclude faptul că drepturile fundamentale care decurg din principiile generale ale dreptului și care continuă să evolueze acoperă un domeniu de protecție mai extins decât cel prevăzut de cartă ( 138 ).

128.

În măsura în care se consideră, în cele ce urmează, că drepturile fundamentale care decurg din cartă și din principiile generale ale dreptului se pot aplica în paralel în cadrul ordinii juridice a Uniunii, trebuie reținut că aplicarea directă a unui principiu general de drept, care prevede un drept la concediul anual, este expusă, cel puțin în cadrul unui litigiu între particulari, unui risc de contradicție. Astfel cum s-a menționat deja, articolul 51 alineatul (1) prima teză din cartă trebuie interpretat în sensul că dreptul fundamental la concediul anual plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă, nu se aplică direct între particulari. A permite în același timp particularilor să invoce principiul general de drept ar avea însă ca urmare să se eludeze limitarea cercului persoanelor obligate să respecte drepturile fundamentale, realizată în cartă de legiuitorul Uniunii.

129.

Cu toate acestea, cerința întemeiată pe o protejare coerentă a drepturilor fundamentale impune o interpretare cât mai coordonată a acestor drepturi fundamentale ( 139 ). Dat fiind că drepturile fundamentale ce rezultă din principiile generale ale dreptului și în special jurisprudența aferentă a Curții trebuie, potrivit considerentului (5) al preambulului cartei, să fie integrate în interpretarea drepturilor fundamentale care decurg din cartă, nu poate exista nicio contradicție de conținut între cele două categorii de drepturi fundamentale. Dimpotrivă, trebuie să se adopte o interpretare armonizată de îndată ce dreptul fundamental ce rezultă din cartă permite acest lucru ( 140 ).

130.

În speță, o interpretare armonizată ar fi imposibilă în cazul aplicării directe a principiului general de drept în raporturile dintre lucrător și angajator. Decizia legiuitorului Uniunii de a garanta protecția drepturilor fundamentale – în acțiunea principală, prin intermediul articolului 31 alineatul (2) din cartă – numai în mod indirect, impunând Uniunii și statelor membre o obligație de protecție, ar fi afectată întrucât principiile generale nescrise ale dreptului ar menține în final posibilitatea unui efect față de terți, inclusiv dreptul de a pretinde ca instanța națională să înlăture aplicarea dreptului național contrar dreptului Uniunii, inclusiv în raporturile dintre particulari. Pentru a evita orice contradicție, o aplicare directă a principiului general de drept ar trebui să fie respinsă ( 141 ).

131.

Totuși, trebuie subliniat că aceste considerații sunt aplicabile numai în măsura în care dreptul fundamental ce rezultă din articolul 31 alineatul (2) din cartă și principiul general de drept constituie același drept fundamental, respectiv drepturi fundamentale care au același nivel de protecție. Astfel cum a fost explicat în introducere, nu trebuie însă exclus faptul că drepturile fundamentale ce rezultă din principiile generale ale dreptului și care continuă să evolueze conferă o protecție mai importantă decât drepturile fundamentale ce rezultă din cartă. În acest caz, contradicția referitoare la articolul 51 alineatul (1) prima teză din cartă ar putea eventual să devină caducă.

132.

Considerațiile următoare sunt relevante numai în cazul în care Curtea nu ar vedea, în aplicarea unui principiu general de drept privind acordarea unui concediu anual în raporturile dintre particulari, nicio contradicție referitoare la articolul 51 alineatul (1) prima teză din cartă.

133.

Întrucât aplicarea directă a drepturilor fundamentale sub forma unor principii generale ale dreptului în raporturile dintre particulari nu se poate exclude din principiu, trebuie să se examineze în acest moment dacă sunt îndeplinite condițiile necesare.

134.

În acest scop, dreptul la concediul anual în cauză ar trebui să aibă ca obiect acordarea unor drepturi subiective. Astfel cum s-a menționat deja, principiul general de drept conferă un drept subiectiv dând naștere unui drept al lucrătorului față de angajator, care constă în esență în eliberarea temporară a acestuia de obligația contractuală de a lucra pentru a beneficia de o perioadă de odihnă adecvată. În această măsură, îndeplinește prima condiție a unei aplicări directe.

135.

