[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 28.1.2009

COM(2009) 20 final

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE CONSILIU

Evoluții tehnologice în domeniul facturării electronice și măsuri destinate simplificării, modernizării și armonizării suplimentare a normelor de facturare cu TVA

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE CONSILIU

Evolu ții tehnologice în domeniul facturării electronice și măsuri destinate simplificării, modernizării și armonizării suplimentare a normelor de facturare cu TVA

1. INTRODUCERE

În conformitate cu articolul 237 din Directiva 2006/112/CE[1] a Consiliului („directiva TVA”), Comisia trebuie să prezinte un raport și, dacă este cazul, o propunere de modificare a condițiilor privind facturarea electronică, cel târziu până la 31 decembrie 2008, pentru a ține seama de evoluțiile tehnologice din domeniu. Prezenta comunicare este însoțită de o propunere de modificare a condițiilor privind facturarea electronică.

Atât prezenta comunicare, cât și propunerea care o însoțește depășesc obligația specificată la articolul 237. Acest lucru se justifică deoarece este recunoscut faptul că Directiva 2001/115/CE a Consiliului[2] („directiva privind facturarea”), în prezent încorporată în directiva TVA, nu își atinge integral obiectivul propus, și anume simplificarea, modernizarea și armonizarea normelor de facturare cu TVA. Diversele opțiuni disponibile pentru statele membre, precum și aplicarea lor, au permis statelor membre să mențină norme diferite în ceea ce privește facturarea.

Aceste diferențe privind normele sunt în mod special evidente în cazul facturării electronice și împiedică utilizarea transfrontalieră pe scară largă a facturării electronice. De asemenea, în alte domenii, aceste diferențe duc la apariția unor sarcini suplimentare pentru întreprinderi și le împiedică să profite de avantajele pe care le prezintă opțiuni precum autofacturarea, facturile centralizatoare sau stocarea electronică.

2. EVOLUțII TEHNOLOGICE ÎN DOMENIUL FACTURăRII ELECTRONICE

Pentru a răspunde obligației de raportare cu privire la evoluțiile tehnologice din domeniul facturării electronice, Comisia a comandat un studiu pe acest subiect, ale cărui rezultate sunt disponibile pe site-ul web al Comisiei[3].

Un document separat referitor la recomandările din faza 3 cuprinse în studiu, intitulat „Apendice: Cartea albă privind evoluțiile tehnologice” [‘ White paper on technology development ’], descrie tehnologia de facturare electronică. Documentul oferă o imagine de ansamblu asupra istoricului și situației actuale în ceea ce privește sistemele de garantare a autenticității și integrității datelor, de exemplu a facturilor transmise prin mijloace electronice.

2.1. Concluziile studiului privind facturarea referitoare la noile tehnologii de facturare electronică

Studiul referitor la facturare nu menționează nicio tehnologie specifică ca metodă recomandată de transmitere și recepționare sigură a facturilor electronice. De fapt, în ceea ce privește semnăturile electronice, studiul menționează că sunt utilizate diverse sisteme de semnare pentru garantarea autenticității originii și a integrității conținutului. Acestea prezintă diferite avantaje și dezavantaje în termeni de siguranță, complexitate și viteză. De exemplu, infrastructura cu chei publice bazată pe chei asimetrice, dar complementare, prezintă un înalt nivel de siguranță și este utilizată în aplicații din domeniul bancar, însă, din cauza complexității sale inerente, nu este la fel de rapidă ca și alte sisteme.

De asemenea, este evident că nu există, în prezent, o tehnologie unică de facturare electronică adaptată la nevoile întreprinderilor din întreaga Uniune Europeană, care să satisfacă în același timp atât întreprinderile mari, cât și pe cele mici și care să beneficieze de întregul sprijin al tuturor autorităților fiscale. În plus, nu există încă perspectiva clară a unei soluții tehnologice adecvate care să satisfacă nevoile tuturor părților interesate în următorii câțiva ani. Prin urmare, nu ne putem baza pe faptul că tehnologia va promova utilizarea facturării electronice.

Din aceste motive, este probabil mai adecvată o abordare diferită. În studiul privind facturarea se menționează că: „în locul creării de noi tehnologii, ar trebui rezolvate problemele legate de tehnologiile existente”. Mai mult, într-o scrisoare deschisă adresată Comisiei, grupul de experți pentru facturarea electronică instituit prin decizia Comisiei[4], afirmă că orice soluție privind facturarea electronică ar trebui să fie, din principiu, neutră din punct de vedere tehnologic. În același mod, întreprinderile doresc ca facturarea electronică să devină mai accesibilă, rămânând, în același timp, sigură, dar să răspundă nevoilor lor și să fie supusă măsurilor de control deja existente pentru garantarea conformității facturilor în general.

