1.

Articolul 62 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 [al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012] privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (1) coroborat cu articolul 18 primul paragraf TFUE și cu articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu permite ca noțiunea „domiciliu” al unei persoane fizice să decurgă dintr-o reglementare națională care prevede că adresa permanentă înregistrată a resortisanților statului instanței sesizate se află întotdeauna în acest stat și nu poate fi transferată într-un alt loc din Uniunea Europeană?

2.

Articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 18 primul paragraf și cu articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că permite o reglementare și o jurisprudență naționale potrivit cărora o instanță a unui stat nu poate să refuze să emită o somație de plată împotriva unui debitor resortisant al acestui stat cu privire la care există o prezumție întemeiată că instanța nu dispune de competență internațională, pentru că este probabil ca debitorul să aibă domiciliul pe teritoriul unui alt stat al Uniunii, ceea ce reiese din declarația debitorului la autoritatea competentă că are o adresă înregistrată în statul respectiv? În acest caz, prezintă importanță când a fost făcută această declarație?

3.

În cazul în care competența internațională a instanței sesizate decurge dintr-o altă dispoziție decât articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, articolul 18 primul paragraf TFUE coroborat cu articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că nu permite o reglementare și o jurisprudență naționale potrivit cărora, deși emiterea unei somații de plată este permisă numai împotriva unei persoane fizice care are reședința obișnuită în statul instanței sesizate, nu este posibil să se stabilească faptul că debitorul, resortisant al statului instanței sesizate, și-a stabilit reședința într-un alt stat numai pe baza faptului că s-a înregistrat în primul stat ca locuind la o adresă (adresa „actuală”) care se află într-un alt stat al Uniunii Europene, în cazul în care debitorul nu poate demonstra că s-a mutat în acest din urmă stat și că nu are o adresă pe teritoriul statului instanței sesizate? În acest caz, prezintă importanță când a fost declarată adresa actuală?

4.

În cazul în care se răspunde la primul aspect al celei de a treia întrebări în sensul că emiterea unei somații de plată este admisibilă, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 coroborat cu interpretarea articolului 22 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (UE) nr. 2020/1784 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (2), dată în Hotărârea în cauza C-325/11, Alder (3), și coroborat cu principiul aplicării efective a dreptului Uniunii în exercitarea autonomiei procedurale naționale, permite unei instanțe naționale a unui stat în care resortisanții nu pot renunța la adresa lor înregistrată pe teritoriul statului respectiv și nu o pot transfera într-un alt stat, sesizată cu soluționarea unei cereri de somație de plată în cadrul unei proceduri fără implicarea debitorului, să solicite, în temeiul articolului 7 din Regulamentul (UE) nr. 2020/1784, informații de la autoritățile statului în care debitorul are o adresă înregistrată, cu privire la adresa acestuia din urmă și data înregistrării sale, pentru a determina reședința obișnuită efectivă a debitorului înainte de adoptarea deciziei finale în cauză?