În plus, principiul general de drept ar trebui, din punctul de vedere al conținutului, să fie necondiționat și suficient de precis pentru a putea fi invocat împotriva angajatorului ca persoană fizică. O dispoziție este necondiționată în cazul în care nu este însoțită de nicio rezervă sau condiție și nu impune adoptarea vreunui act fie al organelor statelor membre, fie al Uniunii ( 142 ). O dispoziție este suficient de precisă în cazul în care enunță o obligație în termeni neechivoci ( 143 ), respectiv aceasta este perfectă din punct de vedere juridic și poate fi aplicată ca atare de orice instanță ( 144 ).

136.

Putem pune la îndoială aspectul dacă aceste condiții sunt îndeplinite în cazul dreptului la concediul anual, cu atât mai mult cu cât nu se cunoaște cu adevărat dimensiunea reală a domeniului de protecție al principiului general de drept. Întrucât domeniul său de aplicare nu poate fi stabilit de la bun început cu claritate și în mod exhaustiv, ar trebui examinat, în fiecare caz, dacă o măsură a Uniunii și/sau a statelor membre ar afecta eventual domeniul de protecție. O astfel de misiune este de competența Curții, sesizată în vederea interpretării principiilor generale ale dreptului Uniunii ( 145 ).

137.

Pentru a putea fi suficient de precis, principiul general de drept ar trebui să acopere mai multe aspecte ale dreptului la concediul anual plătit, care în mod rezonabil ar trebui totuși să fie reglementate numai de legiuitor, pentru a se ține seama în mod adecvat și suficient de flexibil de cerințele referitoare la durată. Aceste aspecte care trebuie să fie reglementate se referă în special, pentru a cita doar câteva exemple, la numărul de zile de concediu care trebuie acordate, ceea ce ridică, printre altele, problema dacă este vorba de un număr precis sau, dimpotrivă, de un număr minim de zile. În plus, pentru a fi direct opozabil angajatorului, principiul general de drept ar trebui să stabilească modul în care zilele de concediu trebuie repartizate pe parcursul anului, pentru ca acest concediu anual să își poată îndeplini funcția de odihnă. În plus, principiul general de drept ar trebui să țină seama de particularitățile fiecărei ramuri economice, incluzând, dacă este nevoie, reguli specifice anumitor domenii de activitate.

138.

Este evident că acest lucru nu este posibil. Astfel, pe de o parte, nu poate exista vreun principiu general de drept cu un domeniu de aplicare atât de vast care să nu repună în discuție, în același timp, definirea normelor de drept specifice ( 146 ). Pe de altă parte, nu trebuie să rămână nemenționat faptul că reglementarea acestor specificități ține de competența esențială a legiuitorului. Tocmai pentru acest motiv, constituțiile statelor membre, care recunosc în mod explicit dreptul la concediul anual ca un drept fundamental, încredințează de asemenea legiuitorului național stabilirea modalităților de executare. Acest aspect este valabil, la nivelul Uniunii, și în raportul dintre articolul 31 din cartă și Directiva 2003/88.

139.

În conformitate cu tratatele, prerogativele legislative ale Comunității sunt exercitate în comun de Consiliu și de Parlamentul European. Prerogativele de reglementare pe care le exercită în calitate de legiuitori în materia dreptului la concediul anual plătit în cadrul dreptului social trebuie, în orice caz, să fie menținute. Aceasta nu numai pentru motivele de ordin practic menționate anterior, ci și pentru motive legate de echilibrul instituțional în cadrul Uniunii, echilibru care nu se întemeiază pe principiul separației puterilor în sensul dreptului constituțional, ci mai degrabă pe principiul separației funcțiilor, în virtutea căruia funcțiile Uniunii trebuie exercitate de acele instituții cărora tratatul le-a conferit cele mai adecvate mijloace în acest sens. Spre deosebire de principiul separației puterilor, care are ca scop, printre altele, asigurarea protecției individului printr-o temperare a puterii de stat, principiul separației funcțiilor în dreptul Uniunii urmărește îndeplinirea efectivă a obiectivelor Uniunii ( 147 ).

140.