3. OBSTACOLE LEGATE DE TVA ÎN CALEA PROMOVăRII FACTURăRII ELECTRONICE

Dată fiind lipsa unei soluții tehnologice evidente, nu este surprinzător faptul că directiva TVA, având la bază o abordare tehnologică a facturării electronice, nu a dus la promovarea rapidă a utilizării acesteia. Mai mult, în cazurile în care abordarea tehnologică permite diverse opțiuni, acest lucru permite, la rândul său, statelor membre să implementeze norme de facturare electronică în moduri diferite. Această situație a dus la un ansamblu eterogen de norme de facturare electronică, greu de respectat de către întreprinderi, mai ales în cazul facturării electronice transfrontaliere.

Normele de facturare aplicabile conform legislațiilor naționale ale statelor membre au fost trecute în revistă în cadrul studiului privind facturarea. În ceea ce privește facturarea electronică, studiul confirmă că există mari diferențe atât de interpretare, cât și de utilizare a diferitelor opțiuni. Aceasta a dus la o situație în care este foarte dificil și costisitor pentru întreprinderi să elaboreze o soluție de facturare electronică în același timp aplicabilă în ansamblul Uniunii Europene și conformă normelor în vigoare.

3.1. Soluții pentru obstacolele legate de TVA în calea facturării electronice

Există diferite posibilități de eliminare a obstacolelor legate de TVA în calea facturării electronice. Pentru întreprinderi, cea mai bună opțiune ar fi aceea de a trata în mod egal facturile electronice și cele tradiționale. O altă opțiune ar consta în elaborarea unui acord tip între părțile implicate în facturarea electronică, în timp ce o a treia opțiune ar fi aceea de a menține semnăturile electronice și schimburile electronice de date (EDI) ca metode de transmitere, eliminând opțiunile problematice.

Comisia este în favoarea soluției care propune tratarea în mod egal a tuturor facturilor, fie că acestea sunt transmise pe hârtie, fie prin mijloace electronice și, prin urmare, eliminarea cerințelor specifice privind semnăturile electronice sau EDI avansate în cazul facturilor electronice. Aceasta conduce la o soluție neutră din punct de vedere tehnologic.

Ca și în cazul facturilor pe hârtie, validitatea unei facturi electronice trebuie verificată pe baza înregistrărilor contabile ale întreprinderii, cum ar fi bonul de comandă, bonul de plată și borderoul de livrare. Invariabil, controalele din cadrul întreprinderii sunt cele care contribuie la stabilirea validității unei facturi, indiferent de mijloacele de transmitere.

Pentru a rezolva problema utilizării reduse a facturării electronice ar trebui să se recurgă, de asemenea, și la alte idei: principiile identificate de grupul de experți pentru facturarea electronică pot servi drept indicatori utili în acest sens. Grupul susține ideea tratării facturilor electronice în același mod ca și facturile pe hârtie. De asemenea, acesta susține menținerea ideii centrale a normelor curente de facturare electronică, și anume faptul că autenticitatea originii și integritatea conținutului trebuie garantate într-un mod neutru din punct de vedere tehnologic.

Pornind de la aceste principii, grupul își propune să elaboreze un cod de bune practici în domeniul facturării electronice. Numai timpul va decide dacă această abordare va reuși să se impună. Este esențial ca statele membre, atunci când ajung la un acord cu privire la tratamentul egal al facturilor pe hârtie și al celor electronice în scopuri de TVA, să accepte, de asemenea, o abordare comună a facturării electronice, astfel încât un ansamblu de norme armonizate, bazate pe principii comune, să poată permite întreprinderilor să adopte ușor și eficient soluții de facturare electronică.

4. MăSURI PENTRU SIMPLIFICAREA, MODERNIZAREA șI ARMONIZAREA SUPLIMENTARă A NORMELOR DE FACTURARE CU TVA

Așa cum s-a menționat anterior, datorită necesității de a simplifica, moderniza și armoniza mai mult normele de facturare, acest raport către Consiliu acoperă un domeniu mai amplu decât cel prevăzut inițial în directiva TVA. Următoarele secțiuni cuprind problemele cu care se confruntă întreprinderile în ceea ce privește actualele norme de facturare, precum și posibilele soluții la aceste probleme, alături de o scurtă prezentare a acțiunii recomandate de Comisie. Aspectele analizate cuprind emiterea, conținutul și stocarea facturilor, precum și normele de facturare conexe pentru sprijinirea măsurilor antifraudă.

4.1. Emiterea unei facturi

4.1.1. Probleme legate de emiterea unei facturi

Directiva TVA nu conține niciun articol în care să se specifice în mod clar care este statul membru ale cărui norme de facturare se aplică. Cu toate acestea, se înțelege în general că normele de facturare sunt cele aplicabile în statul membru în care se percepe taxa, deoarece acel stat membru verifică taxa datorată, iar diferitele opțiuni sunt, de asemenea, legate de statul membru respectiv.