Astfel cum am arătat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza C-101/98 (Audiolux), în calitatea sa de instituție a Uniunii în sensul articolului 12 alineatul (1) UE, Curtea este de asemenea parte integrantă a echilibrului instituțional ( 148 ). Această constatare implică faptul că, în calitatea sa de organ jurisdicțional al Uniunii care este chemat să asigure, în cadrul competențelor ce îi revin, respectarea legii în interpretarea și aplicarea tratatului, Curtea respectă competențele legislative ale Consiliului și ale Parlamentului European ( 149 ). Aceasta presupune în mod necesar că, pe de o parte, Curtea încredințează legiuitorului Uniunii sarcina de a legifera în domeniul organizării timpului de lucru, care i-a fost conferită acestuia prin tratat, și că, pe de altă parte, instanța comunitară își manifestă reținerea necesară în cadrul dezvoltării unor principii generale de drept al Uniunii care ar putea eventual să contravină obiectivelor stabilite de legiuitor.

141.

Prin urmare, aplicarea directă a unui principiu general de drept care prevede un drept al lucrătorului la concediul anual plătit opozabil angajatorului ar implica, așadar, mai întâi faptul că i se acordă de către Curte un conținut normativ suficient de precis cu ajutorul unei interpretări, ceea ce, în definitiv, l-ar determina să exercite competențele care sunt rezervate în mod tradițional legiuitorului Uniunii, având în vedere numărul de reglementări necesare. Întrucât această situație nu este permisă din motivele menționate mai sus, se poate considera că acest principiu general de drept nu este suficient de precis, cel puțin în forma sa pură, din moment ce forma sa legală impune, dimpotrivă, intervenția legiuitorului.

142.

În consecință, principiul general de drept nu îndeplinește condițiile pentru a fi direct aplicabil raporturilor dintre particulari.

143.

Din cele de mai sus rezultă că instanța de trimitere nu se poate întemeia pe un principiu general de drept pentru a înlătura, în cadrul unui litigiu între particulari, aplicarea unei dispoziții naționale contrare dreptului Uniunii, a cărei interpretare conformă cu directiva nu este posibilă.

144.

O altă abordare posibilă ar consta în aplicarea principiului general de drept menționat anterior astfel cum este transpus prin Directiva 2003/88 ( 150 ).

145.

În Hotărârea Kücükdeveci, citată de unele părți la procedură în observațiile formulate, Curtea a utilizat o abordare similară și a confirmat, cu această ocazie, obligația oricărei instanțe naționale de a aplica principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este transpus de Directiva 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( 151 ), înlăturând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții naționale contrare acestui principiu ( 152 ).

146.

Prin intermediul acestei constatări, Curtea a extins principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național la raporturile orizontale ( 153 ). În această privință, abordarea menționată este conformă cu jurisprudența actuală referitoare la lipsa unui efect orizontal direct al directivelor ( 154 ), întrucât, de exemplu, Curtea nu s-a pronunțat în sensul că Directiva 2000/78 trebuia să se aplice în cadrul raporturilor dintre particulari, ci numai principiul nediscriminării pe motive de vârstă pe care aceasta îl concretizează, care – astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea Mangold ( 155 ) – este un principiu general al dreptului Uniunii ca aplicare specifică a principiului general al egalității de tratament ( 156 ). Abordarea pe care Curtea a urmat-o în Hotărârea Kücükdeveci se întemeiază, în esență, pe ideea că un principiu general precum cel al nediscriminării pe motive de vârstă trebuie de asemenea aplicat în mod coerent la nivel național în interesul protecției juridice individuale și al eficacității dreptului Uniunii ( 157 ). Dintr-un punct de vedere dogmatic, această abordare constituie o dezvoltare a jurisprudenței Mangold.

147.

Cu toate acestea, potrivit observațiilor Curții, aplicarea directă a principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este transpus de Directiva 2000/78, este posibilă în mod evident în cadrul raporturilor dintre particulari numai în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții. În primul rând, acțiunea principală trebuie să fie caracterizată de o inegalitate de tratament pe motive de vârstă nejustificată în mod obiectiv, care trebuie stabilită în lumina condițiilor pentru aplicarea Directivei 2000/78 ( 158 ). În al doilea rând, reglementarea națională în cauză trebuie să acopere unul dintre domeniile reglementate de directivă ( 159 ).

148.

O aplicare prin analogie a acestei abordări la prezenta cauză prin care se urmărește să se recunoască instanței naționale competența de a înlătura, dacă este necesar, o reglementare națională contrară dreptului Uniunii ar presupune printre altele ca dreptul la concediul anual plătit să aibă, în afara codificării acestuia în dreptul derivat la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, valoare de principiu general de drept în cadrul ordinii juridice a Uniunii, astfel cum sugerează argumentele prezentate anterior ( 160 ).

149.

O altă condiție ar consta în necesitatea existenței unui raport de muncă, iar această condiție este, în mod evident, îndeplinită în acțiunea principală. În sfârșit, ar trebui să existe un drept la concediu în aplicarea condițiilor prevăzute de directivă. Acest ultim aspect garantează că principiul general de drept nu se aplică fără rezerve, ci numai în măsura în care reglementarea națională în cauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88. Această condiție este de asemenea îndeplinită în prezenta cauză, întrucât obiectul reglementării în litigiu privește o condiție impusă de legiuitorul național pentru a beneficia de un concediu anual ( 161 ).

150.

În sfârșit, pentru ca principiul general de drept să se aplice și să poată fi opus dreptului național, ar trebui să se materializeze o încălcare a dreptului la concediu consacrat de directivă. Acest ultim aspect a fost confirmat deja în cadrul examinării primei întrebări preliminare ( 162 ).

151.

Dintr-un punct de vedere formal, condițiile pentru o aplicare directă a dreptului la concediul anual ca principiu general de drept, astfel cum este transpus de Directiva 2003/88, ar fi, în realitate, îndeplinite. Cu toate acestea, trebuie să se analizeze avantajele și dezavantajele unei astfel de abordări înainte de a analiza aplicarea acesteia în speță ( 163 ).

152.

Această abordare prezintă avantajul de a elimina deficiențele menționate anterior, referitoare la o aplicare directă a principiului general de drept ca atare ( 164 ). Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește cerința întemeiată pe „precizia suficientă”. Datorită transpunerii sale prin directivă, conținutul principiului general dobândește în cele din urmă precizia necesară pentru o aplicare directă.

153.

Cu toate acestea, trebuie să se emită rezerve cu privire la corectitudinea dogmatică a acestei abordări, care va fi explicată în cele ce urmează.

154.

Mai întâi, rezervele noastre privesc riscul, care nu poate fi exclus, al unei confuzii nelegale a surselor juridice care nu au aceeași valoare în ordinea juridică a Uniunii, confuzie rezultată dintr-o aplicare coroborată a principiului general de drept și a directivei.

155.

Din punct de vedere obiectiv, această abordare se întemeiază, în esență, pe ideea că în conținutul directivei trebuie să se reflecte conținutul principiului general de drept și că o definire autonomă a acestui conținut cu ajutorul unei interpretări este, prin urmare, inutilă din principiu. În definitiv, această abordare presupune numai că domeniul protecției principiului general de drept și cel al dispoziției de transpunere din directivă coincid în mare măsură ( 165 ).

156.

Totuși, aceasta prezintă dezavantajul de a omite complet domeniul de aplicare real al protecției principiului general de drept corespunzător și de a nu preciza dacă directiva conține eventual norme mai specifice care nu intră deloc în domeniul de aplicare al protecției ( 166 ). Ideea pe care se întemeiază această abordare este înșelătoare, în sensul că similitudinea dintre conținutul directivei și cel al dreptului primar este nu numai absolut obligatorie, ci constituie în realitate o excepție, întrucât dreptul derivat conține în cea mai mare parte norme mai specifice ( 167 ). Acest fapt ridică o problemă în măsura în care o astfel de situație ar exclude recurgerea la această abordare. În cazul în care, astfel cum recunoaște Curtea, abordarea menționată urmărește aplicarea principiului general de drept, ar fi totuși corect, dintr-un punct de vedere dogmatic, să se procedeze mai întâi la o definire autonomă a conținutului său, în loc să se formuleze concluzii, dimpotrivă, cu privire la conținutul principiului general de drept în temeiul dispozițiilor directivei ( 168 ).

157.

Având în vedere că abordarea menționată ia, în cele din urmă, directiva ca punct de pornire pentru stabilirea domeniului de protecție al normei, iar nu principiul general al dreptului însuși ( 169 ), această practică prezintă riscul ca din ce în ce mai multe conținuturi normative ale directivei să fie asimilate principiului dreptului. Altfel spus, directiva ar putea deveni, teoretic, o sursă inepuizabilă de norme care ar îmbogăți domeniul de protecție al principiului general de drept, ceea ce ar determina, pe termen lung, o fuziune a surselor de drept de rang diferit în ierarhia normelor ( 170 ). În sfârșit, această practică ar determina o „paralizie” ireversibilă a conținuturilor normative menționate. Astfel, integrarea numărului tot mai mare de conținuturi normative întemeiate pe directivă în domeniul protecției principiului general de drept ar împiedica legiuitorul să modifice directiva, cu atât mai mult cu cât aceste conținuturi normative ar ajunge la rangul de drept primar asupra căruia nu se poate acționa.