Totuși, acest principiu general, conform căruia normele care prevalează sunt cele ale statului care încasează taxa, prezintă anumite dificultăți pentru întreprinderi. O persoană impozabilă care efectuează livrări de mărfuri/prestări de servicii pentru care taxa se percepe în alt stat membru trebuie să se conformeze normelor de facturare din statul membru respectiv. În cazul în care mărfurile livrate fac obiectul unei proceduri de taxare inversă, furnizorul trebuie să respecte normele de facturare fără a fi necesar să fie înregistrat în scopuri de TVA în statul membru în care este datorată taxa. Dat fiind faptul că pachetul legislativ TVA[5] recent adoptat stabilește ca normă de bază că locul de livrare de mărfuri/prestare de servicii între întreprinderi este acela unde este stabilit clientul, această problemă se poate acutiza.

4.1.2. Soluții pentru problemele legate de emiterea facturilor

Există două posibile abordări în vederea garantării transparenței și certitudinii juridice pentru întreprinderi în ceea ce privește facturile pe care le emit. Prima este aceea de a asigura o modalitate prin care informațiile legate de normele de facturare să fie ușor accesibile, iar cerințele de conformitate să fie ușor de înțeles. Acest lucru permite statelor membre să își mențină diferitele norme de facturare. Cu toate acestea, dat fiind numărul diferențelor înregistrate la nivelul normelor de facturare din statele membre, acest lucru nu ar reduce semnificativ sarcinile administrative ce le revin întreprinderilor.

Opțiunea alternativă ar fi crearea de norme de facturare armonizate.

4.1.3. Poziția Comisiei privind livrarea de mărfuri/prestarea de servicii între întreprinderi

Cea mai bună soluție ar fi crearea unui ansamblu complet de norme armonizate, grație căruia o persoană impozabilă care emite o factură în locul unde este înregistrată în scopuri de TVA va avea certitudinea juridică că factura este valabilă pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Obiectivul unui ansamblu de norme armonizate pentru livrarea de mărfuri/prestarea de servicii între întreprinderi este realizabil. Directiva privind facturarea a reușit deja armonizarea mai multor domenii, dar există încă, în ceea ce privește cerințele de emitere a facturilor, cazuri în care normele de facturare nu sunt armonizate: mărfurile și serviciile scutite de la plata TVA, termenul limită de emitere a facturii, facturile centralizatoare, autofacturarea și externalizarea către terțe părți din afara Uniunii Europene.

4.1.4. Livrările/prestările scutite de la plata taxei

Ca modalitate de reducere a sarcinilor administrative ale întreprinderilor, directiva TVA permite statelor membre să scutească persoanele impozabile de la obligația de emitere a facturilor pentru anumite livrări/prestări scutite. Abordarea statelor membre diferă în ceea ce privește această opțiune: unele state membre o utilizează integral, altele o aplică restrictiv, iar altele nu o aplică deloc. În consecință, întreprinderile se confruntă adesea cu scutiri selective de la norma generală, care dau naștere unor sarcini administrative sporite.

Prin urmare, în scopul armonizării normelor, având în vedere necesitatea realizării unui echilibru între simplificare și mecanisme adecvate de control, se propune ca în cazul livrării/prestării între întreprinderi scutite de la plata taxei să fie obligatorie emiterea unei facturi, cu posibilitatea ca această factură să fie una simplificată atunci când clientul se află în același stat membru ca și furnizorul, iar acesta din urmă nu are dreptul la o deducere a taxei plătite în amonte.

4.1.5. Data la care trebuie emisă o factură

Directiva TVA permite statelor membre să decidă perioada limită în care se poate emite o factură. Evident, rezultă astfel norme diferite la nivelul Uniunii Europene, precum și posibilitatea unor date de exigibilitate diferite. Pentru cazurile în care taxa devine exigibilă pentru servicii prestate transfrontalier, există deja o propunere de modificare a normelor pentru fixarea unei date de exigibilitate comune, în scopul garantării exactitudinii informațiilor schimbate privind declarațiile recapitulative pentru servicii.

În vederea creării unei date comune la care devine exigibilă taxa pentru livrarea intracomunitară de mărfuri și prestarea transfrontalieră de servicii care fac obiectul procedurii de taxare inversă, este important ca factura să fie emisă la timp, deoarece aceasta constituie dovada livrării mărfurilor și a prestării serviciilor respective. Prin urmare, această propunere stabilește că persoanele impozabile trebuie să emită o factură în termen de cel mult 15 zile calendaristice în luna următoare celei în care a avut loc faptul generator. În acest mod, atât furnizorul, cât și clientul, dispun de suficient timp pentru a înregistra livrarea/prestarea în aceeași perioadă fiscală.

Dacă statele membre ar avea posibilitatea să aplice norme pentru furnizorii interni diferite față de cele pentru furnizorii transfrontalieri, acest lucru ar crea sarcini administrative suplimentare pentru întreprinderi. Din acest motiv, perioada limită este aceeași pentru toate facturile.