158.

Având în vedere că dreptul la concediul anual plătit constituie un drept social fundamental care, prin natura sa, impune o concretizare importantă și a cărui garantare, în plus, depinde adesea numai de realitatea economică și socială ( 171 ), această abordare ar putea avea consecințe imprevizibile asupra Uniunii și a statelor membre. Trebuie arătat că o concretizare a unui astfel de principiu general de drept de către legiuitor impune o anumită flexibilitate, din moment ce reprezentarea colectivă a ceea ce trebuie considerat „social” și „echitabil din perspectivă socială” poate evolua în timp, pe de o parte, iar pe de altă parte se bazează adesea pe compromisuri ( 172 ). În plus, nu trebuie omis faptul că punerea în aplicare a politicii de protecție socială ar putea depinde de situația economică respectivă a Uniunii și a statelor membre. Din acest motiv, trebuie să se evite menținerea normelor sociale fără a se lua în considerare realitatea economică și socială.

159.

Totuși, aceasta nu înseamnă că Uniunea trebuie să neglijeze dimensiunea socială a integrării. Promovarea coeziunii sociale în sensul noțiunii „solidaritate” este și rămâne un obiectiv important al integrării europene, astfel cum rezultă în mod clar din articolul 2 TUE („solidaritate” ca valoare a Uniunii) și din articolul 3 alineatul (3) TUE („combate excluziunea socială”, „justiția și protecția sociale”, „egalitatea între femei și bărbați”, „solidaritatea între generații” și „protecția drepturilor copilului”), precum și din articolul 9 TFUE („promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă”, „garantarea unei protecții sociale corespunzătoare”, „combaterea excluziunii sociale”). Dimpotrivă, trebuie să se respecte marja de manevră de care dispune legiuitorul Uniunii în executarea obligației sale de protecție.

160.

Chiar în cazul în care Curtea nu ar împărtăși aceste îndoieli, nu reiese clar că abordarea utilizată în cadrul Hotărârii Kücükdeveci poate fi transpusă în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât Directiva 2003/88 nu concretizează suficient principiul general de drept pentru a-i permite o aplicare directă în cadrul raporturilor dintre particulari.

161.

Directiva 2003/88 nu instituie numai o serie de reguli speciale atunci când prevede, de exemplu, la articolul 15, introducerea unor dispoziții naționale mai favorabile sau atunci când autorizează, la articolul 17, derogări și excepții de la anumite dispoziții principale ale directivei ( 173 ). De asemenea, aceasta conferă statelor membre o marjă de apreciere considerabilă. Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 prevede în mod expres că statele membre trebuie „[să ia] măsurile necesare” pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit, „în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale”. Răspunsurile concrete la întrebări esențiale referitoare la dreptul la concediu, precum întinderea concediului care trebuie acordat, nu rezultă direct din directivă și nici din dispozițiile articolului 31 alineatul (2) din cartă ( 174 ), al căror text, în ceea ce privește garanțiile dreptului fundamental la concediul anual, este chiar mai concis decât reglementarea transpunerii relevante de la articolul 7 din Directiva 2003/88.

162.

Aceasta constituie o diferență decisivă față de principiile nediscriminării, pentru care s-a prezentat abordarea utilizată în cadrul Hotărârii Kücükdeveci. Principiile nediscriminării sunt speciale în sensul că ceea ce este esențial în conținutul lor este în mod substanțial identic la nivelul dreptului primar și derivat. Interpretarea principiilor nediscriminării din dreptul primar permite de asemenea definirea noțiunii de discriminare. În această privință, normele cuprinse în directive nu reprezintă nimic altceva decât expresia mai detaliată a principiilor dreptului primar. Numai atunci când acestea reglementează domeniul de aplicare personal și material, precum și consecințele juridice și procedura, directivele privesc reglementări al căror conținut nu rezultă pur și simplu în mod direct din dreptul primar. Situația este diferită în cazul drepturilor fundamentale ale lucrătorilor prevăzute la articolul 27 și următoarele din cartă, întrucât acestea sunt mai întâi subordonate unei concretizări din partea legiuitorului ( 175 ).

163.

Faptul că Directiva 2003/88 nu reglementează în mod exhaustiv concediul anual, ci face trimitere în mare măsură la dreptul național, ridică problema dacă reglementarea națională de transpunere poate fi de asemenea invocată în cadrul concretizării principiului general de drept. În opinia noastră, această abordare ar întâmpina totuși obstacole. Astfel, având în vedere numărul mare de norme naționale diferite în domeniul dreptului la concediu, caracterul realizabil al unei astfel de abordări nu ar fi singurul obstacol. În plus, aplicarea uniformă a dreptului Uniunii nu ar fi garantată în toate statele membre.

164.

În plus, compatibilitatea acestei abordări cu principiul securității juridice generează preocupări. De asemenea, acesta constituie un principiu general al dreptului Uniunii ( 176 ). Astfel cum Curtea a statuat în mod repetat, principiul securității juridice impune că o reglementare care produce consecințe defavorabile față de particulari trebuie să fie clară și precisă, iar aplicarea acesteia să fie previzibilă pentru justițiabili ( 177 ). Or, dat fiind că un particular nu poate niciodată să știe când un principiu general nescris de drept, astfel cum este transpus acesta prin directiva respectivă, primează asupra dreptului național scris, ar putea să existe, din punctul său de vedere, aceeași incertitudine cu privire la validitatea dreptului național precum cea care ar rezulta dintr-o aplicare directă a directivei în raporturile dintre particulari, pe care Curtea, astfel cum a amintit atât de des în jurisprudența sa ( 178 ), dorește tocmai să o evite ( 179 ). Tocmai în domeniul dreptului muncii, ce reglementează particularitățile unui număr incalculabil de raporturi de muncă, aceasta ar putea avea consecințe grave.

165.

Astfel, nu trebuie exclus riscul ca această abordare să poată obliga instanțele naționale să înlăture aplicarea unei reglementări naționale care intră, sub orice formă, în domeniul de aplicare material al unei directive, deși a fost adoptată fără nicio legătură cu aceasta, pentru motivul că dispozițiile în cauză ale directivei concretizează principii generale ale dreptului Uniunii sau consacră drepturi subiective care au valoare de drept primar ( 180 ) indiferent dacă dreptul național le acordă această posibilitate. Acest risc este cu atât mai mare cu cât reiese în mod expres din Hotărârea Kücükdeveci că, într-o astfel de situație, instanța națională nu este obligată, în prealabil, să sesizeze Curtea cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare ( 181 ).

166.

În cazul în care această abordare ar trebui să se impună în jurisprudența Curții, directivelor li s-ar acorda un loc care, potrivit dreptului primar, nu le revine. Ca „porți de intrare” pentru dreptul primar, ar depăși cu mult domeniul pe care autoritățile de reglementare ale Uniunii îl acordaseră și doreau să îl acorde acestora. Asociată cu consecința de drept primar întemeiată pe inaplicabilitatea normei naționale și pe competența pe care Curtea o recunoaște tuturor instanțelor naționale de a înlătura aplicarea normelor fără a iniția, în prealabil, procedura întrebărilor preliminare, această situație ar risca să determine o erodare semnificativă a dispozițiilor naționale, având în vedere că un mare număr de domenii juridice sunt, într-un mod sau în altul, influențate de directivă.

167.

Totuși, nu este cert că aceasta este conformă sistemului de elaborare și de executare al dreptului pe care l-au creat tratatele.

168.

Obiecția pe care am invocat-o cu privire la aplicarea directă a principiului general de drept privind riscul de contradicție cu articolul 51 din cartă ( 182 ) funcționează de asemenea în cazul unei aplicări a abordării menționate. În această privință, facem trimitere la argumentele evocate referitor la această problematică. Prin urmare, limitarea cercului persoanelor obligate să respecte drepturile fundamentale prevăzută la articolul 51 alineatul (1) prima teză din cartă se opune de asemenea unei aplicări a principiului general de drept, astfel cum este concretizat prin Directiva 2003/88.

169.

Având în vedere elementele de mai sus, ajungem la concluzia că o aplicare directă a principiului general de drept, astfel cum este realizată în Hotărârea Kücükdeveci, cu scopul de a elimina o reglementare națională contrară dreptului Uniunii, nu ar fi posibilă în procedura principală.