4.1.6. Facturile centralizatoare

Directiva TVA permite statelor membre să stabilească condiții privind facturile centralizatoare, ceea ce duce la condiții divergente în diferite state membre.

Propunerea are ca obiectiv crearea unei abordări armonizate cu privire la facturile centralizatoare, astfel încât întreprinderile să obțină avantaje în urma acestei practici în întreaga UE. În acest scop, facturile centralizatoare vor fi permise pe durata unei luni calendaristice, cu condiția ca datele solicitate cu privire la fiecare livrare/prestare separată să fie incluse în factura centralizatoare. Statele membre nu vor putea impune condiții suplimentare cu privire la facturile centralizatoare.

4.1.7. Autofacturarea

Conform normelor actuale, o factură poate fi emisă de furnizor, de client sau de o terță parte în numele furnizorului. Este recunoscut faptul că, din motive comerciale, este foarte importantă menținerea acestor opțiuni.

Totuși, în cazul autofacturării (facturi emise de client), condițiile aplicabile variază de la un stat membru la altul. Propunerea are ca obiectiv retragerea opțiunii de care dispun statele membre de a impune condiții privind autofacturarea, în vederea obținerii unui ansamblu de norme armonizate la nivelul UE. În același timp, în vederea facilitării controlului documentelor de autofacturare, clientului i se cere să menționeze termenul „autofacturare” pe factura emisă, astfel încât furnizorul și autoritățile fiscale să fie informate cu privire la emitentul facturii. Pe factură trebuie să figureze, de asemenea, numărul de înregistrare TVA al clientului.

4.1.8. Externalizarea către terțe părți din afara Uniunii Europene

În general, atât întreprinderile, cât și statele membre estimează că nu este necesară impunerea unor condiții specifice terților din afara Uniunii Europene care emit facturi în numele unor persoane impozabile care livrează mărfuri sau prestează servicii în UE. Există, într-adevăr, suficiente măsuri de control care permit ca persoana impozabilă emitentă a facturii să fie trasă la răspundere.

Prin urmare, se propune neimpunerea niciunor condiții specifice terților care emit facturi în numele unei persoane impozabile. Normele actuale stabilite la articolele 225 și 235 se elimină.

4.1.9. Poziția Comisiei privind livrarea de mărfuri și prestarea de servicii de la întreprindere la consumator

Este improbabil ca obiectivul privind un ansamblu de norme armonizate referitoare la livrarea de mărfuri și prestarea de servicii de la întreprindere la consumator să fie atins pe termen scurt. În acest domeniu, normele sunt mai puțin armonizate. Statele membre pot decide dacă persoana impozabilă trebuie sau nu să emită o factură. Unele state membre utilizează pe scară largă această opțiune, alte state membre cer emiterea unei facturi numai pentru anumite tipuri de mărfuri sau servicii, cum ar fi lucrările de construcție, sau în cazul în care valoarea depășește un anumit plafon, în timp ce alte state membre nu solicită deloc emiterea de facturi în relația întreprindere-consumator.

Se admite faptul că statele membre au nevoie de flexibilitate pentru a putea controla taxa. În același timp, este importantă îndeplinirea obiectivului privind reducerea sarcinilor administrative ale întreprinderilor și simplificarea normelor de facturare. Pentru concilierea acestor două imperative, scopul este acela de a menține opțiunea prin care persoanelor impozabile li se cere să emite o factură pentru livrarea de mărfuri și prestarea de servicii de la întreprindere la consumator, însă să nu fie necesară în acest caz decât o factură simplificată, care să conțină o cantitate limitată de informații. În plus, persoanele impozabile stabilite și nestabilite trebuie tratate în mod egal.

Tratarea în mod egal a persoanelor impozabile stabilite și nestabilite înseamnă că persoanelor impozabile nestabilite li se poate cere să emită facturi cu TVA numai dacă, pentru același timp de produs sau serviciu, unei persoane impozabile stabilite care livrează mărfuri sau prestează servicii de la întreprindere la consumator i se cere să emită o factură. Acest lucru, împreună cu cerința de a emite numai facturi simplificate, ar trebui să ducă la reducerea sarcinii administrative a vânzătorilor la distanță.

Regimul special prevăzut pentru serviciile online și domeniul său de aplicare mai vast în cadrul pachetului legislativ TVA poate conduce la situația în care întreprinderile să fie nevoite să emită facturi în statele membre în care nu sunt înregistrate în scopuri de TVA. Ca și în cazul vânzătorilor la distanță, este important ca normele să fie transparente și ușor de respectat. În acest sens, este necesar ca statele membre să pună la dispoziție, pe un site web, informații detaliate privind normele de facturare pentru livrarea de mărfuri și prestarea de servicii de la întreprindere la consumator. De fapt, în propunerea Comisiei[6] privind sistemul de tip „ghișeu unic” există deja această obligație, prin urmare sistemul de tip „minighișeu unic” va necesita, în orice caz, ceva similar.

4.1.10. Statul membru ale cărui norme sunt aplicabile

După armonizarea normelor de facturare pentru livrările de mărfuri și prestările de servicii între întreprinderi, ar fi posibil să se prevadă că normele de facturare aplicabile sunt cele ale statului membru în care furnizorul este înregistrat în scopuri de TVA. Acest lucru ar avea la bază conceptul de ghișeu unic, conform căruia obligațiile privind TVA pot fi îndeplinite în statul membru de înregistrare, mai degrabă decât în statul membru în care taxa este datorată.

Normele privind livrarea de mărfuri și prestarea de servicii de la întreprindere la consumator ar trebui să fie, în egală măsură, bazate pe cele aplicabile în statul în care furnizorul este înregistrat în scopuri de TVA, deoarece, în general, este necesară înregistrarea în statul membru al clientului.

4.2. Conținutul facturilor

4.2.1. Probleme legate de conținutul obligatoriu al facturilor

În general, conținutul obligatoriu al facturii pune mai puține probleme pentru întreprinderi. Datele enumerate la articolul 226 din directiva TVA par să răspundă nevoilor autorităților fiscale, fără a crea sarcini administrative inutile pentru întreprinderi.

Cu toate acestea, se observă că, atunci când statele membre impun emiterea de facturi pentru anumite tipuri de mărfuri sau servicii, de obicei pentru cele de la întreprindere la consumator, există disparități între conținutul facturilor, deoarece statele membre pot opta pentru obligativitatea de a prezenta mai puține date. Totuși, acest lucru nu prezintă avantajul de reducere a sarcinilor administrative scontat inițial, deoarece trebuie luat în calcul costul suportat de întreprinderi pentru a pune în funcțiune și a adapta sisteme de facturare diferite pentru norme diferite.

4.2.2. Soluții pentru problemele legate de conținutul facturilor

Am putea considera că soluția ideală ar fi un conținut standard pentru toate facturile. Totuși, adoptarea unei conținut unic ar putea pune probleme practice, dacă dorim să asigurăm un echilibru între diferite tipuri de livrări/prestări precum cele între întreprinderi, cele de la întreprindere la consumator sau cele scutite de la plata TVA. În consecință, un ansamblu standard de date de facturare ar putea implica numeroase excepții pentru a reflecta în mod adecvat practicile comerciale.

Normele actuale definesc o listă armonizată de date de facturare, iar statele membre sunt autorizate să solicite mai puține date în cazul anumitor tipuri de livrări/prestări. Inconvenientul constă în faptul că statele membre au moduri diferite de abordare a acestei opțiuni, iar întreprinderile adesea nu beneficiază de avantajele scontate.

O altă soluție ar putea consta în reducerea diferențelor dintre lista unică și numeroasele excepții introduse de statele membre.

4.2.3. Poziția Comisiei

Propunerea are ca obiectiv crearea a două categorii de facturi: cele pentru care se va aplica probabil dreptul de deducere și pentru care atât furnizorul, cât și clientul, trebuie să poată fi supuși controlului și cele pentru care este improbabil să se aplice dreptul de deducere, iar controlul se limitează în mod esențial la furnizor. Prima dintre categorii este aceea a facturilor cu TVA complete, iar cea de-a doua categorie este cea a facturilor cu TVA simplificate.

Statele membre nu vor fi autorizate să solicite diferite tipuri de facturi care să se încadreze între facturile cu TVA complete și facturile cu TVA simplificate. Bineînțeles, întreprinderile vor avea libertatea de a adăuga alte date pe facturi.

4.2.4. Factura cu TVA completă

4.2.4.1. Obligația de a emite o factură cu TVA completă

Se menține principiul conform căruia o persoană impozabilă are obligația de a emite o factură în cazul în care la mărfurile sau serviciile furnizate se aplică TVA, iar destinatarul este o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă. Aceste facturi trebuie să conțină un ansamblu complet de date.

Există excepții de la această normă pentru anumite livrări/prestări scutite în cazul în care clientul se află în același stat membru, pentru notele de credit și pentru facturile cu valoare mică, sub 200 EUR. Acestea se încadrează la normele privind facturile simplificate.

4.2.4.2. Informații care trebuie să figureze pe o factură cu TVA completă

Articolul 226 din directiva TVA conține o listă armonizată de informații care trebuie să apară pe o factură. Nu există motive pentru a opera modificări substanțiale la această listă. Cu toate acestea, pentru a facilita controlul fiscal și pentru a simplifica obligațiile întreprinderilor, se propun trei modificări principale.