170.

Pentru a rezuma, trebuie să se constate că dreptul Uniunii nu permite legiuitorului național să înlăture aplicarea reglementării în litigiu în cadrul unui raport între particulari. Întrucât întrebarea preliminară este astfel formulată încât cere o clarificare a aspectului dacă dreptul Uniunii impune instanței naționale o astfel de obligație, la această întrebare ar trebui să se răspundă prin analogie în sensul că, în lipsa unor principii ale dreptului Uniunii, nici instanța națională nu are obligația de a face acest lucru.

171.

Dacă se dovedește, astfel cum este situația în acțiunea principală, existența unei încălcări a dreptului Uniunii prin netranspunerea articolului 7 din Directiva 2003/88, iar o decizie a instanței naționale privind inaplicabilitatea reglementării naționale contrare dreptului Uniunii nu este posibilă, aceasta nu înseamnă în niciun caz că reclamanta din acțiunea principală este lipsită de drepturi.

172.

Astfel cum a fost arătat în introducere ( 183 ), reclamanta are, dimpotrivă, posibilitatea introducerii unei acțiuni în răspundere împotriva statului membru autor al încălcării pentru a pune în aplicare dreptul său la concediul anual care decurge din dreptul Uniunii. Conceptul juridic al răspunderii statului în dreptul Uniunii permite cetățenilor să obțină câștig de cauză într-o astfel de situație, prin faptul că obligă statul membru vizat să acorde despăgubiri pentru prejudiciile care rezultă din încălcările dreptului Uniunii săvârșite de stat.

173.

Dreptul Uniunii recunoaște un drept la repararea prejudiciului dacă sunt îndeplinite trei condiții: norma de drept încălcată trebuie să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea trebuie să fie suficient de gravă și trebuie să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit de persoana vătămată ( 184 ). În Hotărârea Dillenkofer și alții ( 185 ), Curtea a formulat prima condiție într-un mod ușor diferit în ceea ce privește în special situațiile de netranspunere a unei directive – și anume că obiectivul urmărit de directivă trebuie să includă recunoașterea de drepturi particularilor, iar conținutul acestor drepturi trebuie să poată fi stabilit pe baza dispozițiilor directivei – însă aceasta a subliniat în același timp că formulările sunt în esență identice ( 186 ).

174.

În ceea ce privește repartizarea competențelor între instanțele Uniunii și instanțele statelor membre, trebuie arătat că, în principiu, revine instanțelor naționale atribuția de a constata dacă condițiile de angajare a răspunderii statelor membre pentru o încălcare a dreptului Uniunii sunt îndeplinite în speță ( 187 ). În schimb, existența și întinderea răspunderii unui stat pentru un prejudiciu rezultat dintr-o astfel de încălcare sunt chestiuni care privesc interpretarea tratatului, care este, ca atare, de competența Curții ( 188 ).

175.

Având în vedere toate aceste elemente, trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară în sensul că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu impune instanței naționale sesizate cu un litigiu între particulari să înlăture o dispoziție națională contrară potrivit căreia acordarea dreptului la concediul anual plătit este subordonată condiției unei activități efective de cel puțin zece zile în cursul perioadei de referință și care nu ar putea fi interpretată într-un sens conform cu directiva.

176.

În formularea celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere se întemeiază în mod evident pe un anumit cadru juridic național, care prevede un drept la concediul anual diferit în funcție de cauza absenței din motive de boală a lucrătorilor, precizându-se că acesta face, potrivit tuturor aparențelor, o distincție după cum absența a fost cauzată de un accident de muncă, de o boală profesională, de un accident de traseu sau de o boală neprofesională. Decizia de trimitere nu precizează durata respectivă a concediului. Se stabilește numai că, în anumite condiții, acest cadru juridic național prevede o perioadă de concediu anual plătit mai mare decât perioada minimă de patru săptămâni prevăzută de directivă.

177.