Prima modificare constă în faptul că furnizorul este obligat să indice pe factură numărul de înregistrare TVA al clientului. Această modificare se introduce din mai multe motive. În primul rând, ea va permite autorităților fiscale să controleze mai bine taxa, verificând dacă numărul de înregistrare TVA al clientului menționat pe factură este identic cu cel al întreprinderii care solicită exercitarea unui drept de deducere. În al doilea rând, ea armonizează normele de facturare pe întregul teritoriu al UE, astfel încât obligațiile să fie aceleași pentru livrările/prestările către clienții din același stat membru ca și pentru livrările/prestările către clienții din alt stat membru. În al treilea rând, ea va indica întreprinderii dacă este obligatorie emiterea unei facturi cu TVA complete, deoarece în cazul livrărilor/prestărilor de la întreprindere la consumator, acesta din urmă nu dispune de un număr de înregistrare TVA.

În plus, propunerea având ca obiectiv promovarea utilizării facturilor electronice, devine mai importantă existența unui număr unic care să permită identificarea clientului, mai ales în cazul în care prestatorii de servicii trebuie să schimbe facturi electronice în numele clienților lor comerciali. Numărul de înregistrare TVA ar putea servi drept număr unic pe baza căruia să se realizeze schimbul de facturi electronice și, în cazul creșterii scontate a utilizării facturării electronice, ar exista deja un număr de identificare unic.

A doua modificare constă în înlocuirea datei pentru livrarea de mărfuri și prestarea de servicii cu data la care taxa devine exigibilă. Deoarece normele privind data la care poate fi exercitat dreptul de deducere depind de data la care taxa devine exigibilă, în mod logic această dată trebuie indicată pe factură. Această modificare va facilita în egală măsură dreptul de deducere pentru client în cazul în care TVA este declarată de furnizor la primirea plății, o altă măsură inclusă în cadrul propunerii.

A treia modificare se referă la „la livrările/prestările cu taxare inversă”, în cazul în care clientul din alt stat membru este obligat la plata TVA. Pentru a facilita sarcina furnizorului, acesta poate înlocui cota TVA și suma reprezentând TVA datorată, conform obligațiilor privind facturile cu TVA complete, cu suma corespunzătoare fiecărui tip de produs sau serviciu furnizat.

4.2.5. Factura cu TVA simplificată

4.2.5.1. Utilizarea unei facturi cu TVA simplificate

Facturile simplificate pot fi utilizate în două cazuri. În primul rând, statele membre pot cere să se utilizeze facturi simplificate, dar numai de către persoanele impozabile care efectuează livrări/prestări de la întreprindere la consumator. În al doilea rând, pentru anumite tipuri de livrări/prestări între întreprinderi, persoana impozabilă poate emite o factură simplificată în locul unei facturi cu TVA complete.

În cazul livrărilor/prestărilor de la întreprindere la consumator, riscul de fraudă rămâne în principal la nivelul furnizorului, deoarece este puțin probabil ca clientul să aibă drept de deducere. Factura trebuie să conțină numai datele necesare pentru garantarea faptului că furnizorul a înregistrat contabil în mod corect taxa și, prin urmare, nivelul datelor obligatorii este mai scăzut față de cel necesar în cazul în care se acordă dreptul de deducere.

În cazul livrărilor/prestărilor între întreprinderi, facturile simplificate pot fi utilizate pentru livrările/prestările unde riscul de fraudă este minim. În astfel de cazuri, furnizorul ar trebui să aibă dreptul de a alege să emită o factură simplificată, de exemplu pentru anumite tipuri de livrări/prestări scutite, deoarece nu există un drept corespondent de deducere, deși este totuși necesară o factură completă în situațiile în care clientul se află în alt stat membru.

În cazurile în care suma facturată este mai mică de 200 EUR, iar suma TVA care poate fi dedusă este mică, la fel ca și riscul aferent pentru bugetul statelor membre, furnizorul poate opta pentru emiterea unei facturi simplificate. Această posibilitate este rezultatul consultărilor organizate de comitetului TVA, în cadrul cărora majoritatea statelor membre s-au pronunțat în favoarea facturării simplificate în cazul sumelor mici.

O altă situație în care furnizorul poate emite o factură simplificată este aceea în care se emite o notă de credit. În acest caz factura inițială menționată în nota de credit conține toate datele necesare.

4.2.5.2. Conținutul unei facturi cu TVA simplificate

Datele care trebuie să apară pe o factură simplificată sunt cele enumerate la articolul 238 din directiva TVA, conform căruia statele membre pot să permită emiterea de facturi simplificate în anumite cazuri, după consultarea comitetului TVA. Singurul element suplimentar este obligația de a include valoarea tipului de mărfuri sau servicii furnizate.

4.2.6. Utilizarea numerelor de înregistrare fiscală

Puține state membre recurg la opțiunea prevăzută la articolele 239 și 240 din directiva TVA de a utiliza un număr diferit de numărul de înregistrare TVA pentru identificarea furnizorului pe factură. Dată fiind situația, această opțiune se elimină; numărul național de înregistrare TVA trebuie menționat pe factură în toate situațiile, astfel încât să existe o practică uniformă.

4.3. Stocarea facturilor

4.3.1. Probleme legate de stocarea facturilor

Opțiunile pe care le au la dispoziție statele membre permit norme diferite de stocare. Acest lucru creează bariere nu numai pentru întreprinderile mari care ar dori să dispună de proceduri comune de stocare în întreaga UE, ci și pentru întreprinderile mai mici pe care condițiile prevăzute le împiedică să realizeze economii de eficientizare, de exemplu în urma arhivării electronice.

4.3.2. Soluții pentru problemele legate de stocarea facturilor

În acest domeniu, obiectivul este acela de a reduce sarcinile administrative ale întreprinderilor, fără a afecta capacitatea autorităților fiscale de a controla taxa. În orice caz, întreprinderile trebuie să stocheze facturile din motive comerciale, însă solicită o mai mare flexibilitate în ceea ce privește mijloacele și locul de stocare, iar dacă sunt stabilite în mai multe state membre, perioade comune de stocare.

De fapt, orice soluție propusă trebuie să asigure un echilibru între necesitatea simplificării pe de o parte și eficacitatea controlului, pe de altă parte. Obiectivul ar trebui să fie acela de a armoniza normele în cea mai mare măsură posibilă, fără a compromite capacitatea autorităților fiscale de a asigura colectarea taxei.

4.3.3. Poziția Comisiei

Comisia consideră că se pot adopta norme comune în anumite domenii. Unul dintre aceste domenii este cel al perioadei armonizate de stocare, care poate fi stabilită la 6 ani, pe baza mediei perioadelor de stocare actuale din statele membre. Acest lucru ar trebui să permită, de asemenea, schimbul uniform de facturi între statele membre care trebuie să verifice tranzacțiile transfrontaliere.

Normele privind stocarea facturilor în format electronic trebuie modificate pentru a permite întreprinderilor să aibă dreptul să recurgă la acest mijloc. Prin urmare, întreprinderile vor fi autorizate să convertească facturile pe hârtie în format electronic, cu condiția ca facturile să poată fi accesate fără întârziere și să existe garanția că conținutul facturilor originale este același cu cel al facturilor stocate electronic.

De asemenea, a trebui adoptate dispoziții legislative clare cu privire la statul membru ale cărui norme de stocare sunt aplicabile. În cazul furnizorului, normele aplicabile ar trebui să fie cele ale statului membru în care acesta este înregistrat în scopuri de TVA. În cazul clientului, normele aplicabile ar trebui să fie cele ale statului membru în care clientul este stabilit. Acest lucru nu ar trebui să pună probleme autorităților fiscale în ceea ce privește controlul, deoarece statul membru ar trebui să aibă încă acces la facturile pentru care taxa este datorată.

De asemenea, se pot elimina anumite alte opțiuni, cum ar fi: obligația ca persoanele neimpozabile să stocheze facturile; obligația ca facturile pe hârtie să fie stocate în statul membru în care este stabilită persoana impozabilă; și obligația ca locul de stocare să fie comunicat.

5. MăSURI DESTINATE COMBATERII FRAUDEI ÎN DOMENIUL TVA

5.1. Exigibilitatea taxei pentru livrările/prestările intracomunitare

Comisia a propus deja reducerea perioadei pentru care se depun declarațiile recapitulative de la trei luni la o lună[7]. Este vorba de o primă măsură care ar trebui să permită statelor membre să schimbe informații mai rapid și să lupte astfel împotriva fraudelor de tip „carusel”.

Totuși, normele privind exigibilitatea taxei pentru livrările/prestările intracomunitare permit persoanei impozabile să amâne exigibilitatea taxei până în a 15-a zi din luna următoare faptului generator. De exemplu, o factură emisă înainte de data de 15 a lunii următoare faptului generator determină data la care taxa devine exigibilă. Astfel, o livrare de mărfuri/prestare de servicii intracomunitară care are loc în luna ianuarie și pentru care factura se emite în luna februarie, însă înainte de data de 15, permite ca declarația recapitulativă să fie depusă în luna februarie, nu în luna ianuarie.

În plus, statele membre nu aplică normele în mod uniform. Această problemă a fost deja pusă în discuție în cadrul comitetului TVA, fără a se ajunge la nicio concluzie. Problema principală survine atunci când o factură este emisă înainte de livrarea mărfurilor, deoarece anumite state membre consideră că aceasta este data la care taxa devine exigibilă, pe când alte state membre nu.

Este de preferat să se stabilească o dată unică la care taxa devine exigibilă, și anume aceea a faptului generator, dată care este determinată de momentul livrării/prestării. Datorită obligației de a emite factura până în a 15-a zi a lunii următoare faptului generator, factura va rămâne principalul document care să dovedească livrarea/prestarea intracomunitară. Mai mult, data exigibilității taxei pentru achizițiile intracomunitare ar trebui modificată pentru a corespunde cu momentul livrării/prestării intracomunitare.

5.2. Dreptul de deducere

În majoritatea cazurilor, o persoană impozabilă care își exercită dreptul de deducere trebuie să dețină o factură cu TVA emisă în conformitate cu normele stabilite de directiva TVA. Există însă excepții la această regulă, mai ales în cazul tranzacțiilor cu taxare inversă. Într-adevăr, în cauza Bockemühl[8], curtea a hotărât că un stat membru nu poate impune întreprinderilor să dețină o factură cu TVA valabilă în cazul în care acestea își exercită dreptul de deducere pentru livrările/prestările cu taxare inversă.

În pofida acestor excepții, persoana impozabilă care efectuează livrarea/prestarea este obligată să emită o factură în conformitate cu directiva TVA. Acest lucru dă naștere la disparități între obligația de a emite o factură ca dovadă a efectuării livrării/prestării și obligația de a deține o factură pentru exercitarea dreptului de deducere.

Ar trebui ca furnizorul și beneficiarul să fie tratați în mod egal în ceea ce privește aceste obligații. Dacă furnizorul are obligația de emite o factură ca dovadă a efectuării livrării/prestării, clientul ar trebui, de asemenea, să aibă obligația de a deține o factură pentru a-și exercita dreptul de deducere. În prezent, statele membre pot permite exercitarea dreptului de deducere pe baza altor documente doveditoare, în cazul în care nu se emite o factură valabilă.

6. ALTE MăSURI DESTINATE SIMPLIFICăRII – CONTABILITATEA DE CASă

Anumite state membre dispun de o autorizare de derogare[9] în ceea ce privește termenul în care poate fi exercitat dreptul de deducere pentru acele persoane impozabile care declară TVA în cadrul unui sistem opțional de contabilitate de casă. Această derogare permite amânarea termenului de exercitare a dreptului de deducere pentru persoanele impozabile care utilizează sistemul de contabilitate de casă până când acestea efectuează plata către furnizorii lor.

Se propune extinderea la nivelul tuturor statelor membre a acestei măsuri de simplificare prin sistemul contabilității de casă.

Totuși, atunci când furnizorul contabilizează TVA doar la primirea plății, ar trebui să existe o excepție care să permită beneficiarilor respectivelor livrări/prestări să solicite imediat dreptul de deducere. Prezenta propunere instituie temeiul juridic pentru ca statele membre să sprijine mai mult întreprinderile care utilizează sistemul contabilității de casă.

7. CONCLUZIE

În ceea ce privește facturarea electronică, se elimină principiul de bază constând în utilizarea tehnologiei pentru a garanta că o factură este corectă. În schimb, facturile pe hârtie și cele electronice sunt tratate în mod egal, fiabilitatea datelor conținute de factură fiind garantată în același mod ca și cel utilizat în prezent pentru facturile pe hârtie.

Prezenta propunere reduce semnificativ numărul de opțiuni puse la dispoziția statelor membre. Acest lucru va duce la un ansamblu mai armonizat de norme de facturare, care să permită întreprinderilor să își îndeplinească obligațiile privind facturarea cu mai mare ușurință. Întreprinderile implicate în tranzacții transfrontaliere, în special, precum și cele înregistrate în scopuri de TVA în mai multe state membre ar trebui să constate o reducere a sarcinilor administrative ce le revin.

Pentru întreprinderile mici și mijlocii, domeniul extins de utilizare a facturilor simplificate ar trebui să constituie un avantaj direct, mai ales în ceea ce privește facturile cu valori mici. În plus, un ansamblu armonizat de norme în Uniunea Europeană va facilita respectarea obligațiilor legale, iar avantajele schimburilor comerciale transfrontaliere vor fi mai evidente.

În final, au fost luate măsuri care să permită statelor membre să schimbe mai rapid informații cu privire la livrările de mărfuri intracomunitare. Acest lucru vine în completarea propunerii Comisiei de a reduce perioada pentru care se depun declarațiile recapitulative, constituind unul dintre elementele principale de luptă antifraudă intracomunitară în domeniul TVA.

[1] JO L 347, 11.12.2006, p. 1.

[2] JO L 15, 17.1.2002, p. 24.

[3] http://ec.europa.eu/taxation_customs/common/publications/studies/index_en.htm

[4] 2007/717/CE (JO L 289, 7.11.2007, p. 38).

[5] JO L 44, 20.2.2008, p. 11.

[6] COM(2004) 728 final, JO C 24, 29.1.2005, p.8.

[7] COM(2008) 147.

[8] JO C106, 30.4.2004, p. 7.

[9] Decizia 2006/659/CE a Consiliului, JO L 272, 3.10.2006, p. 15.