În cadrul observațiilor formulate cu privire la prima întrebare preliminară, am explicat deja că dreptul la concediul anual plătit garantat prin articolul 7 din Directiva 2003/88 se naște indiferent de eventuala absență a lucrătorului din motive de boală în cursul perioadei de referință, în măsura în care concediul medical a fost prescris în mod legal ( 189 ). După cum a subliniat în mod întemeiat instanța de trimitere în decizia sa, articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distincție între cauzele absenței lucrătorului aflat în concediu medical. Dimpotrivă, această dispoziție din directivă referitoare la dreptul la concediul anual plătit privește „orice lucrător”. În consecință, toți lucrătorii au dreptul la o perioadă minimă de concediu anual de patru săptămâni, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1), inclusiv cei care au beneficiat de un concediu medical pentru unul dintre motivele menționate anterior.

178.

Aceasta nu înseamnă totuși că statele membre nu ar putea să stabilească, în dispozițiile lor naționale, o perioadă de concediu anual mai mare decât perioada de patru săptămâni prevăzută în dreptul Uniunii, întrucât, astfel cum reiese chiar din textul acestei dispoziții, nu este vorba decât de o durată minimă. Astfel, această dispoziție trebuie interpretată în contextul finalității generale a Directivei 2003/88, care, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1), constă în stabilirea unor „cerințe minime de securitate și sănătate în materie de organizare a timpului de lucru”, întrucât directiva nu aduce, de altfel, atingere în conformitate cu articolul 15 „dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor”. Dreptul statelor membre care rezultă de aici, de a adopta norme mai favorabile privind dreptul la un concediu anual plătit, este prevăzut la nivelul dreptului Uniunii.

179.

La rândul său, nici Directiva 2003/88 nu împiedică statele membre să impună anumite condiții normelor care prevăd un tratament mai favorabil, cu rezerva ca acest lucru să nu aducă atingere protecției minime garantate prin directivă. În această privință, trebuie menționată Hotărârea Merino Gómez ( 190 ), în care Curtea a statuat că articolul 7 alineatul (1) din directivă, potrivit căruia statele membre iau măsurile necesare „în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale”, trebuie să se extindă în sensul că „modalitățile de aplicare la nivel național trebuie, în orice caz, să respecte dreptul la un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni” ( 191 ). Aceasta înseamnă, referitor la problema ridicată în acțiunea principală, că un stat membru poate, în principiu, să trateze diferențiat lucrătorii în ceea ce privește durata minimă a concediului anual în funcție de cauza absenței lucrătorului aflat în concediu medical, în măsura în care se respectă perioada minimă de patru săptămâni prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din directivă.

180.

Nici dispozițiile ce reglementează dreptul la concediu medical și modalitățile de exercitare a acestuia nu prevăd eventuale cerințe care să determine o altă apreciere, întrucât, astfel cum a arătat în mod întemeiat Curtea în Hotărârea Schultz-Hoff și alții, acest drept „în stadiul actual al dreptului [Uniunii], [nu este] reglementat de acesta” ( 192 ). Dimpotrivă, acest drept intră în competența de reglementare a statelor membre. Prin urmare, acestea din urmă au posibilitatea de a edicta reglementări care să poată determina eventual o reducere a duratei concediului anual, în măsura în care condiția impusă de Directiva 2003/88 privind respectarea perioadei minime de patru săptămâni de concediu anual este, în orice caz, respectată.

181.

Neluarea în considerare a unei absențe din motive de boală ca timp de lucru în temeiul unei reglementări naționale, de exemplu în cazul unui accident de traseu sau a unei boli neprofesionale, nu poate avea incidență asupra concediului anual minim de patru săptămâni. Trebuie să dăm dreptate guvernului francez ( 193 ) cu privire la faptul că acest lucru trebuie împiedicat dacă este necesar, dând lucrătorului posibilitatea de a-și recupera concediul în cadrul unei perioade de report îndelungate, ținând seama de obiectivul de odihnă urmărit de Directiva 2003/88. Astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea Federatie Nederlandse Vakbeweging ( 194 ), deși efectul pozitiv al concediului anual plătit pentru securitatea și sănătatea lucrătorului se realizează pe deplin dacă acest concediu este efectuat în anul prevăzut în acest scop, respectiv anul în curs, acea perioadă de repaus nu își pierde importanța în această privință dacă concediul respectiv este efectuat într-o perioadă ulterioară, de exemplu în perioada de report.

182.

Prin urmare, în lumina observațiilor de mai sus, se impune concluzia că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd o durată a concediului anual diferită în funcție de cauza absenței lucrătorului, în măsura în care perioada minimă de patru săptămâni prevăzută de această dispoziție din directivă este în orice caz garantată.

183.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Cour de cassation după cum urmează: